z5p12pr
Devenirea in spatiul libertatii.
Momentul paideic
In ultima instanta, maladiile de destin sint disfunctii ale libertatii in sfera posibilului, bazate pe o proasta cunoastere de sine. Atit ratatul cit si bovaricul nu stiau de ce anume nu sint in stare. A fi liber inseamna in fond a fi sigur de tine, de posibilitatile tale. Libertatea nu e altceva decit rezultatul educatiei in sfera posibilului, dobindirea capacitatii de a configura si realiza proiecte prin imbinarea corecta a posibilitatilor proprii cu posibilul obiectiv. Ca fiinta proiectiva, ca acela care merge inaintea sa, omul este desigur liber prin chiar natura sa, dar nasterea proiectului, fermitatea mersului si calitatea tintei depind de buna sau proasta lui asezare in orizontul posibilului. Adaptarea proiectului la conditiile mele de posibilitate si ale lumii in care traiesc reprezinta produsul unei formari; ea implica dobindirea unei culturi a proiectului. Si asa cum destinul este apoteoza culturii proiectului, maladiile de destin sint tot atitea carente ale ei.
Educarea cunoasterii de sine in vederea secventei de depasit-;de atins, educarea libertatii deci, nu este insa o fapta a singuratatii. Ea se face prin preluarea celuilalt in sfera libertatii mele in vederea eliberarii lui. Aceasta preluare este puterea. De aceea educarea libertatii se desfasoara in chip necesar ca scenariu al puterii. Intrucit libertatea este capacitatea de configurare a proiectului si de realizare a lui, puterea este preluare in proiect. Puterea este exersarea libertatii in vederea eliberarii, preluare in proiect in vederea autonomiei proiectului.
Cel puternic este puternic in sine. El stie ceea ce poate, stie ceea ce vrea si vrea ceea ce poate. El este liber in configurarea si realizarea proiectului sau. Dar pentru a si exersa puterea, el trebuie sa fi facut dovada libertatii sale prin raportarea la altul. In prima instanta, cel puternic pare ca se indura de cel supus si ca el consimte, din bunavointa sau prin sacrificiu, sa il educe pe acesta in spatiul libertatii, preluindu l in proiectul propriu. Dar pentru ca libertatea este in esenta ei neegoista, el stie ca nu poate fi liber in singuratatea sa si ca, pentru a si adeveri proiectul propriu si propria libertate, el trebuie sa l preia pe celalalt in proiect. Esenta libertatii este impartasirea, si tocmai de aceea nimeni nu poate fi liber intr o lume de fiinte constrinse. Instituirea proiectului propriu, izvorita din nevoia de a i impartasi pe ceilalti din libertatea ta, este ctitorirea. Ctitorirea nu este opera eului orgolios, ci dimpotriva, ea este livrare obiectivata, proiectie a preluarii celuilalt in spatiul libertatii proprii. La rindul sau, cel ce primeste sa fie preluat in vederea propriei lui eliberari stie ca numai in felul acesta, prin supunerea lui, libertatea celui puternic este adeverita si se poate manifesta ca libertate. El se indura de cel puternic prilejuindu i, prin propria i eliberare, dovada libertatii lui. De aceea puterea este in esenta ei o specie a relatiei; ea este dependenta, relatie de consimtire reciproca la devenirea si adeverirea in spatiul libertatii. Dar dependenta in spatiul libertatii este iubirea. Puterea este relatia de iubire intre cel liber si cel ce va fi eliberat. Regii si supusii, comandantii si ostile, maestrii si discipolii sint dependenti unii de altii nu numai in sensul ca ei nu pot, fara ceilalti, sa fie ceea ce sint (caci altminteri la fel s ar petrece lucrurile cu calaul si victima sa); ei sint dependenti -; si se iubesc -; in numele libertatii si al eliberarii lor.

Puterea celui puternic trebuie sa fi fost deci recunoscuta ca stadiu al libertatii sale. Recunoasterea puterii, in virtutea careia ea se poate apoi exersa, este prestigiul. Prestigiul este indicele libertatii dovedite prin raportarea la altul. Prestigiul, in virtutea caruia puterea poate functiona, se bazeaza pe autoritatea dobindita ca implinire a libertatii. Cel care a ajuns in punctul cel mai inalt al libertatii, cel care a ajuns cel mai departe inaintea sa si dincolo de sine, are puterea de a i conduce pe ceilalti pina la punctul in care, la rindul lor, ei vor deveni liberi. Puterea este raportul de comanda supunere care se instituie in sfera educarii libertatii. Ea reprezinta un scenariu initiatic. Misterul supunerii, in jurul caruia graviteaza puterea, nu se poate naste decit in virtutea recunoasterii ca altcineva te poate conduce si spori pe drumul dobindirii libertatii. Supunerea este prima forma a libertatii, pentru ca ea se naste din insasi recunoasterea premiselor ei. Libertatea care isi ignora posibilitatea propriului inceput -; ca supunere -; se anuleaza din capul locului ca libertate. Pentru a sfirsi ca emancipare, orice libertate trebuie sa inceapa ca supunere. Cel ce se supune ca inca neliber se asaza sub autoritatea celui liber si i recunoaste acestuia puterea tocmai ca libertate dobindita. Autoritatea puterii este autoritatea celui liber fata de cel ce urmeaza sa devina liber.
