s7x5xc
1. Atitudinile
Interfata dintre structura interna, profunda a caracterului si conduita manifesta o constituie subsistemul atitudinal. Atitudinea reprezinta componenta fundamentala a caracterului. Ea este o constructie psihica, sintetica ce reuneste elemente intelectuale, afective, volitive.
Atitudinea este pozitia interna adoptata de o persoana fata de situatia sociala in care este pusa.
Ea se constituie prin organizarea selectiva, relativ durabila a unor componente psihice diferite-cognitive, motivationale-afective si determina modul in care va raspunde si actiona o persoana intr-o situatie sau alta.
Atitudinea este invariantul de baza caruia individul se orienteaza selectiv, se autoregleaza preferential, se adapteaza evoluand.
Doar orientarea constienta, deliberata, sustinuta de o functie interpretativa, generalizata, valorizatoare, justificativa, doar reactia stabila, generalizata, proprie sb. si intemeiata pe convingerile lui puternice traduce o atitudine.
Ea este un fel de dispozitie latenta a individului, o ,,variabila ascunsa”, de a raspunde sau actiona intr-o maniera sau alta la o stimulare a mediului.
Ea este rezultatul interactiunii sb. cu lumea.
Dupa T.M. NEWCOMB, atitudinea reflecta forma in care experienta anterioara este acumulata, conservata si organizata la individ, cand acesta abordeaza o situatie noua.
Atitudinea apare ca veriga de legatura intre starea psihologica interna dominanta a persoanei si multimea situatiilor la care se raporteaza in contextul vietii sale sociale.
De aici putem deduce si caracteristicile principale ale atitudinii:
1. directia sau orientarea, data de semnul pozitiv (favorabil) sau negativ (nefavorabil) al trairii afective fata de obiect (situatie): atitudinea pozitiva imprima persoanei tentinta de a se apropia de obiect in vreme ce atitudinea negativa creeaza o tendinat opusa, de indepartare;
2. gradul de intensitate, care exprima gradatiile celor 2 segmente ale trairii -; pozitiv si negativ - , trecand prin punctul neutru 0;
· Dinamica atitudinii este conditionata de caracteristicile obiectului de referinta, care dupa T.M. Newcomb sunt: a) dimensionalitatea, constand in numarul si varietatea elementelor care-l compun, mergand de la stimulii unidimensionali pana la cei mai complexi, cum sunt cei socioumani; b) suprafata sau intinderea comprehensibila a obiectului, canstand in numarul de insusiri accesibile observatiei si intelegerii, fata de care sb. a reusit sa-si formeze o atitudine definita si generalizata; c) centralitatea psihologica a obiectului pentru sb. d) socialitatea care rezida in aceea ca ,,obiectele sociale” (celelalte persoane) reprezinta principala sursa de formare a atitudinilor.
· In forma lor obiectiva de comportament atitudinile nu sunt altceva decat relatiile, iar relatiile interiorizate apar ca atitudini.
Measiscev arata ca atitudinile contin 2 segmente esentiale:
1. cel incitativ-orintativ, implicit selectiv-evaluativ;
2. segmentul efector, executiv, preponderent operational;
Numai unitatea lor asigura unitatea caracterului.
Cele 2 segmente ale atitudinii traduc in limbaj stiintific definitia populara a caracterului: unitatea dintre vorba si fapta, deci dintre segmentul orientativ si cel executiv, volitiv.
Specificul propriu al caracterului deriva din interactiunea intre atitudini sau din interactiunea segmentelor in cadrul aceleiasi atitudini.
Cele mai frecvente interactiuni intre atitudini sunt cele de :
- coordonare, cooperare sau cele de contradictie
- incompatibilitate, chiar de excludere reciproca
- relatiile de tip compensativ, atitudinile deficitare fiind ameliorate (compensate) prin cele mai proeminente dezvoltate.
