Obiectiv general: asimilarea perspectivei cognitiv informationale asupra sistemelor
mnezice.
3.1. MEMORIA DE SCURTA DURATA SAU MEMORIA DE LUCRU
Pe la sfarsitul anilor 50, au inceput sa apara in literatura
de specialitate tot mai multe teoretizari ale diferentei dintre memoria imediata
sau de scurta durata si memoria de lunga durata. Modelul care s-a impus ulterior
si a facut o lunga cariera in psihologia cognitiva, va apare in
1968, intr-un studiu elaborat de R.C. Atkinson si R.M. Shiffrin: Human
memory: A proposed System and its control processes. Potrivit acestui model,
informatia stocata in memoria senzoriala (MS) e transmisa ulterior memoriei
de scurta durata (MSD) care are o capacitate limitata, atat ca durata,
cat si ca volum. Din MSD, o parte a informatiei este transferata in
memoria de lunga durata (MLD). Reprezentarea schematica a modelului propus de
Atkinson & Shiffrin e prezentata in figura 3.1.
Fig. 3.1. Reprezentarea schematica a modelului memoriei (Atkinson & Shiffrin,
1968) c2n5ny
Se contura, astfel, ideea existentei unei diferente structurale intre
MSD si MLD: MSD si MLD sunt doua sisteme autonome, distincte, chiar daca se
afla in interactiune. In favoarea diferentei structurale dintre
cele doua sisteme ale memoriei au fost invocate o serie de date experimentale
vizand capacitatea, durata, timpul de codare a informatiei, actualizarea
si baza neurofiziologica. Ele sunt prezentate succint in tabelul nr. 3.1.
Tabelul nr. 3.1. Principalele diferente dintre MSD si MLD
ASPECTE DIFERENTIALE TIPURI DE MEMORIE MSD
MLD1. Capacitatea limitata (7±2) nelimitata
2. Durata limitata (2-20 sec.) nelimitata (intreaga viata)
3. Tipul de codare al informatiei verbala sau imagistica semantica
4. Actualizarea seriala paralela
5. Baza neurofiziologica hipocampus ariile parieto-occipitale stangi
Longevitatea modelului a fost sustinuta nu numai de datele experimentale, ci
si de compatibilitatea lui cu experienta subiectiva. In fiecare moment
uitam o mare parte din ceea ce am auzit sau vazut anterior. O parte infima din
aceasta informatie intra in memoria noastra de lunga durata si o putem
recunoaste sau ne-o putem reaminti dupa intervale mari de timp, de la cateva
ore, la ani intregi. Ganditi-va doar cat va mai reamintiti
din informatia prezentata in primul capitol din acest volum? Cu siguranta,
cea mai mare parte a informatiei a fost uitata. La fel ni se intampla
cand cautam in cartea de telefon numele unei persoane. Daca nu-l
repetam de cateva ori, sau daca nu-l scriem pe o bucata de hartie,
dupa cateva minute - uneori secunde - trebuie sa reluam cautarea noastra
de la inceput. Prin repetitie, o informatie intra din MSD in MLD
(repetitio mater studiorum est).
O examinare mai atenta a datelor experimentale, care urmeaza imediat, ne face
sa sustinem, in pofida unei traditii indelungate, ca intre
MSD si MLD nu exista diferente structurale. Mai precis, diferentele dintre MSD
si MLD sunt diferentele dintre doua stari ale aceluiasi sistem, nu diferentele
dintre doua sisteme diferite. Memoria de scurta durata, care este coextensiva
cu memoria de lucru, reprezinta cunostintele activate din memoria de lunga durata
. Pe scurt, memoria de scurta durata sau de lucru, este partea activata a memoriei
de lunga durata. Diferentele dintre MSD si MLD sunt, asadar, de stare sau de
nivel de activare a cunostintelor. Ele nu sunt doua sisteme mnezice autonome.
Din multimea totala a cunostintelor de care dispune subiectul uman (MLD), acele
cunostinte care sunt temporar mai activate vor fi numite memorie de scurta durata
sau, mai preferabil - memorie de lucru. Sa procedam acum, pas cu pas, la analiza
probelor experimentale si teoretice care ne motiveaza optiunea teoretica prezentata
mai sus. Abia dupa examinarea lor vom reveni asupra tezei noastre.
3.1.1. Capacitatea memoriei de scurta durata
Una dintre metodele cele mai frecvent utilizate pentru estimarea capacitatii
MSD consta in prezentarea succesiva a unei serii de itemi (ex: cifre,
imagini, litere). Expunerea itemilor respectivi este intrerupta la un
moment dat, iar subiectii sunt solicitati sa-si reaminteasca in ordine
inversa prezentarii - de la cel mai recent, la cel mai indepartat item
- cat mai multi itemi posibili. Procedura se poate repeta de mai multe
ori si/sau cu mai multe tipuri de materiale. Se constata, in mod regulat,
ca subiectii nu intampina probleme deosebite in reamintirea
ultimilor 3-5 itemi (primii - in ordinea solicitata de reproducere). Performantele
lor de reamintire ating, in medie, 7 itemi, foarte putini reusind sa-si
reaminteasca 8-9 itemi. Realizand o serie de experiente de acest gen,
G.A. Miller (1956) le consemneaza intr-un articol clasic: The magical
number seven plus or minus two:Some limits on our capacity for processing information
(Numarul magic sapte plus sau minus doi: cateva limitari ale capacitatii
noastre de procesare a informatiei). Asa cum sugereaza si titlul, numarul de
itemi pe care il putem reactualiza la cateva secunde dupa prezentarea
unui "material", variaza in jurul valorii de 7±2. In
jargonul psihologic aceasta inseamna ca volumul sau capacitatea memoriei
de scurta durata este de 7±2 itemi.
Contrapuse memoriei de lunga durata, cu volumul imens, practic nelimitat de
stocare a cunostintelor, aceste date experimentale au creat impresia ca avem
de-a face cu doua sisteme diferite ale memoriei, cu doua memorii structural
deosebite una de cealalta. Investigatii ulterioare au aratat ca estimarile lui
Miller erau prea optimiste, MSD retinand doar 2-3 din itemii prezentati
imediat anterior (vezi Richard, 1990). Ceea ce ne intereseaza acum e doar faptul
ca aceste cercetari au consolidat, totusi, ideea existentei a doua blocuri separate
ale memoriei.
Indubitabil, informatia care poate fi reactualizata la un moment dat, este limitata.
Vom explica, intr-un paragraf ulterior, de unde apare aceasta variatie
in masurarea volumului MSD, de la 2-3 la 9 itemi. Aceasta limitare nu
implica, insa, asa cum s-a crezut, existenta a doua tipuri diferite de
memorie. Supunem atentiei doua categorii de rezultate experimentale care ne
duc la cu totul alta concluzie.
Mai intai, s-a confirmat in numeroase randuri, atat
prin analize de caz cat si prin experimente strict controlate, ca volumul
de informatie din MSD se poate mari considerabil daca subiectul uman grupeaza
informatia in unitati cu sens, mai generale. Aceste unitati au fost numite,
chiar de catre G.A. Miller, chunks, termen care nu are o traducere adecvata
in limba romana, dar nici in alte limbi de circulatie, ca
franceza sau germana, ceea ce a facut ca el sa fie preluat ca un termen pass-partout,
in forma originala . Un chunk este cea mai inalta modalitate de
organizare a informatiei de care dispune un subiect la un moment dat. Asadar,
volumul informatiei pe care o putem retine pe termen scurt, creste considerabil
daca reusim sa integram aceasta informatie in unitati de semnificatie.
Cititi seria de cifre prezentata mai jos:
064116101115
Inchideti ochii si incercati sa le reproduceti in ordinea
citirii lor. E foarte probabil sa aveti dificultati serioase in reamintirea
tuturor cifrelor. In definitiv, sunt douasprezece cifre, ceea ce depaseste
chiar si estimarile "optimiste" ale lui G.A. Miller! Si totusi, eu
pot reproduce fara dificultate aceasta secventa numerica, dar nu pentru ca am
o MSD prodigioasa, ci pentru ca segmentez secventa respectiva in cateva
unitati semnificative - din punctul meu de vedere: 064 - prefixul telefonic
pentru Cluj-Napoca, 116101 - numarul telefonic al Universitatii si 115 - extensia
de la Catedra de Psihologie. Am redus, astfel, informatia la patru chunksuri,
ceea ce corespunde intru totul estimarilor volumului MSD.
