Conform conceptiei piagetiene si neopiagetiene, in cadrul functiei simbolice
(semiotice) sunt incluse: imitatia amanata, limbajul verbal, reprezentarea
(imaginea mintala), jocul simbolic si desenul. y1x2xd
Jocul simbolic si desenul apar ca activitati tipic infantile. Pana la
8 -; 9 ani, desenul se integreaza in conduitele ludice. Desigur,
si adolescentii, precum si adultii “se joaca” si deseneaza; totusi,
destul de rar si destul de putini adolescenti si adulti deseneaza spontan. In
schimb, la copii, mai ales la prescolari, jocul si desenul se manifesta cu o
forta nestapanita , ca manifestare a tumultului gandirii simbolice
(Bideaud, Houde, Pedinelli, l993). Dupa expresia lui Piaget (1978), desenele
sunt manifestari, dar si “instrumente semiotice”, in masura
in care intervin simbolurile si semnele verbale. Dar simbolul este mai
mult decat un semn; el exprima o semnificatie si este incarcat cu
afectivitate si dinamism, actioneaza activ si emotiv asupra structurilor mintale(Durand,
1988).
Desenul este activitatea grafica ce debuteaza realmente atunci cand copilul,
care percepe forma traseului sau grafic, se straduieste sa reproduca forma unei
imagini perceptive sau a unei reprezentari figurale. Desenand, copilul
percepe forma care este in acelasi timp noua in intregime
-; caci ea tine de hazard si de imperfectiunile miscarii grafice - si,
totodata, este o amintire, o reproducere -; in masura in care
aceasta miscare grafica a redat o forma interiorizata ( Rey, 1962). Deci, a
desena inseamna a incerca sa se traduca ajustarea motorie la o imagine,
cu ajutorul miscarilor speciale care introduc factori noi in productia
grafica.
Capacitatea de a desena si aptitudinile pentru desen sunt analizate de A. Rey
prin prisma urmatorilor parametri:
- capacitatea, mai ales motorie, de a reproduce un traseu regulat si ferm;
- capacitatea intelectuala de analiza si reproducere geometrica a spatiului;
- capacitatea de a produce desene care dau impresia de realitate a obiectului.
l. Repere ontogenetice in evolutia desenului
Sistematizarea stadiilor desenului infantil, devenita clasica, ii apartine
lui G.H. Luquet (1927). Conform acestei sistematizari, evolutia desenului infantil
se caracterizeaza printr-un efort relativ indelungat si constant al copilului
de a reda cat mai realist obiectele din lumea inconjuratoare. Luquet
indica urmatoarele stadii in evolutia desenului infantil: a) Stadiul realismului fortuit sau faza mazgaliturilor -; de la 2
la 3 ani. Este un stadiu de “joc-exercitiu grafic”. Copilul efectueaza
trasee grafice la intamplare, gasind “a posteori” o
asemanare cu un obiect, traseul grafic devenind o reprezentare pe care copilul
o verbalizeaza, o afirma cu tarie, manifestand tendinta de a o controla.
b) Stadiul realismului neizbutit sau stadiul de incapacitate sintetica - intre
3 si 4 ani.Copilul isi controleaza mazgaliturile, desfasurand
o activitate imaginativa de tipul joclui. Este stadiul in care neindemanarea
motorie manuala si neatentia il impiedica pe micul copil sa-si atinga
scopul de a reproduce prin desen obiectele pe care le percepe. c) Stadiul realismului intelectual sau stadiul desenului ideo-plastic se manifesta
la circa 5-6 ani. Este o etapa fluctuanta, cu dezvoltari rapide dar si cu unele
regresii. Este considerata cea mai propice perioada pentru dezvoltarea capacitatii
de a desena. Copilul isi exprima prin desen propriile trairi si idei despre
un obiect; deseneaza ceea ce crede despre un obiect, ceea ce stie despre el
si nu atat ceea ce percepe. Sunt realizate desene “radiografice”,
“transparente” (de exemplu, prin zidul casei desenate se vad diferite
obiecte). Copilul foloseste desenul si ca un mijloc de comunicare cu cei din
jur sau a unor atitudini si trairi afective referitoare la membri familiei,
la cei din anturajul sau (a se vedea testul familiei). d) Stadiul realismului vizual -; intre 7-9 ani. Copilul articuleaza
elementele obiectului desenat, unele in raport cu altele, tinzand
spre atingerea unei exigente a coerentei vizuale. La 7-8 ani apar “intuitii
proiective” in desen. La 8-9 ani, desenele cuprind doar ceea ce
se vede dintr-o perspectiva vizuala particulara. Apar elemente de perspectiva
liniara, de pozitie spatiala. Copii tin seama de asezarea obiectelor in
spatiu, pe un plan de ansamblu -; utilizand axe de coordonare -,
precum si de proportiile metrice ale obiectelor desenate.