Extensia puterii este deci o extensie in sfera libertatii. „Puterea suprema“ nu poate s o aiba decit „cel mai liber“, iar „cel mai supus“ nu poate fi decit „cel mai insetat de libertate“. „Cel mai puternic“ si „cel mai supus“ sint astfel cel mai aproape unul de altul. Asa cum cel mai puternic se stie cel mai liber, cel mai supus se recunoaste drept cel mai neliber, si astfel drept cel ce doreste mai crincen libertatea. Cel mai supus va fi si cel mai grabnic eliberat, pentru ca, recunoscind cel mai mult autoritatea, el va fi cel mai mult sporit in libertatea lui. El este cel mai liber in supunerea sa, pentru ca vede cel mai adinc in ea conditia deplina a eliberarii sale.
Dar daca orice putere este putere in vederea eliberarii, inseamna ca prin insasi esenta ei puterea se indreapta pas cu pas spre propria ei anulare. Ca „instanta sporitoare“ (auctoritas), ea sporeste libertatea celui supus si se diminueaza pe sine ca putere. Diferenta dintre cel ce comanda, ca liber, si cel ce se supune in vederea propriei lui eliberari se sterge treptat si cei doi se desfac din cercul puterii si ramin, unul in fata celuilalt, egali in libertatea lor. Mindria celui care a eliberat si recunostinta celui care a fost eliberat se intilnesc in punctul comun al eliberarii reciproce din strinsoarea relatiei comanda supunere. Raspunderea celui puternic fata de cel care se supune nu este insotita decit de frica lui ca nu va reusi sa si piarda puterea si ca cel menit eliberarii va trebui sa ramina, mereu neliber, sub puterea lui. Supremul neajuns al adevaratei puteri este de a nu se putea desfiinta ca putere, de a nu se putea desprinde de cel supus si de a l simti pe acesta incapabil sa se desprinda de ea. In perpetuarea ei ca putere, ea isi celebreaza supremul esec, asa cum suprema ei bucurie este de a se anula ca putere, de a pierde puterea. De aceea, frica de „a pierde puterea“ nu este decit sentimentul puterii pervertite, al puterii care s a rasturnat in chiar esenta ei. O putere nu se implineste decit pierzindu se, dupa cum nu isi rateaza esenta decit perpetuindu se. Din clipa in care te temi ca vei pierde puterea, puterea e deja pierduta in esenta ei.
In perpetuarea puterii, mecanismul acesteia se blocheaza. Agentul puterii nu mai este liber pentru proiect, caci insasi perpetuarea puterii a devenit singurul proiect. Libertatea lui a devenit libertatea negativa a preluarii celuilalt in proiectul perpetuarii puterii. Supunerea celuilalt nu mai este in acest caz o premisa a eliberarii, ci participare nelibera la perpetuarea supunerii. Blocarea mecanismului puterii se manifesta ca perpetuare a raportului comanda supunere de dragul raportului insusi. Intrucit posibilitatea oricarui alt proiect dispare, libertatea, ca parcurgere a secventelor de depasit-;de atins (deci ca nastere a proiectului si realizare a lui), dispare la rindul ei. Agentul puterii pervertite si pacientul ei sint prinsi si blocati in proiectul unic al perpetuarii puterii. Din liberi si meniti eliberarii, ei devin neliberi in inclestarea lor.
Primejdia pe care o ascunde in sine libertatea tine de insasi fragilitatea esentei ei, de usurinta cu care ea poate fi pierduta. Aceasta fragilitate a libertatii, manifestata in usurinta cu care ea, odata pierduta, se poate rasturna in opusul ei, se vadeste cel mai limpede in chiar sfera puterii. Agentul puterii este in pericol de a pierde libertatea, pe care o are deja pe parcursul exersarii ei, in vreme ce pacientul puterii, care urmeaza sa o dobindeasca, o poate pierde pe parcursul cautarii ei. Pericolul de a pierde libertatea, odata dobindita, si de a o pierde din vedere, odata cautata, face parte din orice scenariu al puterii. Dar atit pierderea libertatii cit si pierderea ei din vedere nu pot veni decit din partea celui ce o are si a celui ce o cauta. Nimeni, in afara lor, nu i poate lipsi de libertatea avuta sau de cea cautata. Spaima de a ramine sub blestemul comenzii sau sub cel al supunerii este spaima insasi a pierderii libertatii.
