1. DEFINITIE

f6l15ll
Verificarea si aprecierea cunostintelor dobandite de elevi in scoala detin o pondere insemnata (pana la 40%) in munca profesorului la clasa. In chip firesc, pe langa prezentarea metodelor de predare, pregatirea psihopedagogica trebuie sa includa si familiarizarea cu tehnicile de examinare si notare. Dupa cum observa G. de Landsheere, in problema evaluarii toti se incred in onestitatea lor, dar aceasta, desi constituie o conditie necesara, nu este si suficienta.
Primele cercetari stiintifice in problema examinarii si notarii au fost initiate de psihologul H.Pieron in 1922. Autorul a atribuit numele de docimologie acestei preocupari, dupa cuvintele din limba greaca: dokime (proba, incercare), dokimaze (examinez) si logos (stiinta) - deci, stiinta despre probe, examene. Intrucat orice proba sau examen se incheie cu o apreciere numerica ori verbala, in sfera de preocupari a docimologiei didactice intra "studiul sistematic" al examenelor, analiza stiintifica a modurilor de notare, a variabilitatii notarii la examinatori diferiti si la acelasi examinator, a factorilor subiectivi ai notarii, precum si a mijloacelor menite sa contribuie la asigurarea obiectivitatii examenului (V. Pavelcu,1968,p.9).

. FUNCTIILE VERIFICARII SI EVALUARII

Inserate in desfasurarea lectiei sau a altor forme de activitate, controlul si evaluarea cunostintelor si deprinderilor indeplinesc o seama de functii.

2.1. Moment al conexiunii inverse in procesul de instruire

Procesul de invatamant face solidare doua activitati: pe de o parte actul transmiterii sau comunicarii de informatie, pe de alta - actul receptarii si insusirii acesteia. Profesorul urmeaza sa-si dea seama despre rezultatele activitatii de predare, sa culeaga o informatie despre modul de receptare a datelor oferite, despre dificultati si lacune in asimilare. O asemenea informatie - care s-a numit si informatie inversa - trebuie sa aiba un caracter sistematic si continuu pentru a "rotunji" ciclul ("bucla") predarii si a "inchide " configuratia .Altfel, dirijarea procesului didactic ar avea loc pe baza unei logici concepute de profesor mai mult sau mai putin speculativ, fara un suport real. Pe de alta parte, elevul are nevoie de validarea pasilor in invatare, de "sanctionare" a corectitudinii notiunilor si rationamentelor insusite, de corectarea greselilor etc. Aceasta "sanctionare " inchide ciclul invatarii, al insusirii. Adesea, elevii au sentimentul validitatii cu privire la cunostintele incorect fixate. Sa notam, de asemenea, ca exercitiul, repetarea ca atare, fara cunoasterea rezultatelor - deci fara un moment de verificare si evaluare - nu este formativa. Repetitia singura poate lasa nemodificate erori instalate inca la inceputul secventei de invatare. Reiese ca reglarea procesului de instruire presupune functionarea continua a "conexiunii inverse".

2.2 Masurare a progresului realizat de elevi.

O functie importanta a verificarii si notarii este masurarea randamentului scolar ,a progresului realizat de elevi pentru a sti cat mai corect unde se situeaza acestia pe firul obiectivelor prevazute ale instruirii. Cerinte de ordin practic, social extind nevoia masurarii de la marimile fizice spre sfera psihologica. Ceea ce face obiectul evaluarii sunt rezultate, prestatii, performante produse ale activitatii, etc. din care se "citesc" apoi capacitati, interese, atitudini.

2.3. Valoarea motivationala a evaluarii.

Valorificarea/ ascultarea ritmica face pe elev sa invete cu regularitate, intre frecventa ascultarii la lectie si reusita scolara exista o corelatie directa: "Ar fi cu totul nerealist -scrie D.Ausubel, (1982) - sa ne asteptam ca elevii sa invete cu regularitate, sistematic si constiincios in absenta unor examinari periodice (p.672).
Evaluarea are o valoare motivationala; dorinta de succes, respectiv teama de esec sunt imbolduri importante in invatare. Succesul sistematic inscrie motivatia invatarii pe o spirala ascendenta in timp ce esecul poate duce la " demotivare".

2.4. Moment al autoevaluarii, al formarii constiintei de sine.

Aprecierea obtinuta in scoala este asimilata, interiorizata de elev, devenind reper in autoapreciere, in formarea imaginii de sine. Notele scolare reprezinta, de regula, si note de inteligenta; disocierea dintre acestea in ochii elevilor se produce abia in clasele mari. Pe de alta parte, aprecierea profesorului este insusita de grupul-clasa, se rasfrange in sfera relatiilor interpersonale, in statutul sociometric al elevului. In legatura cu aceasta este amintit "Efectul Pygmalion", descris de R. Rosenthal si L. Jacobson (1968). Experienta s-a desfasurat la o clasa din scoala primara.
La intrarea in scoala s-a aplicat un test de inteligenta. Invatatorii au fost informati ca rezultatele permit o predictie asupra dezvoltarii copiilor pentru perioada imediat urmatoare. La incheierea testarii, invatatorii au fost informati cu privire la anumiti elevi care foarte probabil vor avea o evolutie intelectuala pozitiva in anul scolar ce incepe. In realitate, acesti scolari, care reprezentau 20% din fiecare clasa, au fost numiti la intamplare. Prin aceasta informatie s-au creat asteptari pozitive fata de elevii amintiti. Scopul a fost de a verifica ipoteza dupa care asteptari doritor create induc atitudini discriminatorii in masura sa promoveze performante scolare superioare .
In cursul anului scolar, testari repetate asupra coeficientului de inteligenta au scos in evidenta indici mai ridicati la elevii numiti la inceputul experientei care au facut obiectul unor asteptari mereu pozitive din partea invatatorilor. S-au gasit in fond diferente pana la 10 puncte in nivelul coeficientului intelectul la acesti copii in raport cu cei din grupul martor. Elevii fata de care nu au existat asteptari pozitive s-au dovedit mai putin performanti in cursul anului scolar la lectii.
Experienta citata a produs mare valva si a trezit constatatii. Ea avertizeaza insa asupra rolului pe care imaginea formata asupra unui elev se rasfrange neincetat in comportamentul profesorului fata de acesta.

2.5. Factor de reglare

Datele verificarii si evaluarii constituie un factor de reglare a activitatii:
-pentru profesor: cum sa-si dozeze materialul, ce trebuie reluat in pasi mai mici, evidenta surselor de eroare, etc. ;
-pentru elevi: indiciu in reglarea efortului de invatare (un reper in dozarea investitiei de timp in viitor, "semnal de alarma" pentru promovare etc.) : gratie evaluarii, elevul ia act de cerintele societatii fata de pregatirea sa si isi contureaza aspiratiile proprii ;
-pentru parinti : o baza de predictie sau garantie a reusitei in viitor, indiciu pentru acordarea de sprijin. Presiunea familiei impinge uneori la supramotivare, in timp ce teama de esec a copilului il face sa aspire la "mai putin", deci presiunea spre "mai mult" are drept efect aspiratia spre "mai putin", pentru a evita deceptia.
(D. Vrabie, 1975).

