CUVANT INAINTE

Domeniul psihologiei diferentiale este de mare interes si se contureaza ca o preocupare de prim ordin in numeroase reviste medicale si farmaceutice, in literatura si dramaturgie, in istoria ideilor, in estetica si critica literara, in indexarea de biografii celebre in domeniul judiciar, in psihologie, etc., largindu-se aplicabilitatea. Interesul este legat de presiunea ideii de diversitate implicata in mentalitatea stiintifica a secolului XX, data cu o rejectie intelectuala pronuntata fata de reductionismul simplificator. g7m19md
Exista insa si motive constructive ce au creat psihologiei diferentiale o justificare frontala credibila. Dezvoltarea foarte mare a socializarii personalitatii omului modern a alimentat dezvoltarea impresionanta a psihologiei naive sub tensiunea cerintei de a se realiza o mai buna cunoastere a potentialului uman, dar si a caracteristicilor persoanelor numeroase pe care le cunoaste fiecare om in acest secol. O mare parte din acest capital de cunoastere serveste competitia profesionala, suportul statutului social si dorinta de a gasi persoane deosebite sustinuta de spiritul de investigatie socializat. Foarte intensa si larga, explozia progres realizata de RTS (revolutia tehnico-stiintifica) a creat in replica o dezvoltare fara precedent a domeniilor psihologiei concrete si o angajare puternica in dezvoltarea de metode de cunoastere a oamenilor si a trasaturilor lor de caracter concomitent cu cerinta de a studia pentru o mai buna gestiune sociala aptitudinile umane expresia lor diferentiala. Sub aceasta stare de interes s-au dezvoltat psihologia varstelor, psihodiagnoza, psihologia muncii si industriala, aceea legata de inteligenta artificiala si capacitatile perceptibile de a fi folosite, psihologia artei, psihologia judiciara, economica, a sportului, psihologia sociala si psihologia pedagogica, medicala si evident psihologia diferentiala.
Psihologia diferentiala, mai aproape de domeniile psihodiagnozei diferentiale pe care le-a alimentat si implicat ca suport de validare si impulsionare, s-a dezvoltat ca o replica fata de individualizarea descriptiva nenuantata a psihologiei generale care prezinta un model de om simplificat si fara identitate. Psihologia diferentiala a implicat, folosirea activa a unei imense cantitati de cunostinte psihologice efectuate prin nenumaratele investigatii moderne, ale oamenilor de diferite feluri si de diferite varste. Acestea au pus pe prim plan, varietatea naturii umane. La toate acestea se adauga interese legate de biogeneza umana si efectele ei de diversitate.
Fara indoiala, obiectivele ce sunt implicate in aceste aspecte privesc un moment al dezvoltarii psihologiei (mai ales secolul al XX-lea).
Oricat s-ar putea evoca faptul ca exista tari foarte dezvoltate si nedezvoltate in care portretistica umana este diferita si corespunzatoare unor perioade sociale vechi si noi, viteza de dezvoltare a oamenilor are in zilele noastre un ritm crescut. La o privire atenta intreaga omenire se afla intr-o etapa fierbinte de trecere si coordonare a dimensiunilor asimetrice ale progresului, inclusiv intr-o perioada de imblanzire a efectelor produse de viteza progresului dar si de neglijarea deseurilor lui de toate felurile, inclusiv morale. Acest om al secolului XX, in finalul acestuia a facut pasii cei mai importanti de progres, mai curat din toate punctele de vedere. Acest om a creat progresul si programul deschis pentru viitor, dar va trebui sa cunoasca toate fibrele si caracteristicile, posibilitatile si barajele interioare, fragilitatile si fortele de creatie umane. Psihologia diferentiala devine in aceste conditii o oferta stiintifica importanta de referinte la dezvoltarea seculara umana implicata in marele Univers, inclusiv cel creat de inteligenta si creativitatea umana ca replica la universul, Cosmosul real, construit de marea sete umana de patrundere in dramatismul temporal, spatial si existential cu bizara lui stralucire efemera si cu nenumaratele sale necunoscute.

