j2b7bx
Visul ne insoteste toata viata. In plin somn, inconstientul se intrerupe si constiinta noastra ia act asa, pe neasteptate, in mod pasiv si imprevizibil, de o suma de viziuni, de trairi foarte asemanatoare, dar si foarte deosebite de ceea ce ni se intampla in stare consitenta. In desfasurarea acestei trairi a frapat intotdeauna marea ei diversitate. Uneori, putem visa mult, alteori putin si chiar deloc. Mai mult, visul poate fi “lung” sau “scurt”, putem visa in fiecare noapte, sau numai din cand in cand, putem avea un singur vis, doua vise sau mai multe. Acesta ete aspectul cantitativ al visului. Cat priveste latura lui calitativa, avem in vedere ca visul poate fi “vag” sau “viu”, coerent sau incoerent, omogen sau neomogen, logic sau absurd, placut sau neplacut. Cand e neplacut zicem ca avem cosmaruri. Bipolaritatea visului are insa numai un caracter abstract si didactic, deoarece de cele mai multe ori visul cuprinde simultan si succesiv caracteristici contrarii, adica el poate avea si coerenta si incoerenta si logica si absurditate si claritate si neclaritate.

Gandirea magica
Toate aceste caracteristici ale visului au frapat din cele mai vechi timpuri curiozitatea si imaginatia oamenilor, preocuparea fata de acest fenomen oscilnd in functie de gradul de cultura si civilizatie existand la un moment-dat pe scara evolutiei societatii omenesti. In comuna primitiva, de exemplu, omul, dominat de o gandire “magica” acorda visului o importanta uneori chiar mai mare decat trairii in stare de veghe. El considera trairea din vis de un rang superior, ca o traire din alta lume, din “lumea de dincolo” sau ca un contact necesar cu o “astfel de lume”. Prin vis, considera omul primitv, “spiritele superioare”, zeitatile, sau duhurile mortilor comunica cu el pentru a-I anunta vointa sau sfaturile lor. Deci, visul era socotit ca un aducator de vesti bune sau rele, ceea ce a determinat ca una din preocuparile majore ale “invatatilor” acelor timpuri departate, adica ale vracilor, magilor si preotilor sa fie asa-zisa talmacire a viselor.
Pe masura insa ce societatea progrreseaza si cunostintele oamenilor despre natura si societate se imbogatesc, visul, cum si normal, se demitizeaza pierzandu-si treptat din importanta. El ramane ca un simplu fenomen ciudat si neinteles in pofida unor “descifrari” mai ample sau mai scurte existente in paginile diverselor carticele oculte, care pretindeau cu tarie ca “tamacesc” la perfectie visele.
Iata insa ca stiinta despre vise in general si psihologia in particular a obtinut de-a lungul timpului succese din ce in ce mai spectaculoase in descifrarea mecanismelor inime ale acestor fenomene ce sunt visele. Mai intai in perioada psihologiei experimentale se stidiaza somnul propriu-zis si se fac nenumerate relatii intre vis si somn. Oamenii au sa descopere de ce si cum se produce visul. La inceput s-a crezut ca visul este o simpla impletire a “ganurilor” si a imaginatiei, a continuitatii, rudimentara, care reapare in mod arbitrar si haotic. Ceea ce frapa insa era faptul ca starea de vis, spre deosebire de cea de veghe se dovedea total lipsita de continuitate si mereu schimbatoare. La sfarsitul secolului al XVIII-lea teoreticieni ca Nudow, Mendelssohn si Anton Joseph Darsch incep sa priveasca mai critic geneza visului legand desfasurarea lui de evenimente din cursul zilei care s-au stocat in memorie. Ceva mai tarziu, pe la 1875 Hildebrand socoteste ca visul isi ia elementele din realitatea vietii psihice, din evenimentele interioare si exterioare traite. Se ajunge astfel la ideea ca mecanismul visului este este conditionat atat de influenta simturilor “externe” care transmit atenuat senzatii “obiective” din mediul incojurator cat si de simturile “interne”, care transmit senzatii organice interne. La un moment-dat multi cercetatori au fost convinsi ca imaginile visului sunt transformari ale unor excitatii vizuale retiniene ce apar cu ochii inchisi sau al unor imagini vii luminoase, colorate si caleidoscopice, denumite imagini hipnogigice. Ele par a fi elaborate de scoarta cerebrala (zona optica) care apare in momentul atipirii sau trezirii, adica in stari dintre veghe si somn. Totusi visul si imaginile hipnogiogice sunt doua lucruri diferite, desi se pot influenta si pot coexista. De obicei, scenele de vis sunt reprezentate alb-negru, visele colorate fiind de natura exceptionala. Ele apar in anumite stari neuroendocrine speciale si in anumite ocazii.

Puncte de veghe de pe aria corticala
Cercetarile neurofizilogice moderne au adus foarte multe clarificari, aratand ca procesele bioelectrice din creier au alta evolutie- in stare de somn decat in stare de trezire si ca visele apar in conditiile somnului paradoxal atunci cand anumite portiuni ale scoartei crebrale sunt excitate si cand unele engrame (urme, depozite ale memoriei) sunt reactivate. Materialul informational din care este visul alcatuit are ca sursa experienta proprie. In consecinta orbii nu pot visa cu imagini vizuale. Exista insa si cazuri cand oamenii declara ca au visat locuri pe care nu le-au vazut niciodata. Realitatea este ca anumitor fapte, in stare de trezie, nu le acordam importanta, nu le constientizam, dar in stare de somn ele devin dominante. Aceasta, pentru ca, ceea ce in timpul treziei a fost un reflex extrem de slab si izolat, in timpul somnului poate deveni un act puternic.
De fapt, cauzele viselor sunt extrem de variate, intre ele numarandu-se preocuparile, grijile, sentimentele, care pot sa se reactiveze in somn si sa se propage in vis. In preajma unui eveniment asteptat, de exemplu vei visa cu siguranta ceva in legatura cu el. Iata de ce psihanaliza sustine nu fara temei, ca dorintele noastre ascunse si trebuintele reprimate de constiinta rabufnesc in vis. Pavlov socoteste ca visul ca o expresie a manifestarilor unor anumite puncte de veghe “speciale, existente pe aria corticala”, cufundta intr-o stare de inhibitie specifica starii de somn.