e5h16hh
Legea, frica de destin si destinul colectiv
Faptul de a hotari in privinta multora (a tuturor) este mai intii rezultatul delegarii libertatii: eu si ceilalti asemenea mie am hotarit ca „altcineva“ sa hotarasca pentru noi. Delegarea libertatii este deci un act liber. Atita vreme cit eu pot hotari in privinta mea, nimeni nu poate hotari in locul meu decit daca eu hotarasc acest lucru. Numai atita vreme cit sint apt sa hotarasc in ce ma priveste libertatea poate fi delegata. Concesionarea libertatii este ea insasi un act de libertate si eu ramin liber si ma recunosc ca atare in „fiinta“ in care am operat acest transfer. In chip liber am ales sa imi declin libertatea si sa o pun in mina „altuia“ intr o privinta anume a vietii mele.
Aceasta concesionare a libertatii nu poate avea loc decit in virtutea increderii: sint incredintat ca delegarea hotaririi mele nu se intoarce impotriva libertatii mele, ci, dimpotriva, ca aceasta renuntare nu face decit sa creeze cadrul in care libertatea mea, in toate celelalte privinte, va fi sporita. Eu si ceilalti asemenea mie ne delegam hotarirea in privinta noastra pentru a putea fi in cele din urma mai liberi.
Aceasta concesionare a libertatii nu se poate face decit intr o privinta anume a vietii mele; ea reprezinta o concesionare partiala a libertatii, pentru ca nimeni nu si instraineaza integral libertatea decit daca in chip liber vrea sa devina sclav, deci daca in chip liber el vrea sa inceteze sa fie liber.*
Dar de ce trebuie libertatea sa fie partial concesionata? Acest lucru se intimpla tocmai in vederea functionarii ei: atunci cind e vorba de „multi“ si de „toti“, libertatea nu se poate exersa decit daca se autoingradeste. Libertatea mea si a celorlalti asemenea mie se deleaga in anumite privinte pentru a elibera si a lasa apoi permanent liber spatiul libertatii mele si al libertatii celorlalti. Delegarea libertatii este forma gravitationala a libertatii in cimpul de intretaiere a libertatii celor multi si a libertatii tuturor. Pentru ca libertatile sa nu se anuleze reciproc, pentru ca proiectele si preluarile in proiect sa se poata misca liber, este nevoie ca o parte a libertatii fiecaruia dintre noi sa fie declinata. Libertatea se ia acum pe sine in proiect impotriva propriei ei utilizari arbitrare. Abia aceasta declinare partiala a libertatii creeaza cadrul in care libertatea fiecaruia dintre noi devine libertate reala. Cadrul este limita de care libertatea are nevoie pentru a implini conditia gravitationala a functionarii ei in spatiul multora si al tuturor.

Dar aceasta delegare a libertatii care creeaza cadrul nu se face in contul cuiva. Nu o persoana anume devine depozitara eurilor libere care au intrat in declinare si care au renuntat intr o privinta anume la exersarea alegerii si hotaririi lor. Delegarea libertatii trebuie sa se faca in contul unei instante care nu are alta atributie decit aceea de a depozita restrictia libertatii ca libertate delegata. Instanta care preia libertatea delegata si ajunge in felul acesta sa hotarasca in privinta noastra este legea. Legea este spatiul neutru obtinut in urma renuntarilor libere la un cuantum de libertate in vederea obtinerii unei constringeri (si a unei libertati) comune. Din clipa in care este votata, legea devine libertatea impersonala care functioneaza ca limita pentru libertatea fiecaruia dintre noi. Libertatea impersonala este echivalenta cu depersonalizarea puterii, deci cu obtinerea garantiei ca nimeni nu poate fi preluat silnic si arbitrar in proiectul cuiva. Libertatea impersonala si puterea depersonalizata ofera certitudinea libertatii in spatiul multora si al tuturor.
