Referat, comentariu, eseu, proiect, lucrare bacalaureat, liceu si facultate
Top referateAdmitereTesteUtileContact
      
    


 


Ultimele referate adaugate

Adauga referat - poti sa ne ajuti cu un referat?

Politica de confidentialitate



Ultimele referate descarcare de pe site
  CREDITUL IPOTECAR PENTRU INVESTITII IMOBILIARE (economie)
  Comertul cu amanuntul (economie)
  IDENTIFICAREA CRIMINALISTICA (drept)
  Mecanismul motor, Biela, organe mobile proiect (diverse)
  O scrisoare pierduta (romana)
  O scrisoare pierduta (romana)
  Ion DRUTA (romana)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  Starea civila (geografie)
 




Ultimele referate cautate in site
   domnisoara hus
   legume
    istoria unui galban
   metanol
   recapitulare
   profitul
   caract
   comentariu liric
   radiolocatia
   praslea cel voinic si merele da aur
 
despre:
 
INDIVIZIBILITATE SI STRUCTURA
Colt dreapta
Vizite: ? Nota: ? Ce reprezinta? Intrebari si raspunsuri
 
Sistemul psiho-etico-pedagogic al lui Alfred Adler este logic (pana la absurd !) in articulatiile sale numai daca se are in vedere teoria „complexului de inferioritate". in rest, contradictiile cele mai elementare abunda. El sustine, de exemplu, pe de o parte ideca indivizibilitatii personalitatii umane (individuus !), dar pe de alta parte nu ezita sa vorbeasca la fiecare pas despre „structura psihica" sau despre structura „organului psihic". Structura indivizibila insa nu poate exista. Daca matematicienii admit, in lumea constructiilor abstracte, „multimi" compuse dintr-un singur element (caz in care copula „compuse" este o absurditate) si „multimi vide", in lumea reala nu exista si nu pot exista sisteme „compuse" dintr-un singur element, adica structurate si in acelasi timp indivizibile,intrucat o structura presupune cel putin doua elemente si raporturile dintre ele, ergodivizibilitatea ca o consecinta nu numai logica, dar si ontologica. Un organism uman, de exemplu, isi poate continua viata fara apendice, fara splina, fara un rinichi sau fara un plaman, fara amigdale, fara ochi, fara urechi, fara tuspatru membrele, desi toate acestea sunt elemente (si nu toate apendiculare !) ale organismului ca structura sistemica. Organismul isi continua viata si in cazul unor imense lacune in structura psihicului, proba facandu-ne-o existenta idiotilor, de pilda, nivelul cel mai de jos al deficientei mintale. insesi ideile adleriene de inferioritate a organelor si de compensare-supracompensare presupun stari de structura si transformari de structura, inclusiv ideea divizibilitatii structurii, in cazurile in care din „stilul de viata" trebuie eliminate si, ne asigura Adler, de fapt se si ajunge la eliminarea unor componente antisociale din conceptia despre lume si viata a individului si la „inlocuirea" unor trasaturi de caracter prin altele, mai conforme cu integrarea sociala. m2h6he



