In vorbirea cotidiana apar frecvente tulburari de pronuntie. Dupa cum am aratat si in fig. 1. 1., din categoria acestor tulburari fac parte dislalia, dizartria si rinolalia. Pe ultimele doua le vom aminti doar, la sfarsitul acestui capitol, intrucat corectarea lor necesita un tratament de specialitate. Acest capitol il vom rezerva in special dislaliei, mai precis, naturii si clasificarii ei, tulburare de pronuntie la a carei eliminare pot contribui, sub indrumarea si cu ajutorul profesorului logoped, si educatoarele, invatatorii si parintii copiilor.

2. 1. DISLALIA

Dislalia -; cea mai raspandita forma de manifestare a tulburarilor de pronuntie, care, la randul lor, ocupa, sub acest aspect, primul loc in cadrul mai larg al tulburarilor de limbaj -; a retinut pana acum atentia a numerosi cercetatori de pe diverse meridiane ale globului. La natura si clasificarea, evolutia si frecventa, prevenirea si corectarea dislaliei ne vom referi in paginile ce urmeaza.

2. 1. 1. DEFINIREA SI CARACTERIZAREA DISLALIEI

Termenul de dislalie (de la grecescul dis -; dificil si lalein -; vorbire) a fost introdus in literatura de specialitate de catre R. L. Schultthess, in 1830. Acest termen defineste „ o tulburare de limbaj caracterizata prin incapacitatea partiala sau totala de a emite si de a articula corect unul sau mai multe sunete izolate sau in combinatii fluente ale vorbirii” (M. Gutu, 1975). n3j5jj
Intr-o formulare asemanatoare, dislalia este definita ca „o tulburare de pronuntie, manifestata prin incapacitatea totala sau partiala de a articula corect unul, sau mai multe foneme din sirul vorbirii”(V. Opris, 1972).
Subliniind frecventa ridicata a dislaliei in randul prescolarilor, Emilia Broscaiu arata ca „dislalia sau pelticia este una dintre tulburarile de vorbire cele mai raspandite printre copii de varsta prescolara, … ce se caracterizeaza prin imposibilitatea emiterii corecte a unor sunete” (E. Boscaiu, 1973).
„In general, se intelege prin dislalie incapacitatea de a emite foneme, manifestata permanent, in orice imprejurare, atat in vorbirea spontana, cat si in cea repetata, in cuvinte, silabe sau in incercarea de a emite izolat fonemul in cauza” (C. Paunescu, 1976).
Dislalia este acea tulburare de pronuntie care se caracterizeaza prin „ incapacitatea de a forma in mod corect anumite, vocale sau consoane, izolate sau grupate” (N. Toncescu, 1969).
„Dislalia este o tulburare de articulatie-pronuntie ce se manifesta prin deformarea, omiterea, substituirea, inlocuirea si inversarea sunetelor. In cazurile grave de dislalie, astfel de fenomene se produc si la nivelul silabelor si chiar a cuvintelor” (E. Verza, 1982).
Definitiile mai sus enumerate scot in evidenta trasaturile caracteristice ale dislaliei, ca tulburare de pronuntie. Dislalia se caracterizeaza prin pronuntarea defectuoasa a unuia sau mai multe foneme. Ea se manifesta prin: omisiuni, substituiri, distorsiuni de foneme sau erori motrice permanente pentru un anumit fenomen sau pentru un grup de fenomene.
Pentru a pune mai clar in evidenta trasaturile caracteristice ale dislaliei, ca tulburare de articulatie, este necesara o privire generala asupra activitatii organelor fonoarticulatorii (vezi subcapitolul 1. 1. 1. al lucrarii de fata). Organele fonoarticulatorii, prin care am vazut ca se realizeaza emiterea vocii si articularea ei, actioneaza ca un tot unitar. Activitatea fiecarui organ fonoarticular, privita izolat de a celorlalte, este lipsita de sens. In fiecare moment al vorbirii este implicata intreaga musculatura a organelor vorbirii, intr-o unitate functionala. Pentru fiecare fonem organele fonoarticulatorii au o anumita pozitie, un anumit comportament, o anumita activitate. Miscarile fiecarui organ care participa la pronuntarea unui fonem sunt numite articuleme. Din jocul articulemelor, cat si din particularitatile somato-fiziologice ale organelor vorbirii se naste fonoarticulatia sau pronuntia.
Pronuntia, adica actiunea motrica de a exprima verbal sunetele limbii, este socotita corecta atunci cand se respecta baza de articulatie a limbii, cand articulemele sunt efectuate corect. Orice abatere de la normele de articulatie constituie o tulburare de pronuntie. Vorbirea dislalicului constituie o abatere de la baza de articulatie, fapt care determina o tulburare sub aspectul fonetic al vorbirii.
Tulburarea unitatii dintre forma si continutul vorbirii constituie trasatura caracteristica a vorbirii dislalice.
Tulburarile dislalice apar in copilarie. Uneori apar in forma pura, ca o tulburare independenta. Adeseori apar in combinatie cu alte tulburari de limbaj, chiar la aceeasi persoana. De exemplu, dislalia se poate asocia cu balbaiala sau cu rinolalia. Dislalia poate fi intalnita cel mai adesea in asociatie cu tulburarile limbajului citit-scris. Incidenta dislaliei cu dislexia si disgrafia apare in proportie de 25%-30% din totalul copiilor dislalici (Cf. M. Gutu, 1975).
Desprinderea dislaliei din randul tulburarilor de limbaj in general s-a facut relativ tarziu, abia la sfarsitul secolului al XIX-lea. Aceasta deoarece exista multe elemente comune intre diferitele tulburari de limbaj. H. Gutzmann (1924) arata ca unii autori din Italia, Germania si mai ales Anglia confunda dislalia cu balbaiala. Elementele comune exista intre dislalie si rinolalie, dislalie si dizartrie, acestea fiind considerate ca forme ale dislaliei, dupa cum vom arata pe larg la sfarsitul acestui capitol. Fiecare tulburare de limbaj are insa si elemente specifice, care o fac sa se deosebeasca de toate celelalte tulburari de limbaj.
In literatura noastra de specialitate -; dupa cum am vazut -; continutul termenului de dislalie este bine conturat, facandu-se o delimitare precisa, pe deoparte intre tulburarile de articulatie si restul tulburarilor de pronuntie (adica intre dislalie, dizartrie si rinolalie), iar pe de alta parte intre tulburarile de pronuntie si grupa mare a tulburarilor de limbaj.

