q2q4qm
1. Individul si masa
2. Revolta maselor
3. Ce este de facut in prezenta maselor?
4. Despotismul oriental si despotismul occidental

Stiinta maselor
1. Individul si masa
I
Daca mi s-ar cere sa indic cea mai importanta inventie a timpurilor moderne, as raspunde, fara nici o ezitare: individul, si aceasta dintr-un motiv evident. De la aparitia speciei noastre pina la Renastere, omul a avut mereu drept orizont pe noi, grupul sau familia de care il legau obligatii foarte puternice. Incepind insa cu momentul in care marile calatorii, comertul si stiinta au degajat acest atom independent al umanitatii, aceasta monada dotata cu ginduri si sentimente proprii, avind drepturi si libertati, omul s-a plasat in perspectiva lui eu sau eu insumi. Situatia sa nu este deloc usoara. Un individ demn de acest nume trebuie sa se conduca dupa ratiune consideram noi sa judece fiintele si lucrurile fara pasiune si sa actioneze in deplina cunostinta de cauza. Nu trebuie sa accepte opiniile altuia decit cu buna stiinta, dupa ce le-a examinat, cintarind pro si contra in mod impartial, ca un savant, fara a se supune verdictului autoritatii sau al numarului. De la fiecare se asteapta, asadar, sa actioneze in mod constient, ghidat de inteligenta si de interesul sau, atit cind este singur, cit si in societatea semenilor.
Or, observatia arata ca nimic din toate acestea nu este valabil. Intr-un moment sau altul, orice individ se supune pasiv deciziilor sefilor, superiorilor sai. Accepta fara discernamint opiniile prietenilor, vecinilor sau ale partidului din care face parte. Adopta atitudinile, stilul conversational si gusturile anturajului. Fapt si mai grav, de indata ce o persoana se incadreaza intr-un grup, ea este inghitita de o masa, devine capabila de exces de violenta sau de panica, de entuziasm sau de cruzime. Comite acte pe care propria-i constiinta le respinge si care ii contrazic interesele. In aceste conditii, lucrurile se petrec ca si cum omul s-ar fi schimbat cu desavirsire si ar fi devenit un altul. Iata deci enigma de care ne lovim in mod permanent si care n-a incetat sa ne uimeasca.
Psihologul englez Bartlett citeaza, intr-o lucrare clasica, cuvintele unui om se stat care formuleaza cu claritate: Marele mister al oricarei conduite este conduita sociala. A trebuit sa o studiez de-a lungul intregii mele vieti dar nu

as putea pretinde ca o inteleg. Am pretentia ca as cunoaste un om dintr-un capat in celalalt si totusi n-as indrazni sa afirm citusi de putin ce va face in cadrul unui grup .
De ce anume tine aceasta incertitudine? De ce este imposibil sa se prevada atitudinea pe care o va adopta un prieten sau o persoana apropiata aflata intr-o reuniune profesionala, o adunare de partid, o comisie de jurati sau o multime?
La aceasta intrebare se raspunde dintotdeauna in felul urmator: din cauza ca, intr-o situatie sociala, indivizii nu mai actioneaza deplin constient, nu dau ceea ce au mai bun in ei, ci dimpotriva. Departe de a se aditiona si de a se ameliora, calitatile lor au tendinta de a se diminua si deteriora. De fapt, nivelul unei colectivitati umane se apropie de cel al membrilor sai din stratul cel mai de jos. Cu totii pot astfel sa ia parte la actiunea comuna si sa se simta pe picior de egalitate. Nu este asadar cazul sa se spuna ca actele si gindurile se aliniaza la nivelul mediei , ele sint mai curind la nivelul de jos. Legea numarului ar fi legea mediocritatii, ceea ce este comun tuturor se masoara dupa etalonul celor care poseda cel mai putin. In concluzie, intr-o colectivitate, primii vor fi cei din urma.
Se poate cu usurinta compila o vasta antologie ilustrind faptul ca aceasta conceptie este raspindita la toate popoarele. Astfel, Solon pretinde ca un atenian luat singur este o vulpe sireata, dar ca daca toti atenienii sint strinsi intr-o mare adunare de Pryx, avem de-a face cu o turma de oi. Frederic cel
Mare avea cea mai mare stima pentru generalii sai cind se intretinea cu fiecare in parte. Atunci cind erau adunati in consiliu de razboi, tot el spunea ca nu sint decit o gramada de imbecili. Poetul Grillparzer afirma: Omul este suportabil luat singur; in masa, se apropie prea mult de lumea animala , iar
Schiller intarea in acelasi sens: Fiecare, luat in sine, este destul de inteligent si intelegator; oamenii luati la un loc se schimba in tot atitia prosti .
Poetii germani nu sint singurii care fac aceasta constatare. Cu mult timp inaintea lor, romanii concepusera un proverb care a cunoscut o raspindire extraordinara: Senatores omnes boni viri, senatus mala bestia, senatorii sint cu totii oameni de bine, senatul roman este o fiara rea. In felul acesta, ei defineau contrastul care opunea calitatile probabile ale fiecarui senator luat separat lipsei de intelepciune, de consideratie si de rigoare morala care staruia deasupra deliberarilor ilustrei adunari de care depindeau atunci pacea si razboiul in lumea antica. Reluind proverbul, Albert Einstein exclama: Cite nenorociri provoaca omenirii acest fapt. El este izvorul razboaielor care umplu pamintul de dureri, suspine si amar .

Filosoful italian Gramsci, avind o bogata experienta asupra oamenilor si meditind indelung asupra naturii maselor, a dat despre acestea o interpretare foarte precisa. Dupa el, proverbul inseamna: Ca o multime de persoane, dominate de interesele lor imediate sau prada pasiunii suscitate de impresiile de moment transmise din gura in gura fara nici un spirit critic, se unesc pentru a lua o decizie colectiva proasta, corespunzind instinctelor celor mai bestiale.
Observatia este justa si realista in masura in care se refera la multimile accidentale care se reunesc ca un grup in timpul unei averse sub un acoperis , compus din oameni care nu au nici un fel de legaturi de responsabilitate fata de alti oameni sau grupuri de oameni sau fata de o realitate economica concreta, degradare care are drept contrapondere injosirea indivizilor .
Aceasta interpretare pune in evidenta dublul aspect al unui acelasi fapt fundamental si obsedant: luat separat, fiecare dintre noi este suficient de rational; luati impreuna, intr-o multime, in timpul unei adunari politice sau chiar intr-un grup de prieteni, sintem cu totii gata sa comitem cele mai mari nebunii.
II
De fiecare data cind indivizii se aduna laolalta, se observa imediat cum se creeaza si incepe sa se manifeste o multime. Se intretaie, se amesteca, se metamorfozeaza. Capata o natura comuna care o inabusa pe a fiecaruia, accepta impunerea unei vointe colective care reduce la tacere vointa fiecaruia in parte. O asemenea tendinta reprezinta o amenintare reala si multi oameni au sentimentul ca sint devorati.
La vederea acestui animal social materializat in miscare, frematind, anumiti indivizi schiteaza o miscare de recul, inainte de a se arunca fara rezerve, iar altii resimt o adevarata fobie. Toate aceste reactii atesta puterea multimii, rezonantele ei psihice si prin ele, efectele prezumtive care ii sint atribuite.
Maupassant le-a descris admirabil, cu o precizie pe care prea putini savanti au egalat-o: De altfel, scrie el, mai exista un motiv pentru care am oroare de multime. Nu suport sa intru intr-un teatru sau sa asist la o serbare publica.
Resimt deindata o ciudata senzatie de disconfort, insuportabila, o enervare cumplita, ca si cum as lupta din toate puterile impotriva unei influente irezistibile si misterioase. Si, intr-adevar, lupt impotriva sufletului multimii care incearca sa patrunda in mine. De cite ori n-am constatat ca inteligenta creste si se inalta deindata ce traiesti singur si ca diminueaza si coboara atunci cind te amesteci iarasi printre ceilalti oameni. Contactele, ideile raspindite, tot ceea ce se spune, tot ceea ce esti obligat sa asculti, sa inregistrezi si sa

