1. Deducerea regularitatii din conceptul de realitate j6t9tu
2. Incalcarea regularitatii
3. Principiul regularitatii determina realitatea
4. Teoria conventionalista
5. Amendarea teoriei conventionaliste
6. Regularitatea in conceptia lui Immanuel Kant

1. Ati vazut in prelegerea precedenta in ce fel principiul regularitatii intregeste realitatea. Ati vazut ca aceasta regularitate ne da posibilitatea prevederii, deci a completarii conceptului de realitate, ca viitorul este inglobarea trecutului in realitate, asa ca acelasi principiu completeaza si, deci, precizeaza, inmulteste amanuntele celeilalte parti a realitatii - pe care am vazut iarasi cum o castigam -, completeaza asa-numitul trecut.
Ati mai vazut insa ca, din diferite motive, nu puteam sa gasim, in prelegerea trecuta, o fundare logica, as zice, a acestui principiu; adica, teoreticeste, nu ne putem explica, anume, care este indreptatirea teoretica a principiului acesta al regularitatii, pe care il aplicam realitatii propriu-zise - si nu numai atat, dar care oarecum conditioneaza, as zice, pana la un punct, aceasta realitate.
Va spuneam insa in prelegerea trecuta ca, in afara de pozitiunea trecuta in revista, adica: regularitatea nu se poate stabili deductiv, nu se poate funda inductiv, nu am putea-o deduce printr-un rationament de analogie etc., in afara de aceste pozitiuni, mai este o pozitiune, pe care trebuie sa o analizam astazi; si anume, afirmatiunea cuprinsa in diferitele sisteme filosofice ca principiul acesta al regularitatii s-ar deduce din insusi conceptul de realitate.
Ce ar insemna afirmatiunea aceasta? Ar insemna ca avem un concept de realitate, ca in acest concept al realitatii intra ca nota specifica regularitatea si ca, printr-o simpla judecata analitica sau printr-un simplu rationament analitic, am putea sa scoatem nota regularitatii, respectiv principiul regularitatii, din conceptul realitatii.
Trebuie sa observam ca avem de-a face in aceasta pozitiune cu o chestiune relativ destul de subtila, daca observam, anume, ca conceptul realitatii si realitatea insasi pot sa nu fie unul si acelasi lucru; adica, sunt unii autori cari spun ca conceptul de realitate se muleaza pe realitate, ca, prin urmare, conceptul realitatii rasfrange realitatea insasi.
Sunt alti autori cari spun ca exista conceptul de realitate, iar realitatea insasi nu este decat un fel de contrapunct, de pandant al acestui concept.
In teoria pe care trebuie sa o analizam acum, nu se face nici un fel de afirmare esentiala de legatura intre conceptul de realitate si realitatea insasi, ci se spune, pur si simplu, ca principiul regularitatii se poate deduce din conceptul realitatii, fara sa se afirme in ce raport sta acest concept al realitatii cu realitatea insasi.
Dupa aceasta, sa trecem la analiza faptului.
Deocamdata noi observam regularitatea in univers. Am dat exemplul zilei si al noptei, al succesiunei acesteia a zilei si a noptei.
Universul ni se prezinta intr-o succesiune de fapte, care succesiune reprezinta un fel de - hai sa zicem -, un fel de corp de legi, adica un fel de corp de invariabilitati, un fel de corp de suprapuneri in intelesul acesta al invariabilitatii.

2. Presupuneti insa ca, la un moment-dat, o intamplare, un eveniment care trece inaintea d-voastra, care intra in realitate, ceva dintr-insul, o nota a conceptului acesta de realitate pe care-l avem noi nu se supune legilor acestora ale realitatii. Ce facem noi? Noi zicem pur si simplu: nu exista! Trebuie sa fie altceva! Eu stiu ca dupa zi vine iar noapte si dupa noapte, zi. Dar vine cineva si-mi afirma: stii ca, la Braila, de trei saptamani nu mai e zi, e numai noapte? O sa zic: nu se poate. De ce? Pentru ca, in virtutea principiului regularitatii, noi nu putem admite ca ceea ce se petrece aci, la Bucuresti asa de regulat si ceea ce putem sa generalizam pentru tot universul - o sa vedem imediat de ce -, nu putem sa presupunem ca aceasta nu se petrece asii la Braila.