2. 1. 2. CLASIFICAREA DISLALIEI

Formele de dislalie se desprind din analiza criteriilor fundamentale care stau la baza clasificarii lor: a. Criteriul simptomatologic b. Criteriul etiologic
Imbinarea diagnosticului simptomatologic cu cel etiologic contribuie la stabilirea diagnosticului diferential al tulburarilor de articulatie, lucru extrem de important pentru alegerea metodelor si procedeelor terapeutice.

2. 1. 2. 1. CRITERIUL SIMPTOMATOLOGIC

Simptomele tulburarilor dislalice sunt:
• denaturarea aspectului exterior, fonetic sau aspectul calitativ al fonemelor;
• alterarea unui anumit fonem sau aspectul fonematic;
• gradul de extindere al dislaliei sau aspectul cantitativ;
• structura articulatorie deficitara sau aspectul morfo-structural

In raport cu aceste simptome sau aspecte ale criteriului simptomatologic se clasifica tulburarile dislalice. Din analiza fiecarui simptom in parte se pot desprinde formele dislaliei.
Denaturarea aspectului exterior, fonetic sau a aspectului calitativ al fonemelor se refera la o deviere de la pronuntia corecta, sub forma de omisiuni, substituiri, deformari, inversiuni, multiplicari de sunete sau grupuri de sunete, atat la nivelul vocalelor, al consoanelor, al silabelor, cat si al cuvintelor. Abaterile de la natura fonemului pot fi clasificate si grupate, formand grupa tulburarilor dislalice sub aspectul calitativ. Din aceasta grupa fac parte:
MOGHILALIA sau AFONEMIA. Este o pronuntare eliptica, caracterizata prin lipsa totala a unui sunet sau a mai multe sunete. Exemplu: omisiunea vibrantei r determina o vorbire stearsa, logopatul rostind astfel: ata in loc de rata, fate in loc de frate, ma in loc de mar etc.
PARALALIA sau PARAFONEMIA. Se caracterizeaza prin substituirea sau alternarea unor sunete cu altele, in mod permanent, fie izolate, fie in combinatii fluente ale vorbirii. Sunetele sunt inlocuite cu altele, articulate corect, fiind similare sub aspectul acustic sau articulator. De ex. scoala in loc de scoala, teara in loc de ceara etc. In acest caz se denatureaza atat aspectul fonetic, exterior al cuvantului, cat si semantica lui. Aceasta tulburare se intalneste la toate sunetele limbii avand denumirea sunetului precedat de prefixul para (a se revedea subcapitolul 1. 2. 1. al lucrarii de fata). Parafonemia, ca si moghilalia impiedica inteligibilitatea vorbirii.
DISFONEMIA. Este acea tulburare de articulatie care se caracterizeaza prin alterarea sunetului, distorsiunea lui, cauzata de nerespectarea bazei de articulatie. Din aceasta cauza invelisul sonor al fonemului, denaturat, nu mai corespunde cu tiparul fonetic al acestuia. Un exemplu de disfonemie il reprezinta formele de sigmatism ca: sigmatismul lateral, labio-dental, addental, in care nu se respecta baza corecta de articulatie a sunetelor siflante. Acestea au un aspect neclar, denaturat.
Afonemia, parafonemia si disfonemia sunt cele mai frecvente tulburari ale aspectului exterior al sunetului. Se mai intalnesc, dar mai rar, inversiunea sunetelor in silabe (ex: talba in loc de tabla), multiplicarea unor silabe in cuvinte (ex: deseseneaza in loc de deseneaza), introducerea unor sunete parazite in cuvant (ex: starada in loc de strada). Aceste din urma tulburari dislalice sunt frecvente la deficientii de intelect si la deficientii de auz.
Alterarea unui fonem sau aspectul fonematic. Omiterea, substituirea sau distorsiunea pot fi intalnite la un singur fonem sau la mai multe foneme. Daca este vorba de o distorsiune sau omisiune, tulburarea este numita dupa litera respectiva, corespunzatoare fonemului in cauza, cu numele din alfabetul grecesc, plus sufixul ism. Exemplu: distorsiunea sunetului r poarta denumirea de rotacism. Daca este vorba de inlocuire se adauga prefixul para. Exemplu: inlocuirea sunetului s cu s sau invers poarta denumirea de parasigmatism.
Alterarea unei consoane sau a mai multor consoane datorita omiterii, distorsiunii sau substituirii acestora, creeaza urmatorul tablou al tulburarilor de articulatie (vezi tabloul nr. 2. 1. ).
Tulburarea pronuntiei vocalelor are loc mai rar si numai atunci cand se intalnesc anomalii ale aparatului fonoarticulator sau in hipoacuzii. Dislalia vocalica se asociaza cu alte tulburari de limbaj.
Gradul de extindere a dislaliei sau aspectul cantitativ. Acest simptom reliefeaza aria de intindere a tulburarilor de articulatie. Daca este tulburat un singur sunet vorbim de o dislalie simpla, partiala sau monofonematica, cum este, de pilda, lambdacismul, caracterizat prin omisiunea sau distorsiunea sunetului l. Atunci cand sunt tulburate mai multe sunete vorbim de o dislalie polifonematica. Exemplu: sigmatismul, caracterizat prin denaturarea siflantelor, suieratoarelor si africatelor.
Uneori, tulburarea de articulatie se extinde la aproape toate sunetele vorbirii. Aceasta tulburare dislalica este denumita universala sau totala. Dislalia universala atinge forma cea mai grava atunci cand majoritatea sunetelor sunt substituite cu sunetul t. A. Fournie a denumit aceasta dislalie hotentotism, iar Hvattev tetism. C. Paunescu (1976, p. 256) ii zice hitentotism.
O alta tulburare dislalica -; tot dupa gradul de extindere -; o reprezinta agramatismul (un exemplu am dat in subcapitolul 1. 3. 5. 4. al lucrarii de fata), in care, pe langa pronuntie, este tulburata si structura lingvistica. Partile de propozitie si de vorbire nu sunt folosite corect in propozitie si in fraza pentru ca nu sunt respectate regulile gramaticale. Sunt frecvente propozitiile eliptice de subiect sau de predicat, sau propozitiile exprimate printr-un cuvant, ori propozitiile exprimate cu ajutorul onomatopeelor. O astfel de tulburare, numita si akatafazia, este caracteristica copiilor cu debilitate mintala, hipoacuzicilor sau, uneori, copiilor cu bilingvism.
Structura articulatorie deficitara. Am aratat in subcapitolul 1. 1. ca sunetele se clasifica, dupa locul lor de articulare, in: bilabiale, labio-dentale, lingvo-dentale-alveolare, prepalatale, palatale, velare, laringale. In functie de grupa care a fost afectata, deci dupa aspectul morfostructural, dislalia poate fi monomorfa sau polimorfa. De exemplu, cand sunt afectate sunetele din grupa velarelor (c-g) avem de-a face cu o dislalie monomorfa. Daca, pe langa velare, sunt afectate si sunetele din grupa prepalatalelor (s-j), vorbim de o dislalie polimorfa.
In stabilirea diagnosticului diferential, logopedul trebuie sa aiba in vedere toate cele patru simptome sau aspecte mai sus discutate la criteriul simptomatologic. De exemplu, cand intalnim o tulburare a sunetului r manifestata sub forma de omisiune, diagnosticul diferential este urmatorul: sub aspectul exterior sau calitativ este o moghilalie, sub aspectul fonematic este un rotacism, sub aspectul cantitativ este o dislalie simpla sau partiala si, in fine, sub aspect morfostructural avem de-a face cu o dislalie monomorfa. Sintetizand explicitarile de mai sus putem conchide ca omiterea sunetului r, in cazul aici citat, este o moghilalie, numita rotacism, simpla (partiala), monomorfa, toti acesti termeni fiind cuprinsi, in uzul curent al specialistilor, sub denumirea de rotacism.
Clasificarea tulburarilor de articulatie pe baza criteriului simptomatologic este numai provizorie intrucat simptomele nu sunt numai manifestari ale dislaliei. Se impune cu necesitate analiza tulburarilor dislalice si pe baza criteriului etiologic.

2. 1. 2. 2. CRITERIUL ETIOLOGIC

Criteriul etiologic scoate in evidenta cauzele care au generat dislalia. Ele pot fi de natura organica sau functionala, centrala sau periferica. Unii autori sunt de parere ca dislalia este cauzata nu numai de unele modificari anatomice ale aparatului articulator, ci si de multiplele tulburari de inervatie aferente si eferente ale muschilor care participa in articulatie si de existenta unor modele corticale ale articulatiei sunetelor, defectuos formate (Cf. M. Gutu, 1975). Deci, pentru cunoasterea etiologiei tulburarilor de articulatie trebuie ca actul vorbirii sa fie integral, atat partea periferica, cat si cea centrala, in interdependenta functionala a acestora. Cauzele dislaliei, care au un evantai foarte larg, pot fi grupate in trei mari categorii: organice, functionale si psihosociale, iar dislaliile generate de ele poarta numele de dislalii organice, dislalii functionale si dislalii sociogene.