Incercati o segmentare similara pentru sirul de litere:
CIAFBIUSAKGBURSS
In loc sa memorati fiecare litera in parte, probabil le-ati grupat
deja, in cinci unitati de sens: CIA / FBI / USA / KGB / URSS, rezultand
astfel cinci grupuri semantice sau chunksuri. La un nivel superior de organizare
a informatiei, putem construi doar trei unitati de semnificatie: "servicii
secrete", "USA", "URSS". Cu cat dispunem de mai
multe cunostinte si efectuam mai multe procesari asupra informatiei de intrare,
cu atat mai integrative sunt unitatile de semnificatie pe care le obtinem.
In faza de reactualizare sau reamintire, informatia initiala poate fi
reconstruita pe baza unui complex proces inferential din unitatile de semnificatie
stocate.
La prima vedere s-ar parea ca doar am reformulat problema, fara sa o rezolvam.
Capacitatea limitata a MSD se refera acum la chunksuri, nu la itemi. In
realitate, insa, apar cateva aspecte noi, destul de importante.
Intai ca limita capacitatii memoriei nu e data de cantitatea de
informatie, ci de numarul de unitati de semnificatie (chunks), ceea ce e cu
totul altceva. Aceste grupuri de semnificatie pot contine mai multa sau mai
putina informatie, in functie de gradul de procesare ale carui rezultat
sunt. Altfel spus, volumul informatiei din MSD este variabil, iar aceasta variatie
e data de sememele construite. Numarul acestora in MLD este insa
limitat.
In al doilea rand, si mult mai important, segmentarea informatiei
de intrare si formarea chunksurilor este rezultatul procesarilor descendente
amorsate de cunostintele din memoria de lunga durata a subiectului. Deci, informatiile
nu au intrat initial in MSD dupa care, o parte din ele, au fost transferate
in MLD ci, din memoria senzoriala, au fost puse in corespondenta,
direct cu cunostintele din MLD. Acest lucru a facut posibila categorizarea stimulilor
si organizarea lor pe unitati integrative. Prezenta masiva a bazei de cunostinte
ale subiectului in organizarea informatiei din MSD arata ca aceasta nu
precede MLD si nu poate fi independenta de aceasta. Cunostintele din MLD sunt
inerente constituirii elementelor cu care operam in MSD. A doua linie
de argumentare pe care o vom dezvolta aici, cauta sa arate ca MSD - nu numai
ca nu este independenta de MLD, ci este partea activata a acesteia. Investigatiile
asupra MSD au evidentiat, in numeroase randuri, ca volumul acesteia
pentru aceeasi categorie de stimuli, este extrem de variabila (vezi Wickens
si colab., 1963, Wickens, 1972, Barsalon, 1992). Metodologia generala a acestor
cercetari este simpla, dar riguroasa. Se prezinta subiectilor serii succesive
dintr-o anumita categorie de stimuli. In finalul prezentarii fiecarei
serii se cere subiectilor sa reproduca cat mai multi dintre stimulii anterior
prezentati. Toti cercetatorii mentionati mai sus constata ca, initial, performantele
subiectilor sunt ridicate, dupa care rata reproducerilor se deterioreaza in
mod semnificativ. Or, daca MSD ar fi un sistem autonom, cu o capacitate constanta,
performantele ar trebui sa ramana constante. Stimulii din secventele anterior
prezentate, fie au intrat in MLD, fie au fost uitati, ca atare n-ar avea
cum sa inflluenteze performanta MSD. Daca, dupa prezentarea acestor secvente
de stimuli din aceeasi categorie, subiectilor din lotul experimental li se expune
o noua secventa, dar cu stimuli dintr-o alta categorie, rata reproducerii creste
brusc, in mod semnificativ. Adica volumul MSD, dupa ce s-a contractat,
a intrat brusc in expansiune!
Sa luam un exemplu. Unui lot de subiecti i se va prezenta succesiv o serie de
nume proprii: Ana, Dan, Marina, Ion, Achim, Geta, Suzana. Imediat dupa prezentarea
acestei secvente (a carei lungime poate fi mai mare), subiectii sunt solicitati
sa reproduca cat mai multe din cuvintele prezentate anterior. Se prezinta
apoi o alta serie: :tefania, Violeta, Diana, Aron, Mara, Mircea etc., si se
procedeaza la o noua faza de reproducere. Daca repetam experimentul utilizand
stimuli din aceeasi categorie, vom constata o curba descendenta a performantelor.
La un moment dat, vom schimba categoria stimuluilor din secventele prezentate
si vom alege, de pilda, nume de flori: zambila, trandafir, lacrimioara, crizantema
etc. Vom constata ca rata reproducerilor atinge, iarasi, parametrii maximi.
Experientele de acest gen au fost repetate cu categorii diferite de stimuli
(ex: verbali/nonverbali, imagistici/acustici, cu sens/fara sens etc.), constatandu-se
aceleasi rezultate. Un fapt similar era consemnat de gestaltisti si e cunoscut,
in literatura de specialitate, sub numele de "efectul von Restorff".
Daca subiectii sunt solicitati sa memoreze serii de stimuli dintr-o anumita
categorie, in care este inserat un stimul dintr-o categorie diferita,
rata reamintirii stimulului inserat este mult mai mare decat media ratei
reamintirii celorlalti stimuli. Sa presupunem ca avem seria:
CPDARM8ZTFC
Se observa ca intr-o serie de litere este inserata o cifra. Daca incercam
sa ne reamintim acum secventa de mai sus, e foarte probabil ca cifra respectiva
sa fie cel mai rapid de reactualizat. Efectul von Restorff se poate verifica
cu diverse categorii de materiale experimentale. El poate chiar sa obtureze
efectul pozitiei in serie (3.1.2).
Fluctuatiile capacitatii MSD pot fi explicate exhaustiv si elegant daca consideram
MSD ca o multime de cunostinte activate din MLD. Cu cat sunt mai multe
cunostinte de aceeasi categorie, cu atat mai mare este inhibitia laterala,
deci valoarea de activare a fiecarei unitati de informatie ce trebuie reactualizata,
este mai redusa. Efectul comportamental rezida in scaderea treptata a
performantelor la testul de reproducere. Stimulii din alta categorie nu cad
sub incidenta inhibitiei laterale a stimulilor precedenti. Valoarea lor de activare
este mai mare, iar performantele la testul de reproducere - semnificativ mai
ridicate. Acelasi mecanism explica si efectul von Restorff: stimulul diferential,
oriunde ar fi inserat intr-o serie, are o valoare de activare mai ridicata
si o probabilitate de reactualizare mai buna.
Am trecut in revista doua categorii de date experimentale care au probat
implicarea cunostintelor din MLD in constituirea elementelor MSD si variatia
volumului MSD. Ele nu pot fi explicate daca mentinem ideea ca memoria de scurta
durata este un sistem mnezic autonom independent de MLD. In schimb, aceleasi
rezultate capata explicatie daca consideram MSD ca o multime de unitati cognitive
temporar activate. In plus, aceasta noua abordare a relatiei MSD-MLD,
ca relatia dintre doua stari de activare ale aceleiasi multimi de cunostinte
stocate de sistemul cognitiv, este in concordanta cu toate datele experimentale
privitoare la capacitatea limitata a memoriei temporare. Numarul de unitati
temporar activate este limitat, deoarece resursele de activare sunt limitate.
3.1.2. Durata MSD
Principala metoda de masurare a duratei MSD a fost stabilita de Petterson &
Petterson (1959, 1971). In esenta, ea debuteaza cu prezentarea unui set
de stimuli. Dupa terminarea expunerii acestora, subiectii sunt solicitati sa
reproduca materialul respectiv dupa diverse intervale de timp, de ordinul secundelor.
Pentru a nu permite repetarea, in limbaj intern, a stimulilor prezentati,
subiectii sunt pusi sa execute o sarcina suficient de dificila incat
sa le acapareze resursele disponibile. In varianta initiala, Petterson
& Petterson (1959) au prezentat subiectilor un set de cuvinte a cate
trei litere fiecare. Ulterior, se cere subiectilor sa reproduca lista invatata
la interval de 1 secunda; aceeasi lista trebuia reprodusa dupa 2 secunde s.a.m.d.,
pana la intervalul maxim de 18 secunde. Intre faza de prezentare
a materialului si faza de reproducere, sau intre diversele reproduceri
ale materialului, subiectii sunt solicitati sa numere din trei in trei,
in ordine inversa, incepand cu 418 (ex: 415, 412, 409 etc.).