raspunzi actioneaza asupra gindirii. Un flux si un reflux de idei circula de la un cap la altul, de la o casa la alta, de la o strada la alta, de la oras la oras, de la popor la popor si se stabileste un anume nivel, o medie de inteligenta pentru orice aglomerare considerabila de indivizi. Calitatile de initiativa intelectuala, de liber arbitru, de reflexie inteleapta si chiar de patrundere ale oricarui om izolat dispar in general deindata ce acest om se amesteca cu un numar mare de oameni .
Sintem, fara indoiala, in fata unui catalog al ideilor preconcepute ale lui
Maupassant, rezerva sa fata de multime si supraestimarea individului nefiind intotdeauna justificate. Ar fi trebuit chiar sa spun, un catalog al ideilor preconcepute ale timpului si clasei sale. Descrierea insa a contactului care se stabileste intre individ si colectiv (sau intre artist si multime) cu cele trei faze ale sale: frica instinctiva, socul anxios urmat de o deposesiune irezistibila, in fine, gigantica circulatie de influente misterioase, aproape tactile, daca nu vizibile, toate acestea sint de un adevar frapant.
Mai mult, ele ajung la nivelarea inteligentelor, paralizarea initiativelor, colonizarea sufletului individual de catre cel colectiv, toate efecte presupuse ale imersiunii in multime. Ele nu sint singurele dar sint cele mai frecvent evocate. Oroarea resimtita de Maupassant il ajuta sa defineasca cele doua cauze ale jenei pe care o incearca. Crede ca-si pierde uzul ratiunii, iar propriile-i reactii i se par excesive, exagerate pe plan afectiv. Ba chiar ajunge sa-si puna intrebari, aceleasi pe care si le vor pune oamenii de stiinta, reflectind la fenomenul descris. Un dicton popular, scrie el , afirma ca multimea «nu rationeaza». Or, din ce cauza nu rationeaza multimea, din moment ce fiecare component al multimii rationeaza? De ce aceasta multime va face in mod spontan ceea ce nici una din unitatile ei n-ar fi facut? Din ce cauza o multime are impulsuri irezistibile, vointe feroce, porniri stupide pe care nimic nu le opreste si, cuprinsa de aceste porniri necugetate, infaptuieste acte pe care nu le-ar indeplini nici unul dintre indivizii care o compun? Un necunoscut scoate un tipat si iata ca un anume fel de frenezie pune stapinire pe toti si cu totii, intr-un acelasi elan caruia nimeni nu incearca sa-i reziste, sub imperiul unui acelasi gind care, intr-o clipa le devine comun tuturor, dincolo de caste, opinii, credinte, moravuri diferite, se vor arunca asupra omului, il vor masacra, il vor ineca fara motiv sau aproape fara motiv, in timp ce fiecare, daca ar fi fost singur, s-ar fi repezit, riscindu-si viata, sa-l salveze pe cel pe care acum il ucide .

Prin justetea tonului si precizia gindirii, aceste rinduri nu au nevoie de nici un comentariu. Este imposibil sa se spuna mai bine ceea ce romancierul a exprimat atit de perfect. Totusi, Maupassant se inseala asupra unui punct.
Dictonul popular nu este singurul care neaga dreptatea colectivitatilor si grupurilor umane. Filosofii se fac ecoul lui, dovada aceste doua esantioane care traduc o opinie foarte raspindita: Ideile juste si profunde sint indivi duale, scrie Zinoviev . Ideile false si superficiale sint ale masei. In masa, poporul cauta orbirea si senzatia .
Simone Weil, filosof francez, a carei fervoare morala este unanim recu noscuta, completeaza aceasta opinie: In ceea ce priveste gindirea, raportul este rasturnat; aici, individul depaseste colectivitatea in masura in care ceva depaseste nimicul, caci gindirea nu se formeaza decit intr-un spirit singur in fata lui insusi, colectivitatile nu gindesc .
Aceste texte arata limpede ca un larg consens s-a stabilit in jurul unei idei esentiale: grupuri si mase traiesc sub imperiul emotiilor puternice, al misca rilor afective extreme; aceasta, cu atit mai mult cu cit le lipsesc mijloacele intelectuale suficiente pentru a-si stapini afectivitatea. Un individ anume, facind parte dintr-o multime, isi vede personalitatea profund modificata in acest sens. El devine un altul fara a-si da seama intotdeauna de asta. Prin eu -l sau vorbeste un noi .
Am considerat util sa pun rabdarea cititorului la incercare, insistind asupra acestor idei, caci, in general, sub pretextul ca sint comune, exista tendinta de a le expedia si se intimpla chiar sa fie trecute sub tacere, desi stau la baza a numeroase raporturi si acte sociale.
III
Problema se pune deci in felul urmator: la inceput nu exista decit indivizi.
Cum se obtine o totalitate colectiva plecind de la acesti atomi sociali? Cum poate fiecare dintre ei sa-si insuseasca si sa exprime o opinie care vine din exterior?
Inseamna ca individul incorporeaza, fara sa vrea, gesturi si sentimente care ii sint insuflate din afara. Se antreneaza in manifestari brutale sau orgiastice carora nu le cunoaste originea sau scopul, fiind convins ca le cunoaste. Mai mult, el crede ca vede lucruri care nu exista si acorda credit oricarui zvon care-i ajunge la ureche fara sa considere util sa-l verifice. Nenumarati oameni ajung astfel sa se macereze in conformismul social. Ei iau drept adevar stabilit de catre ratiunea fiecaruia, ceea ce in realitate este doar consensul tuturor.

Fenomenul responsabil de o metamorfoza atit de extraordinara este sugestia sau influenta. Este vorba de un fel de dominare asupra constiintei: un ordin sau o comunicare reusesc sa impuna cu forta unei convingeri o idee, o emotie, o actiune, de catre o persoana care in mod logic nu are nici un motiv valabil de a si le insusi. Indivizii au iluzia ca decid ei insisi, fara sa-si dea seama ca au fost influentati sau sugestionati.
Freud a sesizat foarte bine specificitatea fenomenului: Mi-as permite sa avansez parerea ca ceea ce distinge sugestia de celelalte feluri de influenta psihica, de exemplu, darea unui ordin sau a unei informatii, a unor instructiuni, este ca in cazul sugestiei se suscita in creierul unei alte persoane o idee a carei origine nu este examinata si care este acceptata exact ca si cum s-ar fi format in mod spontan in acest creier .
Tot atit de enigmatica este si rasturnarea care se produce in consecinta: fiecare crede ca este cauza a ceea ce de fapt este doar efect, voce a ceea ce nu este decit ecou; fiecare intretine iluzia ca poseda in mod individual ceea ce de fapt imparte cu toti ceilalti. Si, finalmente, fiecare se dedubleaza si se meta morfozeaza. El devine, in prezenta celorlalti, diferit de ceea ce este luat in sine. Nu are aceeasi comportare in public si in intimitate.
*
* *
As dori sa conchid aceasta trecere in revista printr-o analogie: pe plan colectiv, sugestia sau influenta este acelasi lucru cu nevroza pe plan individual.
Ambele presupun: o deturnare a gindirii logice, chiar evitarea acesteia si preferinta pentru o gindire non-logica; o sciziune a individului intre partea rationala si cea irationala, intre viata interioara si viata exterioara.
Si intr-un caz si in celalalt, se observa o pierdere a raportului cu realitatea si a increderii in sine. In consecinta, individul se supune intru totul autoritatii grupului sau a celui care-l conduce (acesta poate fi terapeutul) si este docil la ordinele celui care il sugestioneaza. Se afla in razboi cu el insusi, un razboi care ii atita eul individual impotriva eului social. Ceea ce face din obedienta fata de colectivitate este in totala contradictie cu ceea ce stie el ca este moral si rezonabil atunci cind se afla fata in fata cu el insusi si isi respecta propria exigenta de adevar. Voi continua analogia. Tot asa cum influenta poate invada si devora individul pina la a-l resorbi in masa nediferentiata in care nu mai