D-voastra stiti ca gastele zboara. Se duce cineva si vede pe malul apei un card de gaste care zboara si vine si spune acest lucru. Vine insa un altul si spune: da, dar la noi, la Constantinopol, zboara si gastele fripte! - Nu se poate!, raspundem noi. (Am luat exemplul acesta cu Constantinopolul, pentru ca exista o veche anecdota a lui Nastratin cu gastele cari zboara si pe care, desigur, multi dintre d-voastra o cunosc.)
Vom raspunde: nu se poate! Gasca fripta nu zboara! De ce? Afirmatia aceasta: gasca fripta zboara nu intra in conceptul meu de realitate. De ce? Pentru ca contravine principiului regularitatii si, contravenind acestui principiu, nu poate sa fie realitate.
Prin urmare, pare ca aveau dreptate acei cari sustineau ca noi avem un anumit concept al realitatii si in acesta intra regularitatea. Tot ce nu este regularitate nu este realitate.
Eu visez un lucru si in acel vis am o succesiune care este neobisnuita; am in visul meu, de pilda, impresiunea unei succesiuni foarte repezi, a zilei si a noptei. Ce nu poate visa omul? Orice! Daca in vis am constiinta aceasta a schimbarii repezi, pot spune: vezi ce repede se schimba ziua acum cu noaptea? Ce scurta este ziua si ce scurta este noaptea! Daca insa ma trezesc si zic: a fost numai o parere, atunci dintr-o data am scos din conceptul de realitate ceea ce a fost un vis.
Pot sa am o impresiune de durere, cand ma atinge cineva cu un fier inrosit; dar pot sa am impresiunea aceleiasi dureri si fara motiv. Va aduceti, desigur, aminte din Psihologia de Gavanescul, pe care ati facut-o in liceu, ca sunt acolo cateva exemple ce ne pot servi in imprejurarile de fata. Era unul care se astepta sa moara de caldura la pol - era autosugestionat. Prin autosugestie un om poate sa aiba anumite impresiuni. Se zice, de pilda, ca Sfantul Francisc din Assisi, intr-un extaz mistic pe care l-a avut, a capatat urme de rani la maini si la picioare. Veti zice: nu este adevarat, este legenda. Ei bine, nu este legenda. Medicina explica lucrul acesta, asa ca nu este legenda. Pentru ca sa capete urmele acestea, intr-un anumit fel, explica medicina, trebuie sa se fi petrecut ceva in organismul lui. Organismul acesta totusi nu a fost atins de excitatiuni exterioare in viata lui, ci numai viata lui interioara a contribuit sa se intample aceasta transformare.
Ce vreau sa scot din acest exemplu? Eu pot sa am un sentiment de durere, sau pot sa am o impresiune de lumina - de pilda, inchid ochii - si, cu toate acestea, am strafulgerari, se face in ochii mei lumina. Ei bine, impresiunea aceasta pe care putem s-o avem corespunde ea oare realitatii? Nu. Impresiunea insa o avem. In virtutea principiului regularitatii, lucrurile ar trebui sa se intample asa: trebuie sa am un izvor de lumina care sa-mi trimita anume excitatiuni si acestea sa provoace impresiunea mea de lumina. Ei bine, pot sa am aceasta impresiune de lumina si fara excitatiune. Aceasta insa iese din cadrul realitatii.
Ce facem in aceasta situatiune? Putem sa spunem ca nu exista? Nu. Starea noastra de constiinta exista, ea este o realitate, este realitate netagaduita; corespondentul acestei realitati a mea, care este de ordin imanent, corespondentul acesta poate sa nu existe. Dar, in succesiunea starilor mele sufletesti, pot sa intervina anumite evenimente cari nu sunt regulate, cari nu cad, prin urmare, sub principiul acesta al regularitatii.
Faptul acesta are importanta, pentru ca inseamna pur si simplu ca regularitatea este intrerupta de anumite imprejurari; ca, adica, regularitatea pe care noi o asezam in univers oarecum, pe care o consideram in teoria aceasta ca un fel de conditiune a realitatii insesi, regularitatea aceasta nu subzista pretutindeni, ca exista un anumit raport intre realitate si cunostinta mea, care prezinta anumite neregularitati.
Regularitatea, oricum ar fi, spuneam adineauri ca totdeauna are o succesiune din afara si corespunde uneia dinauntru. Dar se poate ca uneia dinauntru sa nu-i corespunda nimic in afara asi atuncii regularitatea este rupta.
