x1p9pm
1. Structura activitatii
Activitatea este o succesiune de actiuni, actiunea fiind integrarea unor operatii urmarind un obiectiv imediat. Actiunile se pot desfasura in exterior, dar am stabilit existenta de actiuni mentale, din organizarea carora rezulta operatiile mentale specifice. Pana acum, noi am analizat structura psihicului, deosebind o serie de procese mentale, perceptia, memoria, imaginatia s.a. Printre ele a fost inclus si studiul unor veritabile activitati: invatarea, vorbirea, gandirea. N-am insistat insa asupra particularitatilor unei activitati, ceea ce se vadeste necesar.
Activitatea implica o serie de actiuni exterioare pe care in ansamblu le-am denumit comportament. Incluzand si cele interioare, mentale, vorbim de conduita. Orice conduita, orice activitate se indreapta spre un scop, catre care converg toate actiunile componente. Exista deci un efort de sinteza, de integrare specific activitatii. Tendinta de organizare, de unificare este o caracteristica generala a organismului. Din punct de vedere anatomic, celulele sunt grupate in tesuturi, acestea se impletesc in organe, organele alcatuiesc aparate, toate fiind subordonate necesitatilor organismului in intregimea sa. Psihicul este si el un vast sistem, compus din numeroase subsisteme (unii folosesc termenul de „integron" - ansamblul unitar de elemente interdependente).
C. Sherrington a observat reactiile unui animal spinal (caruia i s-au sectionat legaturile cu creierul, ramanand posibile doar reactiile datorate maduvii spinarii). Cand i se intepa un picior din spate, o data cu retragerea acestuia avea loc o intindere a celuilalt picior din spate, dar si intinderea si flexiunea celor din fata (o schitare a fugii). Deci, chiar si cele mai simple reflexe spinale nu sunt izolate, ci apar miscari coordonate cu ele. Reactia face parte dintr-un integron. Aceeasi tendinta de reactii globale, de unificare au fost observate si in laboratoarele pavloviste (formarea de stereotipuri dinamice).

Tendintele de organizare, de integrare au fost mentionate cu ocazia studiului diferitelor procese psihice : legile formei in cadrul perceptiei, constituirea memoriei semantice, principiile gandirii, organizarea tendintelor in atitudini, emotii si sentimente. Iar toate functiile psihice se subordoneaza acelui macrosistem care e persoana si indeosebi eul constient. Activitatea este unitara, tocmai fiindca exprima persoana cu profilul ei caracteristic, fiind in functie de ierarhia scopurilor, aspiratiilor ei. Executia, faptele presupun insa o succesiune de obiective partiale si de mijloace adecvate.
H. Murray propune sa distingem in ansamblul activitatii trei trepte de complexitate crescuta. Elementul cel mai simplu este considerat ca fiind procedeul. Procedeele sunt mici unitati de comportament vizand obiective imediate : „a se uita la T.V.", „a vorbi cu un prieten", „a-si bate cainele" ! Sunt fragmente de comportare de-sine-statatoa-re prin care putem totusi caracteriza pe cineva. Fiecare are un anume stil: intal-nindu-se cu un prieten, unii vorbesc ei si nu prea il lasa pe celalalt sa spuna ce crede, altii il tachineaza, altii au mania contrazicerii etc. Notiunea de procedeu ne-o reaminteste pe aceea de „scenariu" (script), formulata cu prilejul caracterizarii schemelor cognitive. Totusi, procedeul vizeaza numai un fragment dintr-un „scenariu" : a vorbi cu un prieten poate fi doar un aspect al „scriptului" - „a lua masa la un restaurant".
Treapta urmatoare este de o complexitate mult mai mare. Intitulata serie, prin asemanare cu serialele televiziunii, ea se refera la o perioada in care predomina un obiectiv central: „perioada alegerii profesiei", „studentia", „perioada intemeierii unei familii" s.a. Intervalul cel mai mare cuprinde in el majoritatea sau chiar toate seriile urmarite in cursul existentei: e programul serial ori „planul temporal" vizand esalonarea proiectelor, stabilirea succesiunii scopurilor intermediare catre realizarea unui ideal. Un astfel de program ar putea cuprinde: perioada alegerii profesiei, studentia, stagiul militar, casatoria, viata intr-un orasel de provincie, colaborari in presa locala, incadrarea la un ziar central si mutarea intr-un oras mare, afirmarea ca ziarist.