Ne vom opri in cele ce urmeaza la fiecare categorie in parte.

Cauzele organice. Ele pot fi grupate astfel:
• malformatii sau leziuni ale aparatului fonoarticulator;
• leziuni organice ale analizatorului auditiv;
• leziuni centrale si afectiuni ale cailor centrale.
Malformatii sau leziuni centrale ale aparatului fonoarticulator. Am vazut ca aparatul fonoarticulator se compune din: buze, dinti, alveole, palat dur, palat moale, maxilare, limba. Toate acestea joaca un rol deosebit in fonatie si articulatie. Anomaliile acestor organe impiedica fonoarticulatia sunetelor, generand tulburari de articulatie.
Se intalnesc -; in functie de zona afectata -; anomalii labiale, labio-dentale, deno-alveolare, ale maxilarelor, labio-maxilo-palatine, linguale. Anomaliile labiale (rigiditatea buzelor, lipsa lor de motilitate, despicari labiale sau buza de iepure, despicari labio-nazo-alveolare) impiedica articularea bilabialelor, labialelor si labio-dentalelor.
Anomaliile labio-dentale (scurtarea buzei superioare, care este asociata cu lungimea anormala a dintilor incisivi superiori centrali si cu gingii groase si proeminente) favorizeaza, mai degraba, o acomodare labio-dentala, cu deformatia acustica respectiva, decat o acomodare bilabiala, practic nerealizabila.
Anomaliile deno-alveolare (dinti rau implantati, cresteri suplimentare de dinti, mai ales dupa traumatisme) impiedica articularea fonemelor labio-dentale. Anomalii ale maxilarelor (progenia, prognatismul, muscatura deschisa) se reflecta negativ asupra articularii bilabialelor, labio-dentalelor, linguo-dentalelor.
Anomaliile labio-maxilo-palatine (despicaturile de palat de tipul palato-schiziz -; gura de lup -) dau nastere la o vorbire rinolalica.
Anomaliile linguale (macroglosia, microglosia, anchiloglosia, pareze si paralizii ale limbii) impiedica articularea linguo-dentalelor.
Dislalia cauzata de malformatii sau leziuni ale organelor periferice de vorbire se numeste dislalie organica de tip mecanic. In functie de localizarea malformatiilor sau leziunilor, se intalnesc mai multe tipuri de dislalie mecanica: labiala, dentala, palatala, linguala, laringuala.
Leziuni organice ale aparatului auditiv. Urechea functioneaza ca un rezonator (Rezonatorul este un aparat capabil sa intre in rezonanta cand se gaseste intr-un camp de forte periodice, datorita unui izvor de oscilatii). Auditia care este un fenomen fizic si psihic -; depinde de caracteristicile undei sonore si de caracteristicile urechii.
Partile componente ale urechii (externa, mijlocie si interna) sunt prezentate in fig. 2. 5.
Vibratiile aerului se transforma de doua ori, si anume la nivelul urechii externe si la trecerea printr-o serie de organe ale urechii interne: membrane corpuri solide si lichide. Celulele auzului excita nervul cohlear.
Din punctul de vedere acustic, consoanele se claseaza in: sonore (care la randul lor pot fi semivocale netede: l, m, n; semivocale repetate: r; suieratoare: z, w; explozive: b, d, g;) si surde (care, si ele, pot fi suieratoare: f, s, h; explozive p, t, c;) (vezi tabelul nr. 1. 2. din lucrarea de fata). In subcapitolul 1. 1. aratam ca diferenta dintre vocale si consoane se face dupa locul unde se produce sunetul: vocala se formeaza in laringe, iar consoana in cavitatea bucala. Din punct de vedere acustic, insa, vocala este o stare, iar consoana o schimbare (determinata deci in „timp”). La cele doua mari categorii de sunete vorbite -; vocale si consoane -; mai putem adauga acum, din punctul de vedere care ne intereseaza aici, sunetele lichide (cu proprietati ale vocalelor si consoanelor) si glotale (care nu sunt nici vocale nici consoane, de ex: h aspirat).
Analizatorul auditiv poate avea un deficit din cauza unor leziuni la niveluri diferite. Vorbirea este tulburata in functie de gradul de surzenie, varsta la care s-a produs aceasta si inteligenta hipoacuzicului. Tulburarile de pronuntie determinate de leziuni organice ale analizatorului auditiv sau de traumatizarea celulelor auditive formeaza categoria dislaliilor audiogene.
Formele de dislalie audiogena cresc in gravitate pe masura ce pierderile de auz sunt la frecvente din ce in ce mai inalte. Intre 20 si 40 dB, vorbirea se desfasoara in limitele normalului. Intre 40 si 70 dB apar dificultati de perceptie. Intre 70 si 90 dB sunt cuprinse formele grave de tulburari auditive, ca: nu sunt percepute siflantele, suieratoarele, din care cauza aceste sunete sunt prezentate denaturat generand disfonemii, parafonemii sau moghilalie.
Tulburarile de articulatie pot sa apara si in afara leziunilor, dupa o traumatizare a celulelor auditive cauzata de excitanti sonori prelungiti. De pilda, zgomotul implicat in exercitarea unor profesiuni poate traumatiza urechea, ducand la pierderi auditive care se manifesta sub forma unei surditati insulare, a unei paracuzii pentru o gama restransa de frecvente, dincolo de care acuitatea auditiva se mentine in limitele normalului.
Leziuni centrale si afectiuni ale cailor centrale. Leziunile cerebrale si afectiunile cailor centrale apar dupa o traumatizare sau hemoragie cerebrala consecutiva unei nasteri grele, sau dupa o encefalita din prima varsta. Limbajul isi are sediul pe scoarta cerebrala, in lobul frontal stang, in partea anterioara a scizurii lui Sylvius (vezi fig. 1. 3. ). In cazul leziunii acestei zone sau a cailor centrale, piramidale sau extrapiramidale, ori a cerebelului, apar tulburari de pronuntie.
Leziunile organice ale cailor centrale ale vorbirii survenite la o varsta care precede dezvoltarea limbajului au, de asemenea, ca urmare vicii de articulare.
Tulburarile de articulatie ce insotesc procesele patologice centrale formeaza categoria dislaliilor centrale. Intalnite frecvent la copii, ele se caracterizeaza printr-o incetinire a articularii, coardele vocale nu vibreaza si deci sonorele sunt asurzite, iar melodia limbajului se pierde.
Dislalia centrala este intotdeauna de ordin grav, intrucat ea are la baza o maladie a sistemului nervos central. Ea se asociaza cu o intarziere mintala.
Din analiza cauzelor organice desprindem grupa dislaliilor. Tulburarile de articulatie care au corespondent de natura organica formeaza grupa dislaliilor organice. In dislalia organica motricitatea fina, articulatorie este normala. Doar miscarile care sunt legate direct de insuficientele anatomice ale organului in cauza sunt afectate. Aceste miscari, incorecte, pot fi compensate prin acomodarea unor miscari ale organelor sanatoase. Dupa criteriul localizarii proceselor patologice se disting urmatoarele forme ale dislaliei organice:
• dislalia mecanica, determinata de anomalii sau leziuni ale organelor periferice ale vorbirii;
• dislalia audiogena, determinata de leziuni ale analizatorului auditiv;
• dislalia centrala, consecinta a diferitelor maladii ale sistemului nervos central.