Vasazica, nu se poate spune pur si simplu ca conceptul de realitate inchide intr-insul principiul insusi al regularitatii.
Dar, inca pentru un motiv nu se poate admite punctul acesta de vedere.
Ce este o judecata analitica? Stiti din alte imprejurari ce este: o judecata analitica este o judecata in care predicatul este cuprins in subiect; adica, peste subiect nu se poate trece niciodata. De indata ce predicatul este nota a subiectului, orice nota a predicatului trebuie sa fie continuta in subiect. Subliniez: o nota din subiect; aceasta nu inseamna ca mi-am largit pur si simplu cunostinta mea, ca am trecut peste limitele subiectului.

3. Ce facem cu principiul regularitatii? Cu principiul regularitatii am largit conceptul de realitate. Principiul regularitatii nu l-am introdus, propriu-zis, aci, nu l-am dedus din realitate, ci am construit realitatea aceasta cu ajutorul principiului regularitatii.

Ati vazut ca realitatea de la care am plecat noi era pur si simplu realitatea de perceptiune, ceea ce mi-era dat ca sigur in perceptiune, si ati vazut ca acest concept de realitate l-am largit, pe de o parte, cu ajutorul aducerilor-aminte din trecut, pe de alta, cu ajutorul principiului regularitatii in viitor.
Prin urmare, principiul regularitatii este creator el insusi al realitatii, al conceptului de realitate. El nu poate sa fie dedus din principiul de realitate si este oarecum preexistent principiului realitatii, de indata ce realitatea, trecut, prezent si viitor, nu poate sa fie oarecum realizata, infaptuita, decat cu ajutorul principiului acesta.
Vasazica, logiceste vorbind, principiul regularitatii nu poate sa fie dedus din realitate, pentru ca el excede realitatii imanente si construieste el insusi realitatea, asa cum o cunoastem noi sau cum ne este data noua in cercetarile acestea de fata.

4. Teoria aceasta este cunoscuta in filosofie drept teoria conventionalista. De ce? Pentru ca noi zicem: lucrurile cari se intampla in natura se intampla regulat. In virtutea carui fapt pot eu sa afirm lucrul acesta? In virtutea conceptului realitatii. Dar ce inseamna aceasta? Se zice: da, conceptul de realitate il construiesc eu asa cum vreau si noi, oamenii, facem o conventiune tacita intre noi, spunand ca trebuie sa consideram cu totii ca ceea ce exista in natura, in realitate, exista in chip regulat.
Nota aceasta a regularitatii intra, propriu-zis, ca auni component conventional in conceptul de realitate. De aceea va atrageam atentia, la inceput, asupra faptului ca in aceasta teorie nu se face nici o legatura intre concept si realitate.
Se sustine, prin urmare, in filosofie - si o sa revenim asupra acestui punct - ca nota aceasta de regularitate ne este data printr-o conventiune tacita intre oameni. Noi zicem: se intampla in natura, deci este regulat; pentru ca aceasta regularitate, zic ei, este o formula comoda de stapanire a materialului.
Pentru ce nu putem sa admitem teoria aceasta in genere, ati vazut.
Exista insa asii o alta teorie; aceasta as zice ca este teoria conventionalista radicala. Este insa una ceva mai indulcita putin. Aceasta se enunta cam asa. Se spune: eu am o anumita viata sufleteasca, se petrec in constiinta mea anumite procese, adica am anumite impresiuni, am un anumit continut de constiinta, o anumita viata imanenta. In aceasta viata imanenta a constiintei mele se succed o multime de impresiuni. Acestea pot sa fie de doua feluri: impresiuni cari se succed dupa anumite reguli, impresiuni, prin urmare, cari ofera aoi anumita regularitate, si impresiuni cari nu se succed dupa norme, cari sunt neregulate.
Atunci, printr-o conventiune, eu zic: este realitate tot ceea ce prezinta regularitate; tot ceea ce rupe regularitatea nu este realitate.
Prin urmare, vedeti care este deosebirea intre teoria aceasta si prima teorie: aci construiesc, propriu-zis, conceptul de realitate dupa caracterele acestui principiu al regularitatii. Se intampla lucrurile in chip regulat, sunt reale; nu se intampla in chip regulat, nu mai sunt reale.