CONOTATII ISTORICE

Toate mitologiile, legendele si religiile au creat forme diferite de rezolvare a intelegerii conditiei umane si a conditiilor existentiale faste si nefaste. S-a conturat in acest fel ideea de determinism si cerintele cautarii cauzalitatii implicate si fenomenelor precise in lumea vietii si a diversitatii ei. Filozofii greci (dar si cei ai Orientului indepartat) au facut o larga oferta privind problemele cosmologice, ontologice si epistemologice ca factori determinanti ai acestei probleme. Romanii au preluat rationalismul si determinismul implicat in mentalitatea Eladei. Dupa cucerirea si a acestei zone a Europei, romanii au creat un imperiu ce treptat a fost influentat de ceea ce a dat filosofia antica greceasca. Iar dupa caderea Imperiului Roman s-a constituit treptat o noua optica ce a acceptat si implicat latent si filosofia greceasca si romana (mai ales aportul retoric al ultimei).
Apoi explozia extinderii crestinismului cu monoteismul sau (patruns treptat de ideea trinitatii si apoi a ierarhiei sfintilor) a instalat un dogmatism specific ce a creat dispute grave in Bizant (Marile Schizme), iar la Roma a dus la cresterea puterii Bisericii catolice si a Inchizitiei (lupta pentru dependenta de cele 20 de porunci).
Perioada Renasterii a adus o revigorare a interesului fata de om, fata de corpul si spiritul sau (foarte diverse ambele). In timp, in scrierile unor filosofi au inceput sa se faca diferente intre conceptul de spirit- suflet si psihic. Apoi s-a intensificat interesul fata de caracteristicile diferentiale privind oamenii, fapt posibil, oricat ar parea de bizar si datorita artelor in Renastere. Statui ce exprima pozitii si semnificatii de conduite umane, pictura prezentand diversitatea fetei si a gesticii, a privirii etc. au inceput sa fie altfel privite. S-au manifestat interese crescande pentru scrierile lui Aristofan, cele ale lui Euripide, pentru poezia si arta antica, legendele si creatiile epopeice vechi. In cele ce urmeaza vom reconstrui aceste trasee… si apoi influentele lor in secolele XIX-lea si al XX-lea.
Observatii si probleme psihologice au aparut in mai toate operele filosofilor din toate timpurile, profund interesati de natura umana si mai ales de inteligenta, cunoastere si fortele acestora condensate in problemele epistemologice. La acestea s-au adaugat cunostintele tuturor medicilor si chiar ale astrologilor, care au fost interesati de relatia OM- COSMOS, relatie complementara celei privind OM- MEDIU- EREDITATE.
Din complexa convergenta a acestor preocupari (carora mereu li s-au adaugat noi dimensiuni) vom marca momente mai semnificative in care s-au structurat idei interesante, legate de conturarea domeniului psihologiei naive si apoi prin timp a ramurilor ei printre care mai ales ale psihologiei diferentiale care s-a manifestat mai intens in literatura, dramaturgie si marile epopei ale antichitatii dar si a celorlalte epoci.
Am dori insa sa atragem atentia asupra faptului ca desi filosofia a fost cea mai timpurie organizare logica a unor raspunsuri la interogatiile fundamentale ale inteligentei umane, psihologia este cea mai veche instrumentare a inteligentei concrete si a observatiei umane, implicata permanent in adaptare , in observatiile lumii si vietii si in interrelatiile umane ca forma de PSIHOLOGIE NAIVA, proprie tuturor oamenilor.

SISTEMELE FILOSOFICE DIN LUMEA ANTICA

In genere, sistemele filozofice foarte diverse dar consistente, ce s-au conservat prin timp si istorie a ideilor sunt cele din Grecia Antica. Acestea au fost sisteme consistente de mare penetratie, au avut un caracter enciclopedic si nu au fost prea influentate de sisteme filosofice din alte parti ale lumii (Asia indepartata si alte continente, chiar mai apropiate din Africa). Ne vom referi doar la unele dintre ele pe o filiera explicativa mai larga in care se afla inclusa latenta lor contributie la dezvoltarea unei gandiri despre om si diversitatea sa.
ANAXAGORAS (500-428 i. e. n.) versus Anaxagorus a formulat primele idei legate de conditia umana si geneza ei. Conform acestui obiectiv (printre altele) Anaxagoras a considerat ca in spermatozoizi se afla invizibile, toate organele corpului uman, inclusiv sexul, si ca atare intreaga constitutie ereditara este determinata de la inceput exclusiv de barbati. Aceasta optica a fost numita preformism. Preformistii au conturat ca atare ideea omului in miniatura implicat in spermatozoizi. Anaxagoras a fost prieten cu Pericle. A considerat ca universul are o infinitate de elemente (pluralism). Diferit de entitati exista nous- spiritul uman.