Dar cine, dintre cel ce are libertatea si cel care o cauta, provoaca primul blocarea mecanismului puterii? Pentru ca orice cautare este dificila, oboseala, renuntarea sau uitarea telului propus tin de insasi esenta cautarii. De aceea, cel care cauta il corupe primul pe cel care are, facindu l sa piarda, prin perpetuarea comenzii, ceea ce el are deja: libertatea. Pentru ca oboseste si renunta, cel care cauta se transforma in „cel mereu supus“ si il constringe pe cel puternic sa perpetuezeÊcomanda. Supunerea devine reflex al supunerii si comanda reflex al comenzii. Supunerea care a uitat ca e supunere in vederea eliberarii a indus celui puternic uitarea comenzii puse in slujba libertatii. Agentul puterii pervertite nu face decit sa slujeasca uitarea cautarii. Dar uitarea cautarii este vina celui ce ramine mereu supus. Iar cel care ajunge sa slujeasca, in locul cautarii libertatii, uitarea cautarii ei, deci agentul puterii pervertite, il dispretuieste pe cel mereu supus. Pentru ca este puternic peste cel mereu supus, el si a pierdut libertatea, si astfel puterea. La rindul lui, cel mereu supus ajunge sa l urasca pe cel care perpetueaza comanda si sa l socoteasca vinovat de perpetuarea supunerii sale. Incetarea cautarii el o pune pe seama constringerii, si nu pe seama oboselii, renuntarii si uitarii sale. El nu poate sa admita ca cel ce perpetueaza comanda reprezinta polul monumentalizat al neputintei sale, slujirea fidela a decaderii si vinii care salasluiesc in cel mereu supus. Caci agentul puterii pervertite se supune in fapt celor mereu supusi, slujindu le bolile si exprimind astfel o per versiune obiectiva, rasturnarea si distorsiunea lor in spatiul libertatii. Din vina celui mereu supus, care a cazut in uitarea cautarii, „cel mai puternic“ si „cel mai supus“ au devenit acum „cei mai neliberi“.
Raminerea indefinita in regimul comenzii si al supunerii transforma relatia de comanda supunere in relatie de constringere. Relatia de constringere este esenta puterii pervertite. Insa intrucit anularea miscarii in spatiul libertatii nu poate fi proclamata ca atare, puterea pervertita nu se va prezenta niciodata ca esenta rasturnata a puterii ci, dimpotriva, ea va incerca sa imite toate secventele puterii autentice ca devenire in spatiul libertatii. Constringerea se invaluie in atributele autoritatii si ale recunoasterii ei, si cu cit prestigiul agentului puterii pervertite este mai scazut, cu atit el vorbeste si cere sa i se vorbeasca mai mult despre prestigiul si excelenta sa. Cu cit este mai slaba recunoasterea autoritatii, cu atit mai multe trebuie sa devina dovezile de adeziune la puterea pervertita. Si cu cit este mai mica dependenta in spatiul libertatii, cu atit mai mult, in spatiul puterii pervertite, se va vorbi despre devotament si iubire. In sfirsit, agentul puterii pervertite trebuie sa imite pina si propria lui disparitie, anuntind periodic ca renunta la putere si revenind de fiecare data asupra acestei renuntari. In fastul confirmarilor si reinstituirilor periodice, el imita moartea care se produce in vederea resurectiunii, si astfel propria sa eternizare. La rindul lui, cel mereu supus, de vreme ce spatiul cautarii a disparut, va sustine ca a gasit deja ceea ce de mult a incetat sa caute. El va vorbi mereu despre prezenta unui lucru a carui absenta i a devenit de mult familiara. Pentru a umple vidul unei initieri care nu a mai avut loc, puterea pervertita nu face astfel decit sa spuna ceea ce de fapt ar trebui sa faca. Intrucit nu sint capabili de eliberare si de educarea libertatii, agentul si pacientul puterii pervertite vor vorbi despre eliberare si libertate. Pe masura ce scenariul initierii dispare, ei vor mima verbal etapele initierii in libertate.
Prin blocarea mecanismului puterii si prin pervertirea ei apare in lume raul. Raul este devenirea ratata in spatiul libertatii, caderea din relatia de comanda supunere in relatia de constringere. Daca istoria lumii nu ar ilustra decit aceasta cadere ca istorie a puterii pervertite, ar insemna ca rostul speciei noastre nu este altul decit raul, ca suprema distorsiune a libertatii. Dar pentru ca in scenariul puterii exista putinta de a cistiga sau, deopotriva, de a pierde libertatea, istoria lumii este lupta fara sfirsit dintre veghea vointei in vederea eliberarii si lenea universala a supunerii neconditionate.