3. FORMELE EVALUARII

Termenul de evaluare scolara desemneaza actul prin care - referitor la o prestatie orala, scrisa sau practica - se formuleaza o judecata prin prisma unor criterii. O asemenea judecata capata expresie numerica (de la 1 la 10 ), ce se consemneaza in documente; ea imbraca adeseori si forma unor aprecieri calitative (foarte bine, bine etc.). Pe scurt, evaluarea si notarea scolara alcatuiesc o modalitate de codare numerica - insotita de aprecieri calitative - a rezultatelor obtinute de elevi, servindu-se de scara de la 1 la 10.
Cunoasterea unui rezultat brut, obtinut de un elev nu ne spune mare lucru fara un cadru de raportare, de comparatie. Evaluarea si notarea presupun la tot pasul comparatii.
Se pune intrebarea: de unde se extrage cadrul de comparatie, de clasificare ?
Intai se poate considera elevul in raport cu el insusi, in raport cu propriul nivel obtinut, remarcand progresele sau regresele pe parcurs si promovand o motivatie de autodepasire. In al doilea rand, putem clasifica elevul avand in vedere prestatia grupului-clasa sau a unui grup reprezentativ. O asemenea comparatie si ierarhizare promoveaza competitia, induce rivalitati mai ales intre "varfurile clasei", cultiva motivatia pentru reusita individuala. In al treilea rand, evaluam elevul in raport cu obiectivele, respectiv, temele inscrise in programe, estimand distanta care-l separa de aceste obiective.
In mod corespunzator se poate vorbi de trei situatii, care, in practica se suprapun in mare parte: elevul considerat in raport cu propriul sau standard
-ca expresie a capacitatilor si motivatiei pentru invatare, in ce masura isi reediteaza sau depaseste statutul anterior; elevul situat in standardele sau norma grupului-clasa (= evaluare normativa).
Cand vorbim de standardele sau normele de grup avem in vedere nu atat clasa careia ii apartine elevul la un moment dat, ci un grup mai larg de clase paralele sau clase intalnite in experienta profesorului. Acest grup mai larg se numeste colectivitate de referinta. Evaluarea normativa reprezinta deci situarea elevului in raport cu media grupului de referinta, mai precis pe o scara avand grade de reusita deasupra si dedesubtul mediei acestui grup, ceea ce duce la clasificarea, respectiv ierarhizarea copiilor (in clasa).
Evaluarea formativa nu clasifica propriu-zis elevii, ci stabileste distanta care-i separa de obiectivele prevazute, pentru a se initia activitati sau programe de lucru de recuperare, astfel ca majoritatea (cca 80%) sa se inscrie intr-un barem luat drept criteriu. Asadar, prioritate ar trebui sa aiba in scoala evaluarea formativa in contextul unui invatamant diferentiat. Practic rezulta insa un compromis intre aprecierea in functie de obiective si oferta clasei din considerente legate de promovabilitate.
Ce inseamna a acoperi un obiectiv operational, respectiv stapanirea unei teme?
Exista in aceasta privinta o serie de trepte:
1. a avea informatia necesara, a cunoaste din memorie ;
2. a opera cu aceste cunostinte intr-un context similar celui de la lectie ori din manual ;
3. a integra cunostintele in sisteme, a face asocieri/combinari intra si intersistemice, respectiv intre notiuni din capitole vecine ori indepartate.
4. a opera intr-un context nou, diferit de cel din carte sau de la tabla
(element de creativitate) ;

Cand prestatia elevului nu atinge nivelul 1, atunci el se situeaza sub limita, adica sub standardul minim. Detalierea criteriilor si stabilirea diferentelor corespunzatoare de notare ramane practic in sarcina si raspunderea fiecarui profesor. Ar fi utila definirea unei performante-criteriu sau etalon, care sa fie unitara intr-o anumita disciplina si pe care sa o egaleze majoritatea clasei. Prestatiile diferite ale elevilor vor impune gradarea scarii de notare (I.Radu,1987).

4.METODE DE VERIFICARE SI EVALUARE

Experienta pedagogica a dus la conturarea unei serii de metode si tehnici de verificare : (a) observatia curenta, (b) chestionarea sau examinarea orala, (c) probele scrise, grafice sau practice, la care se adauga: (d) testele de cunostinte.

4.1.Observatia curenta. In activitatea de fiecare zi la clasa, in contextul muncii de predare si de contacte cu elevii, profesorul sesizeaza contributiile spontane ale copiilor, modul cum isi realizeaza tema de acasa, calitatea prestatiilor in munca independenta si la fixarea cunostintelor, manifestari de neatentie, dificultati si greseli semnificative etc. fara ca acestea sa faca explicit obiectul notarii, desi aprecierea insasi nu este deloc exclusa. Asemenea constatari facute de profesor "din mers" le incredinteaza memoriei sale ; ele contribuie la schitarea unei imagini asupra unui elev sau altul - ca si asupra reusitei lectiei ca atare - in consonanta cu informatiile culese prin diferite procedee sistematice.
Intr-o ancheta intreprinsa in rindul cadrelor didactice pe tema "Cum va dati seama de rezultatul unei lectii, de reusita ei ? " se releva ca indici de reusita a activitatilor la clasa: (1) prestatia elevilor in "momentele de virf " ale lectiei, raspunsurile lor la intrebari de dezvaluire a cauzalitatii fenomenelor, la probleme - cheie care cer reflexie si argumentare; (2) gradul de participare spontana la ore; (3) reusita momentelor de fixare si de munca independenta; (4) calitatea si volumul aplicatiilor practice, justetea exemplificarilor aduse de elevi; (5) participarea mai multor elevi la fixarea cunostintelor, inclusiv a celor slabi; (6) raspunsuri bune si foarte bune la verificarea cunostintelor in ora urmatoare, etc. (M. Ionescu, 1972). Se vede din aceasta enumerare rolul insemnat al observatiei curente in aprecierea reusitei unei lectii, ca si a reusitei elevilor.