Ca depozit rezultat de pe urma donatiilor de libertate, legea asaza libertatea la mijloc intre noi toti si toti sintem asezati la aceeasi distanta fata de rezultatul liberei noastre depuneri. Forta acestui depozit de libertate delegata provine tocmai din situarea lui in mijloc, in singurul loc in care, apartinind tuturor, el nu este al nimanui. Doar aceasta constringatoare neclintire a lui devine o garantie pentru libertatea fiecaruia dintre noi. Legea este constringerea ca libertate a tuturor in vederea libertatii fiecaruia. Forma suprema de a hotari in privinta multora si a tuturor, ea reprezinta mecanismul prin care libertatea isi creeaza conditia gravitationala a exersarii ei ca libertate individuala in spatiul multora si al tuturor. Alaturi de limitele pe care le pune in joc fondul intim strain si de limita „inventarului posibilitatilor mele“ -; cimpul finit de posibilitati in care se misca alegerea mea (vezi capitolul Elementele fondului intim strain) -; legea este cea de a treia fata gravitationala a libertatii. Dar spre deosebire de celelalte doua, care conditioneaza libertatea din afara ei (ele pun in joc limite primite, si astfel impuse), legea este singura limita pe care libertatea o intilneste dupa ce ea insasi si a pus o in cale. Legea este rezultatul libertatii care isi proiecteaza singura limita menita sa faca libertatea cu putinta. Legea este libertatea care se ia pe sine in proiect in vederea unei ingradiri eliberatoare, e libertatea care se ingradeste pentru a putea functiona ca libertate.
Ca lege buna, legea educa libertatea. Ea reface scenariul paideic ca scenariu al puterii la scara unei societati intregi. Intrucit in ea sint acumulate depunerile de libertate ale generatiilor succesive, ea este mai libera -; si deci mai puternica -; decit fiecare individ in parte. Prestigiul si autoritatea legii vin din gradul de libertate pe care ea il inchide in sine. Tocmai in virtutea gradului sau sporit de libertate ea poate sa educe si sa devina sporitoare. Pentru ca in ea este acumulata, prin transferuri succesive, libertatea multora si a tuturor, ea poate, la rindul ei, sa transfere libertate. Hotarind in privinta tuturor, fiind „cea mai libera“, ea da tiparul libertatii si conturul pe care trebuie sa l aiba un eu pentru ca sa poata apoi hotari singur. Adevarata lege hotaraste in vederea hotaririi tale. Ea ne formeaza in vederea libertatii, si nu a supunerii, si daca ne supune o face in vederea libertatii noastre. O societate este libera atunci cind ne conduce pe toti pina la punctul in care, la rindul nostru, devenim liberi si sintem capabili sa ne creem un destin. O societate este libera atunci cind formeaza euri apte sa se hotarasca si nu doar sa fie hotarite. Orice societate asezata pe legi bune da hotare fiecarui eu -; il „hotaraste“ -;, pentru ca apoi, prin hotaririle sale, el sa aiba ce depune „la mijloc“, in zestrea de libertate impersonala a unei societati. Cind acest dublu transfer de libertate se blocheaza, o societate isi pierde libertatea. O societate este nelibera cind cei care o alcatuiesc nu mai primesc si nu mai dau libertate.
Cine dintre noi n a cunoscut macar o data in viata splendoarea istoriei care se face peste capetele noastre? De abia atunci simtim cit e de mare umbra de nefericire care se profileaza la orizontul fiecarei alegeri hartuite de teama unui pariu pierdut. Nu aspiram oare cu totii in secret sa fim scutiti de darul incomod al deciziei, cu care cel mai adesea nu stim prea bine ce trebuie sa facem? Si nu este tocmai copilaria, in care greul hotaririlor se ia peste capetele noastre, virsta fericirii uitate? De ce sa traim atunci crispati in raza obligatiei de a ne da un destin? Si de ce sa trebuiasca sa raspundem pentru folosirea unui dar pe care nu l am asteptat si despre care nimeni nu ne a intrebat vreodata daca vrem sa l primim? Din toate punctele de vedere este mai comod ca altul sa hotarasca pentru noi si sa ne dea, in schimbul renuntarii la povara libertatii, portia noastra de destin. Ca aceasta portie nu e chiar cea sperata? Dar in asteptarea parintelui cel bun, ne putem oricind multumi cu cel care accepta sa preia rolul despovararii noastre si care ramine un parinte, chiar daca, hotarind pentru noi, pedepseste, terorizeaza si uneori omoara.