ADAOS. Intregul scenariu al puterii descris pina acum se bazeaza pe distribuirea inegala a libertatii, simultan cu existenta unei aspiratii catre libertate egal distribuite. De aici ideea unei duble consimtiri: consimtirea la calauzire, deci la exercitarea puterii in numele libertatii dobindite, si consimtirea la faptul de a fi calauzit, ca forma de libertate a celui supus. Puterea pervertita, la rindul ei, a fost analizata ca forma de dereglare a acestui scenariu. Insa astfel a fost izolata o situatie ideala, in care se presupune ca cei doi termeni ai scenariului au consimtit aceluiasi tel: omogenizarea libertatii prin actualizarea optima a posibilului celui calauzit.
Or, in lumea reala a istoriei sint mai frecvente alte doua scenarii, in care hotaritoare este tocmai neconsimtirea la calauzire in vederea dobindirii libertatii. Intr un prim caz e vorba de o lume in care, in afara calauzitorului, nimeni nu are, nici macar auroral, constiinta libertatii, si in care calauzirea catre libertate nu se poate face decit prin constringere (cazul monarhiilor luminate). Intr un al doilea caz e vorba de o lume care, neavind constiinta libertatii si astfel neresimtind nevoia eliberarii, nu se lasa calauzita nicicum catre libertate, posibilitatea constringerii din partea calauzitorului neexistind la rindul ei. In acest tip de scenariu, deznodamintul este revolta impotriva calauzitorului care insista in vederea impartasirii celorlalti din libertatea lui. Ambele scenarii se bazeaza pe disparitia colectiva a instinctului libertatii, pe existenta popoarelor lenese ale istoriei, care au pierdut traditia libertatii si a educarii ei.
Ramine o intrebare fara raspuns cum, in conditiile extremei ei fragilitati, libertatea nu dispare cu desavirsire sau cum, in conditiile in care puterea pervertita si neconsimtirea la calauzire sint predominante in economia istoriei, raul nu invinge definitiv dind nastere absolutei entropii a nelibertatii.
Problema puterii pusa in termenii unui scenariu al puterii articulat pe o dubla consimtire da nastere si unui alt tip de aporie. Daca cel puternic, calauzitor si liber, a fost la rindul sau supus, calauzit si eliberat, inseamna ca inceputul absolut al scenariului puterii atirna de existenta unui (prim) agent al puterii si libertatii, care este cauza a scenariului, dar nu si efect al lui. Apare astfel problema „celui ce se elibereaza singur“ sau a celui care este, din capul locului, liber. Existenta unui asemenea personaj relativizeaza teoria scenariului puterii prin acceptarea unei libertati induse in planul istoriei, ca prim impuls sau ca forma de generare a scenariului puterii. Pentru ca nu poate primi o explicatie coerenta in plan uman, acest tip de putere apare, chiar pentru cei ce l reprezinta, drept forma de manifestare a unei puteri „supranaturale“, deci ca putere instituita pur si simplu. In acest caz, sursa puterii nu mai este verificabila, caci ea cade in afara transmisiei neintrerupte pe care o presupune lantul educator educat, retragindu se fie in transcendenta divinului, fie in aceea a unui timp prestigios si imemorial, in transcendenta originii.
Devenirea in spatiul libertatii. Iubirea
Am vazut ca primul contact cu eul meu ca eu gol, care premerge oricarui proiect si oricarei preluari in proiect, se produce in frica. Tocmai pentru ca, prin amenintare, hotarele mele sint puse in discutie, ele nu se revela in pozitivitatea lor decit pe o cale negativa: stiu ca sint pentru ca, fiindu mi frica, sint amenintat sa nu mai fiu. Frica ma face sa ma adun in mine si sa mi masor intinderea in aceasta suprema concentratie de fiinta. Constrins sa ma retrag in mine si sa ma „reculeg“ intre hotarele primite, eu imi percep identitatea ca identitate infricosata. Frica traseaza conturul eului meu ca eu primit prin aceasta contractie de fiinta.
Dimpotriva, contemplarea libera si decontractata a hotarelor mele se produce ca iubire de sine. Inainte de a ma deschide catre altul, de a l prelua intre hotarele mele sau de a ma livra cuprinderii lui, eu trebuie sa mi cunosc hotarul intr o forma pozitiva. Sentimentul pozitiv al eului, ca eu ce preia in proiect sau care urmeaza sa fie preluat, nu mi l poate da decit iubirea de sine. Nici o aventura a libertatii nu este de imaginat fara aceasta prealabila evaluare a hotarului ce mi apartine. Orice iubire adevarata si orice fapta a libertatii incepe ca iubire a limitei proprii. Trebuie mai intii sa „ma plac“ pentru a ma suporta ca personaj principal al propriei vieti si pentru a face din mine subiectul libertatii mele. Fara aceasta impacare cu sine, fara aceasta cunoastere si acceptare de sine, orice preluare in proiect ramine crispata. Cel care nu se simte bine intre hotarele proprii nu si le poate deschide pentru a l primi intre ele pe altul si nici, primindu l, nu l poate face pe cel primit sa se simta bine. Trebuie mai intii sa existe un amour propre pentru ca iubirea de altul, un amour „impropre“, sa fie cu putinta. Iubirea de sine sta la baza oricarei preluari pozitive in proiect. Iubirea de sine este premisa libertatii.