Prin urmare, nu am plecat, propriu-zis, de la conceptul realitatii, pentru ca sa stabilim nota inchisa in acest concept, regularitatea, uniformitatea, ci am facut altceva: am plecat de la principiul uniformitatii si am construit acest concept de realitate cu ajutorul acestui principiu. Este tot o conventiune, evident, dar o conventiune oarecum a rebours fata de cea dintai. Aceasta este asa-numita teorie amendata a conventionalismului.
Vedeti de la inceput ca teoria aceasta are o superioritate fata de cea dintai. Superioritatea consta in faptul ca nu mai am de-a face cu lucruri neregulate, nu am in continutul meu de constiinta anumite impresiuni care raporteaza regularitatea. Acum declar pur si simplu ca le am, insa acestor continuturi de constiinta nu le mai corespunde nimic in realitate, deci nu fac parte din domeniul realitatii.
Cum se construieste atunci realitatea in acest caz este foarte simplu. Plec de la continutul de constiinta, plec de la o realitate imanenta si, in aceasta realitate imanenta, disting doua grupuri de fapte: un grup de fapte cari se supun uniformitatii, un grup de fapte uniforme, si unele oarecum anarhice, pana la un punct. Si atunci, daca grupul de fapte uniforme constituie realitatea, celelalte sunt in afara de realitate. Ce facem cu primul grup? Ramane el inauntrul, in cadrul constiintei? Nu. Acest prim grup il proiectez in afara.
Vasazica, grupul faptelor imanente, regulate, il proiectez in afara de mine si, daca exista pentru aceasta un corespondent in realitatea insasi, acest corespondent este tocmai realitatea ascendenta. Construita asa, teoria este foarte buna, nu avem nimic de zis.
Nu se poate face acestui punct de plecare nici o obiectiune. Dar o sa vi se spuna: bine, dar se intampla urmatorul lucru: in realitate nu s-a intamplat, nu face parte din realitate. De ce? Daca s-a intamplat neregulat inseamna ca nu face parte din realitate. Este, desigur, un foarte comod punct de plecare, din punct de vedere teoretic.

5. Dar ce facem cu realitatea? Va aduceti aminte ca noi nu am dat o definitiune a conceptului de realitate, insa am stabilit introducerea unei note a realitatii ascendente; adica, am stabilit ca realitatea aceasta ascendenta are, fata de realitatea imanenta, afatai de constiinta noastra, un fel de independenta. Aceasta a fost nota stabilita.

Ce devine insa aceasta independenta a realitatii ascendente in momentul in care, odata constituita de mine, dupa un criteriu pe care eu il aleg, aduc o conventiune pe care o fac eu? Mai exista, propriu-zis, realitate ascendenta, independenta de constiinta mea? Evident ca nu.
Cari sunt incurcaturile in cari intram pe baza acestei constituiri? Sunt foarte grave: va inchipuiti, mai intai, ca nu mai face parte din realitate decat ceea ce se potriveste unei conventiuni stabilite de mine. Stabilita, cum? Evident, arbitrar. O conventiune este intotdeauna arbitrara: este conventiune pentru ca asa vreau eu s-o fac. Si atunci, daca o conventiune sta la baza constructiunii conceptului de realitate, atunci conceptul acesta poate sa fie pentru mine ce vreau eu.
Si atunci, consecintele imediate ce se pot trage de aci, acestea, de fapt, propriu-zis, nu pot sa le prevad. Care era esenta insasi a principiului regularitatii? Ca, anume, eu pot, cu ajutorul acestui principiu, sa vad ce o sa se intample in viitor. Prin urmare, crearea viitorului cu ajutorul acestui principiu.
Dar ce sta la baza acestei afirmatiuni? Un lucru foarte simplu: existenta realitatii ascendente. Acesta este un postulat, o presupozitie, pentru noi pana acum, a principiului regularitatii. Numai daca exista in adevar o realitate ascendenta si numai daca in adevar aceasta realitate ascendenta prezinta in realitate caracterele regularitatii si uniformitatii, numai in acest caz pot sa prevad viitorul. Dar daca aceasta realitate ascendenta este in functiune de o conventiune a mea, este evident ca prevederea viitorului nu mai are nici un sens.
Mai intai, conceptul care da realitatea dispare cu totul; conceptul de realitate este pur si simplu transformat intr-o realitate imanenta, pentru ca eu am construit universul asa cum am voit.
In al doilea rand, si mai important: care este dreptul meu de a afirma ca numai ceea ce se intampla in cadrul conventiunii mele, numai aceasta este real? Eu am spus ca tot ce se intampla real este regulat, iar ceea ce nu se intampla - in constiinta mea - in chip normal nu este regulat. Acesta a fost principiul de la care am plecat in aceasta amendata teorie a conventionalismului.