Activitatea umana presupune o inlantuire de scopuri, un proiect de existenta care incepe sa se contureze, de obicei, o data cu adolescenta. Planul temporal depinde de : mediul social, modelele de existenta, posibilitatile persoanei. Un rol important il au aptitudinile individului, succesele sale scolare, dar si circumstantele sociale. El se elaboreaza mai mult sau mai putin constient. Sunt tineri care stiu exact ce doresc, pe cand altii se preocupa cel mult de viitorul apropiat. Oricum, alegerea cere reflexiune, decizie caci se ivesc tot felul de situatii, alternative, conflicte. in asemenea momente, intervine acea capacitate pe care o numim vointa si are o mare insemnatate in urmarirea cu consecventa a scopurilor propuse, trecand peste tot felul de obstacole. De aceea consideram activitatea umana ca fiind una voluntara, spre deosebire de cea desfasurata de animale : activitatea instinctiva.
2. Fazele actului voluntar
intelegem prin vointa capacitatea de a actiona in vederea realizarii unui scop constient, infrangand anumite bariere interioare sau exterioare. Presupunem un student, invatand pentru un examen important si dificil care are loc a doua zi. Deodata, primeste un telefon de la un prieten. Acesta ii aminteste ca azi e ultima zi cand se proiecteaza un film foarte bun pe care demult dorea sa-1 vada. Daca studentul nostru lasa totul balta si alearga la cinema, el n-are vointa. Cel care are sta si reflecteaza cum sta cu invatatura si, de obicei, ramane in continuare la masa de lucru, promovarea examenului fiind mai importanta.
Analizand actul voluntar se pot distinge patru etape. a) Aparitia conflictului. Acesta, asa cum arata Kurt Lewin, poate fi de trei feluri, in functie de caracterul celor doua alternative. Uneori apar chiar mai multe. E nevoie de reflexiune atunci cand toate au cam aceeasi pondere, fiindca daca una este mult mai intensa, declanseaza actiunea imediat. in aceasta faza tocmai constatam dificultatea alegerii unei solutii si consecintele mai mult sau mai putin grave ale unei nechibzuinte. b) Urmeaza deliberarea, adica analiza fiecarei alternative, a consecintelor neglijarii ei. Ce se intampla daca intrerup invatarea, se intreaba studentul? Apoi analizeaza daca nu poate ocoli bariera: „Sa ma scol maine mai devreme si sa recuperez timpul pierdut sau sa ma inteleg cu colegii ca sa intru la examen la amiaza si pana atunci am timp de repetat". Deliberarea presupune si alcatuirea unui plan pentru a putea elimina sau micsora riscurile in cazul alegerii unei alternative. Ea poate dura multa vreme (ca in cazul alegerii unei cariere), insa alteori e extrem de scurta. De exemplu, unui sofer ii sare in fata un copil, pe neasteptate si-1 loveste, ii poate veni in gand sa fuga, nefiind nici un martor, imediat, totusi, opreste si acorda copilului ajutorul cuvenit.
Uneori deliberarea e formala, iluzorie, caci hotararea e luata, doar se cauta argumente pentru a o justifica in fata altora sau in fata propriei sale constiinte. Ca in cazul cand cineva refuza sa acorde un ajutor cuiva, din comoditate, dar afirma lipsa de timp... „si asa nu i-ar putea folosi, deoarece..." etc. c) Decizia e momentul caracteristic al vointei. Ma hotarasc pentru una din alternative si pentru tactica necesara. Sunt oameni capabili sa se hotarasca repede. Altii sunt foarte oscilanti si ezita multa vreme, uneori chiar trece timpul in care decizia ar fi fost utila. Este una din deosebirile dintre omul practic si tipul teoretic. Pare a fi si o caracteristica de nuanta temperamentala. Sunt insa profesii unde e nevoie de decizii prompte : conducerea automobilelor si, mai ales, in pilotarea avioanelor. d) Executarea hotararii este neglijata de unii psihologi. Totusi, ea este edificatoare in privinta calitatilor de vointa ale unei persoane. Nu e suficient sa iei o hotarare, trebuie sa poti lupta impotriva dificultatilor rezultate din decizia respectiva. Un alcoolic hotaraste sa nu mai bea „nici o picatura". Decizia e respectata doua zile, dar intr-a treia se intalneste cu un tovaras de pahar care-1 informeaza ca la „local" s-a adus un vin „strasnic", eroul nostru nu rezista si decizia... s-a spulberat! Actul de vointa a ramas trunchiat de ceea ce este esential: respectarea deciziei luate.