este decit un pachet de imitatii, nevroza uzeaza invelisul constient al indivi dului pina cind cuvintele si gesturile sale nu mai sint decit repetitii vii ale amintirilor traumatizante din copilarie.
Efectele lor sint insa, evident, opuse. Prima il face pe individ capabil sa existe in grup si, cu timpul, il pune in imposibilitatea de a trai singur. Cea de-a doua il impiedica sa coabiteze cu altcineva, il indeparteaza de masa pentru a-l inchide in sine. Pe scurt, influenta il face social, iar nevroza, asocial. Enumerarea tensiunilor care se nasc intre aceste doua tendinte anta goniste, una de a se confunda cu grupul, cealalta de a se apara impotriva lui, ar putea continua mult timp. In societatea moderna, ele au fost exacerbate, duse la extrem. Un lucru este sigur si de el trebuie sa se tina seama: pretinsele nebunii colective nu sint de aceeasi natura cu pretinsele nebunii indi viduale si nu trebuie sa se treaca in mod superficial de la unele la altele.
Sinind seama de cele de mai sus, se vede ca primele se datoreaza unui exces de sociabilitate, atunci cind indivizii se dilueaza in corpul social. Cele din urma rezulta din incapacitatea de a coexista cu ceilalti si de a gasi com promisurile necesare vietii in comun.
Se intelege de la sine ca aceasta apropiere nu este intimplatoare. Inca de la inceput, aceeasi oameni au studiat si sugestia sau influenta si hipnoza. Prima a fost asociata cu isteria colectiva si a doua cu isteria individuala. Trebuie sa le recunoastem inca o data lui Le Bon si Freud admirabilul curaj de a fi indraznit sa dea o interpretare stiintifica acestor fenomene. Si de a fi pus, unul sugestia in centrul psihologiei maselor, cel de-al doilea nevroza in centrul psihologiei individului.
Nimeni nu a verificat cu seriozitate aceste ipoteze cu privire la influenta sau sugestie. Fapt este ca, in viata sociala, putem fi convinsi, straturile mai putin nobile ale psihicului le inlocuiesc pe cele mai nobile, instinctele fierbinti inlocuiesc ratiunea rece, la fel cum, in natura, energiile cele mai nobile
(gravitatea, electricitatea) se degradeaza in energia cel mai putin nobila, adica in caldura. Aceasta convingere se intilneste cu credinta foarte raspindita dupa care in lupta ratiunii cu pasiunea intotdeauna cistiga pasiunea. Aceasta tocmai pentru ca sintem fiinte sociale.

De mii de ani popoarele cultiva idei analoge si cauta sa explice de ce oamenii luati separat sint logici si previzibili, in timp ce, reuniti in masa, devin ilogici si imprevizibili. Cu toate acestea, pentru un studiu stiintific trebuie analizate indeaproape cauzele acestor efecte. Numai cu aceasta conditie se poate progresa pe terenul pe care intelepciunea natiunilor, a poetilor si a filosofilor lor, bate pasul pe loc. Obiectul curiozitatii insa, ramine neschimbat.
Ne intriga si pe noi cum i-a intrigat si pe altii.

. Revolta maselor
I
Pentru nasterea unei stiinte nu este suficient sa existe un fenomen lucru cunoscut de mii de ani. Si nici ca bizareria lui sa-i incite pe citiva savanti pasionati de noutate. Este nevoie ca acesta, din episodic sau inofensiv, sa prolifereze si sa invadeze intr-o masura in care sa strice somnul tuturor, devenind o problema ce trebuie rezolvata. Cine s-a preocupat sa schimbe marfa pe bani inainte ca pietele sa invadeze societatea? Cine s-a nelinistit in legatura cu isteria, inainte ca bolnavii sa fie inchisi si bolile mintale sa se propage? Nimeni sau aproape nimeni. Intr-un mod asemanator sugestia sau influenta are puterea de a transforma individul in mase. Doar ca ea este scoasa din obscuritatea simtului comun si pusa in evidenta, devenind tema centrala a psihologiei multimilor, numai atunci cind acestea se multiplica si iau amploare.
Fiecare are impresia ca o descopera mai peste tot, observind metamorfoza pe care o sufera indivizii aruncati in multime pe strazi, in birouri, uzine, reuniuni politice etc. Intr-adevar, sugestia se transforma intr-un fenomen general catre sfirsitul secolului trecut, datorita unei serii de crize care zguduie in mod radical societatea. Iata simptomele ei.
E vorba mai intii de prabusirea vechiului regim precapitalist, sub loviturile repetate ale capitalului si ale revolutiilor. In caderea sa, el antreneaza cadrele religioase si politice traditionale, ca si institutiile spirituale. Lumea stabila a familiilor, a grupurilor de vecinatate, a satelor, se ciopirteste, se descompune.
Smulsi de linga pamintul si biserica lor, oamenii sint dirijati in masa catre lumea instabila a oraselor in dezvoltare. Trecerea de la traditie la modernism azvirle pe piata o multime de indivizi anonimi, atomi sociali, fara legatura intre ei. Aceasta mutatie este infatisata de sociologul german Tönnies, prin metafora celebra a trecerii de la comunitate la societate. Mai exact, se trece de la o colectivitate fierbinte, naturala si spontana, bazata pe alianta de singe, pe convietuirea vecinilor si coeziunea credintelor, la o colectivitate rece, arti ficiala si constrinsa, care se bazeaza pe contractul de interes, pe avantajele care pot fi reciproc obtinute si pe logica stiintifica. Aceasta metafora s-a bucurat de o larga audienta, dat fiind ca ea ilustreaza unul dintre cele mai importante aspecte ale rupturii intre societatea de ieri si cea de azi.
Mecanizarea rapida a industriilor, simbolizata prin masina cu aburi si concentrarea de barbati, femei si copii malaxati de uzina, disciplinati de catre masina, exploatati de oamenii de afaceri, transforma orasele in cimpuri de batalie; aici se confrunta proaspetii saraci cu proaspetii bogati. Aceste efecte se traduc, in toate tarile, prin ridicarea virulenta si masiva a clasei muncitoare.

Aceasta se inarmeaza cu noi mijloace de actiune, de exemplu greva, si se doteaza cu forme inedite de organizare, sindicatele si partidele, care cana lizeaza fluviul uman, ii dau un cadru si modifica datele jocului politic. In aceasta perioada, daca plebea coboara in strada, nu mai este pentru a celebra un sfint patron, a sarbatori carnavalul sau a se rascula; ea isi combate stapinii, ii insulta pe patronii care nu se comporta ca niste sfinti si cere ceea ce i se datoreaza. Istoricul englez Hobsbawm noteaza caracterul permanent al revendicarii: Plebea nu mergea numai in semn de protest, ci pentru un obiectiv precis. Ea presupunea ca autoritatile vor fi sensibile la miscarile sale si ii vor face imediat vreo concesie oarecare: multimea manifestantilor nu constituia numai o adunatura de barbati si femei minati de un obiectiv ad-hoc, ci o entitate permanenta, chiar daca rareori organizata ca atare .
Textul evidentiaza existenta multimii sau a gloatei, locul ei de intrunire, strada, actiunea sa revendicativa. El subliniaza, mai ales, caracterul ame nintator, capabil sa faca autoritatile sa se incline prin simpla prezenta.
Din ce in ce mai mult, clasa muncitoare se inflacareaza pentru idealurile unei revolutii viitoare, in vederea careia sefii pun in scena repetitia generala.
Socialismul era poate o idee noua, grefata pe un mit nemuritor, mitul justitiei.
Pentru multi insa, el trezea amintiri de teroare si de subversiune. Cu deosebire in Franta, unde, dupa marea Revolutie, noi revolutii si contra-revolutii se succedau fara sa li se intrevada sfirsitul. Nu declarase oare Auguste Comte ca problema majora a reformei sociale este aceea a consensului, a unitatii morale regasite? Doar ca in ritmul in care se desfasoara lucrurile, nu exista consens si unitate, ci baricade, lupte de strada singeroase, la intervale regulate. Ele prefigureaza timpurile viitoare si sint ca niste semne tangibile ale lansarii noilor mase umane pe orbita istoriei.
In sfirsit, tot ca o trasatura a epocii, un om nou se formeaza in aglomeratia marilor orase. Frematatoare cetate, cetate plina de vise pentru poet, orasul este pentru muncitor plin de dezamagiri. Pe imensa sa piata se creeaza in serie cultura si deprinderile de consum. Unul dupa altul isi fac aparitia in retelele sociale birocratul colectiv, intelectualul colectiv, consumatorul colectiv; gin durile si sentimentele devin standardizate. Toti acesti ciclotroni , acesti acceleratori sociali, reduc indivizii la particule din ce in ce mai minuscule; ii constring la o existenta anonima si efemera. Marea presa isi exercita deja rolul de uzina de comunicare: toarna spiritele intr-un tipar uniform si asigura conformitatea fiecarei parcele de umanitate cu modelul impus. Aceasta evolutie nu-i scapa lui Gramsci care pune in evidenta tendinta catre conformism in