4.2. Chestionarea sau examinarea orala. Numita frecvent si ascultarea elevilor, aceasta metoda constituie o forma particulara a conversatiei prin care se verifica gradul de insusire a cunostintelor si deprinderilor, priceperea de a interpreta si prelucra datele, stapanirea operativa a materialului in cadrul aplicatiilor practice.
Nu exista o tehnica unica de chestionare orala. Un procedeu frecvent este acela de a asculta 3-5 elevi, utilizand formule de lucru diferite. Spre exemplu, dupa o scurta conversatie frontala (cu clasa ) se schiteaza temele ce urmeaza sa fie discutate in cadrul verificarii cunostintelor, dupa care vor fi numiti elevii ce vor raspunde
(la tabla sau din banca). Clasa este chemata sa participe prin completari, aprecieri, solutii inedite etc. Oricum, verificarea cunostintelor trebuie sa angajeze intr-o forma sau alta cat mai multi elevi, clasa nu poate ramane in afara campului de observatie al profesorului. In felul acesta elevii isi verifica propriile cunostinte pe seama celor chestionati, realizeaza deci un autocontrol si o repetare in limbaj intern. Limitarea examinarii orale numai la dialogul profesorului cu elevii numiti sa raspunda lasa celorlalti posibilitatea "evadarii" din lectie.
Profesorul alterneaza in chestionarea orala intrebari de baza cu intrebari ajutatoare, subordonate celor dintai. Dupa ce s-a adresat intrebarea de baza - care delimiteaza precis tema - este bine sa se lase elevul desemnat sa-si dezvolte raspunsul in conformitate cu posibilitatile sale si sa se intervina cu intrebari auxiliare numai cand riscul abaterii de la tema sau in caz de eroare. Orice completare sau corectare urmeaza sa se faca cu contributia clasei, chiar si sesizarea abaterii de la subiect ori a greselii insasi. Fractionarea excesiva a examinarii elevului - prin interventii prea numeroase - poate dezorganiza raspunsul, creand in acelasi timp o stare de tensiune sau de dependenta fata de profesor, astfel incat copilul asteapta incuviintarea fiecarui pas din prezentarea sa.
Preceptele invatate nu se transpun insa de la inceput in practica, ele se "redescopera" uneori prin experienta proprie. Dintre greselile mai frecvente la incepatori putem aminti: examinarea sumara, refugiul in chestionarea frontala (cu intreaga clasa), transformarea ascultarii intr-un simplu dialog cu cei numiti sa raspunda (ignorand clasa) ,stangacia in utilizarea intrebarii ajutatoare, suprapunerea unor intrebari neprecise a.a. Spre exemplu, elevul se opreste din raspuns - pentru ca este nesigur ori nu mai stie - iar profesorul intervine: "si altceva ... ", "mai departe ...", sau "spune-mi ceva despre ...". Intrebarea ajutatoare trebuie sa inlesneasca procesul asociativ din mintea elevului. Daca prima intrebare suplimentara ramane fara efect, a doua nu mai poate fi de acelasi gen. De pilda, profesorul intervine intr-un moment al raspunsului cu invitatia "gindeste-te bine !" Elevul evalueaza cele spuse de el si eventual se corecteaza. Daca apelul la concentrare ramane fara efect , a doua intrebare ajutatoare nu mai poate fi de acelasi gen.
Una din dificultatile tipice inceputului in activitatea didactica este volumul mic al atentiei si incapacitatea distribuirii acesteia. Fiind concentrat la lectie asupra unor aspecte sau momente, scapa de sub control pe celelalte. Odata cu experienta, profesorul ajunge sa stapaneasca bine anumite tehnici de munca, deci anumite segmente ale activitatii sale, atentia putandu-se deplasa asupra altor secvente ale lectiei mai putin controlate.
Nivelul de pregatire al elevilor nu poate fi cunoscut printr-o singura proba si un singur procedeu; examinarea repetata, prin probe felurite si bine organizate este singura cale care duce spre o justa cunoastere, apreciere si notare a copiilor. Tendinta spre monism metodic nu este indicata, pentru ca poate fi usor speculata de elevi.
In practica se dovedesc a fi mai eficace forme combinate de verificare, adica imbinarea examinarii frontale cu procedee de ascultare individuala. La discipline cu un continut de probleme sau aplicatii, adeseori alterneaza conversatia frontala - pentru verificarea partii teoretice - cu rezolvarea la tabla, in mod individual, a unor probleme sau exercitii aplicative. Pot fi chemati la tabla 2-3 elevi care primesc simultan teme diferite iar clasa participa la discutarea solutiilor. Cand tema este deosebit de grea se poate recurge la o ascultare frontala rapida cu participarea intregii clase, acordandu-se note pentru contributiile individuale cele mai conturate.
Anticipand ascultarea elevilor - in planul de lectie sau inainte de a intra la ora, profesorul va stabili cu grija "esantionul " care urmeaza sa fie verificat. Este vorba , mai intai, de continutul care va fi testat din lectia anterioara si in al doilea rand de elevii ce vor fi ascultati, astfel incat sa-si formeze o idee despre gradul de insusire a cunostintelor predate, despre nivelul de pregatire a clasei. Esantionul se refera deci simultan la continutul lectiei verificate si la clasa ca atare. Astfel, aprecierea asupra reusitei lectiei este hazardata. Sondajul practicat de profesor este de regula un sondaj de volum redus (M. Ionescu, 1972), furnizand o informatie destul de limitata, astfel incat procesul didactic avanseaza in conditiile unui feedback mereu incomplet. Problema este de a apropia acest sondaj de volum redus de cerintele unei esantionari in sensul definitiei acestui concept.

Rutina impinge uneori pe profesor sa se multumeasca cu simpla "repovestire" a lectiei precedente. Or, trebuie formulate intrebari care sa oblige la o selectie a materialului, la gruparea informatiilor si prezentarea lor intr-o forma mai personala. Alaturi de "chestiuni de memorie" - care fac parte inevitabil din orice testare de cunostinte - un loc corespunzator trebuie rezervat intrebarilor care solicita efort de gandire. Este vorba de intrebari care cer elevilor sa efectueze comparatii si clasificari , sa dezvaluie raporturi cauzale, sa aduca argumentari, motivari intemeiate, sa formuleze explicatii, sa faca generalizari etc. In notare , va trebui sa se cantareasca bine intre efortul memorial si aportul gandirii, apreciindu-se incurajator orice pas inainte facut de un elev sau altul. Se va acorda insa prioritate creativitatii gandirii, priceperii de a utiliza cunostintele in aplicatii, de a opera cu notiunile invatate in situatii variate.
Anchetele psihologice arata ca cca 60% din elevi traiesc o tensiune emotionala in cadrul chestionarii orale ; pentru altii, acelasi moment al lectiei este un prilej de "evadare". Evident, tensiunea afectiva repetata este daunatoare , provoaca aversiune fata de controlul cunostintelor, il indeamna pe elev sa gaseasca formule de evaziune : invata numai pentru nota sau de frica notei , speculeaza "sistemul" de examinare practicat de profesor si cauta sa se inscrie in "regulile" acestuia, gaseste pretexte pentru a se sustrage, fuga de la ore etc. Acestea sunt "subprodusele controlului aversiv" - dupa expresia lui B.F.Skinner (1971). Iata de ce chestionarea orala cere mult tact, un climat de incredere si de echitate, in care gradele de recompensa si de penalizare formeaza o balanta echilibrata. Orice activitate pretinde un minim de tensiune psihica, dar dincolo de un anumit prag - in masura sa asigure mobilizarea necesara a fortelor - incordarea emotionala repetata duce la uzura fiziologica a copilului.
Profesorul exigent, care ofera in aceeasi masura in care pretinde , este pretuit de elevi si de parinti. Profesorul excesiv de sever si de pedant, profesorul prea indulgent, ca si cel care "se rafuieste" cu elevii - situandu-se pe acelasi plan cu "clientii" sai - se supune judecatii opiniei colective, fiind repudiat in cele din urma de colegi si de elevi.
4.3 Probele scrise, grafice,practice etc. - Apreciate a fi o modalitate mai economica de verificare - vin sa completeze chestionarea orala, punand pe elevi in alte conditii si anume : de elaborare, de exprimare in scris a ideilor, de confectionare de produse etc. In ceea ce priveste verificarea scrisa, exista doua forme mai raspandite : verificarea curenta (lucrare de control) si lucrarile scrise trimestriale anuntate (tezele). Prima forma dureaza 20-30 de minute, se da fara ca elevii sa fie avertizati si urmareste verificarea cunostintelor din lectia de zi, masura in care fac fata unui control inopinat, constiinciozitatea cu care se pregatesc, precum si priceperea de a formula , intr-un timp relativ scurt, raspunsuri inchegate la intrebari precise. Asemenea lucrari scrise se pot da de 2-3 ori pe trimestru, la clasele mari frecventa lor fiind mai redusa.
Tezele trimestriale acopera o anumita parte a materiei predate, sunt anuntate si eventual pregatite prin lectii recapitulative. Prin ele se urmareste intinderea materiei pe care o stapanesc elevii, capacitatea lor de a selecta si sistematiza ceea ce este esential intr-un volum mai mare de cunostinte invatate.
Fiind supusi unei verificari - intr-un timp relativ scurt - toti elevii unei clase , profesorul realizeaza un sondaj frontal, avand posibilitate sa desprinda ce s-a inteles mai greu sau mai usor dintr-un material predat, care sunt greselile comune, ce a dobandit in ochii copiilor un relief aparte si s-a impus atentiei in chip pregnant.
Probele grafice si practice ocupa un loc insemnat in verificarea priceperilor si deprinderilor formate in cadrul activitatilor productive, a lucrarilor de laborator (de exemplu; la fizica,chimie,biologie), ca si al unor discipline la care se prevad anumite prestatii sau performante individuale (desen ,muzica, educatie fizica).
Insusirea unor deprinderi practice se incadreaza intr-o finalitate precisa. De pilda, operatiile de munca invatate se incorporeaza in produse , care prezinta valori de intrebuintare.In consecinta,produsele activitatii afective urmeaza sa satisfaca o serie de cerinte cu privire la forma, dimensiuni,suprafete prelucrate.In defectele produsului se citesc lacunele si deficientele deprinderilor concrete de munca, abaterile lor fata de criteriile programate.In functie de abaterile constatate se aduc apoi corectivele necesare vizand apropierea de obiectivele prescrise.
Planificarea probelor scrise (lucrari de control si teze trimestriale ), ca si a probelor practice, apoi alegerea temelor, modul de evaluare a acestora ridica o seama de probleme.
Planificarea probelor, de pilda, trebuie sa se incadreze in regimul rational de efort, sa evite supraancarcarea, sa asigure timpul necesar de pregatire, sa nu "vaneze" situatii mai critice pentru elevi, ci sa le ofere acestora prilejul sa se realizeze pe masura capacitatilor. De asemenea , alegerea temei trebuie astfel facuta incat sa nu ceara o simpla reproducere din memorie. Este indicat sa se propuna teme care sa pretinda o selectie si prelucrare a materialului invatat, precum si priceperea de a utiliza intr-un context partial nou informatiile dobandite, angajand gandirea si puterea de concentrare a elevului, indemanarea practica etc.