P. Osterrieth (l976) a propus o noua schema de analiza a evolutiei desenului
infantil, pe baza propriilor observatii sistematice si a reperelor propuse de
Luquet. Astfel, dupa Osterrieth, evolutia desenului se realizeaza pe patru niveluri,
pe care le redam in cele ce urmeaza, completand remarcile pedagogului
belgian cu ideile expuse de alti cercetatori, precum L. Lurçat, H. Wallon,
J. Piaget, A. Rey, J. Bideaud, O. Houde, J-L. Pedinelli.
Nivelul 1 -; Stadiul “mazgaliturii” -; de la doi
ani la trei ani. Copilul produce trasee grafice prin activitatea motorie manuala,
fara intentie figurativa. Apar unele elemente de reprezentare, relevate mai
ales prin verbalizari, intrand in joc si functia simbolica. Incepand
de la aproximativ doi ani, in cursul evolutiei activitatii grafice infantile,
intra in joc si evolutia activitatii perceptive: copilul constientizeaza
faptul ca exista o relatie intre gestul sau grafic si traseul grafic.
Ochiul -; care pana la aceasta varsta urma miscarile mainii
-; incepe sa ghideze aceste miscari. Gesturile grafice produc o intensa
placere, astfel incat asistam, adesea, la o adevarata frenezie gestuala,
care se traduce printr-o modulare foarte bogata a acestor trasee. In acest
context ludic, grafismul va primi valoare de simbol sau de semn. Ceea ce Luquet
(1967) numeste la aceasta varsta “realism fortuit” este interpretat
si in alte moduri. Astfel, dupa Osterrieth, nu ar fi vorba de descoperirea
unei asemanari vizuale intamplatoare, caz relativ rar, ci de emergenta
functiei simbolice -; asa cu a fost studiata de Piaget (l97l) si Wallon
(1984). De altfel, in majoritatea cazurilor, activitatea de desenare a
copilului este insotita de denumiri si de interpretari. La acest nivel,
bucuria ludica sporeste. Luarea in gestiune a actului grafic de catre
functia simbolica se va insoti de o ameliorare a traseului grafic si,
mai ales, de realizarea unor forme desenate ferm, tot mai precis, ceea ce implica,
in fapt, controlul vizual. De asemenea, traseul grafic va fi insotit
de denumirea a ceea ce se deseneaza. Aceasta confera o anumita semnificatie,
pe care desenul ca atare este departe de a o induce. Este frapant sa gasim aici
aceeasi structura fictiva -; “a-l face sa semene”-, care este
o caracteristica a jocului simbolic.
Deci, desenul nu vizeaza de la inceput o copie a realului. Desenul simuleaza,
la fel cum face si jocul simbolic la aceasta varsta. In ambele cazuri,
limbajul verbal denota simbolul, comunicand altuia sensul. Totusi, desenul
progreseaza rapid catre reproducerea realului, ca si jocul. Tocmai de aceea,
J. Piaget situeaza desenul intre simbol si imaginea mintala, aratand
ca asimilarea si acomodarea tind sa se echilibreze. In schimb, in opinia
lui Wallon (1984), simularea introduce reprezentarea in desen, adaugand
abordarii grafo-motorii o abordare imagistica.
Nivelul 2 -; Stadiul schematismului - intre trei si noua ani. Apare
si se dezvolta intentia figurativa manifesta; desenul fiind bazat pe imagini
mintale. Este “varsta de aur” a desenului infantil. Copiii
abstractizeaza imaginativ. Necunoscand toate laturile fenomenelor vietii,
ei simplifica, elimina, au un limbaj “concret-abstract”. Copilul
uzeaza de desen, dar nu retine in desen, in pictura, decat
schema abstracta, delimitarea “rationala” a formelor. Abstractizand
imaginativ, copiii renunta la modurile cunoscute firesc, organic, sau le depasesc,
fiindca nu le cunosc. Apare un fel de “vocabular grafic”, cu scheme
individuale produse prin juxtapunerea si combinarea elementelor grafice simple
(la circa trei ani). La patru ani, copilul realizeaza o combinare de scheme
grafice in scene elementare. La varsta de cinci - sase ani, este
capabil de combinarea schemelor in scene complexe si peisaje; apar primele
tentative de reprezentare a miscarii si a spatiului. Intre trei si sapte
ani, in desenele copiilor se manifesta in chip pregnant schematismul.