lumea contemporana, mai extinsa si mai profunda decit in trecut ; stan dardizarea modului de gindire si de actiune atinge dimensiuni nationale sau chiar continentale .
El semnaleaza astfel emergenta unui nou tip uman, omul-masa , complet dependent de ceilalti si modelat de acest curent de conformism de o exceptio nala amploare. In realitate, asupra lui se exercita doua feluri de conformisme: unul venind de sus, de la minoritate, celalalt de jos, de la majoritate. Intre cele doua, se desfasoara o lupta constanta: Este vorba astazi de o lupta intre doua conformisme, adica de o lupta pentru hegemonie, de o criza a societatii civile .
Mergind pina la capatul ideii lui Gramsci, se ajunge la concluzia ca, in perioada omului-masa, miza conflictelor care sfisie societatea nu este, in mod exclusiv si predominant, puterea luata sau abandonata in functie de raporturile de forta. Miza este influenta, dat fiind ca ea se cistiga sau se pierde dupa cum unul din cele doua conformisme il domina pe celalalt.
II
Imaginea pe care ne-a lasat-o secolul precedent este clara: un secol de explozie al unui mobile vulgus violent si maleabil. Observatorul din afara vede in asta o concentrare de materie umana amorfa in care se dilueaza fiecare individ, cazut prada unui anume delir social. Flaubert si-a infatisat deja eroul, pe Frédéric, cuprins de betia colectiva pe care o suscita Revolutia de la :
Fusese cuprins de magnetismul multimilor entuziaste .
Aceasta exaltare este cea care fascineaza si nelinisteste, in vreme ce multimea in mers ia aspectul unui Frankenstein colectiv. Astfel descrie Flaubert multimea care invadeaza Palatul Regal: Aceasta masa clocotitoare care creste mereu, ca un fluviu revarsat de o maree de echinox, cu un muget lung, cuprinsa de o pornire imprevizibila .
Aceste impresii puternice dau consistenta imaginii comune; adunati in monade sociale, intoxicati de forta misterioasa pe care o secreta orice grupare surescitata, oamenii cad intr-o stare de sugestibilitate asemanatoare cu cea provocata de un drog sau de somnul hipnotic. Atita timp cit vor ramine in aceasta stare, vor crede tot ce li se va spune si vor face tot ce li se va ordona sa faca. Vor urma orice indemn, oricit ar fi acesta de lipsit de sens. In toate cazurile, reactiile indivizilor se exacerbeaza asa cum se observa in cursul

pelerinajelor si paradelor patriotice, al festivalurilor muzicale si al adunarilor politice. Flaubert dezvaluie la eroul sau simptomele starii specifice omului -masa: Fremata cuprins de efluviile unei imense iubiri, ale unei induiosari supreme si universale, ca si cum inima intregii omeniri i-ar fi batut in piept .
Pina in epoca moderna insa, aceste multimi apareau in mod sporadic si nu jucau decit un rol cu totul secundar. Ele nu constituiau deci o problema aparte si nici nu cereau o stiinta speciala. Din clipa in care devin moneda curenta, situatia se schimba. Dupa parerea lui Le Bon, puterea multimilor de a decide asupra cursului evenimentelor si al politicii, prin vot sau revolta, este o noutate in istorie. Ea este semnul ca societatea se transforma. Intr-adevar, aceasta apare din ce in ce mai mult ca un atomizor: ea sfisie credintele religioase, destrama legaturile traditionale si desface solidaritatea grupurilor.
Pulverizati, indivizii sint lasati prada propriei singuratati, trebuind sa faca fata nevoilor proprii, in jungla oraselor, in desertul uzinelor si in cenusiul birou rilor. Acesti atomi diferiti, aceste graunte de multime se reunesc in amestecuri instabile si violente. Ei formeaza o specie de gaz ce tinde sa explodeze in vidul societatii deposedate de autoritate si valori, un gaz al carui putere exploziva sporeste proportional cu volumul si domina totul. In vreme ce vechile noastre credinte, scrie Le Bon, in calitate de martor implicat, se clatina si cad, iar vechii stilpi ai societatilor se prabusesc rind pe rind, actiunea multimilor este singura forta pe care nu o ameninta nimic si al carei prestigiu este mereu in crestere. Epoca in care intram va fi cu adevarat era multimilor .
III
Aceasta imagine poate fi inca retusata. Este chiar necesar sa o facem pentru a o apropia mai mult de realitate. Toata lumea este insa de acord ca aceste multimi sint simptomul unei noi stari a umanitatii, a unei revolte venite de jos care ameninta ordinea societatii. Acordul asupra faptelor nu conduce totusi la un acord asupra explicatiei lor. Nimeni nu se va mira, asadar, de faptul ca rasturnarile istoriei alimenteaza doua conceptii diametral opuse: societatea de clasa si societatea de masa.
Prima a capatat o forma teoretica datorita lui Marx si Weber, care au valorificat materialele puse la dispozitie de economia politica. Pentru aceasta, multimile sint indici concludenti a unei noi forme sociale pe care o ilustreaza tocmai acele multimi dislocate si pauperizate, mobilizate impotriva opresiunii birocratiei si a capitalului. Reunind oamenii, concentrind masinile, acesta

socializeaza fortele de productie, transforma societatea intr-o imensa piata in care totul se cumpara si se vinde, inclusiv munca. Se creeaza astfel o clasa necunoscuta pina atunci, cea a proletarilor. Un lucru este sigur, fie ca se accepta, fie ca se refuza aceasta conceptie: ea considera clasele ca pe niste actori ai istoriei. Dintre ele se detaseaza o clasa speciala, proletariatul, tribun al timpurilor moderne si figura a revolutiei viitoare. Multimile care pot fi vazute invadind orasele, purtind razboiul civil, participind la toate rebeliunile, sint asadar materia prima si formele masei muncitoare. Ea se afla la diferite grade de constiinta, mergind de la sub-proletarul pasiv, la adevaratul proletar activ si transformat in erou.
In consecinta, cu cit sint mai vaste, cu atit aceste multimi au o viziune mai clara asupra fortelor si scopurilor lor, si cu atit mai mult vor marca evolutia societatii. Intorcind spatele trecutului, taind miile de legaturi care le leaga de religie, de natiune, de superstitiile claselor dominante, ele se inalta spre o lume noua, animata de stiinta si tehnica, in timp ce lumea veche isi incepe declinul. Luminat de soarele istoriei, acest model al societatii da un sens misca rilor colective. De asemenea, le explica originea inca de la primele incercari.
Restul nu inseamna decit epifenomene si relicve ale unei ideologii alienate.
A doua conceptie a cunoscut mai multe formulari succesive, plecind de la cea originala, nascuta odata cu/si in interiorul psihologiei multimilor. Lasind la o parte pe precursori, un Taine sau un Tocqueville, trebuie mentionati in primul rind Le Bon si Tarde, care i-au desenat conturul in ansamblu. Se poate spune ca este probabil teoria sociala cu cea mai mare influenta in lumea occidentala contemporana , noteaza un sociolog in legatura cu ipoteza societatii de masa .
Pentru aceasta, epifenomenele si relicvele despre care am vorbit mai sus sint esentiale. Intr-adevar, desfacuti din legaturile lor, despuiati de privilegiile nasterii si ale rangului, dezorientati de neincetate schimbari, indivizii aglu tinati dau un impuls extraordinar infloririi nebuloaselor umane care sint multimile. Au existat, desigur, intotdeauna multimi nevazute, neauzite.
Printr-un fel de accelerare a istoriei insa, ele au rupt zagazurile. S-au revoltat, devenind vazute si auzite. Ba chiar periculoase pentru existenta indivizilor si a claselor, data fiind tendinta lor de a amesteca si de a uniformiza totul.
Smulgind mastile, le sesizam in toata goliciunea. Incepind cu Revolutia franceza, scrie Canetti, aceste izbucniri au luat o forma pe care o simtim ca moderna. Poate din cauza ca masa s-a eliberat atit de puternic de fondul religiilor traditionale, ne este acum mai usor sa o vedem in toata goliciunea, despuiata de semnificatiile si scopurile care ii erau impuse altadata .