Dar ce insemneaza regulat si neregulat? Vedeti, eu afirm astazi ca regularitate inseamna parcurgerea de catre planeta cutare a orbitei in timp de atat si peste 24 de ore vine un invatat si-mi spune: domnule, pana ieri, in adevar, planeta cutare parcurgea orbita sa in timp de a24 de orei, dar, cu incepere de la 12 februarie, anul acesta, aceasta planeta sufera o intarziere - cum ar fi trenurile dintr-o anumita tara. Dupa conceptul meu de realitate, as spune: nu se poate. De ce? Pentru ca, daca este neregulat, nu mai exista.
Ce inseamna regularitate? Eu pot sa afirm astazi ca regularitate inseamna cutare lucru si peste catva timp sa afirm ca regularitate insemneaza altceva. De exemplu, legea gravitatiunii universale are o anumita forma, iar peste catva timp intervin intamplari, fapte noi, astfel incat trebuie ca acestei legi a gravitatiunii universale sa-i aducem un corectiv oarecare. Inseamna oare aceasta ca s-a schimbat conceptul de realitate? Forma realitatii s-a schimbat, dar s-a schimbat realitatea insasi? Nu, ea a ramas aceeasi, regularitatea s-a schimbat intr-un anumit fel.
Se zice - este o vorba foarte raspandita -: nu este nici o regula fara exceptie. Dar sa zicem ca, oricand exista o exceptiune, exceptiunea intareste regula, aceasta nu se poate.
Care este tendinta stiintei? Sa construiasca o noua regularitate, care sa inchida intr-insa si exceptiunile. Aceasta este tendinta stiintei.
Prin urmare, regularitatile acestea nu sunt ceva fix. Daca regularitatea ar fi, o data pentru totdeauna, ceva absolut, atunci am putea spune ca putem sa construim conceptul de realitate pe baza acestei regularitati. Dar realitatea este ceva care se intinde si se strange, ca elasticul. Conceptul de lege nu inchide intr-insul ceva absolut.
Dar despre aceste lucruri vom vorbi ceva mai tarziu, cand vom vorbi despre lege si despre cauzalitate.
Prin urmare, nici o anumita forma a regularitatii nu poate sa inchida intr-insa absolutul. Si atunci, evident ca universul sau realitatea construita pe baza unei anumite regularitati trebuie sa fie pasibila si ea de anumite schimbari.
Dar atunci, unde ajungem? Ajungem, evident, la o realitate sau la un univers absolut subiectiv.
Dar universul acesta, absolut subiectiv, este in contradictiune cu pretentiunea acestei teorii a conventionalismului, care pretinde ca numai el are de-a face cu o realitate transcendenta, si anume, cu o realitate imanenta.
Este adevarat ca aceasta realitate transcendenta este construita cu ajutorul celei imanente, dar este transcendenta. Daca, de pilda, stabilesc faptul ca o anumita expresiune vizuala corespunde la mine unei anumite stari spirituale sufletesti, atunci eu, pe baza acelei regularitati, sunt fortat sa admit ca aceasta regularitate se intampla si la semenii mei si ca, prin urmare, si semenul meu are un suflet ca si mine. Prin urmare, se pretinde aci ca avem de-a face nu numai cu un univers imanent, proiectat in afara, dar asii cu un univers transcendent, proiectat in afara, care este oarecum regulat cu ajutorul unui principiu, caruia i se zice principiul uniformitatii.
Dar aceasta pretentiune a conventionalismului de a construi universul cu ajutorul regularitatii si de a exclude din realitate ceea ce nu este regulat nu sta in picioare.
Dar sa nu credeti ca ceea ce infatisati d-voastra ca vi se pare absolut nu este totusi o parere care circula. Daca v-as lua pe d-voastra, pe fiecare in parte, si v-as intreba: exista minuni, sunt posibile minunile?, veti raspunde cu totii: nu!. Ei bine, in momentul cand veti da acest raspuns veti fi cu totii conventionalisti. Vi se pare ca este absurda pozitiunea conventionalismului si totusi sunteti conventionalisti. Cand faceti aceasta afirmare, inseamna ca spuneti: tot ce se intampla in univers se intampla regulat, iar ceea ce intamplator s-ar intampla neregulat, aceasta nu face parte din realitate.