Copilul isi construieste un repertoriu de structuri grafice pe care unii
cercetatori le numesc scheme (Osterieth), iar altii le numesc ideograme (Lurçat,
1965, 1970). Este perioada de varsta in care se manifesta -;
dupa Luquet (1967) -; realismul neizbutit si, apoi, realismul intelectual.
In cadrul acestor faze de evolutie a desenului, copilul cauta sa reprezinte
grafic in mod obiectiv ceea ce vede, dar esueaza in diferite moduri
datorita incapacitatii de a observa corect, precum si a unor inabilitati grafomotorii
si a insuficientei dezvoltari a capacitatii de sinteza. Gradul de asemanare
vizuala dintre desen si obiect nu pare a fi pentru copil ceva atat de
important. Esentialul pentru copil este ceea ce semnifica desenul pentru el,
pornind de la propria experienta. Copilul tinde sa reprezinte grafic tocmai
aceasta experienta cu diferite obiecte si evenimente si nu numai ceea ce percepe
cand deseneaza sau ceea ce a perceput in trecut, la un moment dat.
Dupa cum sustine Wallon (1984), copilul nu incearca atat de mult
sa “copieze” obiectul, ci el deseneaza din memorie sau dupa unele
scheme foarte simplificate si, mai mult sau mai putin, stereotipe. Copilul povesteste,
adesea nesistematic, pe masura ce evoca detaliile. Observate de adult, desenele
copilului de trei-patru ani prezinta mai ales un caracter enumerativ, cu o asamblare
de obiecte heteroclite, fara legatura aparenta. Incepand cu varsta
de patru ani, in desene apar scene rudimentare, in care juxtapunerile
grafice nu mai sunt aleatorii, ci indica o legatura specifica (de exemplu, o
masina pe sosea, copilul si jucaria sa preferata etc.). De asemenea, la aceasta
varsta se poate remarca in desenele copilului cum redarea mai multor
personaje evolueaza spre reprezentarea grupului familial (deci, incepand
de la aceasta varsta se poate apela si la aplicarea “Testului familiei”,
alaturi de Testul omuletului). Spre varsta de cinci ani, copilul “povesteste
grafic”, desenand scene veritabile, cu personaje care joaca diferite
roluri. Aceste scene redau evenimente traite, mai ales familiale, sau observate
la televizor, pe strada , in institutii scolare sau de ocrotire etc. La
sfarsitul celui de al cincilea an sunt realizate desene cu peisaje - cu
flori, arbori, case etc. Casa este redata, adesea, “radiografic”,
ca un suport transparent al unor scene familiale. Aceasta reflecta faptul ca
micul desenator introduce in productiile sale grafice puncte de vedere
ireconciliabile: el reprezinta grafic, in acelasi timp, ceeea ce este
in exterior, vizibil, si ceea ce este in interior, invizibil. Copilul
stie foarte bine ca el nu poate sa vada din exterior, cu ochii, interiorul casei,
dar ceea ce este important pentru el este redarea a ceea ce stie, a ceea ce
sesizeaza pe plan mintal. Aceasta atitudine se manifesta si in desenele
in care sunt redate toate elementele vizibile si invizibile ale unor obiecte.
Miscarile si actiunile sunt redate -; pe de o parte -; prin alterarea
reprezentarilor grafice (lungimea exagerata a bratului unui peresonaj care prinde
un obiect, desenarea mai multor picioare pentru a reda un personaj alergand),
iar pe de alta parte prin desenarea profilului personajelor, pentru a figura
o deplasare. Aceasta figuare a deplasarii este, in genral, orientata spre
stanga foii de hartie pentru dreptaci. Copilul introduce in
unele desene litere mari, cifre sau elemente ale unor litere si cifre. Si acestea
pot avea o functie ludica sau / si simbolica. Schemele grafice, scenariile sau
scrierile simplificate prezinta caracteristici tipice desenului infantil. Copilul
are inca mari dificultati in coordonarea subansamblelor desenului.
De exemplu, sapca este desenata prea sus sau prea jos in raport cu capul
omuletului, ceea ce se explica prin faptul ca la aceasta varsta copilul
a realizat separat cele doua scheme grafice (privind capul si sapca).