HIPPOCRATES (460-377 i. e. n. ) din Cos, medic celebru al antichitatii a pus accentul pe diferentele dintre oameni datorita dominatiei mai mari sau mai mici a uneia sau alteia din cele patru umori (echivalente cu glandele endocrine si substante lichide din organism).
Opera lui Hippocrates a fost vasta (corpus Hippocraticus). Cele patru umori ce circula in organism independente, dupa el, au reprezentat functii subtile diferite in organism: sangele, bila neagra, bila galbena si flegma. Dominatia diferita la fiecare persoana a uneia din umori a fost considerata de Hippocrates ca fiind factorul ce determina diferentele dintre oameni. Ca atare el a descris patru caractere diferite. A considerat ca la sangvinici domina sangele din care motiv ei sunt foarte vigurosi, activi, optimisti, dar si nervosi. Melancolicii au dominatie de bila neagra care- i face mai tacuti si inclinati spre ganduri negre. Colericii dominati de bila galbena sunt foarte vioi in permanenta, iar flegmaticii la care domina flegma sunt mai nepasatori si mai lenti.
Hippocrates a fost atent si la aspectele constitutionale corporale, fiind primul morfofunctionalist mai remarcabil. Din acest punct de vedere, el a considerat ca persoanele cu membre lungi si subtiri sunt inclinate spre TBC, cele care au torace si pantec mai dilatate fac parte din tipul denumit de el apopleptic si sunt persoane inclinate spre apoplexie. A considerat de asemenea ca sangvinii la care domina sangele sunt agresivi mai mult decat ceilalti, iar flegmaticii, slabi, inactivi si antipatici sunt in genere mai bolnaviciosi.
Ideile lui Hippocrates au strabatut prin timpuri, castigand prin interpretari si au avut intotdeauna o mare audienta din cauza ca sugerau intotdeauna legatura dintre psihologie si medicina, dar si o credibila implicatie a diversitatii naturii umane ce avea explicatii si vizibile (legate de forma corpului). Se evoca adeseori o anecdota privind o vizita a lui Hippocrates la Democrit, care tocmai facea o disectie. Aflat in plina activitate, Democrit a spus parintelui medicinei: “l-au deschis pentru a cauta locul si natura bilei. Pentru tine sunt cunoscute- ca excesele de bila provoaca furia.”

DEMOCRIT(460-370 i. e. n.) a fost reprezentantul atomismului si a pledat pentru principiile mecanicii. Atomismul sau a influentat conturarea functionalitatilor complexe interdependente din organism, inclusiv conturarea ideii arcului reflex.

EMPEDOCLES (cca 450 i. e. n..- mai putin cunoscut anul mortii) a considerat ca universul are la baza patru elemente: aerul, pamantul, apa si focul. Acestea sunt semnificative si clasificatoare pentru patru temperamente reprezentand combinatii de cald- umed (sange) temperament sangvin (aer); apoi rece- umed (bila neagra) temperament melancolic (pamant); cald- uscat (bila galbena) temperament coleric (foc) si rece- umed (flegma) temperament flegmatic (apa). In acest context colericul are un temperament irascibil, sangvinicul unul optimist, melancolicul unul trist, iar flegmaticul unul apatic. Precum se poate lesne observa, Empedocles a combinat aspecte importante ale tipologiei lui Hippocrates cu idei ontologice ale filosofiei grecesti. Empedocles, referindu-se la cele patru elemente: pamant, aer, foc, apa, a considerat ca muschii si viscerele sunt legate de pamant pe care-l reprezinta, fluidele din corp constituie apa ca reprezentanta; functiile mentale si rationale expresii ale focului- iar cele legate de mentinerea vietii ca respiratie- sunt antrenate si exprima implicatia aerului in corpul uman.