3. Teorii asupra actului voluntar a) Teorii intelectualiste. in special in Grecia antica, a precumpanit punctul de vedere dupa care ratiunea joaca rolul principal in actul voluntar, scotandu-se in prim-plan rolul deliberarii. Dupa socratici, orice greseala (morala) este o eroare si orice virtute este o stiinta. Cel ce intelege situatia, alternativele, actioneaza cum trebuie. Aristotel socotea ca la baza actului de vointa sta un silogism, decizia fiind concluzia rationamentului. Rationamentul ar decurge cam in felul urmator: daca gasesc ceva bun de baut, trebuie sa beau ; aceasta apa este buna de baut: deci trebuie sa o beau.
Rolul gandirii, al rationamentului in etapa deliberarii este evident, dar argumentele n-au numai un suport logic; de obicei, ele sunt impregante de stari afective, dorintele, sentimentele le influenteaza puternic. in general, cei care rationeaza prea mult se hotarasc greu. Si nu rationamentul strict logic e cel ce dicteaza hotararea. De pilda, fumatorul pasionat, de regula, el iti poate enumera toate dezavantajele fumatului : provoaca maladii bronsice, constituie un risc de cancer pulmonar, comporta cheltuieli etc. etc., totusi nu e capabil sa se lase de fumat. Ca sa nu vorbim de cei ce se drogheaza, care isi ruineaza organismul si incep sa resimta dezastrul. Ei nu se pot lasa de drog, decat ajutati printr-un tratament foarte dificil. b) Punctul de vedere psihofiziologic, prezent si la B. Skinner, simplifica si mai mult problema. El vede actul voluntar ca un rezultat al complicarii legaturilor temporare, ca un reflex conditionat instrumental. Animalul, stimulat de trebuinte prin excitatii interne, devine activ, cauta anumite semnale anuntandu-1 de prezenta hranei. Actul voluntar este un act ideomotor. Imaginea unui mar copt determina un copil sa alerge in gradina si sa se catere pe copac. Desigur, orice act voluntar este un act ideomotor, fiind declansat de o anume imagine sau idee, dar nu orice act ideomotor este si voluntar. Cand studentul care invata isi imagineaza spectacolul, lasa totul balta si fara a mai sta pe ganduri fuge la cinematograf, el nu realizeaza un act propriu-zis de vointa: acesta presupune conflict, reflexiune, depasirea unor bariere, infrangerea unor tendinte puternice. Actul voluntar nu presupune doar imaginarea unor efecte, ci si eliminarea altor consecinte, infranarea si oprirea asociatiilor perturbatoare. c) Aspectul afectiv (dupa Cuvillier, A.). Scotand in evidenta rolul afectivitatii (W. Wundt, F. Rignano) psihologii se apropie mai mult de problemele esentiale ale vointei. Ei subliniaza ca actul de vointa incepe cu anumite dorinte, aspiratii si consta in lupta dintre ele. La baza actului voluntar si a deciziilor stau sentimentele. Vorbim de vointa atunci cand hotararea se ia pe baza unui sentiment superior, cand de exemplu invatatura e considerata mai importanta decat o distractie momentana.
Termenul de „sentiment superior" nu ni se pare a fi cel mai indicat, ar trebui spus „sentimentul cel mai important pentru individ". Iata un exemplu. Un hot patrunde prin efractie intr-o casa de unde stie ca proprietarii sunt plecati. Ajungand in camera unde se afla un seif cu bani si bijuterii, gaseste acolo, pe masa, tot felul de bunatati de la un ospat abia incheiat. Chiar daca talharul e mort de foame, el va neglija mancarea si se va ocupa de spargerea seifului, mult mai importanta pentru el. Aici nu biruie un sentiment superior, ci o valoare mai mare pentru individ. in actul de vointa, de obicei, inhibam anumite dorinte prezente pentru a putea realiza in viitor altele mai importante.