Priviti in jur, pe strazi sau in uzine, in adunarile parlamentare sau cazarmi, chiar in statiunile de vacanta, nu veti vedea decit multimi in miscare sau in repaus. Unii indivizi le traverseaza ca pe un purgatoriu. Altii se impotmolesc in ele si nu mai ies niciodata. Nimic n-ar putea traduce mai bine faptul ca noua societate este mai intii si mai ales o societate de mase. Faptul se recunoaste dupa numarul, ca si dupa instabilitatea legaturilor dintre parinti si copii, prieteni si vecini. El se observa si in metamorfoza pe care o sufera fiecare individ devenit anonim: dorintele, pasiunile, interesele care subzista in el, latente, depind, pentru a se realiza, de un numar mare de persoane. Este obligat sa se supuna socurilor angoasei sociale si presiunilor de a se conforma unui model colectiv si de a i se asemana.
Conform acestei conceptii, schimbarea nu rezulta dintr-o proletarizare a omului si nici dintr-o socializare a economiei. Asistam, dimpotriva, la o masificare, adica un amestec si o malaxare a categoriilor sociale. Proletari sau capitalisti, oameni cultivati sau ignoranti, fara deosebire de origine: aceleasi cauze produc aceleasi efecte. Un complex uman omogen ia nastere din diverse fragmente eterogene masa compozita a oamenilor-masa. Acestia sint actorii istoriei si eroii timpului nostru. Motivele acestei stari de lucruri nu trebuie cautate, dupa cum cere conceptia societatii de clasa, in concentrarea mij loacelor de productie si a schimbului, ci in mijloacele de comunicare, ziare, radio etc. si in fenomenul de influenta. Patrunzind in fiecare camin, prezente la locurile de munca, insinuindu-se pe plaja, dirijind opiniile si unifor mizindu-le, aceste mijloace transforma spiritele individuale in spirit de masa.

Printr-o anume telepatie sociala, aceleasi ginduri si imagini sint evocate la milioane de indivizi si se propaga din aproape in aproape, la fel ca undele radio. Astfel ca ei sint pregatiti in permanenta sa se regaseasca in masa. Cind lucrul acesta se produce intr-adevar, se observa spectacolul nelinistitor si de neuitat al unei multimi de necunoscuti care, fara sa se fi vazut vreodata, fara sa se fi pus de acord, sint strabatuti de o emotie identica, raspund la unison la o muzica sau la un slogan, fuzioneaza spontan intr-o singura fiinta colectiva.
Marcel Mauss a descris in intregime aceasta metamorfoza, sa-l urmarim:
Intregul corp social este animat de o aceeasi miscare. Indivizii nu mai exista.
Ei au devenit, ca sa spunem asa, piesele unei masini sau, mai bine, spitele unei roti a carei imagine ideala, socialmente primitiva, ar fi cercul magic, dansind si cintind, imagine reprodusa fara indoiala si in zilele noastre, in cazurile citate, ca si in altele. Aceasta miscare ritmica, uniforma si continua, este expresia imediata a unei stari mentale in care constiinta fiecaruia este acaparata de un singur sentiment, o singura idee halucinanta, aceea a scopului comun.
Toate corpurile au aceeasi ondulare, toate fetele au aceeasi masca, toate vocile acelasi strigat. Fara a mai mentiona profunzimea impresiei produse de cadenta, muzica, cuvintele cintecului. Vazind pe toate figurile imaginea dorintei pro

prii, auzind din toate gurile dovada propriei certitudini, fiecare se simte antrenat, fara posibilitate de rezistenta, in convingerea generala. Unificati in extazul dansului, in febra agitatiei, ei nu mai formeaza decit un singur corp, si un singur suflet. Doar atunci corpul social este cu adevarat realizat. In acel moment, celulele sale indivizii sint poate ca la fel de putin individualizate ca si cele ale organismului individual. In astfel de conditii (care, in societatile noastre, nu sint realizate nici macar in cadrul multimilor celor mai surescitate, dar care inca se mai constata in alte parti), consimtamintul poate crea rea litati . Impresionant, nu-i asa?
Este cazul sa luam in consideratie consecintele. Operatia intelectuala pe care au adoptat-o autorii acestei conceptii este simpla si indrazneata. Pentru un individ oarecare, masa este multimea dezlantuita, dominata de instinct, fara constiinta, fara conducator, fara disciplina, asa cum se prezinta ea pe baricade sub privirile celui intelept. Un monstru enorm, urlind isteric, ea sperie: S-ar spune, scria Freud, ca este suficient ca un mare numar de oameni, de ordinul milioanelor, sa se reuneasca, pentru ca toate achizitiile morale ale indivizilor componenti sa se risipeasca de indata si in locul lor sa nu mai ramina decit atitudinile psihice cele mai primitive, cele mai vechi, cele mai brutale . Din fericire, s-ar putea adauga, situatia inversa se produce uneori si milioane de alti oameni pot fi vazuti dindu-si viata, consimtind la sacrificii nemaiauzite, pentru valorile etice cele mai elevate de justitie si libertate.
Din clipa, insa, in care se descopera in ele emblema civilizatiei noastre, masele inceteaza de a fi produsul descompunerii vechiului regim. Ele nu mai sint avataruri ale claselor sociale sau anexe spectaculoase ale vietii sociale, pretext pentru descrieri pline de culoare facute de martori fascinati sau dezgustati. Devin un aspect omniprezent al societatii. Furnizeaza o cheie care se potriveste atit politicii, cit si culturii moderne. Si, in fine, o explicatie a tulburarilor care chinuie civilizatia noastra. Asadar, prin aceasta lovitura de stat intelectuala asadar, psihologia multimilor a plasat masele in centrul unei viziuni globale a istoriei acestui secol. Ea a furnizat, de asemenea, teoriei societatii de clasa, o rivala cu care nimeni nu a reusit pina in prezent sa o reconcilieze si pe care nici nu a reusit sa o elimine.
IV
M-am straduit sa arat in cele de mai sus ca, luind ca punct de plecare aceleasi fenomene care se repeta inca sub ochii nostri, au fost simultan imaginate doua explicatii antagoniste, excluzindu-se una pe cealalta. O astfel de dualitate este o simpla banalitate in stiinta. Sint de acord ca, prin com-

paratie, aceasta conceptie despre societatea de masa are un caracter exagerat de simplu, ca sa nu spun simplist. Ea postuleaza ca individul este o citadela inviolabila, in care ceilalti patrund prin sugestie pentru a o distruge si a o antrena in mijlocul aluviunilor mareei colective, impulsive si inconstiente.
Ideea ne apare ca demodata si ca ignorind complexitatile istoriei contem porane. Totusi, nu este pentru prima data ca idei simple si aparent demodate dezvaluie adevaruri neasteptate.
Sa luam, de asemenea, in consideratie, consecintele acestei dualitati a explicatiilor. Ceea ce pentru una dintre ele este revolta de clasa si reprezinta o speranta de viitor, este numit de catre cealalta revolta a maselor expresia filosofului spaniol Ortega y Gasset s-a impus care nelinisteste si prevesteste o epoca de crize in lant. Psihologii multimilor considera decisiva aceasta revolta: ea pune puterea politica la dispozitia multimilor care nu sint capabile sa o exercite si se tem de ea. Aceasta temere a fost suficienta pentru a suscita dorinta de a le cunoaste, de a le exorciza si de a le guverna, dar si de a le studia pe plan stiintific. Se observa mai bine paiul din ochiul vecinului decit birna din cel propriu. In acelasi timp, adversarii lor declarati le-au luat in serios si s-au inversunat in a le dezvalui resorturile pentru a le combate mai bine. Partizanii, insa, se multumesc cel mai adesea sa le glorifice, sa vorbeasca despre mase in mod abstract si idealizat. In felul acesta, ei au realizat doar o cunoastere partiala.
Cu brutalitate si franchete, cu riscul de a soca, psihologia multimilor le neaga acestora orice pretentie sau capacitate de a schimba lumea, de a guverna statul. Facultatea de a rationa le lipseste prin definitie, ca si orice capacitate de a se disciplina pentru a indeplini munca necesara supravietuirii si culturii, data fiind marea masura in care ele sint inrobite pulsiunilor de moment si influentabile de catre primul venit. Societatea noastra traieste declinul indivi dului, asistind la apogeul maselor. Ea este, prin urmare, dominata de fortele irationale si inconstiente care ies din ascunzatoare si se dezvaluie spontan, fara nici o masca. Le Bon declara lapidar: Actiunea inconstienta a multi milor, substituita activitatii constiente a individului, reprezinta una dintre caracteristicile epocii actuale .
Cine oare ar putea, in zilele noastre, sa subscrie la o declaratie atit de sumara si abrupta? Experienta ne-a invatat sa fim mai circumspecti. Cu toate acestea, declaratia a avut si are inca efecte istorice pe care nimeni nu le mai poate sterge. Semnificatia lor a fost sesizata de indata, altminteri n-ar fi fost evocata atit de des. Iata aceasta semnificatie: solutia in fata revoltei maselor depinde in primul rind de psihologia lor. Aceasta devine o data mai mult ,