In desenul liber, la copilul prescolar apar incoerente si juxtapuneri.
In momentul in care deseneaza un detaliu, copilul uita, adesea,
alte detalii si raporturile dintre ele. In desenul dupa natura, decentrarile
succesive ale perceptiei determina dificultati grafice si impiedica prescolarul
sa atinga realismul vizual. Voind sa reproduca un detaliu perceput dintr-un
anumit unghi, micul desenator modifica traseul exterior pentru a sesiza mai
bine detaliul intrevazut. De altfel, detaliul nu poate fi redat in
desen sub unghiul ales la plecare. Aceasta se intampla pentru fiecare
detaliu sau aspect al obiectului, chiar daca ansamblul realizat releva aspectul
unei juxtapuneri a elementelor izolate arbitrar sau formand un tot recognoscibil,
dar cu distorsiuni si rabaturi mai mult sau mai putin marcante. A. Rey invoca
si centrarile grafomotorii sau de executie pentru a explica dificultatile intampinate
de copil. Astfel, copilul se pierde in traseul sau, deoarece punctarile
succesive ale creionului, respectiv opririle in trasarea grafica, antreneaza
de fiecare data o noua centrare grafo-motorie.
Intre sapte si noua ani se produce trecerea schemelor spre o reprezenatre
grafica mai supla, mai realista, uneori anecdotica. Putem spune ca la copilul
prescolar functia imaginativa manifestata pe plan verbal prin fabulatie poate
sa se exprime si grafic. Schematismul atinge punctul culminant intre sapte
si noua ani. De la aceasta varsta se manifesta o evolutie foarte neta
spre atentia acordata in desene datelor vizuale. Incepand
de la opt ani apare preocuparea pentru detalii, copilul stapaneste formele
grafice, precizia sporeste. In ciclul primar, datorita unor constrangeri
legate de principalele activitati scolare, precum si datorita cerintelor impuse
copilului in sensul de a desena “mai realist”, asistam la
un declin treptat al desenului spontan. Desenul pierde, putin cate putin,
toate caracteristicile tipice fazei precedente: transparenta, confuzia punctelor
de vedere, reductiile, schematismul. Reprezentarea grafica a spatiului tridimensional
se apropie de cea a adultului. Perspectiva liniara corecta se instaleaza o data
cu introducerea in desen a raporturilor euclidiene (masura, coordonate,
proportii). Deci, in desene se instaleaza si se manifesta realismul vizual.
Nivelul 3 -; stadiul realismului conventional -; intre noua
si treisprezece ani, se caracterizeaza prin: reprezentarea mai fidela a aparentelor
vizuale, abandonarea schematismului, acordarea unei atentii crescute formelor,
detaliilor, atitudinilor posturale ale personajelor, raporturilor topologice
si proportiilor. Subiectele reprezentate grafic se particularizeaza, apare tendinta
spre o figurare obiectiva si conventionala. Intre desenele copilului de
noua ani si desenele copiilor mai mici se observa o diferenta frapanta.
Nivelul 4 se manifesta in adolescenta. Se caracterizeaza prin reducerea
activitatii grafice, printr-o oarecare secatuire a interesului pentru desen,
dar si prin diferentierea aptitudinilor pentru desen.
2. Imaginatia vizual-plastica si estetica desenului infantil
Imaginatia vizuala este un dar universal al mintii omenesti, un dar care la
omul obisnuit se manifesta de la o varsta foarte frageda (Arnheim, 1979).