La drept vorbind, ideea indivizibilitatii psihicului vine in flagranta contradictie cu optimismul pedagogic al acestui oculist convertit la psihologie si psihoterapeutica43. El nu numai ca neaga orice potential sau substrat innascut pentru trasaturile de caracter44 (ceea ce, desigur, este veridic, dar in contradictie cu propria sa conceptie despre „inferioritati" innascute care, de fapt, dupa Adler, ar determina caracterul ca trasatura a personalitatii omului)45, ci neaga si caracterul nativ a ceea ce noi numim „tip de activitate nervoasa superioara" sau, in termenii psihologiei clasice, „temperament", postuland dislocarea facila a acestora, trecerea fara dificultati insurmontabile de la un tip la altul, ca si cum ar fi vorba de inlocuirea mecanica de tipuri de motoare in caroseria unui automobil. „Seintampla... — scrie el — ca diferitele temperamente sa se detaseze unul de altul. De exemplu, un copil care la inceput este coleric va deveni mai tarziu melancolic si poate in cele din urma flegmatic. in legatura cu sanguinicul trebuie sa constatam ca in el se manifesta individul care, ca copil, a fost cel mai putin expus sa-si exercite sentimentul de inferioritate, in care nu s-au produs catusi de putin deficiente organice si care n-a suferit de pe urma excitatiilor puternice, asa incat s-a putut dezvolta in liniste, obisnuindu-se sa iubeasca viata si sa inainteze in ea cu pasi siguri"46. Daca ar fi sa se respecte intocmai fundamentele „psihologiei individuale" adleriene, ar trebui, dimpotriva, sa se traga concluzia ca toti sanguinicii sunt sortiti sa devina niste nulitati, deoarece le lipseste imboldul magic al „sentimentului de inferioritate".
Tinzand, asa cum bine observa Josef Rattner, sa reduca rolul determinismului biologic si al ereditatii, spre a face cat mai mult loc posibilitatilor individuale47 (ca si cum o „vocatie", un „dar", un element nativ nu ar constitui in acelasi timp si o „posibilitate individuala" !), Adler se angajeaza pana la urma pe o cale divergenta fata de propria sa cale, sprijinindu-se in mod critic — din punctul sau de vedere — si pe cunoscuta lucrare a lui Ernest Kretschmer, Charakter und Temperament (1921), in care se demonstreaza relatiile dintre temperament si sistemul endocrin48. Dar acest lucru il face numai pentru ca gaseste din nou material apt sa-i ilustreze teoria „complexului de inferioritate". Dupa ce ne arata ca tipurile sunt de o rara flexibilitate si ca, de exemplu, temperamentul flegmatic nu este niciodata altceva decat „o masca artificiala", „o maniera de securizare, un raspuns semnificativ la intrebarile puse de viata" si ca, prin urmare, cu greu s-ar putea admite rolul secretiilor endocrine in determinarea temperamentului49, Adler scrie: „Nu putem trece usor peste aceasta observatie semnificativa, chiar daca s-ar ajunge sa se demonstreze ca au temperament flegmatic doar cei la care s-a dovedit o tulburare patologica in secretia glandei tiroide. Nu aceasta este esenta fenomenului, ci avem de-a face aici cu un intreg fascicul de cauze si de scopuri, cu un intreg complex de functiuni organice si de influente exterioare, care genereaza mai intai un sentiment de inferioritate organica, de unde pornesc apoi tentativele individului, dintre care una poate fi protejarea, cu ajutorul unui temperament flegmatic, a sentimentului personalitatii, impotriva lezarii acestuia. Cu alte cuvinte, ne regasim aici in fata unui tip despre care am mai discutat, numai ca acum trebuie sa specificam ca pe primul plan trec inferioritatea organica a glandei tiroide si consecintele ei, inferioritate care determina situarea pe opozitie mai modesta in viata si pe care acum incearca sa o compenseze printr-un artificiu psihic, cum este nepasarea"50. Iar mai departe: „Dat fiind apoi faptul ca suntem obligati sa admitem ca, in realitate, nu exista nici un aspect al vietii psihice care sa se poata raporta direct la functiile glandelor sexuale, ca nu exista aspecte care sa rezulte dintr-o situatie determinata „glande sexuale-boala", inseamna ca si aici ne lipseste baza solida pentru o fundamentare psihologica. Putem sa stabilim doar ca si de la glandele sexuale emana anumite impulsuri necesare vietii, impulsuri care pun bazele pozitiei copilului in mediul sau specific, dar care pot sa provina si de la alte organe si care nu conduc in mod necesar la o structura psihica clara"51.