Cauzele functionale genereaza dislaliile functionale. Se impune aici precizarea ca dislaliile functionale nu se confunda cu cele de natura fiziologica, care se manifesta la copilul anteprescolar ca urmare a dezvoltarii insuficiente a aparatului fonoarticular si a sistemelor cerebrale implicate in actul vorbirii. Dislalia fiziologica sau de evolutie sau de dezvoltare dismaturativa are un caracter pasager. Ea se lichideaza treptat, spre varsta de 3-4 ani, cand sistemele cerebrale implicate in actul vorbirii devin suficient de dezvoltate pentru a putea realiza o pronuntie corecta si se poate forma inhibitia de diferentiere. Perioada cuprinsa intre 2 si 4 ani este perioada unei labilitati articulatorii, labilitate care regreseaza pe masura ce copilul isi insuseste modelul pronuntiei adulte.
Multe din tulburarile de pronuntie dispar odata cu inaintarea in varsta a persoanei. Dar sunt si forme care au tendinta de a se stabiliza si consolida ca manifestari negative, cea ce face ca in perioada tineretii sau la maturitate sa devina deosebit de rebele la activitatea de corectare. La acestea din urma, adica la dislaliile functionale ne vom referi in cele ce urmeaza.
Dislalia functionala apare pe fondul dislaliei fiziologice, ca urmare a permanentizarii unui mod defectuos de vorbire. Ea -; dislalia functionala -; are un caracter patologic si nu se lichideaza de la sine, odata cu inaintarea copilului in varsta.