dupa expresia lui Nietzsche, drumul care conduce la problemele fundamen tale . Sociologia si economia le iau in consideratie numai in mod auxiliar si in aplicatii individuale.
Ceea ce a intrevazut inaintea tuturor filosoful german tinde sa devina o convingere generala. A afla daca ea se justifica, constituie o alta problema. Pe masura ce importanta maselor creste, se profileaza o rasturnare. Marele scriitor german Hermann Broch defineste punctul de ruptura atunci cind justifica superioritatea psihologiei maselor si afirma, pentru argumentare:
Noile adevaruri politice vor fi bazate pe adevaruri psihologice. Umanitatea se pregateste sa abandoneze epoca economica a evolutiei sale pentru a patrunde in epoca psihologica .
Nu este deci de mirare daca in imensa miscare de cunoastere mai schimbatoare decit anotimpurile sau marea aceasta stiinta a fost conceputa si s-a conceput la rindul ei ca avind o vocatie universala. Daca expresiile psihologie a multimilor , psihologie a maselor , si nu psihologia sociala sau miscari colective , figureaza in titlurile lucrarilor lui Le Bon, Freud sau
Reich, nu este cazul sa se vada in asta nici un hazard, nici o stingacie. Fiecare din ei lasa sa se vada ca expune o viziune asupra civilizatiei noastre centrata pe forma de grupare care o caracterizeaza: masa. Nici un moment pionierii ei n-au considerat-o ca pe o stiinta de sprijin pentru alte stiinte mai demne de cultivat, sociologia sau istoria, de exemplu, ci ca pe o rivala a acestora.
Acestea fiind date, ei si-au fixat un scop unic: rezolvarea enigmei formarii maselor (expresia apartine lui Freud). Numai o stiinta majora poate pretinde sa realizeze acest lucru.
. Ce este de facut in prezenta maselor?
Cred ca inovatia politica recenta nu inseamna nimic altceva decit dominarea politica a maselor.
J. Ortega y Gasset
I
Individul a murit, traiasca masa! Acesta este faptul brutal pe care il descopera observatorul lumii contemporane. Dupa o lupta violenta si tenace, masele au obtinut peste tot, se pare, o victorie surprinzatoare si definitiva. Ele sint cele care pun noile probleme si obliga la inventarea unor noi solutii, dat fiind ca forta lor este o realitate care de acum inainte trebuie luata in seama.

De-a lungul ultimilor de ani, constata filosoful german Cassirer, in perioada care desparte cele doua razboaie mondiale, nu am traversat numai o grava criza a vietii noastre politice si sociale, ci a trebuit si sa facem fata unor probleme teoretice cu totul noi. Am facut experienta unei rasturnari radicale a formelor de gindire politica. S-au pus intrebari noi la care au fost date raspunsuri noi. Probleme ignorate de catre ginditorii politici ai secolelor al
XVIII-lea si al XIX-lea au ajuns subit pe primul plan. Trasatura cea mai importanta si mai nelinistitoare a acestei evolutii a gindirii politice contem porane este poate aparitia unei noi puteri: puterea gindirii mitice .
In aceasta perioada, care debuteaza inaintea primului razboi mondial si continua si in prezent, s-au petrecut incontestabil prea multe evenimente care rastoarna in mod radical gindirea si practica politica. Faptul insa ca aceasta rasturnare este marcata de aparitia gindirii mitice este, asa cum prevazuse psihologia multimilor, un avatar al iruptiei maselor. Mai mult, ea nu s-a limitat sa constate faptele. Fara indoiala ca o stiinta trebuie sa descrie feno menele, sa caute cauzele, sa prevada efectele. Ea trebuie, de asemenea, sa imagineze metode practice si sa propuna o logica de actiune asupra eveni mentelor. La ce bun sa stii daca nu poti actiona? La ce serveste sa descoperi relele pe care nu le poti vindeca? Descoperind cauzele, raspundem numai la intrebarea de ce? . Propunind insa o solutie practica, raspundem la intre barea Ce se poate face? . Aceasta din urma are infinit mai multa pondere decit prima, intrucit curiozitatea este apanajul unui numar restrins, in timp ce actiunea este o necesitate de fiecare clipa.
Psihologia multimilor a fost creata pentru a raspunde simultan acestor doua intrebari. In prima etapa ea isi afiseaza intentia de a gasi explicatii ale cauzelor societatii de masa. Aceasta insa, cu scopul de a oferi claselor condu catoare o solutie in fata acestor mase care rastoarna jocul politic un joc din care nu vor mai iesi intr-un viitor previzibil. Pe scurt, ea vrea sa rezolve enigma formarii maselor pentru a putea rezolva enigma si mai redutabila de a sti cum sa le guvernezi. Cunoasterea psihologiei multimilor scrie Le Bon in manifestul noii stiinte, constituie resursa omului de stat care vrea nu sa le guverneze, lucrul a devenit astazi dificil dar macar sa nu fie guvernat de ele .
II
Psihologia multimilor este deci materia prima a unei noi politici. Pionierii ei , ca si cohorta de discipoli, sint convinsi ca vor gasi in ea firul Ariadnei din labirintul relatiilor de putere, in care se ratacesc, fara el, atitia guvernati si

guvernanti. Inca de la inceput, ei combat vechea viziune politica fondata pe interes si ratiune sau calcul. O viziune deci, despre om, care considera comportamentul industriasului, al muncitorului, al tatalui de familie etc. ca determinat numai de interesele obiective de cetatean. Sinind seama de acestea, constient de ceea ce poate pierde sau cistiga, individul actioneaza numai in functie de ele, inabusindu-si sentimentele si credintele.
Psihologia multimilor nu crede ca omul adera la un partid, voteaza pentru un candidat si, la modul general, se comporta in asa fel incit sa obtina cel mai mare avantaj personal, sa stabileasca un contract social cu celalalt, dupa modelul contractului intre cumparatori si vinzatori la piata. Aceasta iluzie se naste pentru ca politica clasica vrea sa diminueze distanta dintre actiunea din societate si actiunea din natura, aplicindu-le ambelor aceleasi metode de gindire si aceleasi practici. Desigur, in masura in care stiinta si tehnica obtin zi de zi victorii fara precedent, demonstrind in felul acesta puterea logicii lor, ele sint luate ca model in fiecare sfera a vietii. Urmind calea stiintei, ne imaginam ca putem realiza in politica un progres analog celui din economie, ca putem deveni stapinii si posesorii societatii, asa cum sintem deja in natura.
Intr-un interval mai lung sau mai scurt, vom reusi sa cream relatii intre guvernanti si guvernati, raporturi colective de la om la om, eliberati de pasiuni, de dragoste, de ura, identice cu raporturile intretinute cu obiectele.
Intr-un cuvint, dupa formula lui Saint-Simon, care rezuma aceasta evolutie, s-ar trece de la guvernarea oamenilor la administrarea lucrurilor.
Viziunea clasica ne este familiara. Ea are ca pivoti comunitatea de interese, rationalitatea actiunii politice si progresul ei, paralel cu progresul cunostintelor si al societatii. Intreaga ei practica decurge din asta. Ea separa, cu indiferenta pur stiintifica, logica de credinte, judecata de fapt de sentimente, cu scopul de a decide si de a-si impune decizia. Ea se adreseaza ratiunii, in sensul reali tatilor care ii ajuta pe indivizi sa inteleaga problemele si sa aleaga intre solutiile existente si crede ca-i mobilizeaza mai bine pe oameni daca ii face constienti de interesele lor de clasa, de natiune etc. ca si de mizele situatiei ; ca si, in consecinta, de scopurile pe care le pot atinge impreuna.
Psihologia multimilor acuza aceasta viziune clasica de a ignora realitatea de fapt a multimilor si consecintele pe care le antreneaza existenta lor. Pe de o parte oamenii formati la scoala ei ignora putere pasiunilor si a credintelor.
Ei se incred doar in inteligenta pentru a convinge si in calcul pentru a iesi dintr-o dificultate. Violenta sentimentelor colective ii deruteaza, dereglarea conduitei indivizilor reuniti ii surprinde si indrazneala vorbirii si a actiunii le

repugna ca o greseala de gust. Spiritul lor nu admite decit inselatoria sau compromisul intre oameni de bune maniere. Caracterul? Il neglijeaza sau il batjocoresc. Din lipsa de curaj, numerosi oameni de stat se arata ezitanti sau confuzi, nedecisi sau flecari si isi rateaza misiunea. Ei rationeaza fara con vingere si fara principii. Delibereaza fara a lua hotariri si nu actioneaza decit pe jumatate, lasind evenimentelor grija de a face restul. Acest repros pe care il formuleaza psihologii multimilor este analog cu cel pe care i-l adresa