Dar exista acest altul? Exista altul care sa faca in locul nostru ceea ce noi insine nu vrem sa facem pentru noi? Exista altul care sa se ia si sa ne ia atit de tare in serios, incit sa vrea sa ne dea hotarele pe care noi, din teama, prostie ori lene, nu vrem sau nu sintem apti sa ni le dam? Care sa excite in noi frica de destin si sa intretina, mereu vie, nevoia ca altul sa hotarasca pentru noi? Care sa spuna: „Se da destin. Veniti sa va luati destin...“? Un altul care, speculind incapacitatea noastra de a hotari, sa ne faca sa ne intrebam infricosati: „Daca nimeni nu va mai hotari pentru noi?“
Ori de cite ori se iveste cel dispus sa hotarasca pentru multi si toti din exces de libertate, el este precedat de cei dispusi sa se supuna din frica de destin. Acestia il creeaza pe primul. Este nevoie mai intii sa apara vidul hotaririi proprii pentru ca el sa poata fi umplut de inclinatia altcuiva de a decide in exces. E nevoie ca frica de destin a celor multi sa se intilneasca in chip armonios cu excesul de libertate al celor putini pentru ca faptul de a hotari in privinta multora sa se petreaca altfel decit dupa scenariul legii. Orice dictatura, ca forma a puterii pervertite si ca maladie suprema a libertatii, isi afla radacina in frica de destin si in excesul de libertate care stau la pinda in noi.
Daca toti oamenii sint „liberi de la natura“, daca nimeni nu s a nascut sclav, nu inseamna ca toate exemplarele speciei umane sint traversate de acelasi elan al libertatii. In fiecare dintre noi exista un dozaj de elemente care, niciodata acelasi, face ca nici unul din chipurile libertatii sa nu poata fi asemanat cu altul. Se poate intimpla ca instinctul libertatii sa fie atit de anemic in noi, incit fiecare pas pe care trebuie sa l facem in viata sa ne para un calvar. Alegerea poate sa capete un asemenea prestigiu in ochii nostri, incit sa evitam constant sa ne expunem riscului ei. Povara deciziei poate sa ajunga atit de mare, incit sa nu fim capabili sa hotarim nici macar in privinta noastra. Raspunderea in fata fiecarui gest poate sa ni se para atit de covirsitoare, incit sa nu mai ajungem niciodata sa intreprindem nimic. Oboseala si lehamitea pot fi atit de mari, incit toate proiectele sa ni se para lipsite de sens. Intuitia posibilului poate sa imi lipseasca in asemenea masura, incit sa mi fie imposibil sa mi evaluez posibilitatile si sa mi construiesc un destin. Pot sa mi propun tinte pe care nu le pot atinge, asa cum pot sa n am curajul de a mi propune altele care imi stau la indemina. Pe scurt, asa cum trupul poate sa mi fie afectat din nastere, pot sa stau din capul locului sub o maladie de destin. -; Dimpotriva, pot sa fiu victima unui impetus nestavilit, sa fiu traversat de un neobosit elan al depasirii, in asa fel incit nimic sa nu mi se para indeajuns de vast pentru a umple ambitia proiectelor mele. Pot sa vreau sa fac ctitorii cu nemiluita si vastitatea proiectului si a preluarii in proiect sa mearga de la „mine“ si de la „altul“ pina la „multi“ si pina la omenirea toata. Pot sa doresc un cintec vast cit lumea si lumea sa imi para mica pentru nesatul eului meu.
Pe de alta parte, insusi faptul ca libertatea se educa implica existenta unor grade de libertate diferite si posibilitatea transferului de la „mai mult“ la „mai putin“. Or, se poate foarte bine ca formarea mea in sfera libertatii sa fie si sa ramina precara, sa imi ignor posibilul sau sa am o proasta asezare in orizontul lui si, intrucit cultura proiectului si a alegerii imi lipseste, sa nu stiu sa imi adaptez proiectele la conditiile lumii in care traiesc. Ca unul pe care nimeni nu l a preluat vreodata in proiectul eliberarii lui, eu sint, fireste, cu mult mai putin liber decit discipolul „celui mai liber“ om sau decit cetateanul „celei mai libere“ lumi.
Tocmai pentru ca libertatea este inegal distribuita si inegal educata, frica de destin se poate intilni cu excesul de libertate si in felul acesta altcineva, in absenta legii bune sau a bunei ei aplicari, poate ajunge sa hotarasca in privinta multora si a tuturor. Cind altul ia locul legii si hotaraste pentru toti, el ia raspunderea libertatii tuturor si toti poarta raspunderea abdicarii de la libertatea lor. In acest caz, delegarea hotaririi nu se mai face in vederea obtinerii spatiului real al libertatii, ci a evacuarii libertatii in intregul ei.