Prin urmare, dupa cum vedem, nici forma dintai a conventionalismului, conventionalismul radical, nici aceasta, a doua, a conventionalismului - hai sa-i zicem - mai cu surdina, nici in forma dintai, nici in cea de-a doua, nu se poate ajunge la concluziunea ca regularitatea este, in adevar, o nota a realitatii si ca se poate, prin urmare, deduce analitic.

6. Ar mai ramane o singura incercare, aceea pe care a facut-o Kant.
Kant zice ca regularitatea este o forma a constiintei noastre.
Noi capatam impresiunile lumii din afara, dar acestea sunt un fel de potop anarhic de impresiuni si, in acest potop anarhic de impresiuni, noi stabilim un fel de regularitate, introducem ordine in acest univers de impresiuni. Exista, prin urmare, o realitate transcendenta, dar aceasta realitate nu devine experienta decat in virtutea unei realitati transcendente, zice el. Sunt, adica, anumite conditiuni, o anumita strunga prin care trebuie sa treaca realitatea transcendenta pentru ca sa devina expresiune.
Prin urmare, ceea ce prindem noi din aceasta realitate, din lucrul in sine, nu prindem decat prin asa-numitii ochelari ai intelectului nostru, prin formele categoriale ale sensibilitatii etc.
Ce pretinde, cu alte cuvinte, Kant? Kant nu este tocmai asa de conventionalist. El pretinde ca exista anumite principii regulative ale experientei si ca regularitatea este un asemenea principiu regulativ. Teoretic, evident, exista o multime de impresiuni, cari se indreapta spre noi de la realitatea transcendenta; dar conceptul de experienta, ceea ce numim noi realitatea aceasta continua fenomenologica nu este constituit din toata realitatea, ci din acele impresiuni cari trec in primul plan, cari trec in formele noastre categoriale. Caci, evident, ceea ce trece prin formele noastre categoriale trebuie sa fie regulat. Nu este regulat, nu trece. Caci regularitatea este o forma in care prindem noi realitatea aceasta, foarte logica in aparenta, dar in realitate, nu. Caci, in adevar, pot sa aplic regularitatea pentru ceea este; dar pentru ceea ce va fi? Regularitate pentru ceea ce va fi nu este posibila decat intr-un singur caz: atunci cand realitatea, asa cum exista in afara, este pasibila de a fi priceputa de mine.
Prin urmare, ce face, propriu-zis, teoria lui Kant? Ea nu este decat o alta forma a conventionalismului acesta cu surdina, pentru ca si Kant nu face decat sa construiasca un univers si o realitate carora le zice experienta, dar in care nu avem de-a face cu realitatea insasi. Conceptul de realitate ramane la Kant teoretic afirmat - o teorie transcendenta mai larga decat conceptul fenomenologic de realitate. Si atunci, daca in adevar conceptul acesta de realitate transcendenta ramane mai larg decat acela de realitate, atunci este clar: prevederea este imposibila, pentru ca ai totdeauna a face cu elemente pe cari nu le poti stapani, pentru ca nu intra in experienta ta.
Inchipuiti-va urmatorul lucru: Uranus ar trebui sa aiba miscarea cutare, dar, pentru ca in momentul cutare vine in cutare pozitiune fata de alta planeta, fata de Neptun, isi modifica mersul. Noi nu cunosteam planeta Neptun acum un veac si ceva, ea a fost dedusa dupa modificarile pe cari le-a suferit evolutiunea lui Uranus. Vasazica, ceva necunoscut noua a influentat ceva cunoscut noua si a provocat o neregularitate.
Nu se poate intampla, teoretic cel putin, acelasi lucru cu realitatea transcendenta si cu realitatea fenomenelor lui Kant? Ceea ce este necunoscut si necognoscibil nu poate sa influenteze intr-un anumit fel realitatea aceasta? Evident ca da! Teoreticeste, nu este exclus.
Vasazica, nici pozitiunea aceasta, care zice ca regularitatea este o functiune constitutiva a constiintei noastre, nu poate sa explice ce este, in adevar, regularitatea.

Prin urmare, pe toate caile pe cari am umblat, nu am putut sa fundam pe ce ne sprijinim cand afirmam ca exista o regularitate. Exista totusi, dupa metoda pe care am aplicat-o pana acum, o indreptatire a acestei afirmatiuni; adica, exista o fundare, si anume fundarea gnoseologica.