5.PROCESUL DE EVALUARE SI NOTARE

Procesul de evaluare si notare a probelor scrise,grafice si practice, ca si al raspunsurilor orale, ridica anumite probleme comune, ceea ce impune tratarea lor unitara.
In procesul de evaluare , care este un act de culegere de informatie, de indici
- in functie de anumite criterii- profesorul detine o informatie anterioara despre elev, o parere care-l incadreaza in categoria scolarilor buni, mediocri, slabi etc. In timpul examinarii sau a corectarii lucrarilor scrise/practice evaluatorul culege informatii treptate, pe parcurs. Distingem, asadar, informatii apriori - conturate anterior - si informatii secventiale, ce rezulta din insasi ascultarea orala sau recenzarea / inspectarea lucrarii sau produsului in momentul dat. Aceste doua feluri de informatie pot "sa consune" sau sa difere, uneori sa surprinda prin opozitie ori contrariere. Involuntar se manifesta la profesor o tendinta spre consonanta care reduce distanta intre nota virtuala a prestatiei actuale si notele anterioare. Exista in mintea umana o tendinta spontana de reducere a disonantei cognitive, care opereaza in situatia de fata. Un autor a avut curiozitatea sa determine frecventa greselilor nesesizate in lucrari scrise, trecute cu vederea de catre profesor si sa le repartizeze in functie de clasificarea elevilor (buni,slabi,etc.). S-a constatat ca proportia greselilor neobservate este semnificativ mai mare la elevii buni, decat la cei slabi. Profesorul se asteapta ca elevul bun sa nu faca decat bine - deci sa nu faca greseli- ,in timp ce la elevul slab se asteapta sa nu lucreze decat mediocru ; acestuia parca "ii vaneaza greselile" ( dupa Landsheere,1975,p.33). Este un fenomen de inertie a perceptiei, subsumabil teoriei consonantei / disonantei cognitive, care explica fixitatea notarii.
S-au facut experiente in care s-au dat examinatorilor din afara informatii fictive cu privire la notele anterioare ale elevilor. S-a constatat ca aceasta informatie apriori a facut ca aceleasi prestatii scolare (raspunsuri, lucrari) sa obtina note avand diferente pana la 1- 1/2 puncte, desi produsele notate de un juriu in prealabil, erau de acelasi nivel. Lotul elevilor prezentati ca fiind "buni" au obtinut un punctaj mediu de 11,6 iar lotul celor "slabi" un punctaj de 9,6. Noizet si Caverni (1978), care au facut experienta amintita, mentioneaza ca parerea anterioara, informatia apriori sugereaza o pre-inferenta,, genereaza o atitudine care confera culegerii de indici in actul evaluarii un caracter selectiv . Examinatorul cauta involuntar indici in consonanta cu imaginea sa anterioara. In acelasi context se reliefeaza si"efectul halo" sau de "aureola", conform caruia imaginea sau judecata globala asupra unui elev coloreaza intreaga apreciere, inclusiv asupra trasaturilor specifice.
S-a constatat de asemenea, ca in procesul de evaluare, care subantinde firesc un anumit interval de timp (sa zicem 15-20 de minute ),prima diviziune a acestui interval -de exemplu primele 5-7 minute- isi spune cu precadere cuvantul. Ascultand un raspuns sau corectand o lucrare, examinatorul realizeaza la inceput o cautare selectiva, concretizandu-se in mintea profesorului prin adaugarea sau "retragerea" de puncte fata de nota ipotetica schitata in primul segment al intervalului (de verificare).Acest lucru s-a constatat din analiza efectelor produse de modul de plasare a "indicilor negativi" , respectiv "pozitivi" in lucrarea sau raspunsul oral. S-a constatat ca indicii negativi (de exemplu greseli) aflati la inceput greveaza intreaga evaluare. Nota finala este marcata semnificativ de primele informatii (cf. G. Noizet, Caverni, 1978, p.142).
Intrucat actul de evaluare se desfasoara in timp, intervin si efecte secventiale, legate de ordinea de parcurgere a prestatiilor scolare (raspunsuri, lucrari, produse practice). Sunt cunoscute efectele de contrast, efectele de ancoraj s.a. Un raspuns foarte bun dupa unul slab este supraapreciat si invers. De asemenea , primele raspunsuri / lucrari sunt notate in raport cu "produsul norma", prefigurat in capul examinatorului - ca expresie a cerintei maximale -, pentru ca , in continuare, notarea sa aiba loc mai mult prin comparatie, in raport cu anumite "productii" devenite repere sau "ancore" prin proprietatile lor de "excelenta" ori de "mediocritate" , care le detaseaza in fluxul activitatii de evaluare. Asemenea repere - cum ar fi raspunsul / lucrarea de "10", apoi produsul de limita(de "5") , cel de "4" s.a.m.d. - ilustreaza fenomenul de ancoraj in perceptie, indicand punctele privilegiate de raportare in succesiunea evaluarii.
Trebuie adaugat ca probele scrise sau practice o data notate urmeaza sa fie aduse si discutate in clasa, pentru ca elevii sa ia act de greselile lor, sa aiba posibilitatea sa se compare cu colegii, sa-si insuseasca criteriile de notare. Profesorul va face notatii marginale pe fiecare lucrare, va retine greselile caracteristice si va face comentariul lor in clasa, va conduce eventual fise de evidenta a greselilor tipice pentru a urmari curba lor de evolutie si va adopta pe viitor masuri de prevenire.
Notarea. Evaluarea, respectiv notarea scolara nu pot fi echivalente cu masurarea ; in sens strict, desi utilizam numere, operatiile cu acestea comporta o serie de limitari.
Matematic, lucram cu o scara de notare de la 1 la 10, ca si cum am dispune de o unitate comuna si constanta si la care putem preciza distante (intervale) sau compune numere prin aditie, etc. In realitate, in evaluarea scolara, unitatea este "punctul" (in sens de punctaj) iar extremele scarii se stabilesc prin conventie de catre examinator. In materie de evaluare, experienta psihologica- subliniaza J. Piaget - nu ne furnizeaza decat relatii de ordine. G.de Landsheere (1973) precizeaza: "Scara de apreciere este o scara ordinala. Ea nu are nici zero si nici un maxim, naturale si absolute... Examinatorii nu au niciodata scari riguros egale..." (p.123).
Intr-adevar, fenomenele psihopedagogice nu sunt aditive. De exemplu, doua raspunsuri de "5" nu fac un raspuns de "10", desi 5+5=10. In practica, se calculeaza totusi medii, se determina zecimale, etc. Ce inseamna insa pe planul cunostintelor o diferenta de ordinul sutimilor, respectiv a catorva zecimi ? O notare care fractioneaza sub 0,50 releva diferente de domeniul hazardului. Asadar, in practica, adoptand o scara de notare de la 1 la 10 se transcrie o relatie de ordine intr-o scara de intervale, suprapunem deci structurii ordinale proprii fenomenului o structura numerica mai "tare " - cu proprietati care o depasesc pe prima, intrucat postuleaza compunerea aditiva a distantelor, aditivitatea insasi a faptelor etc. ( I. Radu, 1974). Pe scurt, in notarea scolara admitem o aproximare practic legitima si satisfacatoare, dar pastram constinta lucida, critica asupra acestei aproximari, cautand tehnici bine verificate care sa ne apropie cat mai mult de adevar. Un profesor de matematica, spre exemplu, vrand sa se inscrie in cerintele exactitatii, isi aprecia studentii acordandu-le note (medii) cu 4 zecimale. Comentariul ni se pare de prisos. Apare aici, ca si in alte situatii de notare, acea disjunctie intre exactitate si adevar (C. Noica, 1985). In experienta curenta, lucrurile se petrec astfel incat profesorul se proiecteaza pe sine -in chip involuntar- drept norma, apreciind formula sa de lucru in materie de evaluare ca fiind buna si numai confruntarea cu o experienta diferita, care sa-l contrarieze, este susceptibila de a-i ridica semne de intrebare. Or, tocmai o deschidere si largire a orizontului pentru a accede la obiectivitatea evaluarii trebuie cultivata pentru a evita sau corecta "centrarea" pe sine.