Cind lucrul acesta se intimpla, cind chipul libertatii fiecaruia ia chipul libertatii unui singur om si in felul acesta el dispare ca forma originala a libertatii, in specia umana isi face aparitia tiparul. Expresia umana a tiparului este destinul colectiv. Spre deosebire de tiparul legii, care da forma in vederea libertatii, tiparul pe care l pune in joc destinul colectiv toarna intr o unica forma tocmai pentru a scuti de libertate. El uniformizeaza. Destinul colectiv e uniforma unui popor. In destinul colectiv toti se definesc prin altul si acesta, la rindul lui, prin toti. Pentru ca nu mai vor sa se defineasca singuri, pentru ca nu mai vor sa si dea un hotar, toti cer uniforma proiectului unic si a unicei preluari in proiect. Toti consimt la libertatea unui singur om si accepta sa devina termeni in definirea lui. Ei se definesc prin definitia lui. Abandonarea libertatii ia acum forma nevoii de a ti se da un destin. Insa cum in mod individual destinul nu poate fi dat si primit, ci doar construit, el nu se da decit ca destin colectiv. Destinul colectiv e limita primita de toti prin mutarea sursei libertatii din fiecare si din toti in altul. Nu mai exista acum decit „toti“ si „altul“. Eu mi am inlaturat hotarul propriu si nu mai sint decit prin vastitatea proiectului care nu mi apartine, dar in care am consimtit sa fiu preluat si din care fac parte impreuna cu toti. La rindul lui, altul are nevoie de toti pentru a se putea defini. „Toti“ sint mijloace pentru realizarea proiectului lui si el nu poate exista decit in masura in care ii poate prelua pe toti in proiect. Asa cum „toti“ exista doar prin el, el nu poate exista fara „toti“. Destinul colectiv este complicitatea dintre cei care si au concesionat libertatea si cel care a preluat o pentru a se defini pe sine si pentru a i defini pe toti.
Dar aceasta complicitate care sta la baza destinului colectiv atrage dupa sine raspunderea si vina colectiva. Cei care isi concesioneaza libertatea si o pun in mina unui singur om raspund de felul in care acesta o utilizeaza cu consimtamintul si in numele lor. Daca din vastitatea proiectului in care sintem preluati face parte si crima, noi ne definim prin acest proiect si sintem cu totii partasi la crima. Cind un popor intreg hotaraste nu in vederea eliberarii, ci a abdicarii de la libertate, el raspunde in fata celorlalti si este exclus din Istorie. Istoria este locul libertatii popoarelor. Poporul a carui libertate se reduce la libertatea unui singur om este poporul cel mai sarac in libertate si el nu poate avea si nu poate face istorie. O societate saraca in libertate dispare din Istorie.
ADAOS. Expresia „istoria se face peste capetele noastre“, cit si aceea de „destin colectiv“ trebuie intelese in functie de prezenta sau absenta consimtirii.
Un popor poate sa se puna in mina cuiva si sa decada astfel din libertatea lui de bunavoie. El poate sa cultive o mistica a supunerii si sa l aleaga liber pe cel care ii propune idealul ascultarii. Pentru ca intre cel care da si cel care ia libertatea exista o complicitate, cel care da se recunoaste in cel care ia si el adora in acesta tocmai chipul pierdut al libertatii sale. Pentru ca sursa libertatii lui s a mutat in altul, altul este in chip firesc zeificat. El il numeste Führer pe cel care ii conduce viata si care, in locul lui, ii da un destin. Si el va omori, daca acesta ii spune sa omoare, si va muri, daca acesta i o cere. Destinul colectiv rezulta aici din voluptatea asumarii colective a hotarului primit si doar in acest caz, al consimtirii, raspunderea si vina devin colective.
In schimb, cind un popor este cucerit si ajunge sa primeasca un destin prin „alegeri nelibere“, insasi calitatea de victima colectiva ii confera un destin colectiv. In acest caz, cind un popor isi pierde libertatea impotriva vointei sale, raspunderea si vina nu sint colective si ele revin doar celor care l au obligat sa intre intr un proiect devastator. Eu nu raspund si nu sint vinovat acum pentru faptul ca incep prin a spune ceea ce nu vreau sa spun si pentru ca termin prin a gindi asa cum ajung sa gindesc. Pentru ca intre mine si cel care mi a luat libertatea nu exista o complicitate, eu il numesc pe acesta „conducator“ doar in chip silnic si urasc in el chipul pierdut al libertatii mele. Si eu nu sint vinovat nici daca termin prin a l alege liber pe cel care mi a rapit libertatea, pentru ca intre timp am devenit victima mutilarii care m a supus.
Desi in ambele cazuri „istoria se face peste capetele noastre“, destinul colectiv este in cele doua cazuri diferit: intr unul, el este rezultatul unui dictat dorit, cerut si acceptat; in celalalt, al unuia indurat. Deosebirea intre nazism si comunism este deosebirea intre un scenariu masochist si un viol.