Cu toate acestea, iubirea de sine, care imi da certitudinea conturului si a identitatii mele, nu se poate realiza doar ca tautologie a eului. In simpla oglindire care imi reflecta conturul eu nu ajung sa obtin decit un rudiment din mine. Eu vreau sa ma cunosc si sa ma iubesc drept cel care sint, dar pentru ca sa ma pot avea trebuie sa ma privesc in altul si trebuie, la rindul meu, sa ofer prilejul oglindirii pentru altul care se dobindeste prin mine. Pentru ca nu pot deveni eu insumi decit daca devin altul in mine si eu insumi in altul, la iubirea de sine nu pot ajunge decit prin iubirea de altul. In „iubirea de altul“ diferenta dintre doua euri dispare, abia prin aceasta disparitie fiecare gasindu se ca eu propriu. Eu imi gasesc eul pierzindu l si il ajut pe celalalt sa si l piarda pentru a si l putea gasi. In aceasta reciproca dominare si supunere libera, fiecare isi cistiga libertatea pierzind o totodata. Spre deosebire de raportul maestru discipol, in care cel mai liber il elibereaza pe cel mai supus, aducindu l la gradul lui de libertate, aici libertatea lipseste si este dobindita in aceeasi masura. Fiind deopotriva cel ce iubeste si cel iubit, eu ma supun si sint liber in aceeasi masura in care celalalt comanda si se supune. Sint rind pe rind stapin si sclav si hotarasc si sint hotarit in aceeasi masura in care celalalt hotaraste in privinta mea si se lasa hotarit de mine. El imi accepta supunerea, ca premisa a eliberarii mele, si imi accepta libertatea, ca premisa a eliberarii lui. El imi accepta autoritatea, ca semn al libertatii mele sporite, si imi cere sa ma supun, in numele autoritatii si libertatii lui. El, cel puternic, se indura de mine, cel supus, si mi cere mie, celui puternic, sa ma indur de el, de cel supus. Eu, cel mai liber, il eliberez pe cel mai supus si in acelasi timp sint eliberat de cel mai supus, care este cel mai liber. Sintem in aceeasi masura liberi si insetati de libertate, pentru ca in aceeasi masura am pierdut si am dobindit libertatea. Eu imi pierd puterea prin eliberarea celuilalt si mi o pastrez mereu prin supunerea lui acceptata.
Spre deosebire de scenariul paideic, in care puterea se exerseaza in vederea unei eliberari finale -; maestrul si discipolul se desfac in cele din urma din strinsoarea relatiei comanda supunere si stau fata in fata egali in libertatea lor -;, in scenariul iubirii de altul eliberarea nu se poate produce, pentru ca dependenta e pretul libertatii celor doi. Puterea nu mai este acum relatia de iubire intre cel liber si cel ce va fi eliberat, ci intre cei care, in fiecare clipa, sint liberi si supusi; ei sint mereu egali in libertatea si in supunerea lor. Si aici, ca si in scenariul paideic, are loc o devenire in spatiul libertatii. Numai ca in vreme ce acolo unul -; cel liber (maestrul) -; il tragea pe celalalt -; pe cel inca neliber (discipolul) -; spre spatiul libertatii lui, aici cei doi, inca neliberi, parcurg impreuna treptele eliberarii lor si devin la capatul acestei ascensiuni cei mai liberi si cei mai supusi deopotriva. Ei sint liberi si eliberati in suprema lor supunere si ramin supusi in chiar eliberarea lor.
Rezulta de aici ca in iubirea de altul eul meu isi capata identitatea lasindu se preluat in proiect si preluind in proiect alt eu. Aceasta dubla si reciproca preluare in proiect sfirseste cu disolutia si potentarea eului meu. Eu nu aflu cine sint decit incetind sa fiu eu si incepind sa fiu in altul, asa cum altul este doar in masura in care, incetind sa fie el, el incepe sa fie in mine. Eu am devenit altul si sint eu insumi doar in celalalt; celalalt a devenit eu si este el insusi doar in mine. El nu se poate cauta intorcindu se la el, pentru ca a iesit din sine. El nu se poate cauta si nu se poate gasi decit intorcindu se la mine. Pentru ca eu l am ajutat sa se caute si sa se gaseasca, in mine el se iubeste pe el. In mine si in iubirea lui pentru mine, el isi celebreaza eul dobindit. El a ajuns sa se stie si sa se iubeasca iubindu ma pe mine. Iubirea de sine a sfirsit ca iubire de altul si de abia prin iubirea de altul eu m am gasit si am ajuns sa ma iubesc cu adevarat pe mine. Eul meu a ajuns sa mi apartina din clipa in care nu mi a mai apartinut. Suprema personalizare nu survine decit prin „depersonalizarea“ pe care o presupune metabolismul iubirii. De aceea cei care nu iubesc si nu sint iubiti isi pierd identitatea. Cind nimeni nu ne a iubit si nu am iubit pe nimeni, nu sintem decit eul gol care se revela in frica. Cind nimeni nu ne iubeste, nu apucam sa avem un chip si avem doar chipul nimanui. Sintem, fara ca propriu zis sa fim.