Totusi, acest punct de vedere nu e satisfacator, persoanele afective nu au vointa puternica. Mai ales, trebuie avute in vedere observatiile lui W. James. d) Sublinierea aspectului specific. Dupa W. James, actul de vointa este urmatorul: ne hotaram sa actionam impotriva unei dorinte prezente care e puternica, arzatoare, pentru a face altceva lipsit de atractie, antipatic, silnic. Actionez impotriva celei mai mari atractii. Un veritabil miracol! Dorintele se lovesc de un „trebuie", ca un perete ce opune o mare rezistenta, dar lipsit de atractie si caldura. E constiinta morala. N-am nici o pofta sa invat, insa am constinta unei obligatii, a unei datorii imperioase.
Subliniind acest aspect, dupa partizanii liberului arbitru, vointa este o cauza primara, avem capacitatea de a ne hotari in mod arbitrar, neconditionat de nimic, conform cu principiile constiintei mele libere. E vorba de „imperativul categoric" a lui I. Kant. Aceasta constrangere morala interioara este explicata astazi prin interventia factorului social, al obligatiilor decurgand din normele vietii sociale. S. Freud vorbea de Supraeu (Superego), de cenzura care interzice impulsurilor aflate in sine (Id) sa se realizeze. El explica aparitia lui prin interdictiile pe care parintii le impun copiilor din cea mai frageda varsta, interdictii ce se vadesc a fi respectate si de persoanele din jur. intr-adevar, unui om bine educat, oricat i-ar fi de foame, nici nu-i trece prin gand sa fure un covrig de la un chiosc. Gestul i se pare tot atat de imposibil ca si trecerea printr-un zid. in cazul lipsei de educatie si a unor modele negative, „imperativul categoric" poate lipsi (la delincventi).
Originea sociala a constiintei morale, constituirea ei ca o obligatie explica de ce actul voluntar e lipsit de atractie, e rece, necrutator. Noi suntem nevoiti sa facem multe lucruri, indiferent daca ne plac sau nu, fiindca ni se impun normele sociale, este acea „tematica normativa" la care se refera H. Thomae. e) Problema initiativei. Reliefarea aspectului afectiv ca si a celui imperativ clarifica anumite acte de vointa. Cand o tanara trebuie sa aleaga intre doi tineri care au cerut-o in casatorie si il alege pe acela la care tine mai mult, sentimentul mai puternic este hotarator si constiinta morala nu are nici un rol. Daca se pune problema de a transa intre iubire si onoare, ca in piesele lui Corneille, atunci imperativele sociale sunt implicate. Dar in nici una din aceste doua situatii nu apare initiativa, fenomenul psihic cel mai greu de explicat.
Antropologii, studiind triburi primitive, la sfarsitul secolului trecut, au observat ca in cadrul lor individul se supune in mod absolut neconditionat, fara nici o ezitare, „cutumelor", obiceiurilor, normelor fixate de grup si respectate de parintii si stramosii lor. Poate de aceea toti pareau si foarte asemanatori din punct de vedere psihic. Aveau ei propriu-zis vointa? O persoana care asculta orbeste de ceea ce ii ordona parintii, apoi sotul, acea care are nevoie totdeauna de sugestia cuiva pentru a incepe o actiune este o persoana cu vointa? La ea lipseste, de fapt, deliberarea sau este extrem de redusa.
Vointa autentica a inceput sa apara atunci cand societatea umana a inceput sa se diferentieze dupa ocupatie, profesiune... cand au aparut paturi, apoi clase sociale cu interese diferite, ba chiar opuse. in acele timpuri, in afara de normele generale (cele 10 porunci), au aparut obiceiuri, pareri si norme diferite. Conflictele s-au inmultit, deliberarea indelunga si dificila a intrat in obisnuintele oamenilor, se putea vorbi de existenta unor veritabile acte de vointa. Dar si atunci, ca si azi, existau oameni supusi, avand mereu nevoie de a fi dirijati, sfatuiti si oameni independenti, autoritari, cu initiative, adica propunand inceperea unor actiuni, realizarea unor proiecte. inca din antichitate au existat si „revolutionari", fie pe plan administrativ, fie militar (cei care au ridicat masele de sclavi impotriva stapanilor abuzivi). A avea initiativa presupune a rupe cu unele prejudecati, obiceiuri, cutume, ba chiar cu unele legi consfintite in acte oficiale si a incepe o actiune vizand modificarea lor (avem in vedere initiativa pe plan social, nu pe cel al productiei). E vorba deci de o analiza si apoi o de sinteza: conceperea unui mod de actiune, a unui alt mod de organizare. Initiativa este de fapt un act de imaginatie, un act creator care nu ramane insa numai in minte, ci da nastere la aspiratii, sentimente dirijand o intreaga activitate.