Rezultatele obtinute sunt prezentate in figura 3.2.
Se poate observa ca rata uitarii este maxima in primele 6 secunde (uitam
peste 50% din materialul memorat), iar dupa 15 secunde uitam aproximativ 90%
din materialul initial, dupa care curba uitarii se aplatizeaza.
Aceasta inseamna ca itemii care pot fi reprodusi dupa acest interval,
apartin deja memoriei de lunga durata. Se conchide ca durata MSD este de aproximativ
15-20 secunde.
Reluat in diverse variante, cu diverse categorii de material, acest tip
de experiment a evidentiat fluctuatia duratei MSD, in functie de similaritatea
dintre materialul invatat si sarcina administrata intre repetitiile
succesive ale acestuia. Cu cat similaritatea este mai mare, cu atat
durata MSD este mai redusa.
Fig. 3.2. Durata MSD (dupa Murdock, 1961)
De pilda, daca initial subiectilor li se prezinta o multime de cuvinte, iar
ulterior, pentru a nu putea repeta "in gand" aceste cuvinte,
sunt solicitati sa rezolve fie o problema de aritmetica (ex: adunarea sau inmultirea
unor numere), fie una verbala (ex: rezolvarea unui careu de cuvinte incrucisate),
se constata ca durata MSD este mai lunga in primul caz decat in
al doilea, deoarece interferenta e mai redusa. Acest fenomen n-ar avea loc daca
MSD ar fi un sistem mnezic independent, durata sa ramanand constanta
si insensibila la interferenta dintre natura materialului de invatat si
sarcina-distractor. Suntem iarasi indreptatiti sa conchidem ca variatiile
in durata MSD se datoreaza inhibitiei reciproce dintre cele doua tipuri
de sarcini. Aceasta inhibitie laterala creste odata cu cresterea similaritatii
dintre materialul de invatat si materialul distractor care interfereaza
si astfel reduc valoarea de activare a materialului de reprodus, reducand
durata MSD. Daca cele doua sarcini sunt neasemanatoare, inhibitia laterala este
mai redusa, valoarea de activare a stimulilor-tinta e mai ridicata si ca atare,
persistenta lor in memorie - mai indelungata (vezi si 3.3.4.).
Acelasi mecanism explica unul din cele mai bine-cunoscute si constante fenomene
din cercetarile asupra memoriei de scurta durata, numit efectul pozitiei in
serie. Devenit unul dintre locurile comune din mai toate manualele de psihologie,
efectul pozitiei in serie exprima faptul ca, cei mai bine retinuti itemi
dintr-o lista, sunt cei de la inceputul si cei de la sfarsitul seriei.
Distributia tipica a ratei reproducerilor corecte este prezentata in figura
3.3.
Fig. 3.3. Efectul pozitiei in serie
Itemii de la inceputul seriei (cuvinte, imagini, silabe etc.) sunt mai
bine reamintiti, deoarece rata lor de activare este mai ridicata (efectul primordialitatii).
La randul ei, aceasta valoare de activare sporita este efectul a doi factori:
(a) inhibitia laterala mai scazuta (ex: primul item nu este inhibat de nici
un alt item anterior, ci doar de cel subsecvent, prin urmare, valoarea sa de
activare este cea mai ridicata; al doilea item are o valoare de activare deja
mai redusa, fiind inhibat si de un item antecedent si de cei subsecventi s.a.m.d.);
(b) oportunitatea repetarii de mai multe ori a primilor itemi din serie - ceea
ce ridica rata lor de activare. Validarea acestei explicatii a fost realizata
de un alt experiment realizat de B. Murdock (1961), care sporeste frecventa
de prezentare a itemilor, pentru a exclude posibilitatea repetarii in
limbaj intern a itemilor deja prezentati. Conform predictiei initiale, se constata
o diminuare semnificativa a ratei reamintirii itemilor de la inceputul
seriei.
Acuratetea sporita a reactualizarii itemilor din finalul seriei (= efectul recentei)
se explica prin aceeasi rata de activare mai ridicata in comparatie cu
itemii de la mijlocul seriei. Ultimul item, nefiind succedat de un altul, are
valoarea de activare cea mai ridicata; penultimul - o valoare de activare mai
scazuta decat ultimul - deoarece este inhibat lateral atat de antepenultimul,
cat si de ultimul item s.a.m.d. Se poate verifica aceasta ipoteza prin
marirea intervalului dintre invatare si reproducere, astfel incat
valoarea de activare a ultimelor unitati dintr-o secventa sa se degradeze. Intr-adevar,
marind intervalul dintre faza de invatare si cea de reproducere, Glanzer
& Cunitz (1966) constata o diminuare semnificativa dupa 10 secunde si o
disparitie totala dupa aproximativ 30 de secunde a efectului recentei. Dupa
30 de secunde de la momentul memorarii stimulii finali nu sunt reactualizati
mai bine decat stimulii din mijlocul unei serii.
Durata MSD este, de fapt, durata de activare a unitatilor cognitive existente
la un moment dat in memorie. Activarea poate fi prelungita, sau scurtata,
in functie de intensitatea inhibitiei laterale sau a altor fenomene care
o pot face fluctuanta (ex: repetitia stimulilor, restul de activare preexistent
etc.). In mod cotidian, foarte rar suntem confruntati cu sarcini ca cele
administrate in experimentele controlate din laborator - invatarea
unei liste de cuvinte sau numere etc. De regula, stimulii pe care-i receptam
se afla in diverse relatii de contiguitate cu alti stimuli familiari,
cu un rest de activare mai ridicat, astfel incat putem opera cu
ei chiar si dupa un timp mai indelungat decat 15-20 de secunde.
De pilda, acasa fiind, imi propun sa ma reintorc la Universitate.
Pana sa-mi realizez intentia, pot efectua o multime de alte lucruri: stau
de vorba cu vecina de palier, cumpar bilet de autobus, ma intalnesc
cu diversi cunoscuti, discutam despre diverse lucruri etc. Cu toate acestea,
nu uit incotro am pornit. Modul in care sunt imbracat, obiectele
care le am la mine, imaginile de strada care se succed in fata mea, oamenii
pe care-i intalnesc etc., prin asociere, imi mentin activat
scopul comportamentului meu. Ni se poate intampla, uneori, sa cautam
o carte in biblioteca si, citind diversele titluri inscrise pe cotorul
cartilor de pe raft, sa uitam titlul cartii pe care o cautam. Acest lucru e
posibil deoarece contingentele sunt extrem de asemanatoare, iar cartile deja
parcurse, ne activeaza o serie de ganduri sau stari emotionale care vor
subactiva tinta initiala. Dupa ce aceasta activare s-a diminuat, titlul cautat
devine din nou accesibil. Comportamental, acest lucru l-am observat cu totii
cand, dupa ce ne-am oprit pentru cateva secunde, ne-a revenit in
minte ceea ce, de fapt, cautam. In cazuri extreme si cronice aceasta deficienta
a memoriei se numeste boala Alzheimer.
3.1.3. Memoria de scurta durata este memorie de lucru
Am aratat, mai sus, ca memoria de scurta durata este, de fapt, o stare de activare
a unor unitati cognitive. Ea este acea parte din memorie activata temporar.
Aceasta activare este necesara pentru realizarea unor sarcini sau rezolvarea
unor probleme. Cunostintele si mecanismele de procesare activate in vederea
rezolvarii unei probleme formeaza memoria de lucru. Notiunea de memorie de lucru
a fost lansata si consacrata de A.D. Baddeley (1974, 1986). El considera, insa,
ca memoria de lucru (ML) este diferita de MSD sau MLD. Consecvent cu argumentatia
anterioara, vom conchide ca memoria de scurta durata, inteleasa ca activare
temporara a memoriei de lunga durata, sunt doua nume pentru acelasi fenomen,
deci sunt identice. Tinand cont de faptul ca inflatia terminologica nu
este de bun augur pentru dezvoltarea unei stiinte, caci ea poate crea confuzii
si iluzia unor false piste de cercetare, stabilirea identitatii a doi termeni
(si notiuni in acelasi timp), este un pas necesar spre eliminarea unuia
dintre ei. Date fiind conotatiile sale nefaste ca sistem mnezic, din perechea
in discutie, termenul care trebuie eliminat este cel de memorie de scurta
durata. Asadar, de acum inainte, vom folosi termenii de memorie de lucru
si memorie de lunga durata. Cand voi spune ca un item se afla "in
memoria de lucru", inteleg ca se afla in starea de activare
temporara numita memorie de lucru, nu intr-un bloc mnezic independent.