In momentul in care copiii incep sa experimenteze, cu forme
si culori, ei simt nevoia de a inventa un mod de reprezentare specific, printr-o
anumita tehnica, a obiectelor percepute sau cunoscute anterior. Numeroase solutii
originale gasite de copil sunt cu atat mai remarcabile cu cat subiectul
abordat pare mai elementar. Pentru reprezentarea grafica a aceluiasi obiect,
copiii recurg la diferite forme: rotunde, ungjiulare, liniare, juxtapuneri si
suprapuneri. De asemenea, ei pot reda imagini rafinate, complexe, pe masura
sporirii abilitatilor de a desena. Intalnim, insa, si imagini
simple, grosiere sau firave. Diferentele intre desenele copiilor de aceeasi
varsta se datoreaza atat stadiului de dezvoltare cat si deprinderilor,
aptitudinilor si temperamentului fiecarui copil. Dar, dupa cum sustine Blaga
(1923, p. 480) daca studiem desenele, vom observa ca la anumite varste,
copiii - chiar daca sunt diferiti ca inteligenta si temperament - isi
au, oarecum, stilul lor comun. “Ceea ce caracterizeaza acest stil e redarea
schematica a lucrurilor”. Desenul copilului, subliniaza L. Blaga, “are
un caracter abstract, la fel ca si o parte din orientarea sa sufleteasca. Intalnim,
la copii, aceeasi vointa a valorii absolute pe care W. Worringer o atribuie
omului primitiv”… Copilul -; scrie L. Blaga -; “are,
parca, aceeasi frica de multiplicitatea imediata a naturii; mintea lui se framanta
sa cucereasca notiunile lucrurilor, constantele vastului relativism al simturilor”…”Copilul
deseneaza de obicei notiune lucrulii, adica valoarea lui constanta, si nu lucrul
insusi…Ar fi totusi gresit sa se creada ca un copil vede numai atat
cat e in stare sa deseneze. Desenul se pune la el mai mult in
slujba abstractiunii decat a vizunii (a ceea ce vede -; n.n.). De
aci schematismul geometric al artei sale. Arta copilului trebuie sa o intelegem
in lumina straduintelor sale spre abstract. … Arta copilului, privita
sub unghiul de vedere al tendintelor sale firesti, place in sine. E o
arta aparte, care trebuie judecata in cadrul propriilor sale intentii
inconstiente. … Estetica ar castiga desigur inspiratii noi si rodnice
din adancirea prin simpatie in aceste produse ale artei copilului.
De altfel curentele noi de arta au invatat multe de la copiii.”
(p. 480-481).
In stadiile initiale ale dezvoltarii, copilul creeaza figuri foarte schematice,
abstracte, deoarece contactul strans cu complexitatea lumii fizice nu
este inca relevant. Desenul este rezultatul unei stari sufletesti si a
unei atitudini a celui care deseneaza. Arta copilului -; scrie L. Blaga
1923, p. 481) -; privita sub unghiul de vedere al tendintelor sale firesti
place in sine. E o arta aparte, care trebuie judecata in cadrul
propriilor sale intentii inconstiente. Sesizam in aceste randuri
ale lui Lucian Blaga posibile analogii cu ideile lui Luquet despre caracteristicile
desenelor copiilor, mai ales in stadiul realismului intelectual, precum
si cu ideile sustinute de fenomenologii care subliniaza faptul ca fiecare copil
deseneaza dupa structurile sale proprii, productiile lor grafice deosebindu-se
de ale adultilor. De exemplu, prin desenarea drumurilor curbe si a dealurilor,
copiii sugereaza profunzimea si distanta. O alta modalitate de a sugera profunzimea
este si acoperirea partiala a elementelor. Astfel, desenarea norilor si a unei
jumatati din soare reprezinta soarele acoperit de nori, deci situat dupa nori.
In perceperea formelor, stadiul dezvoltarii proceselor analitico-sintetice
joaca un rol important. Printre obiectivele educatiei estetice, trebuie sa-si
gaseasca locul si obisnuirea copiilor sa observe specificul obiectelor aflate
in diverse contexte spatiale si sa redea si trairile afective. Atingerea
acestor obiective duce si la dezvoltarea proceselor de analiza, sinteza, comparare
si abstractizare, precum si la dezvoltarea unor emotii si sentimente estetice.
Unele cercetari au urmarit mai punctual aspectul estetic al desenelor copiilor.
Astfel, Zs. Gerö (citata de M. Ferenc, 1985) a supus evaluarii unor persoane
specializate in arta grafica (istorici ai artei, profesori de desen, artisti
plastici), precum si a unor amatori desene ale copiilor. Aceste desene au fost
considerate reusite, frumoase, de catre ambele categorii de evaluatori. Copiii
au fost, apoi, implicati intr-un program de dezvoltare prin jocuri de
imitatie, punandu-se accent pe imaginatia lor. In jocul copiilor
s-au introdus si elemente care au aparut, initial, in desene. In
urma analizei si interpretarii produselor grafice ale copiilor, s-a ajuns la
concluzia ca desenele considerate a fi realizate cu simt estetic au la baza
elaborarii lor, in mare masura, trairile afective ale celo care le-au
creat.
Desenul mareste increderea in sine si are un rol important in
cunoasterea obiectiva a realitatii si in educatia estetica. Pe langa
placerea estetica, legata de trairea frumosului, copiii vor cunoaste si bucuria
transpunerii in activitatea grafica a imaginatiei si a germenilor creativitatii.