Critica absolutizarii determinismului biochimic al vietii psihice trebuie sa aiba, bineinteles, votul nostru, dar Adler o face in favoarea monoideismului sau absolutizant prin definitie, punand la baza intregului comportament uman „complexul de inferioritate" si adaptand, cu sadismul teoretic de rigoare, toate faptele la acest „pat alluiProcust".
Daca Adler accentueaza caracterul unitar si de unicat al fiecarei persoane umane, afirmand cateodata ca diviziunea psihicului in constient si inconstient este artificiala52 si incercand sa estompeze colturile si scizurile structurii psihicului (mitica indivizibilitate a personalitatii), el o face in semn de reactie, adesea necontrolata logic, impotriva freudismului, care legitimase o viziune structuralista in psihologie; in realitate insa Adler isi submineaza propria pozitie teoretica (pentru care s-a propus denumirea de monism psihic53, dar pentru care mai convenabil ar fi termenul monolilism psihic), facand frecvent uz de sintagma „structura psihica" si distingand un constient si un inconstient, acesta din urma incluzand „planul de viata", „stilul de viata", „sentimentul de inferioritate", „sentimentul de comuniune sociala" etc. si demonstrand astfel, de fapt, divizibilitatea personalitatii, cu osebire in cazurile de reeducare, reeducarea neputand fi decat restructurare. Iata in acest sens un citat foarte edificator, pe potriva a nenumarate pagini din opera suprasaturata de motive iterative a lui Adler: „Plan de viata si opinie se completeaza reciproc. Amandoua isi au radacinile intr-o perioada in care copilul este incapabil sa formuleze in cuvinte si concepte concluziile experientei sale. Dar deja in acest stadiu el incepe sa-si dezvolte formele generale ale conduitei, pornind de la concluzii neverbale, adesea de la evenimente inconsistente sau de la experiente inefabile, puternic afective. Aceste concluzii generale si tendintele corespunzatoare, formate intr-o perioada in care cuvintele si conceptele lipsesc, cu toate ca se modifica si se denatureaza, continua sa actioneze ulterior, cand simtul comun intervine ca factor mai mult sau mai putin corectiv si cand ii poate impiedica pe oameni sa se bizuie prea mult pe reguli, pe fraze sau principii. Cum vom vedea mai departe, datoram simtului comun, intarit de sentimental comuniunii sociale, aceasta eliberare de sub tirania unor incercari exagerate de securitate si aparare, care sunt expresia unui penibil sentiment de inferioritate si insecuritate. Cazul care urmeaza, destul de obisnuit, dovedeste intre altele ca acelasi proces eronat se produce si la animale: un catelus a fost dresat sa-si urmeze stapanul pe strada. Era destul de avansat in aceasta deprindere, cand, intr-o zi, nu rezista impulsului de a sari asupra unui automobil in mers. Fu izbit lateral, fara a fi ranit. Era, desigur, o experienta singulara, pentru care nu putea avea de-a gata un raspuns innascut. Nu s-ar putea vorbi decat cu greu de un raspuns conditionat, daca vom spune ca acest caine a continuat sa faca progrese in dresajul sau, dar ca era cu neputinta sa-1 mai duci la locul accidentului. El nu se temea nici de strada, nici de vehicule, ci de locul intamplarii, pentru ca ajunsese la o concluzie generala, din acelea din care trag uneori si oamenii: locul este de vina, nu propria neatentie si lipsa de experienta. Pericolul te pandeste totdeauna din acelasi loc. Multi oameni procedeaza ca acest caine, intretin prejudecati asemanatoare si reusesc cel putin performanta de a nu mai putea fi prejudiciati «intr-un anumit loc». Structuri analoage gasim adesea in nevroza"54.
Nu este prea greu de identificat in structurile psihice descrise de Adler corespondenti ai structurilor „aparatului psihic" descris de Freud. „Planul de viata", de exemplu, despre care Herbert Schafl'er ne spune ca reprezinta motivatiile inconstiente proprii fiecarei fiinte umane, o lege inconstienta care guverneaza personalitatea, corespunde „Sinelui" freudian (das Es), „idealul de personalitate" corespunde „Eului ideal", „stilul de viata" corespunde „Supraeului" (das Uberich), „simtul comun" este echivalentul „principiului realitatii", dupa cum, de asemenea, chiar in citatul de mai sus se pot distinge o serie de „mecanisme de aparare" ale „Eului". Eul (constiinta de sine) se dezvolta ca o putere de previziune, de adaptare anticipativa, ca o fictiune premeditata, ca un fel de „organ al gandirii", generat de permanentul sentiment de insecuritate55. Constiinta ca atare prinde consistenta pe masura ce se constituie si se rafineaza limbajul. „Limbajul — scrie Adler — prezinta o semnificatie din cele mai profunde pentru dezvoltarea vietii psihice umane. Gandirea logica nu este posibila decat daca dispune de limbaj, care, singur, permite formarea notiunilor"56.