6. SEMNIFICATIA PENTRU ELEVI A NOTELOR SCOLARE

Nota este o eticheta aplicata unui anumit randament scolar (V. Pavelcu), unui raspuns la o proba scrisa sau practica. In functie de modul in care se rasfrange in constinta elevului, nota dobandeste o valoare de informatie si prin aceasta capata o functie de reglare a conduitei, a efortului.

Psihogenetic, interesul fata de aprecieri si note tine de statutul de elev; or, cum se stie, intrarea in noul "rol" (de elev) se face de la exterior spre interior. Daca prescolarul interpreteaza doar imaginativ si exterior rolul de elev, intrarea in scoala il integreaza intr-o activitate "serioasa", centrata pe invatare, care sugereaza- prin rezultatele ei - si criteriile de apreciere sociala. Interesul copilului fata de statutul de scolar incepe cu atractia pentru uniforma, ghiozdan, note, etc., adica pentru insemnele scolaritatii. Se consemneaza la inceput o disociere intre faptul de a primi note si valoarea notelor ca atare, ceea ce se incadreaza in tabloul initial, dominat de atributele externe ale scolaritatii. (D. Vrabie, 1975).
Observatii facute asupra elevilor din clasa I ne dezvaluie date interesante.
Primele note, inscrise in caietul elevului cu creion rosu, sunt primite cu mare satisfactie, independent de valoarea lor; acasa el relateaza cu placere : "Astazi ne-a dat note !". Elevii se bucura la inceput de faptul ca primesc note, fara a acorda atentie valorii notei obtinute.
"...Odata am observat - relateaza o invatatoare - cum un baietas, care sedea in banca intai, s-a intors spre colegul din spate si, aratandu-i foaia pe care avea un "8" si doi de "5", se lauda, spunand : "Eu am deja trei note, tu nu ai decat doua!". si celalalt, care nu avea decat doi de "10", s-a simtit lezat in amorul propriu, insa nelasand sa se vada acest lucru a raspuns : "Da, si mie o sa-mi dea note si inca multe, multe...". Nu i-a trecut insa prin cap sa raspunda ca notele sale erau superioare" (N.M. Volokitina, Enfance, 1966).
Clasa si lectia devin spatiul social de comparatie. Notele acordate cu ajutorul unor verificari frontale, insotite de motivarea lor de catre invatator, ajung sa lamureasca lucrurile. Elevul isi masoara, prin aprecierea dascalului, pasii progreselor sale. Cu timpul, comparandu-se cu ceilalti, scolarul ajunge sa-si estimeze tot mai corect prin nota obtinuta rezultatele muncii depuse. Procesul acesta isi are zagazurile sale. Apare o perioada- intre clasele III-VIII - cand totul se judeca prin prisma notelor scolare : nivelul de aspiratie al elevului se traduce in note; dincolo de reusita scolara se afla inteligenta astfel incat nota devine indirect, masura a inteligentei, cu toate efectele negative de deriva pentru imaginea de sine. Elevul bun - noteaza R. Perron (1970) - este convins de reusita sa, elevul slab de esecul sau, fiecare din ce in ce mai mult pe masura ce se confirma statutul lor scolar... Elevul bun va fi progresiv intarit in convingerea sa, iar elevul slab va fi progresiv deturnat - mai ales ca efect al fixitatii in notare- si se va instala intr-o devalorizare din ce in ce mai viu resimtita ca fiind de nedepasit.
Concomitenta - observa acelasi autor - nu inseamna cauzalitate. Se poate discuta si invers : efectul nivelului autoaprecierii asupra reusitei scolare. Un copil "bine echipat" sub aspect intelectual abordeaza scolaritatea cu o motivatie care-l instaleaza in statutul de elev bun. Altii abordeaza scolaritatea de pe pozitii retractile : "nu inteleg", "nu stiu" etc. Statutul de elev slab, progresiv confirmat, intareste astfel aprecierea initiala (p. 298). Un statut adjudecat tinde sa se reediteze, sa se confirme (efectul Pygmalion).
Spre clasele terminale se produce o relativa detasare de note; elevul depune silinta la cateva materii, legate de optiunea profesionala, in timp ce la celelalte discipline se situeaza la nivelul unui prag acceptabil. Aspiratia de a atinge prestatia maxima la toate materiile devine nepopulara. Nota apare ca un indice al stapanirii cunostintelor. Desigur, este vorba de tendinte statistice.
In ansamblu , gratie evaluarii si notarii cunostintelor sale, elevul ia act de ceea ce formeaza obiectul pretuirii, al recompensei, respectiv al penalizarii, descifreaza treptat criteriile ce stau la baza evaluarii si notarii. Raspunzand treptat cerintelor ce se pun in fata sa, scolarul invata sa se autoevalueze, aproximand nivelul posibilitatilor si realizarilor proprii. Intr-o ancheta facuta printre scolari
(D. Vrabie, 1975) asupra semnificatiei notelor rezulta ca acestea reprezinta pentru ei : (a) o baza de predictie, "o garantie a reusitei in viitor" (la admitere, in profesiune);
(b) o masura a posibilitatilor proprii, deci indirect o masura a inteligentei; (c) o forma a recompensei si a pedepsei ("rasplata a muncii", "mijloc de afirmare", "prilej de bucurie si tristete"); (d) un indiciu pentru dozarea eforturilor ("sa invat mai bine pentru o nota mai mare", "semnal de alarma pentru promovare"). Prin urmare, din actul de evaluare si notare scolara, elevul extrage indici de reglare a activitatii, de autoapreciere, de situare a nivelului de aspiratie in functie de cerinte si posibilitati. Cercetarile arata ca o autonotare corecta contribuie la reusita scolara a copilului sau tanarului. Problema este ca in acest proces de anticipare a rezultatelor, precum si in autoaprecierea la lectie scolarul sa se situeze in proximitatea adevarului. In aceasta privinta este indicata participarea clasei la evaluarea si notarea raspunsurilor la lectie (I.T. Radu, 1986). Apreciind pe altii, in functie de criterii explicitate de profesor, elevul ajunge sa se aprecieze mai just si pe sine. Experienta arata ca drumul spre autoapreciere corecta trece prin exercitiul evaluarii celorlalti. Un asemenea exercitiu nu poate fi practicat in continuu; el tinteste doar asimilarea, interiorizarea criteriilor de notare si raportarea la o scala de referinta: aceea oferita de profesor si de colectiv. Se pot imagina si alte variante, de pilda, la probele scrise autonotarea propriei lucrari, pusa apoi in comparatie cu aprecierea data de profesor.
In legatura cu notarea pot sa apara in scoala acte de inechitate (evaluarea comporta o nota de subiectivitate) si sentimente de frustrare corespunzatoare la elevi. Frustrarea - pe temei real sau aparent - modifica perceptia reciproca, poate da nastere la stari conflictuale si de tensiune intre profesor si elev. Asistam in cazul acesta la un cerc vicios : profesorul percepe deformat elevul iar acesta din urma recepteaza deformat aprecierea data de profesor, se simte "persecutat"
(D. Vrabie, 1975). De aici importanta motivarii notelor acordate - cel putin din cand in cand - precum si a autoevaluarii corecte la elevi.