Dezvoltarea inegala a celor 2 segmente ale uneia si aceleiasi atitudini acorda o fizionomie specifica profilului caracterial ale unei persoane.
Atitudinile si segmentele lor nu trebuie interpretate in sine ci in functie de valoarea lor morala.
Cand atitudinile intra in concordanta cu legile progresului, cu normele sociale, ele devin valori.
Se elaboreaza ceea ce Linton numea sistemul atitudini -;valori specifice fiecarui individ, care odata fixat actioneaza aproape automat, chiar la nivel subconstient.
Atitudinile caracteriale, fara a se confunda cu valorile, au un continut valoric si o functie evaluativa, iar prin aceasta regleaza comportamentele specifice ale fiecarui individ.
Expresia externa a atitudinii o reprezinta opinia si actiunea.
Opinia este forma verbal-propozitionala de exteriorizare a atitudinii, constand din judecati de valoare si de acceptare (acord) sau de respingere (dezacord) in legatura cu diferitele situatii, evenimente si sisteme de valori.
Opinia este o modalitate constatativ -; pasiva de raportare la lume care nu introduce nici o schimbare in situatie.
Cand atitudinile individuale converg intr-o masura semnificativa, vom avea in plan extern opinia publica, ce poate fi interpretata ca dimensiune a caracterului social de care vorbea E. Fromm.
Actiunea reprezinta intrarea sb. in relatie directa (senzoriala si motorie) cu situatia si efectuarea unor demersuri (transformari) de integrare in situatie, de modificare a ei sau de indepartare.
Gradul de angajare psihologica in cadrul actiunii este cu mult mai ridicat decat in cadrul opiniei si, ca atare, actiunea devine mai relevanta pentru dezvaluirea esentei caracterului unei persoane decat opinia: faptele atarna mai greu in aprecierea P unui om decat vorbele.
Intre atitudine si manifestarea ei externa, in forma opiniei sau actiunii, nu exista o concordanta perfecta si neconditionata.
Datorita functiei reglatorii a constiintei, in structura caracteriala se elaboreaza un mecanism special de comutare, care face posibila disocierea temporara si periodica intre planul intern al convingerilor si atitudinilor in planul extern al opiniilor si actiunilor.
Apare astfel dedublarea, subsumata fie conformismului, fie negativismului.
In limite rezonabile, dedublarea are o valoare adaptativa, ea realizand acel compromis convenabil intre individ si societate.
Cand se impune ca trasatura dominanta, se transforma intr-o frana in calea unei interactiunii optime intre individ si cei din jur.
Atunci cand ea se subordoneaza conformismului poate fi benefica d.p.d.v. social, dar defavorabila pentru individ, iar cand se subordoneaza negativismului poate fi favorabila individului, dar repudiata social.
· Dupa obiectul de referinta, atitudinile se impart in 2 categorii:
1. atitudinile fata de sine
2. atitudinile fata de societate
Atitudinile fata de sine reflecta caracteristicile imaginii de sine, elaborate pe baza:
1. autoperceptiei si autoevaluarii
2. a perceptiei si evaluarii celor din jur

· Ele se diferentiaza si se structureaza la 2 niveluri: a) segmentar b) global.
In primul caz vom avea atitudinea fata de Eul fizic, de Eul psihic si cea fata de Eul social.
In cazul al doilea, este vorba de pozitia globala pe care o adoptam fata de propria P in unitatea componentelor sale bio-psiho-sociale.
· La diferiti indivizi, ea se poate structura pe grade de autoevaluare diferite:
- autoevaluare obiectiv-realista, asigura cele mai bune premise psihologice de relationare;
- autoevaluare in hiper (supraestimare), induce trasaturi etichetate de cei din jur ca negative -; aroganta, dispret, complex de superioritate -; si creeaza serioase probleme de adaptare la grup;
- autoevaluare in hipo (subestimare), favorizeaza trasaturi caracteriale nefavorabile pentru sb. -; modestie exagerata, neincredere in sine, complex de inferioritate.