in Ober den Nervosen Character se trage o concluzie care calchiaza conceptia freudiana a filiatiei materiale a psihicului: „ceea ce noi numim viata psihica, Psyche, naste din viata organica, obiectiva, din reflex sau din instinct, din viata pulsionala"57. Principiul economic adlerian (analog „libidoului") se numeste vointa, iar uneori, dupa Henri Bergson, elan vital. Psihonevrozele nu sunt decat un produs al amorului-propriu, al ambitiei si vanitatii, servind in ultima analiza la protejarea individului fata de un contact prea dur cu viata si exigentele acesteia. Nevroticul, care isi structureaza un „ideal de personalitate" ca un complement al dorintei de securitate si la care primeaza vointa de putere, ca expresie a cautarii perfectiunii58, cautare mai febrila decat la ceilalti indivizi, pune in evidenta marcante structuri specifice in acest sens, fapt care nu-i scapa lui Adlcr, care, la un moment dat, ne pune chiar si in fata unei scheme grafice a „idealului de personalitate ca scop" („Personlichkeitsideal als Zweck")59, pe care ne-o explica intr-o terminologie structuralista (componente, asociatii posibile intre „elementele componente" etc). „Idealul de personalitate — scrie el — prezinta, fireste, cel putin in majoritatea cazurilor, un mare numar de nuante, fiecare fiind determinata de o inferioritate organica distincta, cei mai multi indivizi avand in general mai mult decat o inferioritate. Iata aici o schema provizorie, cu siguranta incompleta, deoarece nu s-a tinut seama de rectificarile aduse de sentimentele altruiste, schema care se potriveste mai mult psihicului abstract al individului nevrotic decat structurii concrete si reale a psihicului sanatos. Consultand aceasta schema, destinata sa ne ofere un mijloc de orientare superficiala, trebuie sa ne gandim la nenumaratele asociatii posibile intre elementele care o compun"**'.
Fiecare vector al nevrozei, ca si mecanismul psihic pe care acesta se sprijina, ne spune Adler, poate deveni constient sau poate fi facut accesibil constiintei cu ajutorul unei imagini-amintire („Erinnerungsbild")61, care poate sa-si aiba sursa in experienta infantila sau poate fi doar un produs al imaginatiei, un simbol, un fel de eticheta care desemneaza un anumit mod de reactie. Aceasta imagine care, conform principiului efortului minim al lui Avenarius, rezulta din tendinta de economie a gandirii, nu este decat reziduul unui eveniment psihic, prin intermediul caruia s-a realizat la un moment dat vointa de putere. Dupa Adler, dorinta de dominatie apare din cea mai frageda copilarie, copiind un model indiscutabil, plasat la o altitudine maxima, conceput din toate perfectiunile imaginabile, pe cand individul isi impune un efort voluntar durabil „spre a urmari cu ochii inchisi, cu o ascultare oarba, ideea directoare reprezentata de vointa de putere"62. O serie de „incercari de tatonare" au drept scop realizarea compensarii sentimentului de inferioritate primitiv. „intr-o situatie de inferioritate psihica, ideea directoare, personificata, divinizata — scrie Adler —, apare adesea ca un al doilea Eu, ca o voce interioara care, asemenea demonului lui Socrate, avertizeaza, incurajeaza, pedepseste, acuza"63. Avem aici un calc cat se poate de straveziu al Supraeului definit de Freud, fiind vadit faptul ca Adler nu a putut evita esafodajul structural al asa-nu-mitelor „instante ale psihicului" descrise de parintele psihanalizei, pe care le combate pur si simplu formal, din ratiuni de polemica programata afectiv, dar pe care, pe de alta parte, le adopta sub travestiri lesne de strapuns.



Colt dreapta
Creeaza cont
Comentarii:

Nu ai gasit ce cautai? Crezi ca ceva ne lipseste? Lasa-ti comentariul si incercam sa te ajutam.
Esti satisfacut de calitarea acestui referat, eseu, cometariu? Apreciem aprecierile voastre.

Nume (obligatoriu):

Email (obligatoriu, nu va fi publicat):

Site URL (optional):


Comentariile tale: (NO HTML)


Noteaza referatul:
In prezent referatul este notat cu: ? (media unui numar de ? de note primite).

2345678910



 
Copyright 2005 - 2024 | Trimite referat | Harta site | Adauga in favorite
Colt dreapta