Similar, cand spun ca o cunostinta este in memoria de lunga durata,
subinteleg ca se afla intr-o stare (temporara) de subactivare, neparticipand
direct la rezolvarea unei sarcini momentane. Memoria de lucru (ML) si memoria
de lunga durata (MLD) sunt stari diferite de activare ale unui ansamblu unic
de cunostinte.
Ar fi o naivitate sa credem ca notiunea de memorie de scurta durata nu va mai
fi utilizata de azi inainte. Comunitatile stiintifice au idiosincraziile
si ciudateniile lor (vezi Kuhn, 1976). De regula, ele nu-si cheltuiesc prea
multe resurse in dispute terminologice, pandite mereu de pericolul
alunecarii in scolastica. Nu ajuta insa la nimic popularea sistemului
cognitiv cu tot soiul de notiuni fantomatice care creeaza false probleme. Optiunea
exprimata aici vine in consens cu propunerile a tot mai multi cercetatori,
mai ales din ultimii ani, de abandonare a conceptului de memorie de scurta durata
(ex: Cowan, 1988, Richard & colab, 1990, Barsalou, 1992). Oricum, ceea ce
conteaza nu sunt termenii, ci mutatia la nivelul modelarii sistemului cognitiv:
un singur ansamblu de cunostinte (declarative) se afla intr-o stare de
subactivare (= memoria de lunga durata) si de activare temporara in vederea
rezolvarii de probleme (= memoria de lucru).
Rezumand foarte pe scurt, am ajuns la aceasta concluzie printr-o argumentare
in doi timpi: (1) analiza datelor experimentale indicau ca MSD este activarea
temporara a MLD; (2) compararea MSD cu ML ne-a aratat ca ambele circumscriu
multimea unitatilor cognitive temporar activate (cunostinte+mecanisme de procesare),
ca atare, ele sunt identice. Promovarea unuia dintre termeni si abandonarea
celuilalt are la baza ratiuni epistemologice.
3.2. ATENTIA SI MEMORIA DE LUCRU
Una dintre constatarile suparatoare pe care le poate face oricine consulta
bibliografia de specialitate se refera la faptul ca aceleasi date experimentale
sunt invocate atat in cazul atentiei, cat si in cazul
constiintei sau al asa-numitei memorii de scurta durata. De exemplu, capacitatea
MSD de 7±2 itemi este invocata si cand se discuta volumul atentiei,
si cand se vorbeste despre campul constiintei (Johnson-Laird, 1988,
Preda, 1991). Nu cumva confuzia dintre volumul MSD si volumul atentiei se transplanteaza
la memoria de lucru? Ce relatie este intre atentie si memoria de lucru?
In definitiv, nu sunt ambele definite ca fiind unitati cognitive activate?
Inainte de a da un raspuns riguros la aceste chestiuni, sa ne imaginam
asteptand pasivi intr-o statie de autobuz. Nefiind preocupati de
ceva anume, auzim conversatiile oamenilor, vedem fetele lor, percepem traficul
stradal si pietonal, temperatura de afara etc. Treptat, devenim nerabdatori
si incepem sa cautam cu privirea autobuzul pe care-l asteptam. In
sfarsit, la capatul strazii apare un autobuz. O mare parte dintre stimulii
pe care-i procesam anterior nu mai sunt luati in seama. Atentia noastra
e captata de imaginea acestui autobuz. Pe masura ce se apropie, campul
atentiei noastre se reduce si mai mult: nu mai conteaza marimea sau culoarea
lui, viteza de deplasare etc. Ne straduim sa deslusim cat mai rapid ce
numar de linie are inscris intr-o anumita parte a parbrizului, ca
sa stim cum sa ne pozitionam. (N-am uitat informatiile despre numarul de persoane
care asteapta autobuzul respectiv, comportamentul de care ar putea da dovada
incercand sa urce in autobuz etc.).
Nu e greu de deslusit ca, in raport cu volumul memoriei de lucru, volumul
atentiei este mai fluctuant. In starea de relaxare si asteptare pasiva,
capacitatea atentiei se suprapune peste capacitatea memoriei de lucru. Exista
un numar de informatii mai activate decat restul informatiilor din memorie,
dar nici una nu prezinta un interes deosebit. Atentia si ML sunt coextensive
(figura 3.4.a.).
Capacitatea maxima a atentiei este identica cu capacitatea maxima a ML (7±chunks).
Ea se realizeaza in starea de relaxare si asteptare pasiva.
Diferiti factori motivationali sau afectivi pot orienta sistemul cognitiv spre
procesarea mai intensa, mai detaliata a unui numar mai restrans de itemi.
Cu cat numarul acestor itemi este mai redus, cu atat nivelul lor
de activare este mai ridicat. Intensificarea valorii de activare a unor itemi
determina, prin inhibitie laterala, reducerea valorii de activare a itemilor
concurenti. Ca urmare, volumul atentiei se reduce considerabil fata de volumul
memoriei de lucru (figura 3.4.b.). La nivelul experientei subiective aceasta
situatie e perceputa in felul urmator: cu cat ne focalizam atentia
asupra unui numar mai redus de itemi, cu atat mai putine lucruri ne reamintim
despre alti stimuli aflati in mediu. Cand spunem ca "ne-am
indreptat atentia spre" sau "ne-am focalizat atentia" nu
inseamna ca posedam o facultate psihica pe care o putem controla volitiv
numita atentie, asa cum apare la nivelul experientei cotidiene "canonizata"
de psihologia traditionala. De fapt, "a ne focaliza atentia" inseamna
a spori valoarea de activare a unor reprezentari cognitive - in defavoarea
altora - pentru a le supune unor procesari mai laborioase decat restul
unitatilor. Plusul de activare poate veni din partea unor factori motivationali,
afectivi, a intentiilor noastre sau datorita unor caracteristici specifice ale
stimulului (ex: intensitatea, impredictibilitatea etc.)
Am glosat pana acum pe seama unui exemplu. Sa vedem in ce masura
teoria dezvoltata aici concorda cu datele experimentale. Daca atentia este o
multime variabila de unitati cognitive din memoria de lucru, atunci, cel putin
doua predictii pe care le putem face pe baza acestei teorii trebuie sa fie adevarate.
(1) Fiind vorba, atat in cazul atentiei, cat si al memoriei
de lucru de unitati cognitive (= informatii + mecanisme de procesare) aflate
intr-o stare de activare similara, atunci fenomene constatate in
cazul atentiei, vor fi identificate si in cazul memoriei de lucru;
(2) Daca exista si alte unitati cognitive in stare de activare in
afara de cele aflate sub focalizarea atentiei, deci care apartin memoriei de
lucru, dar nu si atentiei, atunci efectul lor va putea fi inregistrat.
Fig. 3.4. Diverse relatii dintre extensiunea atentiei si a memoriei de lucru
3.2.1. Interpretarea legii Yerkes-Dodson
Modelarea mecanismelor cognitive implicate in realizarea atentiei si
memoriei de lucru ne permite sa explicam anumite fenomene macropsihice, ramase
pana acum fara explicatie. Legea Yerkes-Dodson este un exemplu in
acest sens.
Legea Yerkes-Dodson exprima relatia dintre nivelul de performanta si cel de
activare neuropsihica generala, in functie de tipul sarcinii. Dupa cum
se poate vedea in figura 7.5., pentru sarcinile usoare, nivelul de performanta
creste linear pana la un anumit prag, odata cu cresterea nivelului general
de activare. In schimb, pentru sarcinile complexe, variatia nu este lineara,
pana la un punct, denumit optim motivational, performanta creste odata
cu intensificarea arousalului. Dupa momentul de optim motivational, sporirea
arousalului duce la aplatizarea, apoi la deteriorarea performantelor. Pe baza
modelului actual al memoriei de lucru si atentiei suntem in masura sa
explicam si de ce apare un astfel de efect.