7.DIVERGENTELE DE NOTARE SI SURSA ACESTORA

7.1 Date experimentale : divergente in notare

Studiile de docimologie experimentala- inaugurate inca de H. Pieron cu sapte decenii in urma- scot in evidenta fenomenul divergentei de notare . Se utilizeaza metoda evaluarii si notarii multiple, plecandu-se de la raspunsuri orale fixate pe banda de magnetofon, ca si de la lucrari scrise multiplicate (la xerox).
Unul si acelasi lot de raspunsuri orale, respectiv probe scrise/practice sunt supuse aprecierii si notarii de catre acelasi grup de examinatori. In consecinta, unul si acelasi produs scolar este notat simultan de mai multi profesori, de aici denumirea de evaluare multipla. Pe canavaua acestei metode sint brodate apoi variante experimentale.
Exemple:
Un lot de 20 examinari orale inregistrate pe banda magnetica au fost ascultate de 16 profesori de liceu si notate de fiecare in parte. Media notelor atribuite prezinta fluctuatii de la un profesor la altul pe intinderea de 5 puncte (M. Reuchlin).
Doi profesori A si B examineaza la istorie si geografie, acordul lor apare la 70% din elevi, 30% din candidatii admisi de A sunt respinsi de B si invers
(H. Pieron).
Lucrurile stau la fel cand se compara notarile aceluiasi profesor in momente diferite.
Exemplu :
14 profesori de istorie sunt invitati sa noteze pentru a doua oara 15 lucrari verificate de ei cu un an in urma: in 44% din cazuri notele au fost altele fata de prima corectare (H. Pieron).
Primele studii de docimologie, scotand in relief divergentele de notare, au atribuit intamplarii acest fenomen, tratandu-le ca erori de notare, in sensul dat "erorii" de catre teoria masurii din fizica. In consecinta, s-a vorbit de o nota "adevarata" in jurul careia oscileaza notele reale, fluctuatiile fiind aleatoare. S-a pus atunci intrebarea asupra numarului necesar de examinatori in masura sa duca la stabilizarea notei. Dupa datele obtinute de H. Pieron in cadrul unei experiente, numarul minim de evaluatori era respectiv de 78 pentru literatura, 19 pentru latina, 28 pentru limba engleza, 13 pentru matematici, 16 pentru fizica s.a.m.d.
Se considera, bineinteles, ca media acestor note la fiecare materie de invatamant ar reprezenta valoarea adevarata. Fireste o asemenea incercare poate avea loc intr-un experiment, dar nu in practica scolara obisnuita.
Cercetarile ulterioare arata ca variatiile de notare au la baza surse sistematice, care pot fi dezvaluite, procedand treptat la reducerea efectelor acestora. Pe de alta parte, intrebarea asupra "notei adevarate" este lipsita de sens, ea ne plaseaza in regim de "indecidabil" pentru ca nu se poate iesi total din cadrul dat (nota subiectiva a evaluarii), nu ne putem situa in deplina exterioritate. Operational, problema este de a reduce divergentele de notare, de a gasi tehnici care sa faca evaluarea independenta de examinatori, ceea ce inseamna a afla metode care sa sporeasca simtitor acordul dintre profesori. A face ca notarea sa devina independenta de examinator echivaleaza cu asigurarea obiectivitatii. Fireste aceasta este o limita spre care tindem fara sa devina practic deplin tangibila.

7.2 Metode de reducere a divergentelor in notare

Pentru a satisface cat mai mult cerintele de obiectivitate se propun ca tehnici :
-introducerea de bareme de notare
-armonizarea pe baza de indici statistici a scarilor individuale de notare
-testul decimologic
Se vede ca accentul se pune de acum pe notare ca expresie externa a actului de evaluare.
BAREMUL este o grila de evaluare si notare unitara, care descompune tema in subteme si prevede un anumit punctaj - prin consensul profesorilor - pentru aceste subteme. Punctajul se insumeaza in final si se echivaleaza in note scolare obisnuite. Esential este aici unitatea de conceptie si de procedura in actul de evaluare.

Exemplu (dupa V. Goia) :
Pentru a verifica gradul de stapanire a unor termeni de teorie literara- in clasa a X-a - profesorul alege cateva notiuni de baza: gen epic, gen liric, romantism, metafora, pastel, meditatie, mit. Asupra acestora insista la lectii servindu-se de dictionare si de manual, apoi alcatuieste proba de verificare formata din 5 subteme, fixand urmatoarele punctaje :
1i Definiti 7 termeni literari ...................................................7p.
2i Recunoasteti figurile de stil din versurile "Batrane Olt! - cu buza arsa/
Iti sarutam unda carunta" ..... ...............................................4p.
3i Dati exemple de epitete si comparatii intalnite in operele literare studiate (4 exemple) .........................................................4p.
4i Indicati specii literare ce apartin genului epic si liric
(cate trei exemple) ..........................................................6p.
5i Enumerati etapele mai importante in dezvoltarea literaturii romane si dati exemple de scriitori care se includ in aceste etape......9p.

Timp de lucru 35 minute 30p.

In practica, exista si lucrari de tipul compozitei, care comporta o tratare mai personala in functie de modul in care tema este perceputa de elev; asemenea lucrari nu se preteaza la o evaluare si notare numerica pe baza unui barem. Se poate stabili si in acest caz o grila de apreciere comuna, dar actul de evaluare nu mai prezinta stabilitatea in notare, respectiv acordul profesorilor in ceea ce priveste punctajul atribuit decat intr-o masura mai mica. Aditivitatea criteriilor de apreciere este incalcata, fiind vorba de o apreciere globala.
Exemplu (dupa D. Muster, 1970) :
Pentru satisfacerea sarcinilor de continut se atribuie pana la 6 puncte, adaugandu-se pana la un punct pentru modul de sistematizare (plan clar, desfasurarea logica si cursiva).
Referitor la insusirile de forma, pentru stilul lucrarii se acorda pana la 1- 1/2 puncte, iar pentru aspectul de prezentare grafica (materiala) se acorda pana la 1/2 puncte.
Se rezerva un punct pentru elementul de originalitate, "sensibilitate", pentru impresia de perfectie.
Aceste norme se incadreaza in sistemul de notare de la 1 la 10.
In cazul aplicarii de bareme - indicate la scara individuala si de grup restrans de profesori - procedura optima comporta o desfasurare in trei timpi : in prima etapa se face o evaluare si notare individuala a unui numar de raspunsuri/lucrari scrise sau produse practice. In faza a doua se trece la elaborarea - pe baza discutiei colective - a unui barem, adica a unei grile comune de evaluare, care sa descompuna tema in subteme si sa stabileasca punctaje diferentiate pe subteme si alte aspecte relevante (stil, element de creativitate etc).
Odata baremul stabilit, se face cu titlu de exercitiu evaluarea si notarea in parte.
In cea de-a treia etapa, pe baza grilei de notare intocmite in comun, se procedeaza la aprecierea in mod individual a intregului lot de "productii" scolare. Cand se propune un barem extern, acesta trebuie trecut, de asemenea, prin discutie colectiva, devenind operant dupa insusirea sau "interiorizarea" sa de catre examinatori (Bonniel, Caverni siNoiyrt, 1972).
Reducerea divergentelor in notare in cadrul procedurii amintite, este atestata experimental prin calcularea unui coeficient de concordanta (indicele W propus de Kendall). *
ARMONIZAREA SCARILOR DE NOTARE . La nivelul unui colectiv didactic mai numeros se poate face o analiza si o reducere a divergentelor de notare pe baza unor indicatori statistici. Luand drept cadru o experienta de evaluare si notare multipla, divergentele dintre notarile examinatorilor vor apare pe ansamblu prin trei aspecte : (a) forma curbelor de distributie a notelor; (b) modul de centrare, adica zona