Trotski social-domocratului Kautsky: atunci cind devii constient de relati vitatea lucrurilor, nu gasesti curajul sa aplici forta si nici, putem adauga, pe acela de a infrunta masele. Din aceasta decurge ca democratii netezesc adesea calea cite unui tiran, cer pe un Cezar ca pe un eliberator, pregatesc opresiunea ca pe libertate. Acesta este paradoxul: libertatea cheama tirania. Ratiunea este o condamnare a politicii si politica, mormintul ratiunii.
In concluzie, ceea ce le lipseste acestor conducatori este instinctul, singurul care permite intelegerea maselor, vibrarea la unison cu sperantele lor, ascul tarea vocii puternice a multimii in locul soaptelor consilierilor si lingusitorilor.
Ei nu spun niciodata cuvintul necesar si nici nu fac gestul care trebuie si cind trebuie. Vointa de putere le lipseste, chiar daca au ambitia. Cedind incer titudinilor care ii mineaza, debordati de evenimentele care ii surprind, ei sint mai intii dezechilibrati, apoi rasturnati. Concluzia pare clara: fara instinct de mase nu exista mari sefi politici.
Pe de alta parte, politica clasica ignora datele elementare ale psihologiei acestora. Confundati in masa, indivizii isi uita interesul personal pentru a se supune dorintelor comune sau acelor dorinte pe care conducatorii le prezinta ca fiind comune. Salariati sau someri, captivi ai enervarilor oraselor, supusi excitarilor existentei citadine, ei nu poseda nimic, nici macar timpul de gindire.
Se afla intr-o consecventa dependenta de celalalt in ceea ce priveste locuinta, hrana, slujba sau ideile. Din aceasta cauza, interesele au prea putina importanta sau vigoare pentru a inhiba dorinte pe care totul in jur le exacerbeaza.
Specia umana nu poate suporta multa realitate , scria marele poet englez
T.S. Eliot. Multimile suporta si mai putina, aceasta fiind a doua consecinta.
Odata adunati si amestecati, oamenii isi pierd orice simt critic. Constiinta lor cedeaza in fata fortei iluziilor, precum un baraj darimat de un fluviu umflat.
Pusi in imposibilitatea de a distinge intre real si imaginar, intre ceea ce vad si ceea ce cred ca vad, isi pierd facultatea de alege dintre solutiile care le sint prezentate sau discursurile care le sint tinute, solutia buna sau discursul rezonabil.
In felul acesta, indivizii apartinind multimii sint condusi de o imaginatie fara limite, agitati de sentimente puternice, dar care nu se refera la un obiect precis. Ei au o dispozitie uimitoare de a crede ceea ce li se spune. Singurul limbaj pe care il inteleg este cel care scurt-circuiteaza ratiunea si se adreseaza sentimentului.

Aceste date elementare fac ca orice politica care mizeaza pe interesul si ratiunea omului, mai ales in societatea de masa, sa-si puna ochelari colorati de teoriile economice sau sociologice abstracte care le deformeaza. O astfel de politica nu-si vede propriul corp, este oarba la propriile emotii si amintiri, dorinte si mituri. Isi ia propriile iluzii drept realitate. O putere logica si senina, conceputa si dirijata de modelele stiintifice este convenabila pentru o minoritate de filosofi, savanti si oameni de stat. Ea ramine insa complet straina de mase.
Putem, desigur, sa ne li imaginam pe acestea diferite de ceea ce sint sau sa speram ca importanta lor va redeveni la fel de neinsemnata ca in trecut. Poate ca astfel vor fi obligate sa aleaga si sa sustina o putere intr-un mod pe deplin rational. O astfel de utopie le atribuie insa calitati exact contrare celor pe care le au, adica pe cele ale unui individ. Asemenea eventualitate fiind exclusa, vointa de a conduce majoritatea oamenilor prin mijloace care le sint straine sau inaccesibile duce rapid catre un esec indubitabil. Este o adevarata nesa buinta sa vrei sa-i reformezi, sa-i faci altfel de cum sint, sa pretinzi a le schimba psihologia sau a o reduce la cea a indiviziilor care compun multimile; asa cum nu pot fi modificate legile naturii care sunt diferite in cazul unui atom izolat, la un nivel obisnuit de energie sau al unei mase de atomi ajunsa la un nivel foarte inalt de energie. Cu o anume rezerva totusi: legile maselor umane trebuie mai intii cunoscute. Nu este deci cazul de a se adresa intelegerii lor, ci sentimentelor de ura sau dragoste, de razbunare sau culpabilitate. Este mai bine sa li se trezeasca memoria decit inteligenta, dat fiind faptul ca, in momentul prezent, ele recunosc mai putin directiile viitorului decit urmele trecutului si percep nu ceea ce se schimba, ci ceea ce se repeta. Oricine doreste sa conduca oameni ar trebui sa-si insuseasca ideea ca psihologia maselor intoarce spatele psihologiei indivizilor. Acestia din urma, luati izolat, reusesc prin analiza sau printr-o experienta superioara realitatii. Masele uzeaza de un mijloc tot atit de eficace: sufletul indragostit la nebunie de ideal al unui om care il incarneaza: Logica care le conduce, a putut scrie Marcel Proust despre natiuni, este intru totul inferioara si fara incetare modelata de pasiune, asemeni celei a oamenilor care se confrunta intr-o disputa domestica sau de dragoste, a unui fiu cu tatal sau sau a unei bucatarese cu stapina, a sotiei cu sotul .
In lumea civilizata, sustine psihologia multimilor, masele reinvie o iratio nalitate pe care o credeau pe cale de disparitie, ramasita a unei epoci primitive pline de dementa si de zei. In loc sa scada pe masura ce evolueaza civilizatia, rolul ei creste si se extinde. Evacuata din economie de catre tehnica si stiinta,

irationalitatea se concentreaza in putere si devine pivotul acesteia. Faptul se accentueaza pe masura ce oamenii au tot mai putin timp pentru treburile publice si mai putine posibilitati de a rezista presiunii colective. Ratiunea individuala cedeaza in fata pasiunilor colective, se dovedeste incapabila sa le domine, asa cum nu se opreste o epidemie numai prin vointa.
Insist si ma repet: politica clasica este bazata pe ratiune si interese. Ea se autocondamna la neputinta pentru ca trateaza masa din exterior, ca pe o suma de indivizi. Ori nu din lipsa de mijloace intelectuale, de vointa sau pentru ca apartin paturilor sarace ale populatiei, acestia din urma nu reusesc sa-si inteleaga interesul sau sa respecte ratiunea. Dimpotriva, fiecare ar dori sa instaureze un stat sau o democratie asa cum sint ele descrise de teoreticieni sau propuse de oamenii politici. In caz contrar, o astfel de ordine n-ar fi fost conceputa si nici nu s-ar fi incercat realizarea ei. Daca nu reusesc si ajung adesea la contrariu, este din cauza ca indivizii sint prinsi in multime, sint inrolati intr-o miscare colectiva. In acel moment totul ia o infatisare diferita.
Nimic nu se petrece conform cu cele prevazute, nici conform acelorasi legi psihice. Omul-individ si omul-masa sint doua lucruri diferite, cum este cazul cu o avere de un franc fata de una de un milion. Diferenta o voi rezuma intr-o fraza: un individ este convins, o masa este sugestionata.
Din aceasta cauza, idealurile de democratie, concepute de catre si pentru o minoritate, in ciuda meritelor lor absolute, impiedica cu putine exceptii formarea unui regim stabil. Pentru a raspunde dorintelor majoritatii, pentru a fi la unison cu natura umana, aceste idealuri sint abandonate. Respectarea lor nu genereaza decit o profunda deceptie. Este necesar deci un regim fun damentat pe credinte impartasite de toti. Un regim care sa mizeze pe supunerea maselor fata de un individ, asa cum un tata conteaza pe cea a copiilor sai. De abia atunci cind el va aparea, vor fi rezolvate problemele cetatii contemporane.
Sa rezumam in citeva cuvinte esentialul celor expuse. Multimile rastoarna bazele democratiei realizate de burghezia liberala si reluate de social-democratie.
Acestea din urma doresc sa guverneze prin intermediul unei elite alese prin vot universal. Politica lor, determinata de realitatile economice si tehnice, refuzind sa tina seama de realitatile psihologice, le condamna la o permanenta slabire, caci tocmai ele sint cele mai importante. Sa spunem ca se inseala cu privire la societate, la popor , in orice caz, la epoca. Epoca actuala este a revolutiilor sau contra-revolutiilor care antreneaza masele si, in aceasta calitate, ea cere o noua politica.