In cazul in care subiectul este solicitat sa rezolve sarcini simple
(ex: sarcini aritmetice cu numere mici), cantitatea de informatie si varietatea
mecanismelor de procesare la care face apel sunt reduse. De pilda, pentru a
aduna 300+528, vom activa cunostinte despre cele doua numere si algoritmul pe
baza caruia efectuam adunarea. Cu cat suntem mai motivati, sporim valoarea
de activare a unitatilor cognitive in cauza. Pe planul experientei subiective
avem impresia ca suntem mai atenti si facem un efort mai intens. Sporirea activarii
antreneaza automat sporirea performantelor la acest tip de solicitari. Situatia
este dificila in cazul sarcinilor complexe. Rezolvarea unei sarcini complexe
(ex: redactarea unei lucrari stiintifice, rezolvarea unor probleme de geometrie,
traducerea unui poem dintr-o limba straina etc.), necesita luarea in considerare
a unei multimi considerabile de cunostinte si de mecanisme de procesare a lor.
Sarcinile complexe solicita la maximum capacitatea memoriei de lucru.
Fig. 3.5. Legea Yerkes-Dodson (dupa Zörgö, 1980)
Pana la un anumit nivel, cu cat motivatia noastra este mai ridicata,
cu atat mai multe cunostinte activam in memoria de lucru, le grupam
in vederea utilizarii lor in procesul rezolutiv, sporim viteza de
executie a unor procesari cognitive etc. Daca activarea continua sa creasca
unitatile activate, prin inhibitie laterala vor reduce valoarea de activare
a unitatilor adiacente. Accesibilitatea acestor unitati va fi tot mai dificila;
rezolvarea efectiva a sarcinii reclamand unitatile subactivate, odata
cu sporirea activarii, tot mai putine cunostinte din memoria de lucru devin
disponibile si performanta scade. Supraactivarea unor unitati cognitive (ceea
ce pe plan subiectiv inseamna concentrarea excesiva a atentiei pe anumite
elemente ale problemei) antreneaza subactivarea altor unitati, deci reducerea
capacitatii memoriei de lucru (ceea ce in planul experientei fenomenale
inseamna ca ai pierdut din vedere ceea ce voiai sa spui ). De exemplu,
daca in momentul in care cititi aceasta fraza cautati sa va concentrati
asupra fiecarui detaliu al ei, considerand ca e atat de importanta
incat trebuie sa retineti exact topica, tipul caracterelor, lexicul
si semnele de punctuatie folosite, fraza se goleste de continut. Supraactivarea
pe care v-ati indus-o a generat, prin mecanismul inhibitiei laterale, subactivarea
altor informatii din memoria de lucru (ex: informatii despre ce am spus cu o
fraza mai sus), care reduce considerabil intelegerea textului parcurs.
In rezumat, fenomenele descrise de legea Yerkes-Dodson sunt emergente
ale relatiilor dintre memoria de lucru si atentie in conditiile rezolvarii
de probleme, adica dintre diverse valori de activare ale unitatilor cognitive.
Pe parcursul acestei lucrari, am mai avut prilejul sa oferim explicatii unor
efecte anterior cunoscute, dar nesatisfacator explicate. Pare tot mai evident
ca majoritatea efectelor macrocomportamentale sunt efectul sau emergenta interactiunii
dintre sistemul cognitiv si mediul sau. Pe masura ce progreseaza, psihologia
cognitiva devine mai capabila sa explice regularitatile si idiosincraziile comportamentului
uman. Sa remarcam, cu acest prilej, ca intr-un anumit sens, scopul psihologiei
cognitive este diferit de cel al psihologiei traditionale. Aceasta din urma
cauta, dupa modelul fizicii, descoperirea unor legitati cat mai generale,
capabile sa subsumeze o clasa cat mai variata de fenomene. Dimpotriva,
psihologia cognitiva vizeaza descoperirea unor mecanisme cat mai specifice,
care, modelate si simulate, sa poata produce sau reproduce, un anumit tip de
comportament. Demersul traditional vizeaza generalitatea, legitatile generale;
demersul cognitiv - adancimea, mecanismele implicate intr-un comportament
specific.
3.3. MEMORIA EPISODICA SI MEMORIA SEMANTICA
3.3.1. Principalele rezultate teoretico-experimentale
Disjunctia dintre memoria episodica si memoria semantica a fost propusa de
E. Tulving (1983, 1984), iar ulterior, a devenit un loc comun in psihologia
cognitiva. Memoria episodica se refera la memoria evenimentelor autobiografice:
cand si unde am trait un anumit eveniment. De exemplu, amintiri despre
ultimul revelion, prima zi de scoala, ce am facut ieri, cum ne-am petrecut vacanta
etc., intra in memoria episodica. Aceasta memorie contine o serie de informatii
asociate cu contexte spatio-temporale precise. Ea este esentiala pentru formarea
propriei noastre identitati, a identitatii de sine. Memoria semantica (numita
adesea conceptuala), se refera la cuno tintele generale pe care le avem despre
mediul in care traim. De exemplu, stim ca Cluj-Napoca este un mare centru
universitar, ca formula chimica a apei este H2O, ca Shakespeare a scris "Hamlet",
ca vinul este o bautura alcoolica etc. Cunostintele din memoria semantica nu
sunt asociate (de regula) cu un anumit context spatio-temporal. Nu stim unde
si cand anume am auzit pentru prima data formula chimica a apei, cand
si unde am citit ca autorul piesei "Hamlet" este Shakespeare etc.
Majoritatea cunostintelor care le ofera manualele si cursurile scolare vizeaza
memoria semantica sau conceptuala. In schimb, intamplarile
pe care le-am trait de-a lungul vietii noastre, formeaza continutul memoriei
episodice.
Pentru a sustine aceasta distinctie s-au invocat o serie de rezultate clinico-experimentale,
cele mai multe de ordin neurofiziologic: comportamentul subiectilor cu amnezie
anterograda, inregistrarea fluxului sanguin local, investigarea pacientilor
cu traumatisme cranio-cerebrale in zona lobilor frontali.
O constatare destul de frecventa in cazul pacientilor cu amnezie anterograda
este aceea ca, desi nu-si reamintesc nimic din propria lor biografie, anterioara
momentului in care a survenit amnezia, nivelul cunostintelor lor conceptuale
dobandite anterior ramane, practic, neafectat. De exemplu, pot sa-si
reaminteasca semnificatia unor cuvinte invatate anterior, diverse formule
matematice etc. Kalat (1988) citeaza cazul unui pacient cu amnezie anterograda
care, jucand golf, desi uita dupa cateva secunde ca a lovit mingea
(= memorie episodica) si cauta sa reia lovitura, isi reamintea perfect
regulile jocului, greutatea specifica a mingii de golf, distantele marcate de
stegulete etc., adica o serie de cunostinte factuale dobandite anterior
(= memorie semantica).
Intr-o investigatie asupra distinctiei dintre memoria episodica si memoria
semantica la nivel cerebral, R. Wood (1980), recurge la tehnica inregistrarii
fluxului sanguin local. Un lot de subiecti invata o lista de cuvinte.
Ulterior, ei sunt supusi unui test de recunoastere. La aparitia unui cuvant
pe display o parte a subiectilor trebuiau sa raspunda prin "DA" sau
"NU", daca cuvintul respectiv a mai fost auzit vreodata in
viata lor (sarcina de memorie episodica), iar celalalt grup de subiecti sa raspunda
daca acesta a fost prezent pe lista memorata (sarcina de memorie semantica).
Concomitent, se proceda la inregistrarea fluxului sanguin local. Se constata
ca ariile cerebrale implicate difera in cele doua situatii. Metodologia
acestui gen de cercetari a fost pusa sub semnul intrebarii de catre Stilling
si colab. (1987), data fiind distinctia problematica dintre sarcina de memorie
semantica si cea de memorie episodica.
Cercetarile din ultimii ani asupra bazei neurofiziologice pentru cele doua tipuri
de memorie au ajuns la concluzii mai putin transante. Cel putin deocamdata,
se considera ca atat memoria episodica, cat si cea semantica, depind
de structurile cerebrale deteriorate in cazul amneziei (adica hipocampusul
si zonele aferente) dar ca, in plus, memoria episodica depuinde de integritatea
lobilor frontali (Squire & colab., 1993).