Pentru detalii, vezi I. Radu si colaboratorii: Metodologie psihologica si analiza datelor, Cluj-Napoca,
Ed. Sincron, 1993. de maxima densitate si (c) amplitudinea sau intinderea scarii utilizate.
Pe orizontala vor fi marcate intr-un grafic (fig 8.1) notele de la 1 la 10, iar pe verticala frecventa notelor acordate in cadrul experientei . Se intocmeste cate o curba pentru fiecare examinator , redand modul in care se distribuie notele acordate elevilor din grupul cuprins in experienta. Forma curbei cu asimetrie catre notele mari (curba C ) sau spre notele mici (curba A ) , ne va indica indulgenta , respectiv severitatea notarii ,in raport cu o distributie echilibrata, simetrica, marcata prin B . Putem intalni si curbe bimodale , cu doua varfuri (A) , care ridica semne de intrebare asupra clasei sau a notarii . Nivelul la care se plaseaza media notelor - ceea ce corespunde densitatii maxime - ne indica centrarea distributiei .In sfarsit , se va vedea ca unii profesori dau note numai intre 6 si10 (curba C) , in timp ce altii folosesc intreaga scara de notare .

Pornind de la aceasta "asamblare statistica" , se poate pune problema armonizarii scarilor de notare individuale , apropiind pana la suprapunere indicatorii lor statistici.
TESTUL DOCIMOLOGIC . In mod obisnuit , un test de cunostinte este format dintr-un grupaj de intrebari sau teme - numite in limbaj tehnic itemi - care acopera o tema, un capitol ori o parte mai intinsa din programa si asigura conditiile unei notari mai obiective , independente de evaluator.Fiiind, in esenta, o tehnica de verificare frontala- ca si probele scrise - testul docimologic nu tine de mijloacele curente de verificare a cunostintelor . El este indicat - in actuala organizare a muncii la clasa- pentru verificari cu caracter periodic suficient de spatiate in timp , apoi la incheierea unor capitole , la examene , in conditiile unui deficit de timp (de pilda, la invatamantul seral) etc . Furnizand o informatie asupra intregii clase , respectiv a gradului de insusire a unui capitol , testul docimologic evidentiaza- ca si lucrarile scrise - lacune sau greseli caracteristice in functie de care se trag apoi concluzii privind procesul predarii in continuare. In principiu , ceea ce in momentul proiectarii actiunii instructiv educative apar ca obiective , urmeaza sa se gaseasca la incheierea actiunii ca rezultate.Testul docimologic - ca orice mijloc de verificare - are menirea sa ateste obtinerea acestor rezultate. In consecinta, el va fi proiectat astfel incat sa acopere obiectivele prefigurate.

Rezumam , testul de cunostinte :
- grupaj de intrebari sau teme - numite itemi - care sa raspunda unui set de sarcini intelectuale si practice;
-reuneste teme ( itemi ),care sa dezvaluie ce stie elevul ca informatie si ce stie sa faca, deci priceperi , deprinderi , operatii;
-prevede un barem de notare , care da o nota mai obiectiva evaluarii, adica reduce divergentele de notare .
Desi ia forma unei probe scrise sau practice , testul docimologic este mai mult decat acestea; el este organizat pe un spectru de sarcini intelectuale/practice si prevede un punctaj pe subteme.
Exista teste initiale , prevazute la inceput de capitol de trimestru sau de an scolar pentru a defini momentul de start intr-un proces de instruire. Sunt apoi teste de progres , inserate pe parcurs in raport cu obiectivele inscrise in programe , obiective exprimate adesea in termeni de continut .In sfarsit , se vorbeste de teste finale , de sinteza, plasate la incheierea de trimestru sau de an scolar.
Constructia testului. Se prevede o mare varietate de sarcini, respectiv de itemi, din care se poate compune un test . Dintre acestea mentionam, in continuare, cateva tipuri mai frecvente.
(a) Teme de simpla atestare a stapanirii unei informatii (din memorie) , cum ar fi enuntul unei definitii , reguli , teoreme sau redarea unei descrieri , a unei clasificari etc. Aceasta "restituire" de informatie poate lua forme diferite :
-itemi de formulare completa( a unei definitii , clasificari );
-itemi de completare de spatii goale in propozitii , de adnotare a unui desen , de intregire a elementelor unei harti - contur (desen lacunar) ;
-itemi cu raspunsuri la alegere (itemi binari sau cu alegere multipla);
-itemi de potrivire sau de asociere , in care unui set de enunturi - sarcina ii corespunde o lista de raspunsuri dispuse in mod aleator , cerandu-se precizarea corespondentelor ;
-itemi de grupare / clasificare ce pot lua forma tabelara (cu completare de rubrici ) sau simple grupaje de elemente (de exemplu la botanica

(b) Teme de aplicare a informatiei in sarcini de recunoastere si clasificare pe un material inedit : judecati asupra apartenentei la o clasa/grupare si motivarea de rigoare , itemi de grupare / clasificare in situatii noi luand forma tabelara sau grafica (exemplul de mai sus ) .
(c) Teme de angajare a efortului de gandire, de rezolvare de probleme : pot lua forma interpretarii unui text , a comentarii acestuia , apoi dezvaluirea si analiza unei relatii cauza-efect , care poate merge pana la precizarea dependentei functionale
(in expresie grafica), de asemenea reunirea unui grupaj de evenimente / fapte sub aceeasi teza, regularitate , principiu etc. Un loc important il ocupa rezolvarea de probleme la matematica , fizica, chimie etc., care cunosc o larga gradatie de dificultate . Pot fi asimilate rezolvari de probleme si teme de analiza literara, gramaticala, de recunoastere a unei plante inca nestudiate etc .
(d) In sfarsit merita a fi mentionate temele de integrare sau stabilire de corelatii in cadrul unui capitol ("asociatii locale") ori intre capitole diferite , apropiate sau distantate in timp ("asociatii sistemice si asociatii intersistemice") .
In mod corespunzator si punctajul sau aprecierile vor fi diferite in functie de sarcinile de simpla reproducere (informare) sau sarcini de rationament , de valorificare a cunostintelor intr-un context apropiat de cel de la lectii sau in conditii net deosebite . Intrebarile trebuie sa fie discriminative , adica sa separe destul de net pe cei buni si pe cei slabi ,sa distinga net grupele extreme .

