m8b17bh
1. Acceptiunile notiunii de caracter

Ca latura relationala a P, ,,responsabila” de felul in care oamenii interactioneaza unii cu altii in cadrul societatii, caracterul a fost definit ca o pecete sau amprenta ce se imprima in comportament, ca un mod de a fi al omului, ca o structura psihica complexa prin intermediul careia se filtreaza cerintele extreme si in functie de care se elaboreaza reactiile de raspuns.
Intrucat caracterul exprima valoarea morala, personala a omului, a mai fost denumit si profilul psiho-moral al acestuia evaluat, in principal, dupa criterii de unitate, consistenta si stabilitate.
Caracterul reprezinta configuratia sau structura psihica individuala, relativ stabila si definitorie pentru om, cu mare valoare adaptativa, deoarece pune in contact individul cu realitatea, facilitandu-i stabilirea relatiilor, orientarea si comportarea potrivit specificului sau individual.
In 1952 H. Pieron semnala in ,,Vocabular de psihologie” 4 definitii ale caracterului:
1. maniera obisnuita si constanta de relatie, proprie fiecarui individ (Wallon)
2. individualitate psihologica (Dumas)
3. ansamblul, uneori sinteza dispozitiilor stabile ale unui individ (Burloud)
4. ansamblul tendintelor afective care dirijeaza reactiile unui individ la conditiile mediului in care el traieste (Heyer)
· Dispuse intr-o alta ordine cele 4 definitii arata:
1. continutul psihic al caracterului (def. 4)
2. caracteristicile acestui continut (def. 1 si 3)
3. efectul general produs de stabilirea continutului (def. 2)
Marea majoritate a definitiilor date caracterului oscileaza intre aceste 3 elemente.
· Unii autori incercand sa identifice continutul propriu-zis al caracterului s-au oprit pe rand asupra celor 3 mari componente ale vietii psihice: intelectuale, afective, volitive.
Astfel: Fr. Paulhan caracterul este ,,forma particulara a activitatii mentale”.
Le Senne caracterul este ,,scheletul mental”, ,,armatura mentala” a omului.
· Alti autori si-au fundat caracterologiile lor pe vointa.
Constantin Radulescu-Motru:considera caracterul ca fiind format din ,,dispozitiile specifice ale vointei”.
Levitov: vointa reprezinta coloana vertebrala a caracterului.
· Sunt si autori care definesc caracterul cu ajutorul structurilor afective care apar in calitate de constituienti psihici esentiali ai caracterului.
Al. Rosca: caracterul- ,,ansamblul sentimentelor”.
Aceste definitii se indeparteaza de esenta notiunii de caracter.
· Alti autori au incercat sa reuneasca elementele cognitive, afective si volitive in structura caracterului.
St. Zisulescu: caracterul = ,,insusirea P luminata de intelect, sustinuta de sentiment si directionata de vointa spre a lua o atitudine fata de realitate”.
Dificultatea definirii caracterului provine din natura lui complexa si mai ales din multitudinea sensurilor sub care apare termenul respectiv in literatura de specialitate.
Zisulescu arata ca s-au conturat cel putin 3 sensuri ale notiunii de caracter:
1. caracter in sens de caracteristic, aceasta acc. provenind chiar din etimologia cuvantului grec ,,haractir”, care Teofrast, se refera la ,,monograma individului, la anumite particularitati ale comportamentului lui;
2. caracter in sens etic, ca o insusire de P investita cu valoare morala. ,,Cand vorbim despre caracter mai mult ca sigur implicam un standard moral si emitem o judecata de valoare” (Allport).
3. Caracter in sens psihologic, ca semn caracteristic distinctiv al unei P care ii determna modul de manifestare, stilul reactiei fata de evenimentele traite.
· In psihologie, se intalnesc 2 curente:
1. unul care include in sfera notiunii de caracter atat insusirile genotipice determinate biologic, cat si pe cele fenotipice, dobandite sub influenta mediului natural si social; cand importanta acestuia din urma este recunoscuta se sterge orice deosebire calitativa dintre caracter si temperament (reprezentantii orintarilor biologizante si fiziologizante);
2. altul care raporteaza notiunea de caracter numai la P umana, in care se include insusirile fenotipice de esenta socio-culturala, etica-axiologica, subliniind astfel existenta unei deosebiri calitative ntre caracter si temperament (reprezentantii orientarii socio-antropo-culturologice).
In acc. extinsa, caracterul exprima schema logica de organizare a profilului psiho-social al P, considerat din perspectiva unor norme si criterii valorice. In acest caz el include: a) conceptia generala despre lume si viata a sb.; b) sfera convingerilor si sentimentelor socio-morale; c) continutul si scopurile activitatilor; d) continutul aspiratiilor si idealurilor.
Toate aceste ,,elemente” sunt corelate si integrate intr-o structura functionala unitara, prin intermediul unui mecanism de selectie, apreciere si valorizare.
In sens restrans notiunea de caracter desemneaza un ansamblu inchegat de atitudini si trasaturi, care determina un mod relativ stabil de orientare si raportare a omului la ceilalti semeni, la societate in ansamblu si la sine insusi.
Caracterul se manifesta numai in situatiile sociale. El se structureaza numai in interactiunea individului cu mediul socio-cultural, ca mecanism specific de relationare si adaptare la particularitatile si exigentele acestui mediu.
Orice individ isi structureaza pe baza unor complexe transformari in plan cognitiv, afectiv, motivational, un anumit mod de raportare si reactie la reactiile sociale, adica un anumit profil caracterial. Caracterul apare ca mod individual specific de relationare si integrare a celor 2 multimi de solicitari. El poate pune individul in urmatoarele 3 ipostaze:
1. de concordanta deplina cu societatea
2. de respingere reciproca totala
3. concordanta partiala-discordanta partiala
Caracterul se structureaza prin integrarea in plan cognitiv, afectiv, motivational si volitiv a ceea ce este semnificativ pentru individ in situatiile, evenimentele si experientele sociale.
El se manifesta numai in asemenea imprejurari.
Nu este suficient sa punem sb. intr-o situatie oarecare, ca in cazul temperamentului, ci neaparat intr-o situatie sociala semnificativa.
Semnificativul se poate imparti in individual si general.
- cand caracterul se structureaza pe dominanta semnificativului individual, va fi etichetat ca marunt, mercantil;
- cand se structureaza pe dominanta semnificativului general (supraordonat), va fi etichetat ca mare, nobil.
In primul caz, individul isi va demonstra intrega forta a caracterului sau in actiunile indreptate spre atingerea scopurilor personale.
In cazul al 2-lea, forta caracterului se va dezvalui numai in actiunile subordonate atingerii unor scopuri cu valoare sociala mare.
Rezulta ca modalitatea cea mai eficienta de cunoastere si evaluare a caracterului o reprezinta analiza actelor de conduita in situatii sociale semnificative pentru individ.