Deteriorarea lobilor frontali este asociata foarte adesea cu pierderea informatiilor
despre momentul si locul in care pacientul a invatat o anumita informatie
pe care si-o reaminteste, totusi, fara probleme.
Argumentele prezentate mai sus vizeaza nivelul implementational al unei teorii
asupra memoriei episodice versus semantice. Reamintim, cu acest prilej, pericolul
generalizarilor de la nivel neurofiziologic, la nivel computational si algoritmic.
S-a sustinut ca, din punct de vedere cognitiv, cele doua sisteme mnezice difera
prin modul de organizare a informatiei si tipul de procesare. Cunostintele din
memoria episodica ar fi organizate cronologic, pe cand cele din memoria
semantica, ar fi grupate in scheme si retele semantice (despre care vom
discuta ulterior, 7.2.4). Cunostintele din memoria episodica ar fi asociate
cu reactii emotionale, putand fi chiar organizate in jurul unui
"nod emotional" (Bower, 1981), pe cand cunostintele semantice
ar fi neutre, lipsite de tonalitate afectiva. In plus, interferenta ar
fi mult mai puternica in cazul memoriei episodice decat in
cazul memoriei semantice.
Cu toate acestea, toate datele invocate pot fi explicate printr-un model monist
al memoriei. Fiecare din cele doua categorii de cunostinte au cate ceva
din cealalta. Putem presupune, de pilda, ca toate continuturile semantice au
fost asociate cu un context spatio-temporal in momentul invatarii
lor, si inca un timp dupa aceea. De exemplu, la putina vreme dupa invatarea
formulei E=mc2, ne putem reaminti momentul si locul in care am invatat-o,
ba chiar si starea emotionala pe care am trait-o in fata acestei formule
elegante si simple, dar de importata covarsitoare pentru stiinta contemporana.
Ulterior, aceasta formula a fost asociata tot mai frecvent cu alte tipuri de
cunostinte, astfel incat reactualizarea contextului fizic si subiectiv
al momentului in care am invatat-o devine tot mai greu de realizat.
Similar, in cazul amneziei, informatia semantica, procesata si utilizata
de mult mai multe ori decat cea legata de un anumit context spatio-temporal,
poate fi mai robusta, mai bine stocata in memorie si, ca atare, mai putin
afectata decat cea episodica.
Judecate la rigoare, datele experimentale si clinice de care dispunem in
momentul de fata, nu ne pot oferi argumente suficiente pro sau contra disocierii
memoriei episodice de cea semantica. Ramane pe seama cercetarilor viitoare
sa stabileasca validitatea acestei disjunctii.
3.3.2. Aplicatii si implicatii
Dincolo de interesul teoretic, cercetarile asupra memoriei episodice prezinta
o serie de aplicatii practice. De exemplu, s-a ajuns la concluzia ca formarea
eului si a identitatii de sine depinde, in mod esential, de memoria noastra
biografica, indeosebi de amintirea evenimetelor din primii 3-5 ani de
viata (ex: Stern, 1987). In mod normal, parintii sau fratii mai mari,
ne relateaza o multime de lucruri pe care le-am facut in prima copilarie.
Pe baza lor construim o "istorie de viata", o poveste despre propria
noastra viata. Nu este importanta atat veridicitatea acestei istorii,
cat, mai ales, coerenta ei (Stern, 1987). Pe baza ei ne construim propria
imagine de sine, propria identitate. La multi dintre copiii crescuti in
leagane, iar apoi in casele de copii, memoria autobiografica este foarte
saraca, ceea ce creeaza serioase probleme de identitate si emotionale la varsta
adolescentei. Pentru a diminua riscul aparitiei unor astfel de probleme, s-a
recurs la introducerea unor jurnale proprii pentru fiecare dintre copiii orfani
sau adolescenti, in care personalul calificat noteaza, din cand
in cand, evenimente mai deosebite din viata copilului. Ulterior,
ele vor constitui baza istoriei de viata si a stabilirii propriei identitati.
O alta aplicatie interesanta a cercetarilor asupra memoriei episodice vizeaza
depozitiile martorilor. Informatiile pe care martorii le ofera la tribunal sunt
asociate cu un context spatio-temporal determinat, reprezentand o intamplare
traita si, ca atare, apartin memoriei episodice. Ascultand depozitiile
martorilor, pe care se bazeaza in cea mai mare parte decizia curtii de
judecata, ne putem pune o serie de probleme de importanta practica. Iata doua
dintre ele: (1) In ce masura relatarea unui martor, presupus onest, este
veridica, neinfluentata de informatii adiacente? (2) In ce masura intrebarile
avocatilor pot influenta modul de activare a memoriei episodice si, deci, de
relatare a faptelor?
Experimentele prezentate mai jos schiteaza raspunsul la problemele ridicate.
Ele nu sunt exhaustive, dar sunt ilustrative si speram sa trezeasca interesul
pentru astfel de cercetari. Loftus (1975) intreprinde un experiment menit sa
dovedeasca faptul ca acuratetea depozitiilor martorilor scade datorita interferentei
cu informatii neadecvate, din alte surse, despre evenimetul relatat. Un grup
de subiecti vizioneaza un film. Ulterior, unii dintre ei (complici cu experimentatorul),
discutau despre anumite aspecte din film care, de fapt, nu existau pe pelicula
prezentata. Pusi sa relateze ceea ce au vizionat, subiectii din lotul experimental
au depus martuire despre o serie de fapte inexistente, dar prezente in
conversatiile complicilor.
Intr-o alta manipulare experimentala, subiectii investigati vizioneaza
un scurt film despre un accident rutier. Dupa diverse intervale de timp (ore,
zile), o parte din subiecti sunt solicitati sa raspunda la urmatoarele intrebari:
(1) Va reamintiti cum anume prima masina a atins-o pe cea de-a doua?
Cealalta parte a subiectilor erau intrebati astfel:
(2) Va reamintiti cum anume prima masina a izbit-o pe cea de a doua?
In ambele cazuri se cerea si o relatare amanuntita a faptelor, dupa care
subiectii erau solicitati sa estimeze viteza cu care s-a realizat impactul.
Vadit influentati de modul in care li s-a pus intrebarea anterioara,
primul grup a oferit o estimare medie de aproximativ 35 mile/ora, pe cand
cel de-al doilea, de 60 mile/ora. Mai mult, la o intrebare aditionala:
"Ati observat geamurile sparte ale masinii lovite?", (care, de fapt,
nu erau sparte), doar 19% din subiectii carora anterior li s-a pus intrebarea
(1) au raspuns "DA", in schimb, toti cei carora li s-a pus intrebarea
(2), au dat raspunsul afirmativ.
N-am avut intentia prezentarii unor date definitive, conclusive privitoare la
memoria martorilor. Cred insa, ca initierea unor cercetari ample asupra
acestor cazuri particulare ale memoriei episodice, pe langa faptul ca
sunt de un real folos, pot duce la obtinerea unor rezultate relevante si pentru
cercetarea fundamentala. In orice caz, validitatea lor ecologica ar fi
garantata.
3.4. MEMORIA DE LUNGA DURATA (MLD)
Memoria de lunga durata (MLD) cuprinde toate cunostintele pe care le poseda
sistemul cognitiv, dar la care accesul este selectiv. Am mentionat anterior
ca termenul de MLD nu designeaza un "loc" anume unde se stocheaza
informatia (ca marfurile intr-un depozit), ci o anumita stare de activare
a cunostintelor de care dispunem. Aceste cunostinte nu sunt stocate undeva anume,
ci sunt mai mult sau mai putin activate. In comparatie cu cunostintele
din memoria de lucru, cele din MLD sunt mai putin activate. E cazul sa trecem
in revista cateva dintre dovezile experimentale care sustin o astfel
de asertiune.
Daca unitatile cognitive din MLD au aceeasi natura ca si cele din ML dar sunt
intr-un proces de subactivare, atunci pentru reactualizarea lor, e necesar
un timp mai indelungat. E de presupus ca TR creste cu cat mai indepartat
este momentul reactualizarii de momentul prezentei lor in memoria de lucru.