Din categoria cauzelor functionale amintim aici cauzele senzoriale (care genereaza dislalia senzoriala) si cauzele motorii (care stau la baza dislaliei motorii).
Dintre cauzele senzoriale mentionam: dificultati de discriminare a sunetelor la nivelul componentei corticale a analizatorului auditiv; deficiente de memorie auditiva; tulburarile auzului fonematic; lipsa atentiei acustice; disabilitate senzoriala de realizare a articulatiei sunetelor.
DISLALIA SENZORIALA este acea forma de dislalie functionala care apare pe baza unor deficiente ale mecanismelor verbale senzitive, in special de auz fonematic, la persoane cu o motricitate articulatorie normala. Dislalia senzoriala apare, de cele mai multe ori, datorita tulburarilor din componenta corticala a analizatorului auditiv. Aceste tulburari au loc la nivelul etapei prelucrarii auditive a stimulilor verbali pe scoarta cerebrala, imediat dupa perceptia lor si inainte de a deveni un fapt constient. Prelucrarea auditiva din proiectia corticala a analizatorului acustic este tulburata pentru ca auzul fonetic si inhibitia de diferentiere fonematica sunt insuficient dezvoltate, precum si datorita faptului ca este mai restrans campul memoriei auditive si al memoriei auditive si al atentiei auditive.
Imaginile sonore ale sunetelor vehiculate prin caile de receptie ale limbajului nu pot fi identificate corect la nivelul prelucrarii si integrarii auditive centrale. In legatura cu acest neajuns -; manifest in cazul dislaliei senzoriale -; mai trebuie adaugat faptul ca, in genere, comprehensiunea sunetelor este mediocra (30% din foneme sunt percepute gresit). Cercetarile recente au evidentiat cauza care genereaza aceasta stare de fapt: nervii nu pot sa transmita vibratiile continue ale sunetelor, ci numai scurte impulsiuni. Se stie ca vibratiile sunetelor vorbite (datorate -; aceste vibratii -; elasticitatii aerului), captate de pavilionul urechii, ating timpanul si sunt transmise mai departe lichidului din urechea interna printr-o serie de miscari ale oscioarelor care separa timpanul de urechea interna. Din urechea interna, mai exact din melc sau cohlee (organul propriu-zis al auzului), pornesc fibrele nervoase care formeaza nervul cohlear (al auditiei). El transmite (codificat) la creier informatiile auditive receptionate.
In cazul dislaliilor senzoriale apar dificultati de diferentiere si de discriminare a sunetelor apropiate ca structura acustica, cum sunt siflantele si suieratoarele. Drept urmare, se elaboreaza un limbaj defectuos, caracterizat prin substituiri si inversiuni de sunete. El este evident mai ales la reproducerea pe baza de auz a unor cuvinte compuse din sunete dificile, cuvinte care pot fi utilizate si in scop de diagnosticare. Exemplu: sasa, sase, sosea, sosete, socoteste etc. Datele audiometriei tonale scot la iveala faptul ca persoanele cu dislalie senzoriala au auzul normal din punct de vedere fiziologic, dar auzul fonematic este tulburat.
La cauzele enumerate mai sus, care genereaza dislalii senzoriale putem sa mai adaugam si disabilitatea senzoriala de realizare a articulatiei sunetelor, datorita insuficientei analize si sinteze kinesteszice, a miscarilor de vorbire. Dislalicul nu sesizeaza cu precizie pozitia organelor fonoarticulatorii, din care cauza nu poate executa corect miscarile articulatorii necesare in emiterea unui sunet. De aceea, este necesar un control vizual sau folosirea mijloacelor auxiliare (oglinda logopedica, spatule, aparate etc.). Dislalia senzoriala se asociaza cu tulburarile dislexice si disgrafice si se manifesta chiar de la primele lectii de citit-scris.
DISLALIA MOTORIE sau MOTRICA este cauzata de debilitatea musculara si de disabilitatea motorie a organelor de vorbire. Ea apare datorita tulburarilor din analizatorul motor, in special a componentei sale verbo-kinestezice, cum sunt: intarzieri ale dezvoltarii motrice, dificultati de coordonare si control a miscarilor de vorbire, viteza deficitara a miscarilor articulatorii, o disabilitate motorie sau in mod mai general, aptitudine deficitara -; pentru vorbire. Vorbirea se realizeaza cu mult efort. Prin urmare dislalia motorie se caracterizeaza prin „inaptitudinea functionala a organelor vorbirii de a executa miscari articulatorii, printr-o tulburare de motricitate voluntara sau automata” (St. Girbea, M. Pitis, 1978). Dislalia functionala motrica poate fi atribuita si unui ritm propriu, individual, expresie a unor procese de maturizare mai tardiva din sistemul nervos central. Ea se asociaza cu tulburari statice. Procesul fiziologic de dezvoltare psihomotrica a vorbirii se incheie in jurul varstei de 4-6 ani. La aceasta varsta se presupune ca s-a insusit corect intreaga claviatura fonematica. Deranjamentele de la nivelul cailor motorii tulbura organele fonoarticulatorii, generand dislaliile motorii. Ele se manifesta prin omisiuni si distorsiuni de sunete si numai in vorbirea orala, spre deosebire de dislalia senzoriala, care se manifesta si in scris.
Dislalicul motor distinge pronuntia corecta de cea eronata, dar dificultatea apare in executia miscarilor articulatorii, in coordonarea lor. El poate pronunta corect numai daca incetineste ritmul vorbirii. La o viteza normala de vorbire, apare tulburarea de articulatie. Numai prin efort poate imita si reproduce miscarile de articulatie a unor sunete. Coarticulatia este cea mai dificila.