Enumerarea facuta nu epuizeaza nici pe departe intreaga gama de sarcini / itemi ,care pot fi incluse intr-un text docimologic .
Intocmirea unei probe de cunostinte ia ca reper orientativ cerintele programei analitice . Obiectivele operationale se stabilesc , de regula, in termeni de continut , numai ca gradul de detaliere al temelor in programa este insuficient . Spre exemplu , notiunea de logaritm ,indicata in programa, nu specifica inca evantaiul achizitiilor ce trebuie stapanite in final de elev (definitii , proprietati , aplicatii , etc.) . Acestea se stabilesc pe baza de experienta, deci pe baza unui material practic , ceea ce face sa difere volumul de sarcini si varietatea lor de la un profesor la altul , de la o clasa la alta (in functie de compozitia ei ) , desi se cere , in principiu , sa se asigure acoperirea domeniului circumscris in obiectivele predarii temei (capitol , curs , etc .) . Evident , acest volum de sarcini nu poate fi decat un esantion din ansamblul de informatii si deprinderi prevazute prin obiectivele operationale . Problema de fond este aici aceea a stabilirii unui continut reprezentativ .
Itemi cu alegere multipla. O mare raspandire au capatat testele cu raspuns la alegere , care se preteaza la examinare asistata de ordinator . Se prevede in acest caz si un mod de penalizare pentru sansa de a ghici raspunsul corect prin simpla intamplare . Raspunsurile gresite oferite spre alegere trebuie cautate in colectia de greseli tipice facute in mod curent de elevi , deci greseli plauzibile . Cand se ofera, de pilda, la o intrebare trei alternative pentru alegere , sansa de a nimeri raspunsul exact pe baza de hazard este de 1/3 . Daca notam cu N numarul de alternative , care este de regula intre 2 si 5 , sansa este data de raportul 1/N . Cum un test contine mai multe intrebari cu asemenea alegeri din N alternative la fiecare intrebare , sansa de a nimeri din intamplare raspunsul corect scade vertiginos , dupa cum iese din calculul probabilitatilor pe baza distributiei binomiale a lui Bernoulli . In tabelul 1 se dau - dupa G.Niac si V.Muresan (1974) - probabilitatile de a nimeri din intamplare 1 - 10 raspunsuri corecte , pentru N=2 siN=5
Mentionam ca notarea se face dupa formula
R gr n = R ex -
N-1
in care R ex reprezinta totalul raspunsurilor exacte , R gr = raspunsurile gresite ,
N = numarul raspunsurilor dintre care se face selectia si n = nota.

Probabilitatea de a nimeri din intamplare (distributia binomiala) 1-10 raspunsuri corecte (N=5 si (dupa G.Niac si V.Muresan 1974)
Se observa ca in cazul unui grup de 10 intrebari pentru N=5 notarea se poate face pur si simplu prin numarul de raspunsuri corecte , abaterea fata de nota obtinuta cu formula de mai sus fiind de circa 1 punct in domeniul notelor mici . Pentru N = 2 , probabilitatea maxima este atinsa la 5 raspunsuri corecte si in acest caz este obligatorie folosirea formulei mentionate.
Notam ca, intr-un sens mai riguros , adica in sens psihometric , testului i se asociaza un etalon , care este un barem numeric , o scala cu repere numerice , stabilita prin examinarea cu aceeasiproba si in aceleasi conditii a unei colectivitati mai largi , numita colectivitate de referinta.Din examinarea acestei colectivitati se extrage scala de raportare . Evaluarea , respectiv notarea , se face prin situarea fiecarei lucrari individuale in cadrul de clasificare oferit de scala de repere (valori) numerice stabilita asupra colectivitatii de referinta. Asemenea probe standardizate , insotite de un etalon le numim probe normalizate si sunt mai putin raspandite in practica scolara.Testele docimologice curente reprezinta, intr-un fel , probe standardizate sub aspectul continutului si al modului de aplicare si notare , dar ele nu cuprind si elementul etalonarii . (Prin etalonare se intelege operatia de aplicare a unei probe la un grup de referinta si extragerea unei scale de raportare , stabilirea de norme (barem numeric ) .
In incheiere , trebuie spus ca testul docimologic reprezinta un mijloc de verificare si evaluare alaturi de altele si ca, pe langa calitatile mentionate , prezinta unele dezavantaje , printre care mentionam faptul ca ele surprind o cunoastere fragmentara si capacitati limitate de elaborare , de rationament si exprimare .
8. CONTROVERSE: “PEDAGOGIA CURBEI LUI GAUSS - “PEDAGOGIA CURBEI IN J .
Sa reluam discutia asupra secventei de invatare, prezentata in capitolul I
In figura 8.2 (dupaJ.B.Carrol ) este schematizata o secventa de invatare , tipica pentru un elev aflat in deficit de timp gratie supraincarcarii sau care este "submotivat" pentru invatare , ceea ce constituie situatia cea mai frecvent intalnita in practica.
Se considera deci o tema ca punct de pornire ; este sarcina concreta de a invata o lectie , de a recapitula un capitol etc .Sarcina se apreciaza a fi indeplinita cand cel ce invata atinge criteriul atasat unui capitol sau unei teme ,adica atunci cand sunt atinse obiectivele prevazute: invatarea unei poezii , insusirea unui material s.a.m.d. . Privind lucrurile din exterior , chestiunea se reduce la o investitie de timp (= timpul necesar ) . J.Carrol (1963) considera aceasta marime t - care este variabila de la un elev la altul - o masura a aptitudinii de invatare . Problema este de a asigura elevului timpul necesar - pentru ritmul sau de asimilare - astfel incat sa atinga criteriul . Elevul submotivat va investi practic un timp mai mic decat cel necesar ; el nu va egala astfel standardul definit prin criteriu , care se cere a fi prezentat in termeni precisi.Evident, intervine in discutia de mai sus si timpul disponibil , care nu se poate "dilata " oricat . In conditiile supraincarcarii , sau a organizarii incorecte a muncii individuale , elevul va fi mereu in criza de timp si va trebui sa procedeze selectiv : in sarcinile de invatare pentru care este motivat va investi timpul necesar , iar in celelalte sarcini va utiliza timpi mai mici si bineinteles criteriul nu va fi atins . Un factor important este bineinteles calitatea predarii , care va scurta sau prelungi timpul necesar pentru invatare .
Se admite ca intr-o populatie neselectionata aptitudinile sau capacitatile prezinta o distributie normala, redata grafic de curba lui Gauss .
Se remarca imediat aspectul de curba in forma de clopot cu densitatea maxima a frecventei in zona mediana (in jurul mediei m) si cu densitati minime la extremitati .Pe abscisa s-a notat CI iar pe ordonata frecventele pe care le prezinta nivelele CI intr-o colectivitate neselectionata. Sunt de retinut pe abscisa cateva repere :mai intai media ( m ) si indicele de dispersie , adica de imprastiere in jurul mediei notat cu s. In figura 8.3 sunt marcate doua asemenea repere de dispersie in raport cu media si anume : -2s , respectiv +2s . Suprafata hasurata ne spune ca 95% din elementele distributiei sunt cuprinse intre aceste repere .Intre +2,58s si -2,58s in raport cu media se afla 99% din rezultate . Se poate spune ca intre extreme , distanta este de aproximativ 5s . Se estimeaza astfel ca timpul necesar de asimilare , in functie de CI este aproximativ de 5 ori mai mare la extrema negativa, fata de extrema pozitiva. Un elev foarte slab ar avea nevoie astfel de un timp de invatare - pentru atingerea criteriului - de 5 ori mai mare decat un elev foarte bun din aceeasi colectivitate . Bineinteles , estimarile sunt cu totul aproximative .
S-a studiat paralelismul dintre reusita scolara in conditiile invatamantului colectiv (pe clase si pe lectii ) si ceea ce se numeste inteligenta ( exprimata in CI ) , gasindu-se un indice de corelatie de aproximativ 0,70 ( maximum putand fi 1,00 ) . Patratul acestuia ( 0,70 x 0,70 ) , transcris in procente , deci aproximativ 50% ar reprezenta partea din reusita scolara explicabila prin inteligenta.Restul de 50% ar reveni factorului motivational ,metodei de predare , conditiilor de mediu , etc . Se estimeaza (E.Faure ) ca problema motivatiei ar fi , in prezent , responsabila de "criza" scolii . Oricum , in spatele reusitei scolare se afla un cumul de factori .
Se estimeaza de catre reprezentantii strategiei "invatarii depline" (Bloom s.a.) ca 80% din elevii unei colectivitati scolare sunt capabili sa-si insuseasca materia din programe , daca li se asigura timpul necesar insusirii temelor , precum si o asistenta pedagogica diferentiata. Invatamantul pe clase si lectii , avand o evolutie frontala nu reuseste sa diferentieze efectiv instruirea; se acorda practic acelasi timp , in cadrul procesului de instruire , pentru toti elevii .Or , acesta ar trebui completat cu