Acest miracol al dobindirii eului prin dedublare si prin iubirea de altul isi capata expresia sensibila in mingiiere. Din clipa in care parcurg conturul altui trup, eu il iau pe acesta in posesie si totodata imi livrez trupul in mingiierea mea. Dar bucuria pe care o resimt in mingiiere trece dincolo de simpla voluptate a atingerii. Prin mingiiere eu nu preiau doar conturul unui trup. Corpul, la om, nu este o suprafata si nici macar interioritatea care se exprima in chip exterior. Cind cineva mingiie, el atinge hotarul a ceva care nu are inca nume si pentru care singurul cuvint potrivit este „tu“. Insasi mingiierea creeaza identitatea teritoriului ocupat. Cind celalalt ma mingiie, el imi mingiie identitatea pe care mingiierea lui mi o confera si imi da, prin mingiiere, constiinta identitatii mele. Fiecare mingiiere este o celebrare a eului meu, pe care insasi mingiierea l a facut cu putinta. Sint mingiiat, deci sint.
Acest miracol al dobindirii eului prin dedublare si prin iubirea de altul isi capata deopotriva expresia sensibila in insotirea miinilor. In esenta miinii rezida ambiguitatea faptului de a lua si a da. Ma deschid si inminez, dau de la mine si trec in posesia altuia ceva care in felul acesta inceteaza sa fie al meu. Primesc si astfel fac sa devina al meu ceva care pina atunci nu mi apartinea. Datul si luatul se succed ca functii diferite ale miinii, care in felul acesta inchide in sine posibilitatea unor acte cu semne opuse. Mina poate sa dea sau poate sa ia. Poate ea vreodata sa dea si sa ia in acelasi timp?
In iubire, regula succesivitatii lui „a da“ si „a lua“ dispare. Cind doi oameni care se iubesc merg mina in mina, miinile lor dau si iau in acelasi timp si in aceeasi masura. Mina care se ia pe sine ca alta mina topeste distinctia dintre „a da“ si „a lua“. Pentru ca se da si se ia pe sine, mina pastreaza ce da si primeste ceea ce deja are. Ti am dat mina si in acelasi timp ti am luat o; mina care se da e mina care ia. Mina se intinde pentru a se da. Dar in timp ce se da, ea primeste si ia mina celuilalt, care la rindul lui primeste mina intinsa si o da pe a sa. Mina care se da e mina care ia si eu primesc si dau in aceeasi inclestare de mina. Miinile care se intilnesc si ramin unite sint pecetluirea faptului ca eurile noastre s au dat si s au primit deopotriva: m am dat in mina celuilalt si totodata l am luat pe celalalt la mine.
Deoarece in iubire nu mi mai apartine tocmai ceea ce este al meu si, dimpotriva, tocmai ceea ce nu mi apartine devine al meu, iubirea modifica atitudinea curenta fata de elementele fondului intim strain. Nu ma mai identific acum nici cu rasa mea, nici cu zeii mei, nici cu tribul din care fac parte; pot sa mi uit parintii si pot sa resimt numele sau casta care ma desparte de cel pe care il iubesc drept un blestem. Pe de alta parte, pentru ca ceea ce nu mi apartine devine al meu, eu pot sa preiau zeii, numele, limba sau casta celuilalt. Sint gata sa renunt la ceea ce ma defineste si sint gata sa ma definesc prin ce nu este al meu. La limita, determinatiile fondului intim strain dispar in iubire, sau devin indiferente, si locul pe care disparitia lor il lasa liber este umplut de obiectul pentru care iubirea mea a optat: de celalalt. La rindul lui, celalalt se curata, in vederea daruirii, de determinatiile sale si vine in fata mea liber pentru a fi umplut de obiectul pentru care iubirea lui a optat: de mine. Dar cine sintem „eu“ si „celalalt“ acum? „Reneaga ti tatal si refuza ti numele si ia ma pe mine toata.“ Cine sint „eu toata“ si cine este cel care nu mai are tata si nume? Cine sintem noi, care prinsi in relatia iubirii, populam hotarele celuilalt cu lipsa noastra de hotare? Ce a ramas din noi, dupa ce iubirea ne a desfiintat?