Dislalicul motor cauta locul de articulatie prin miscari greoaie, inutile si inadecvate, din cauza dificultatilor de control si coordonare a lor.
Aceasta tulburare apare la copiii neindemanatici sau intarziati motric. Pe masura ce motricitatea generala si cea articulatorie se imbunatatesc, tulburarea de limbaj se atenueaza pana dispare.
Cercetarile logopedice au pus in evidenta coexistenta dislaliei cu stangacia motorie. Contrarierea stangaciei duce la aparitia tulburarilor de limbaj, in special la dislalie si la aparitia tulburarilor de motricitate fina.
Limbajul, precum si operatiile motorii, si alte functii, sunt puternic lateralizate, adica se realizeaza cu predominanta in una din cele doua emisfere cerebrale: stanga la dreptaci si dreapta la stangaci. Pentru limbaj, atat pentru cel oral, cat si pentru cel scris dominanta emisferei stangi este cea mai adecvata (vezi fig. 1. 3. ). Lateralizarea dreapta, prezenta la stangaci, produce dificultati de natura functionala, care pe planul vorbirii poate facilita instalarea dislaliei, in special a sigmatismului si rotacismului.
Cercetarile efectuate de Gutzmann, Sovak, Verza s. a. atesta faptul ca la copii stangaci tulburarile de pronuntie sunt intr-un numar mai mare decat la dreptacii de aceeasi varsta.
Reeducarea lateralitatii, prin impunerea mainii drepte mai abile de la natura, in defavoarea celei stangi, poate genera deformari de vorbire, de motricitate sau de conduita.
Cauzele psihosociale. Tulburarile de pronuntie nu sunt legate numai de anomalii organice sau functionale ale organelor de vorbire. Examinarea copiilor cu tulburari de limbaj a scos la iveala factorii psihosociali care, independent sau in corelatie cu factorii organo-functionali, au contribuit la producerea tulburarilor de articulatie. Dintre acesti factori enumeram cativa: vorbirea incorecta a parintilor sau a celor din jurul copilului, imitarea vorbirii infantile de catre adulti, educatia fortata, exagerata sau prea ingaduitoare. Aceste cauze au drept consecinta fixarea si permanentizarea erorilor motrice ale fonemelor din stadiul dislaliei fiziologice.
Iata de ce, tinand seama de faptul ca vorbirea nu este o facultate mostenita, ci dobandita prin invatare, datoria mamei, in primul rand, si apoi a celor din jurul copilului este de a-i stimula acestuia dezvoltarea corecta a vorbirii.
DISLALIA SOCIOGENA ia nastere din dislalia fiziologica prelungita peste varsta de 4 ani, in conditii de mediu defavorabile dezvoltarii limbajului.
Formele pe care le imbraca dislalia sociogena sunt: prin imitatie, prin educatie deficitara si prin bilingvism.
DISLALIA PRIN IMITATIE. Caracterizandu-se printr-o labilitate articulatorie dismaturativa si printr-o posibilitate de discriminare fono-auditiva insuficienta, copilul imita inconstient modelele vorbirii adulte.
Daca parintii sau persoanele din jurul copilului au tulburari de pronuntie sau daca acestia abuzeaza, in dialogul cu copilul, de „vorbirea infantila”, atunci un astfel de copil are toate sansele de a-si forma, prin imitatie, deprinderi durabile de pronuntie incorecta. Incurajarea pronuntiei incorecte pentru amuzamentul celor din jurul copilului sau pentru ridiculizarea lui este foarte daunatoare, ea ducand treptat la fixarea tulburarilor de pronuntie.
DISLALIA PRIN EDUCATIE DEFICITARA. Aceasta forma de dislalie sociogena este cauzata de existenta -in perioada de formare a limbajului - a unui climat familial educativ necorespunzator. Cercetatorul american C. Van Riper mentioneaza, in acest sens, ca „trebuie sa-i ajutam pe copii sa poata discerne diferite sunete, sa analizeze secvente de sunete in cadrul cuvintelor si sa-si construiasca un nucleu de baza al unei vorbiri corecte” (Apud St. Girbea, M. Pitis, 1978).
Din factorii climatului nefavorabil care influenteaza negativ dezvoltarea la timp si corecta a limbajului mentionam: tipul de voce cu care adultii se adreseaza copilului, supraprotectia si perfectionalismul.
Vorbirea pitigaiata utilizata de unii adulti in relatiile lor cu copilul, graba unor parinti de a oferi copilului tot ce el nu apucase sa solicite verbal, precum si pretentia absurda a adultilor de a obtine de la copilul mic o exprimare perfecta, cand inca varsta nu-i permite, toate acestea reprezinta conditii nefavorabile de dezvoltare a limbajului.
DISLALIA PRIN BILINGVISM. Aceasta forma de dislalie sociogena se instaleaza, de obicei, atunci cand parintii vorbesc curent, in familie, doua limbi diferite sau cand copilul este fortat sa invete o a doua limba inainte de insusirea celei materne. Bilingvismul la o varsta frageda, sub varsta de 4 ani, este o adevarata pedeapsa pentru copil, el fiind nevoit sa-si insuseasca sisteme de articulare diferite, ceea ce-i ingreuiaza vorbirea.
Cunoasterea formelor dislaliei, care, dupa cum se poate vedea si in figura nr. 2. 6. , sunt numeroase si variate, ajuta la aplicarea unei metodologii adecvate procesului de corectare a vorbirii copiilor.
Precizam in primele randuri ale acestui capitol ca, in incheierea lui, ne vom referi -sumar de tot -la celelalte doua feluri ale tulburarilor de pronuntie, dizartria si rinolalia, denumite de specialisti si dislalie centrala, respectiv dislalie organica.