III
Data fiind prezenta maselor, politica are ca sarcina sa le organizeze. Doua sint lucrurile care le fac sa se miste: pasiunea si credintele, ambele deci trebuie luate in consideratie. De fiecare data cind oamenii sint adunati im preuna, ei sint patrunsi de emotii analoage, ei comunica intr-o credinta superioara, se identifica cu o persoana care-i scoate din singuratate si careia ii consacra o admiratie totala. Aceasta este, in citeva cuvinte, sinteza care transforma o colectivitate de indivizi intr-un individ colectiv. Interesele nu sint decit un fel de manusi ale pasiunii. Scoateti manusile, ramin miinile; taiati miinile, manusile devin inutile. Ratiunea lor nu este decit clocotul convingerilor puternice si permanente.
Acest fapt explica caracterul practicii politice. Gramsci a spus-o mult mai bine decit as putea-o eu face vreodata: Politica este o actiune permanenta si da nastere unor organizatii permanente, situatie in care se identifica intru totul cu economia. Dar de aceasta din urma se si deosebeste si de aceea se poate vorbi separat de economie si de politica si se poate vorbi de pasiune politica ca de un indemn imediat la actiunea care ia nastere pe terenul permanent si organic al vietii economice, dar il depaseste, antrenind in joc sentimente si aspiratii in a caror atmosfera incandescenta acelasi calcul al vietii umane individuale respecta legi diferite de cele ale contabilitatii individuale .
Prin urmare, exista intr-adevar in viata politica o asimetrie profunda care ne impiedica de a gasi vreodata un punct de echilibru si de stabilitate. Atunci cind oamenii actioneaza asupra materiei pentru a produce si a supravietui, actiunea lor tehnica si economica respecta o lege rationala. Si se observa, de-a lungul timpului, o rationalitate crescinda a metodelor si a cunostintelor care conduc la ele. Important este, pentru a reusi, sa se subordoneze mijloacele fat a de scopul urmarit, sa fie intotdeauna respectate rezultatele experientei.
Masinile logice dovedesc posibilitatea acestui fapt, de aceea, folosirea lor creste progresiv.
Raporturile dintre oameni sint, dimpotriva, marcate de un factor de iratio nalitate. Este imposibil sa i te sustragi, mai ales daca vrei sa mobilizezi masele in vederea unui ideal, pozitiv sau negativ. Reich a aratat, si nu este singurul care a facut-o, efectele dezastruoase ale acestei necunoasteri si masura in care ea a favorizat victoria nazismului in Germania: Datorita lucrarilor lui Marx,
Engels, Lenin se cunosteau mult mai bine conditiile economice ale evolutiei progresive decit fortele regresive. Se ignora complet irationalitatea maselor.

Din aceasta cauza, evolutia liberala in care atitia oameni isi pusesera speranta s-a intrerupt pentru a acuza apoi un recul catre decadenta autoritara .
Intr-adevar, masina sociala de masificat oameni ii face mereu mai irationali si interzice guvernarea lor prin ratiune, oricare ar fi intentiile, chiar cele mai nobile, ale celor care tin frinele. Aceasta asimetrie a politicii are trei aspecte:
Mai intii, prapastia care separa cele doua domenii ale vietii umane.
Gindirea si practica rationala se cantoneaza in administrarea lucrurilor si a averilor. Ele inventeaza instrumente din ce in ce mai perfectionate, eficace si automatizate. Guvernarea oamenilor, deci puterea politica, vede dimpotriva cum aceasta gindire si aceasta practica dau inapoi.
In acest domeniu, societatea creeaza numai credinte si idei-forta. Unele pot fi administrabile, predicind dreptatea si emanciparea. Altele, mai crude, propaga razbunarea si opresiunea. Ele servesc la mobilizarea si unirea oame nilor. In vederea acestui tel, sint adaptate la tiparul, dinainte pregatit, al unei religii dogmatice. Numai prin plata unui astfel de pret o idee poate deveni un element precipitant al maselor si marxismul insusi a trebuit sa-l plateasca.
Un al doilea aspect este pur si simplu irationalizarea maselor. Ea se manifesta printr-o decompresare a fortelor emotionale, care pindesc, intr-o zona subterana, ocazia de a irupe cu forta unui vulcan. Aceste forte, nicicind invinse, pindesc momentul propice pentru a-si relua in stapinire domeniul care le revine. Un asemenea moment se prezinta de indata ce oamenii, sub impulsul unei crize, se afla reuniti. Constiinta indivizilor isi pierde astfel vigoarea si nu mai poate sa stapineasca impulsurile. Aceste veritabile cirtite ale istoriei, care sint emotiile inconstiente, profita pentru a ocupa locul ramas gol. Ceea ce se impune nu este ceva nou, ci ceva deja existent in stare aglutinata si neexprimata forte latente mai mult sau mai putin concentrate si reprimate, fasonate si gata sa inainteze. Masele sint luate de torent, biciuite de panica sau entuziasm, sub bagheta magica a unui conducator care s-a plasat in fruntea lor. Observatorul, fascinat, poate exclama, deodata cu Shakespeare: iata biciul timpului, cind nebunii ii conduc pe orbi . Uimitoare prezicere, nu-i asa? Gindindu-ne la Hitler, Pol Pot si tutti quanti, acesti dementi care conduc masele cu ochii astupati de frica si speranta. In afara de aceasta, exemplul lor ne face sa simtim ce se petrece in situatiile medii, tot asa cum bolile ne definesc starea de sanatate: puterea se exercita prin irational.
Iata si al treilea si ultimul aspect: in numeroase domenii: tehnica, economie, demografie etc., progresul observat merge de la mai putin la mai mult. Metodele de lucru se amelioreaza, vitezele se accelereaza, schimburile se multiplica, populatiile cresc si asa mai departe. In politica nu exista progres,

asa cum nu exista in arta sau in morala. Istoria ne arata ca, in aparenta, puterea se exercita si se repeta de la o generatie la alta, prin aceleasi metode si in aceleasi conditii. Dominatia exercitata de cei multi asupra celor putini se reinnoieste fara incetare si se perpetueaza. Un exemplu, scrie Freud, care da acestor raporturi o valoare eterna asupra inegalitatii innascute si de nezdrun cinat a oamenilor, este tendinta lor de a se imparti in cele doua categorii: lideri si sustinatori. Acestia din urma compun marea majoritate si au nevoie de o autoritate care sa ia deciziile in locul lor si careia, in majoritate, i se supun fara restrictii .
Ar fi deci zadarnic sa vorbim despre ascensiunea catre o societate fara zei sau stapini, caci clipa de clipa, conducatorii renasc in mijlocul nostru. Ceea ce explica autonomia politicului si il opune tuturor celorlalte categorii este asadar absenta progresiei. Evolutiile istoriei il lasa relativ indiferent. In toate societatile, chiar in cele mai avansate, trecutul domina prezentul in materie de autoritate, traditia moarta copleseste modernitatea vie. Iar daca cineva vrea sa actioneze, trebuie sa influenteze oamenii in straturile arhaice ale psihicului. O singura fraza rezuma aceasta opozitie