Atitudinile fata de societate se diferentiaza si se individualizeaza potrivit diversitatii ,,obiectelor” si ,,situatiilor” generate de realitate.
Astfel putem delimita:
- atitudinea fata de munca
- atitudinea fata de normele, principiile si etaloanele morale;
- atitudinile fata de diferitele institutii (familie, scoala, armata)
- atitudinea fata de structura si forma organizarii politice;
- atitudinea fata de ceilalti semeni.
Semnul si intensitatea acestor atitudini determina valoarea caracterului si potentialul adaptativ al P in sfera vietii sociale.

4.Trasaturile caracteriale
Descrierea si evaluarea structurii caracterului se bazeaza pe procedeul trasaturilor, alte procedee mai sintetice, de genul celui factorial, fiind mai putin operante, datorita complexitatii deosebite a campului de interactiune a variabilelor psihologice implicate.
Atitudinile se exprima cel mai adesea in comportament prin intermediul trasaturilor caracteriale.
Trasaturile caracteriale pot fi definite ca seturi de acte comportamentale covariante sau ca particularitati psihice ce fac parte integranta din structura P.
M. Golu defineste trasaturile caracteriale drept ,,structuri psihice interne, care confera constanta modului de comportare a unui individ in situatii sociale semnificative pentru el.”
Nu orice trasatura comportamentala poate fi si o trasatura caracteriala.
Sunt trasaturi caracteriale numai cele care satisfac o serie de cerinte:
1. sunt esentiale, definitorii pentru om;
2. sunt stabilizate, durabile, determinand un mod constant de manifestare a individului si permitand anticiparea reactiilor viitoare ale individului;
3. sunt coerente cu toate celelalte;
4. sunt asociate cu o valoare morala;
5. sunt specifice si unice deoarece trec prin istoria vietii individului.
Trasaturile caracteriale ca si cele temperamentale au o dinamica polara, ele formand de regula perechi antagonice (egoist-altruist).
La fiecare persoana este important faptul ca se intalneste intreaga gama de perechi, dar cu grade diferite de dezvoltare a fiecarei trasaturi.
Astfel in evolutia sa profilul caracterial va integra trasaturi care tind preponderent spre polul pozitiv sau preponderent spre cel negativ, luand aspectul unei balante cu 2 talere:
- cand trasaturile polare se echilibreaza reciproc, avem de-a face cu un caracter ambiguu, slab determinat;
- cand valoarea trasaturilor de la polul pozitiv atarna mai greu decat cea a trasaturilor de la polul negativ, avem un caracter pozitiv;
- cand valoarea trasaturilor de la polul negativ atarna mai greu decat cea a trasaturilor de la polul pozitiv, avem de-a face cu un caracter socialmente negativ.
Interpretata ca un sistem valoric si autoreglabil de atitudini si trasaturi, caracterul apare ca o componenta relativ stabila diferentiatoare pentru om si cu o mare valoare adaptativa.
El indeplineste numeroase functii in viata psihica a individului si in plan comportamental:
1. functia relationala -; pune in contact persoana cu realitatea facilitand stabilirea relatiilor sociale
2. functia orientativ-adaptativa -; permite orientarea si conducerea de sine a omului, potrivit scopului sau;
3. functia de mediere si filtrare -; ofera persoanei posibilitatea de a filtra prin propria-i simtire si gandire tot ceea ce intreprinde;
4. functia reglatoare -; creaza conditiile pentru ca omul sa-si regleze propria sa conduita
In virtutea indeplinirii acestor functii caracterul a fost considerat componenta esentiala a P, mai mult ,,nucleul P”.
El este cel care da valoare P:
- prin subordonare, controlarea si integrarea celorlalte componente ale P;
- prin valorizarea si valorificarea maximala a acestora.