Fig2.6
A. Clasificarea dislaliei dupa criteriul simptomatologic
ASPECTE (SIMPTOME) FORMELE DISLALIEI
Denumirea tulburarii Forma de manifestare
Moghilalie (afonemie) omiterea sunetului
1.Calitativ
(aspectul exterior) Paralalie (parafonemie) substituirea sunetului
Disfonemie distorsiunea sunetului
Sigmatism omiterea sunetului distorsiunea sunetului parasigmatism substituirea sunetului
2. Fonematic Roracism omiterea sunetului distorsiunea sunetului
(alterarea unui anumit fonem) pararoracism substituirea unetului
Lambdacism omiterea sunetului distorsiunea sunetului paralambdacism substituirea sunetului
Capacism omiterea sunetului distorsiunea sunetului paracapacism etc. substituirea sunetului
3. Cantitativ Simpla partiala monofonematica
(gradul de axtindere) Totala (universala) tetism sau hotentotism agramatismul
4. Morfo-structural Monomorfa o singura structura articulatorie afectata
(structura articulatorie) Polimorfa mai multe structuri articulatorii afectate
B. Clasificarea dislaliei dupa criteriul etiologic
CAUZE FORMELE DISLALIEI
Organice Malformatii ale aparatului fonoarticulator periferice si centrale Organice mecanice labiale dendale palataale linguale laringuale
Leziuni (afectiuni) periferice si centrale audiogene centrale
Functionale Motorii Senzoriale periferice si centrale Functionale motorii senzoriale
Psihosociale Imitarea Defecte de educatie Bilingvismul Sociogene, prin: imitatie defecte de educatie bilingvism