In lumina iubirii, si cu atit mai mult in lumina iubirii contrariate, tot ceea ce pina atunci imi parea intim isi pierde consistenta, nu ma mai defineste, devine straniu si strain. Nu altul, ci eu imi devin strain. De abia in iubire elementele fondului intim strain imi apar in toata inconsistenta lor si isi dezvaluie natura accidentala si exterioritatea. De abia acum aflu ca in mod esential nu sint nici rasa, nici clasa, nici nume, nici ascendenta, nici limba, nici loc al nasterii mele si nici macar barbat sau femeie. In mod esential eu sint iubire, capacitate de a ma pierde in altceva decit mine. In mod esential eu sint tocmai posibilitate de dislocare din elementele fondului intim strain. Dar aceasta dislocare care se produce prin iubire este tocmai libertatea mea. Abia prin iubire eu aflu ca esenta mea e libertatea. Ceea ce a ramas in noi dupa ce iubirea ne a desfiintat este iubirea insasi: puterea de a disparea in altceva decit noi. „Ia ma pe mine toata“: ia ma pe mine, care nu sint altceva decit pura dorinta de a ma pierde in tine. Eu toata sint dorinta. Si dorinta fiind, hotarele mele nu se mai afla in mine, ci in obiectul dorit.
In necuprinderea iubirii eu aflu ca hotarul meu e lipsa de hotar, imposibilitatea de a fi fixat intr un hotar. Trec dincolo de toate elementele fondului intim strain, alunec peste determinatiile care mi au fost date si, liber fiind, ma opresc la singura determinatie care, fiindu mi deopotriva data, nu ma mai poate fixa: la libertate. Cind ma fixez in libertate, eu ma fixez in lipsa de hotar. De acum nu sint decit toate felurile mele de a ma pierde -; intr un lucru, intr un om, in multi, in toti; in casa pe care o fac, in copilul pe care il cresc, in faptele importante ale vietii mele; la limita, in mine insumi, adica in libertatea mea si in iubirile mele; si dincolo de toate, in chiar sursa libertatii si a iubirii mele. In cele din urma sint felul in care, iubind, ma pierd in libertate. Dar pentru ca libertatea este in esenta ei ne definita, eu nu am niciodata un chip definit, ci doar pe acela al iubirilor si pierderilor mele. Sint peste tot in abandon, in cedare, in renuntarea mea la mine. Eul meu e traversat fara incetare de un zvon al disparitiei. Sint disolutia si resurectia mea in toate in cite mi am pus si mi am dat sufletul. Mor si ma nasc de fiecare data in locurile in care mi am investit capitalul de iubire.
ADAOS 1. Pentru ca in iubire eu nu sint decit prin raportarea la altul si prin pierderea de mine, „a fi“ a incetat sa fie purul fapt de a fi care se manifesta in frica. Acest nou sens al lui „a fi“ poate sa imbrace deopotriva forma lui „a nu mai fi“ si sa fie moarte. In masura in care in esenta ei iubirea este implinire a eului prin pierderea de sine, inseamna ca in anumite circumstante moartea, ca pierdere de sine fizica a eului, devine o exigenta de implinire a lui: ma implinesc in chip suprem, si astfel sint, tocmai prin renuntarea la suprema conditionare care este purul fapt de a fi. Paradoxul lui „a fi in chip plenar“ prin „a deveni nimic“ nu si afla dezlegarea decit in spatiul iubirii: eu nu mi pot implini viata decit dind o altcuiva. Faptul de „a ti da viata“ se bazeaza pe recunoasterea valorii sporite a unei alte vieti si pe faptul ca viata mea nu capata valoare decit in masura in care poate sa se dea: viata mea e importanta doar daca, prin anularea ei, face cu putinta continuarea altei vieti. A ti da viata, la propriu, nu e compatibil decit cu o fiinta a carei identitate se poate construi dincolo de identitatea primita si, la limita, a carei identitate se poate construi tocmai prin moarte.
Altul este cazul in care viata mea isi pierde importanta in absenta vietii celuilalt. De vreme ce eu am devenit altul, iar altul nu mai e, inseamna ca eu nu mai sint. Sinuciderea dovedeste acum ca imposibilitatea declarata de a nu putea concepe viata in absenta celuilalt nu este o simpla ipocrizie si ca in spatiul adevaratei iubiri eul nostru inceteaza sa fie farsor, fiind incapabil sa supravietuiasca „problemelor“ sale. Cel care se sinucide linga cadavrul (inca fictiv) al iubitei atesta faptul ca moartea ei, socotita reala, transforma intr o fictiune viata lui si ca in fond, la rindul lui, el a murit. Sinuciderea nu este in acest caz decit suprimarea neconcordantei intre nefiinta mea autentica (prin disparitia celuilalt, in care eu eram, eu nu mai sint) si neautenticitatea fiintei mele actuale (singur, eu nu sint cu adevarat; deci raminind singur, sint un simulacru de fiinta). Sinuciderea denunta astfel falsa pretentie de fiinta a eului izolat: din moment ce „eu sint doi“, eu singur sint o minciuna ontologica. Adevarul acestei morti este confirmat prin faptul ca iubita reitereaza experienta inconsistentei lui „a fi“ ca „a fi singur“ si, trezindu se linga cadavrul (de asta data real) al iubitului, la rindul ei se sinucide. Aceasta situatie neverosimila, in care e nevoie mai intii de un cadavru fictiv pentru a se obtine doua cadavre reale, face cu putinta cele doua sinucideri menite sa confirme adevarul iubirii, potrivit caruia „a fi“ inseamna „a fi doi“.