Cautand sa verifice acest lucru, J.R. Anderson (1973, 1985), a solicitat
un grup de subiecti sa invete perechi arbitrare de cuvinte si cifre (ex:
"automobil - 12"; "portocala -7"; "sapun -9" etc.).
In faza de testare a subiectilor le era prezentat un termen al perechii
(ex: "automobil"), iar ei trebuiau sa-si reaminteasca cifra corespunzatoare
(ex: "12"). Testarea se facea la un interval de 2 secunde si, respectiv,
48 de secunde de la faza de invatare. Dupa 2 secunde, procentul mediu
al reproducerilor corecte este de 98%, cu un TR mediu de 1,31 secunde. Dupa
48 de secunde, rata reproducerilor corecte abia atingea 36%, iar TR mediu este
de 1,96 secunde. Diferentele statistice semnificative, dintre rata reproducerilor
si TR in cele doua situatii, este interpretata ca o dovada a dezactivarii
treptate a cunostintelor aflate in ML (dupa 2 secunde) si subactivate
(in MLD - dupa 48 de secunde).
Sarcina pe care a utilizat-o J.R. Anderson are o vizibila nota de artificialitate.
In mediul in care traim, foarte rar ni se intampla sa
fim solicitati la o astfel de sarcina de memorie. Desi stimulii cu care ne confruntam
sunt numerosi, numarul lor este constant. Mediul nostru de viata nu se schimba
substantial in fiecare zi. Pe parcursul unei vieti, ne confruntam cu aproximativ
aceleasi categorii de stimuli. Datorita acestui contact indelungat, e
de presupus ca restul lor de activare sa fie mai mare decat in cazul
unor perechi arbitrare, neuzuale, deci TR reclamat de reactualizarea lor va
fi mai scurt decat cel stabilit de Anderson.
Un exemplu in acest sens ne este oferit de experimentul realizat de Loftus
(1984). In prima parte a investigatiei sale, Loftus solicita subiectior
sa dea cat mai multe exemple de elemente dintr-o categorie bine-cunoscuta
lor, care sa inceapa cu o anumita litera. De pilda, sa dea exemple de
fructe care incep cu litera "C" (cireasa, caisa, corcoduse,
castana etc.). TR mediu pentru oferirea unui astfel de exemplu era de aproximativ
1,53 secunde. Dupa o faza intermediara in care subiectii efectuau alte
sarcini, experimentatorul ii solicita sa dea noi exemple din aceeasi categorie
mentionata anterior, dar sa inceapa cu o alta litera. De pilda, fructe
care incep cu "M" (mar, migdala etc.). Se sconteaza pe faptul
ca, fiind vorba de o categorie suprainvatata, datorita experientei cotidiene
pe care o avem cu ea, toate toate exemplarele ei au un rest de activare mai
ridicat (care a fost sporit de realizarea primei sarcini) si, ca atare, TR va
fi mai scurt. Intr-adevar, TR mediu este de 1,21 secunde. Ca atare, categoriile
cotidiene sunt suprainvatate; intrand in MLD activarea lor
scade, dar ele isi mentin, totusi, un rest de activare mai ridicat decat
stimulii artificiali, creati pentru experimente de laborator. Exista o multime
de metode si factori care concura la o mai buna retentie a informatiei in
MLD. Se stie, de pilda, ca materialul concret se retine mai bine decat
cel abstract, cel cu sens - mai bine decat cel lipsit de semnificatie,
cel repetat - mai bine decat cel nerepetat etc. Ele confirma, practic,
concluziile pe care le-am putea trage pe baza observatiilor cotidiene. Nu are
rost sa insistam asupra lor din moment ce prezenta lor sistematica poate fi
gasita in mai toate manualele de psihologie. Mult mai interesante sunt
acele rezultate, obtinute de psihologii cognitivisti, mai putin intuitive pentru
simtul comun. Doua dintre aceste rezultate vor fi prezentate mai jos: (1) relatia
dintre adancimea procesarii si invatarea intentionata; (2) efectul
spatierii.
3.5. UITAREA
E.F. Loftus & G.R. Loftus (1980) au avut ideea unei anchete printre psihologii
americani, intrebandu-i daca considera ca informatia din MLD ramane
permanent in sistemul cognitiv. Aproape 84% dintre ei au dat un raspuns
afirmativ. Un procentaj similar de non-psihologi au dat acelasi raspuns. Printre
argumentele invocate in sustinerea opiniei lor, psihologii mentionau,
mai ales, fenomenele de hipermnezie constatate in transa hipnotica si
experientele lui Penfield de stimulare electrica a neuronilor corticali. La
o analiza mai atenta, ambele argumente au o validitate discutabila. Este adevarat
ca sub inductie hipnotica subiectii sunt capabili sa-si reaminteasca amanunte
incredibile, considerate de mult uitate dar e la fel de adevarat, ca in
aceste relatari, faptele reale si cele fictive sunt prezente in egala
masura (vezi pentru detalii, Naish, 1987).
Intr-un raport de cercetare faimos, Penfield & Perot (1963) isi
publicau rezultatele lor asupra stimularii electrice a unor zone cerebrale.
Utilizand metoda electrozilor implantati, cei doi cercetatori au constatat
ca stimularea repetata a unor neuroni duce la reamintirea unor experiente vizuale
si olfactive, pe care pacientii in cauza le avusesera in copilarie,
si pe care le considerau iremediabil uitate. Aceste date au alimentat ideea
ca toate experientele pe care le traieste subiectul uman raman stocate
definitiv in memorie. Practic, nu uitam nimic din ceea ce am trait sau
am invatat vreodata. Din pacate, nu exista nici o posibilitate de a verifica
daca relatarile pacientilor lui Penfield sunt reale sau sunt fanteziste. Amintirile
care le aveau in urma stimularii electrice puteau fi false-memorii, reprezentand
experiente pe care doar li se pare ca le-au avut. E posibil ca stimularea electrica
a unui grup de neuroni sa-i faca pe subiecti sa-si "rememoreze" o
multime de evenimente care, de fapt, n-au avut loc decat in inchipuirea
lor.
In acesta parte a lucrarii noastre vom aborda problema uitarii: oare uitam
informatiile memorate sau ele raman permanent in memorie? Inainte
de a proceda la analiza datelor experimentale care favorizeaza un raspuns sau
altul la aceasta intrebare, vor fi specificate cateva caracteristici
esentiale ale procesului de reactualizare sau reamintire.
3.5.1. Reactualizarea cunostintelor
Eficienta memorarii este judecata in functie de eficacitatea reactualizarii.
O carenta a reactualizarii este in mod automat judecata ca o deficienta
a memoriei. Daca nu ne mai reamintim la scoala poezia invatata cu o zi
in urma, inseamna ca "n-avem memorie buna". Daca nu reactualizam
decat o mica parte dintre itemii de la testul de memorie Rey, inseamna
ca memoria noastra este deficitara. In fine, daca am uitat ca aveam o
intalnire - memoria e de vina.
Cele mai cunoscute forme de reactualizare, adesea mentionate ca fiind singurele,
sunt reproducerea si recunoasterea. Practic, toate rezultatele experimentale
pe care le-am prezentat pana acum, se bazeaza pe probe de recunostere
sau reproducere. Similar, majoritatea testelor de memorie sunt construite pe
aceste doua tipuri de sarcini.
Esecul reactualizarii informatiei memorate nu dovedeste insa nimic despre
deficienta stocarii cunostintelor memoriei. Mai intai, pentru ca
reproducerea si recunoasterea nu sunt singurele modalitati de reactualizare
a informatiei si, probabil, nici macar cele mai importante. In al doilea
rand, pentru ca procesul de reactualizare este dependent de o serie de
factori care fac ca performantele de reactualizare sa fie extrem de fluctuante,
deci nepotrivite pentru a trage concluzii ferme asupra capacitatii memoriei
in general. Eficienta reactualizarii creste daca: a) contextul reactualizarii
are cat mai multe proprietati similare celor prezente in contextul
memorarii; b) contextul reactualizarii are cat mai putine asemanari cu
alti stimuli decat cei care trebuie reamintiti. Vom ilustra importanta
similaritatii contextelor de reactualizare/memorare, prin doua cazuri tipice.
3.5.1.1. Reactualizarea si similaritatea contextului fizic
Smith & colab. (1982) au cerut subiectilor din grupul experimental sa memoreze
in ordine o lista de cuvinte intr-unul dintre laboratoarele universitatii.