Ne-am referit in special la marea initiativa, cea sociala, politica; insa initiative avem si noi din cand in cand: organizarea unei excursii sau a unor serbari ori initiativa unei cercetari sau a unui proces etc. in asemenea cazuri, efortul voluntar e cu atat mai mare cu cat actiunea este mai putin obisnuita, iese din comun, propune ceva nou, indraznet.
Reiese clar, din cele aratate, ca actul de vointa este un act de sinteza, foarte complex, in care este antrenata intreaga personalitate : memoria si gandirea, sentimentele si deprinderile, trasaturile de temperament (omul de vointa are nevoie de multa energie) si caracter. De aceea punem noi diagnosticul unei persoane in functie de ceea ce face, de activitatea sa. in actele voluntare se oglindesc treptat toate calitatile si defectele sale. Cum se realizeaza aceasta sinteza complexa, care este vointa, ramane inca o enigma. Ceea ce se stie e dependenta ei de integritatea lobilor frontali. Leziuni in aceasta regiune a creierului duc la pierderea initiativei, la „infanti-lizarea" individului.
Ca orice problema dificila si nerezolvata, ea face posibile tot felul de interpretari. Astfel, exista punctul de vedere spiritualist, dupa care sinteza, vointa, initiativa sunt atributele spiritului ce conduce activitatea creierului (K. Popper si J. Eccles). Spiritul este liber, omul avand posibilitatea de a lua hotarari independent de orice conditionari exterioare. E „teoria liberului arbitru" amintita cand am discutat principiul determinismului. Desigur, orice om este liber sa actioneze intr-un fel sau altul la o anume situatie: sa o accepte ori sa o combata. Este liber fata de situatia prezenta, dar e determinat de propria structura. Actul de vointa exprima intreaga personalitate, deci hotararile cuiva sunt in functie de convingerile, deprinderile, sentimentele, principiile sale morale, de forta sa de vointa. Totul rezulta din predispozitiile sale ereditare si din experienta vietii sale de familie, relatiile cu colegii, sefii etc, incat fiecare individ are un profil specific ce permite sa prevedem reactiile sale cel putin in cateva situatii. Sa luam cazul unui partizan francez capturat de GESTAPO (politia secreta nazista), inchis si torturat. Daca prizonierul este Jean, tovarasii sai sunt linistiti: e un om de piatra, nimic nu-1 va face sa divulge vreun secret. Cand ar fi Pierre, se iau toate masurile pentru ca Pierre e slab si nu va rezista la tortura, va spune macar cate ceva din ce stie. Daca ar exista liberul arbitru, asa cum il descriu spiritualistii, noi n-am putea prevedea niciodata comportamentul cuiva, iar psihologia practica ar fi aproape inutila.
Totusi, noi avem impresia de libertate. in ce situatii? Atunci cand evenimentele decurg conform cu aspiratiile noastre. Conducatorii comunisti se simteau liberi, pentru ca totul le era favorabil si puteau face ce vor. Nici de legile existente nu tineau cont. Populatia traia insa o impresie de asuprire, deoarece oamenii erau ingraditi din toate partile. Impresia deplinei libertati mai apare destul de frecvent, daca avem in fata mai multe alternative egale si nimic nu ne obliga la o optiune - cum e cazul intr-o zi de odihna, cand avem multiple posibilitati de a ne recrea si ne hotaram pentru o alternativa, fara nici o motivatie constienta. Ceva neinsemnat s-a petrecut in inconstient si balanta s-a inclinat, fara sa stim de ce : „Asa am vrut! " spunem noi. Altfel, in mod obisnuit, trebuie sa tinem cont de conveniente, de ceilalti, fiindca intr-o societate nu poate exista o libertate absoluta, ceea ce nu ne impiedica sa putem realiza multe din aspiratiile noastre, daca din vreme deliberam si ne intocmim un judicios „plan temporal".
Latinii spuneau: Labor improbus omnia vincit (munca indarjita invinge orice), intr-adevar, forta omului cu vointa, perseverent, e foarte mare. Ne-o dovedesc toate creatiile marete ale umanitatii.