ADAOS 2. Din nou despre insotirea miinilor (dialog intre eu si celalalt)
Eu In privinta de neprevazutului nu te poti pregati. Si nici nu trebuie sa incerci si nici sa te mingii cu gindul ca ai facut o fara sa stii. De neprevazutul este un mister proiectat in viitor. Misterele nu exista pentru a fi lamurite, asa cum nici darul zeilor -; pentru a fi cercetat dupa legile mintii.
Un sentiment autentic nu are cauza, nu are scop, el este asemeni unei plante rare ce rasare pe neasteptate in pamintul sterp. Un sentiment autentic este, de asemenea, un adevarat mister. El te locuieste. El este centrul.
Ceea ce se petrece in jurul centrului are nume, duce pe cai gresite, se ingramadeste, se destrama, poate fi gindit si exprimat.
Centrul, totusi, este originar si ramine asa. Inaltimile pe care le urci, adincurile in care te prabusesti, distanta pe care ai apucat sa o strabati -; nu sint, toate, nimic altceva decit reflexe ale neclintitului centru. In timp cade doar clipa descoperirii lui, o pilpiire abia perceptibila care face vizibila promisiunea certitudinii luminii -; altceva nimic.
Insotirea miinilor reprezinta punctul ferm ce duce spre centru, spre ceea ce a existat necontenit, exista si va exista necontenit, o adiere a inaccesibilului, o atingere a de neatinsului, o previziune a ceea ce nu poate fi prevazut. Chiar daca timpul si spatiul ii despart pe oameni, chiar daca oamenii se despart, acest centru exista si exista acest mister.
El este un dar al zeilor pe care insa nu stim sa l cinstim; ne apropiem de el cu intrebari prostesti, incercam sa l modelam dupa bunul nostru plac, il tragem in atmosfera statuta a existentei noastre dramuite in timp, ne vaicarim fara rost.
Totusi, de vreme ce nu am facut nimic pentru a l pricinui, raminem si altminteri neputinciosi in privinta lui.
Cu un singur lucru ii putem iesi in intimpinare: in fiece clipa, bucuria reculeasa pentru ceva de necuprins in timp.
CELALALT Zeii nu daruiesc orbeste. Darul lor are un tilc si cel care il primeste nu poate fi ales intimplator. El s a pregatit indelung sa astepte darul acesta. Si cind il primeste, nici el nu il primeste orbeste.
Daruitorul si cel daruit sint legati laolalta prin dar. Cind darul vine de sus, cel daruit trebuie sa fie la inaltimea lui nu numai prin felul recules de a se bucura. Cel daruit nu primeste darul orbeste; prin dar, el comunica cu daruitorul si este atras in preajma lui. A da curs acestei chemari este unicul fel de a cinsti darul zeilor. Insasi chemarea este darul. Cel chemat este cel daruit.
Sentimentul autentic este un dar al zeilor. Miinile care se intilnesc nu sint doar misterul intrupat al sentimentului autentic si garantia primirii comune a darului. Insotirea miinilor nu este punctul ferm al pornirii spre centru, ci centrul insusi coborit in cei doi si instalare a lor in centru. Ei doi, laolalta, in contopirea lor, au devenit centru. In jurul centrului nu exista nimic; inaltimile urcate, prabusirile, distantele pe care ai apucat sa le strabati nu sint reflexe ale neclintitului centru, ci insusi centrul trait ca mister si ca drama a sentimentului autentic.
Orice sentiment autentic se desfasoara ca drama. Prea delicat pentru noi, el poate sa se destrame in urzeala calculelor menite sa apere linistea lui „aici“; prea firavi pentru el, el poate sa ne destrame, neputinciosi cum sintem sa l adapostim pina la capat in noi. Nimeni nu poarta pina la capat povara darului venit de sus. De abia l am dobindit si, temindu ne ca l am pierde, am vrea totodata sa ne desprindem de el. Iar cind lucrul acesta se intimpla, cind oamenii se despart, abia atunci aflam cit de necuprins cu mintea este vizita unui zeu in viata unui om.