Dupa patru zile, a urmat testul de reproducere in doua medii diferite:
o parte a subiectilor a reprodus lista in acelasi laborator, iar cealalta
parte a sustinut testul de reproducere intr-un laborator cu totul diferit.
S-a inregistrat o rata a reproducerilor corecte de 59% pentru primul lot
de subiecti si de 46% pentru cel de-al doilea. Asadar, performantele la testul
de reproducere au favorizat pe cei la care contextul reproducerii era similar
cu contextul invatarii. Rezultate similare s-au obtinut prin manipularea
altor tipuri de medii fizice. De pilda, Godden si Baddeley (1975) solicita o
echipa de scafandri sa memoreze o lista de cuvinte in doua medii: la 120
m sub apa si pe uscat. Ulterior, ambele liste trebuiau reproduse in ambele
medii. Rezultatele obtinute au confirmat importanta similaritatii mediului fizic:
rata reproducerilor corecte pentru itemii invatati pe uscat a fost mai
mare daca reproducerea se realiza tot pe uscat; similar, in cazul itemilor
memorati subacvatic. Mentionam ca, in general, diferentele de reactualizare
in functie de similaritatea contextului fizic nu sunt mari, dar ele sunt
semnificative statistic si apar in mod constant in toate experimentele
care au avut intentia sa reproduca acest efect. Or, conform rigorilor metodologiei
contemporane, o valoare cu semnificatie statistica redusa, dar care apare in
mod constant in diverse reproduceri ale aceluiasi experiment, constituie
o regularitate stiintifica indubitabila (Radu & colab., 1993, Al. Rosca
- comunicare personala).
3.5.1.2. Reactualizarea si similaritatea "contextului neuropsihic"
Performantele de reactualizare (reproducere si/sau recunoastere) sunt semnificativ
mai ridicate daca starea neuropsihica din momentul invatarii este congruenta
cu cea din momentul reactualizarii sau ecforarii. De pilda, itemii invatati
in conditiile in care subiectii fumau marijuana au fost reamintiti
mai bine daca, in momentul reproducerii, subiectii se aflau iarasi sub
influenta drogului, decat daca erau intr-o stare de constiinta normala
(Anderson, 1985). Materialul invatat intr-o anumita dispozitie afectiva
poate fi reamintit mai acurat atunci cand subiectii se afla intr-o
dispozitie afectiva similara (Bower, 1981). De pilda, pacientii maniaco-depresivi
isi reamintesc mai bine continuturile invatate in faza maniacala,
cand reproducerea se realizeaza tot pe un fond maniacal; materialul invatat
in faza depresiva e reprodus mult mai corect la revenirea starii depresive.
In mod analog, itemii invatati pe fondul consumului de alcool, sunt
reamintiti mai corect intr-o stare bahica ulterioara, decat in
stare de trezie (Eich, 1980) .
Dependenta performantelor mnezice a fost confirmata si in cazul studierii
subiectilor infraumani. Kalat (1988) a invatat un lot de soareci aflati
sub narcoza sa parcurga un labirint. Dupa eliminarea efectului narcoticului
au fost inregistrate performantele lor in parcurgerea labirintului
respectiv. Ulterior, fara nici un antrenament prealabil, li s-a injectat iarasi
doza initiala de narcotic, si au reluat sarcina de parcurgere a labirintului.
Performantele lor s-au dovedit net superioare in acest din urma caz.
* *
*
Am trecut in revista toate aceste rezultate experimentale pentru ca ele
trebuie sa ne dea serios de gandit atunci cand facem conjecturi
de la performanta reactualizarii la calitatea memoriei. In conditiile
in care contextul fizic si neuropsihic al reactualizarii este congruent
cu cel al invatarii - performantele sunt ridicate. Din aceasta cauza,
de pilda, performantele de recunoastere sunt in mod constant mai bune
decat la testul de reproducere. Cred ca tot pe aceasta baza pot fi explicate
o mare parte din fenomenele de hipermnezie care apar sub transa hipnotica. Inductia
hipnotica nu duce prin ea insasi la hipermnezie, ci indirect, prin favorizarea
unei stari psiho-neurologice similare cu cea in care a avut loc invatarea.
Cu cat scade similaritatea dintre contextul invatarii si cel al
reactualizarii, cu atat mai scazute sunt performantele mnezice. Aceasta
nu inseamna insa ca memoria este deficitara; inseamna ca contextul
reactualizarii nu a fost cel mai potrivit. Sau sarcina de reactualizare nu a
fost cea mai adecvata . A doua conditie a eficacitatii reactualizarii viza disimilaritatea
dintre contextul reactualizarii si alti itemi decat cei care trebuie actualizati.
ea se poate ilustra indeosebi pentru cazul recunoasterii. Intr-o
sarcina de recunoastere itemii nefamiliari sunt mai usor de recunoscut decat
itemii familiari, data fiind asemanarea acestora din urma cu alti itemi din
mediu, care nu au un rest de activare mai ridicat si pot perturba astfel recunoasterea
(Barsolou, 1992).
3.5.2. Oare uitam?
Am aratat anterior cat de variabile sunt performantele de reactualizare
si ca un esec al reactualizarii nu inseamna o deficienta a memoriei. Pur
si simplu nu am folosit o modalitate adecvata de reactualizare. Oare nu cumva
am putea explica uitarea in mod exhaustiv, ca o deficienta exclusiva a
reactualizarii, nu ca un declin general al memoriei?
Exista, totusi, informatii pe care nu ni le aducem aminte, oricate eforturi
am face, oricate metode am incerca intr-un timp fizic acceptabil.
De exemplu, ce am facut in urma cu trei ani, cinci zile si doua ore? Nu
cumva informatiile noastre despre acel moment s-au pierdut definitiv, au disparut
din sistemul nostru cognitiv? O serie de investigatii efectuate de T.O. Nelson
(1971, 1977, 1978) ne indeamna sa fim prudenti inainte de a raspunde
afirmativ la astfel de intrebari. Intr-unul din experimentele sale,
Nelson si colab. (1978) solicita un lot de subiecti sa invete perechi
de cuvinte si cifre, asemanator probei administrate de Anderson (1983). Dupa
un interval variabil, de la 48 de ore la doua saptamani, subiectii sunt
solicitati sa reproduca perechile invatate. Ei reproduc, in medie,
doar 75% dintre ele. Inseamna oare ca cele 25% sunt uitate? Pentru a oferi
un raspuns la aceasta intrebare Nelson opereaza asupra perechilor uitate
in felul urmator: o parte raman neschimbate, iar o alta parte sufera
unele modificari, in sensul ca cifra asociata cuvantului se schimba.
De exemplu, anterior era perechea "cafea - 11", acum ea devine "cafea
- 32". Dupa o noua faza de invatare, atat a perechilor modificate,
cat si a celor nemodificate, se probeaza la a doua testare a performantelor
de reproducere. Daca perechile nereproduse anterior ar fi fost complet eludate
din memorie, atunci performantele din a doua faza la perechile modificate si
cele nemodificate, ar fi fost identice. Rezultatele sunt insa cu totul
altele: perechile nemodificate sunt reamintite in proportie de 75%, cele
modificate - in proportie de 43%. Pe baza acestor rezultate conchidem
ca informatiile care anterior n-au fost reamintite nu s-au pierdut, practic,
din memorie, ci au fost subactivate. A doua faza de invatare le-a ridicat
acest rest de activare, astfel incat le-a facut accesibile constiintei
si, deci, reproductibile. Experimentele de recunoastere au dat rezultate similare.
Itemii care n-au fost recunoscuti in prima etapa, au fost amestecati cu
noi itemi dupa care a urmat o noua faza de recunoastere. Rata de recunoastere
a stimulilor mai vechi a fost net superioara comparativ cu rata recunoasterii
noilor stimuli.
Despre prodigiozitatea memoriei umane se gasesc referinte in multe alte
cercetari experimentale. De pilda, Shepard (1967) efectueaza o investigatie
in cadrul careia subiectii vizioneaza timp de cateva secunde, sute
de fotografii. Testati scurt timp dupa aceea, ei au recunoscut aproape toate
imaginile prezentate. Mai mult, chiar dupa cateva saptamani subiectii
din lotul experimental recunosteau o mare parte dintre fotografii. O serie