2. 2. DIZARTRIA

Dizartria nu este o tulburare de vorbire, ci numai de rostire. Ea, deci, nu afecteaza vorbirea in general, ci numai vorbirea rostita, si anume latura ei instrumentala, la un nivel intermediar, intre organul periferic de executie si centrul cortical de elaborare si comanda.
Aceasta tulburare fonoarticulatorie - dizartria -se manifesta printr-o vorbire confuza, disritmica, disfonica, cu o pronuntata rezonanta nazala in care monotonia vorbirii se imbina cu pronuntarea neclara.
Tabloul manifestarilor dizartriei este in functie de componenta motrica implicata in ea, componenta care constituie si un criteriu de clasificare a acestei tulburari:
• dizartria bulbara si pseudobulbara (in care sunt tulburati neuronii motorii de la nivelul bulbului) comporta diminuarea fortei de articulare si o deperditie nazala care reduce suflul; vocalele deschise si unele consoane sunt nazalizate, unele vocale sunt diftongate, la fonemele posterioare exista tendinta de a fi eludate, ocluzivele posterioare de a fi muiate; sunetele tranzitorii sunt alungite, siflantele si suieratoarele slabite; egalizarea tonului si a ritmului reduc, global, melodia vorbirii si realizeaza o aprozodie simpla;
• in dizartriile distonice si de incoordonare (produse prin leziuni profunde ale creierului si ale trunchiului cerebral in partea sa superioara, dislalii numite si corticale sau subcorticale) se instaleaza un debit silibar si trunchiat, o tensiune globala si excesiva a muschilor organelor fonoarticulatorii cu dificultatea de a intrerupe miscarea inceputa. Rezulta de aici tendinta de a duce organele fonoarticulatorii in pozitie extrema, de unde predominanta ocluzivelor si asurdizarea sonorelor, precum si tendinta de a transforma atacurile vocalice in atacuri consonantice, de a palatiza dentalele, cand varful limbii si-a pierdut mobilitatea. Prozodia ia un caracter monoton pentru ca accentul tonic revine sistematic pe fiecare silaba enuntata;
• dizartria cerebeloasa (in care tulburarile apar la nivelul cailor cerebeloase) se caracterizeaza prin bruschetea, scandarea si caracterul exploziv al vorbirii; dizartricul pierde controlul respiratiei, a pozitiei limbii si buzelor in timpul articularii.
O caracteristica importanta a dizartricului este aceea ca, de cele mai multe ori, el este constient de handicapul pe care il are. Ca urmare, el depune eforturi repetate pentru a-si corecta vorbirea, dar aceasta duce la o incordare sporita care nu numai ca nu-l ajuta, ci, dimpotriva, comite greseli mai frecvente.

2. 3. RINOLALIA

Rinolalia (de la grecescul rhis, rhinos -nas si lalein - vorbire) este o forma a dislaliei la baza careia stau o serie de modificari anatomice sau malformatii congenitale ale organelor periferice ale vorbirii: maxilare, buze, dinti, limba, palat dur si palat moale. De aceea ea se mai numeste si dislalie organica. Spre deosebire de dizartrie, care -; spuneam mai sus -; se mai numeste si dislalie centrala. Ea se intalneste la persoanele cu deficienta de includere si distributie a rezonantei nazale si se manifesta prin nazalizarea suplimentara (parazitara) sau insuficienta a vorbirii.
Simptomatologia vorbirii nazale este in functie de felul rinolaliei: deschisa, inchisa sau mixta.
In rinolaliile mai accentuate este afectata, prin tulburari combinate de articulatie si de rezonanta a sunetelor, nu numai latura estetica, ci si inteligibilitatea vorbirii. Continutul vorbirii rinolalicilor devine, prin modificarile nazale ale aspectului sonor, mai putin accesibil intelegerii si comunicarii orale. Consecintele negative ale nazalizarii asupra comunicarii orale si a personalitatii se agraveaza tot mai mult concomitent cu largirea relatiilor sociale ale copilului. La varsta scolara, ele formeaza un obstacol in frecventarea invatamantului de masa. Neputandu-se adapta procesului instructiv-educativ, multi rinolalici raman repetenti sau se retrag de la scoala. (Pentru detalii, in legatura cu rinolalia, vezi, mai ales, M. Gutu, 1975, pp. 311-356).