PLATON (427- 341i. e. n.) a abordat o linie de diferentiere semnificativa privind oamenii. A implicat in diferentiere repere antropometrice (de marime si de forma). In acest sens a considerat ca marimea capului pune in evidenta ambitia, lipsa sau prezenta ei in anumite grade, poate duce la reusita sau nereusita in viata. Forma trupului a considerat-o indicatoare pentru succes- insucces, trunchiul pentru aspiratii legate de succese usoare facile (trupul de o anumita larghete) sau de succese ce cer eforturi, instruire si se dobandesc dificil. In continuare diafragma si picioarele omului pun in evidenta, dupa Platon, trebuinte primare, instinctuale.
Platon a reprezentat dualismul: PSYCHE si REALITATEA. Psihicul are dupa el trei functii: functii apetitive ce sunt legate de regiunile abdominale. Dupa Platon muncitorii sunt aceia la care aceste functii sunt mai dominante. A doua functie este impulsiva si se realizeaza prin implicarea pieptului (toracelui). Aceasta functie este mai dominanta la soldati si razboinici. A treia functie este a ratiunii si are sediul in creier. Este mai frecventa la filosofi. Lucrarea in care este inclusa aceasta teorie este Phaedrus. Tot in aceasta lucrare este inclusa celebra teorie a reminiscentei dupa care orice cunostinta este o reminiscenta a descoperirii unei idei ce este de fapt preexistenta. A invata inseamna a descoperi idei preexistente date de experienta in realitate. Platon a fost fondatorul nativismului. Timpul si spatiul sunt independente de existenta, dupa el. Tot Platon a descris visul. In lucrarea ”Republica” a descris diferentele individuale fixate (dupa el) odata cu nasterea. Platon a influentat gandirea lui KANT, HERMHOLTZ, printre altii.

SOCRATE (469-399) a conturat teoria maieuticii, subliniind valoarea metodologica a interogatiei (intrebarii), idee preluata intr-un fel de DESCARTES (Cogito, ergo dubito, dubito ergo sum, res cogitans). Tot Socrate a valorizat ideea autocunoasterii (dictonul NOSCE TE IPSUM), a autodescoperirii. L-a influentat pe KARL ROGERS (1943).

ARISTOTEL (384- 322 i. e. n.) a fost precum se stie empirist, dar si enciclopedistul antichitatii grecesti. El a combinat ideile lui Platon cu cele ale medicilor antici si a inclus totul intr-o conceptie de evolutie cu tente naturaliste si filosofice.
Opera lui Aristotel a fost foarte bogata si variata (Stiintele naturii, logica, filosofie, politica). El a conturat o scala a existentelor, o ierarhie in lumea vie care incepe cu natura si are urmatoarele trepte: materia inerta, nevie si materia organica. Aceasta din urma se diferentiaza in organisme si organe. Aceasta forma a fost numita de Aristotel: suflet, cu sensul de principiu de viata ce creeaza unitatea corporala care evolueaza si ea intr-o organizare ce se perfectioneaza tot mai mult ierarhic. Este foarte interesant procesul de perfectionare descris de Aristotel care spune ca forma pune stapanire pe materie rejectand nedeterminarea. Mai intai, adica prima treapta ce se constituie este a plantelor care au deja functii nutritive prin radacini prin care asimileaza substantele nutritive din mediul inconjurator transformand astfel materia. La un nivel mai inalt se afla animalele capabile de doua functii noi importante: senzatia si miscarea. Animalele sunt, dupa Aristotel, tot plante ce si-au intors radacinile inauntrul lor unde acestea (radacinile) s-au transformat in maruntaie (organe de lucru ale organismului). De aceea functia nutritiva legata de preluarea materiei din mediul inconjurator se muta in interiorul corpului. Forma castiga la animale tot mai multa extindere si varietate. Omul e capabil de gandire. Radacinile lui se afla in interior, dar prin gandire omul da forma si unitate fiecarui lucru. Oamenii difera intre ei prin inteligenta si afectivitate. Aristotel a clasificat dupa forma exterioara cam 540 specii de animale, a disecat peste 50 de animale de specii diferite. Pentru genetica a dezvoltat teoria hematogena conform careia samanta (sperma) se naste din sange ca proces si produs al hranei. Barbatul are, si la Aristotel, rolul principal in ereditate si determinarea sexului la urmasi. Acesta din urma este determinat de componentele mobile din sangele lor (al barbatilor) ce pot fi contracarate de componente feminine. Aristotel a dezvoltat o interesanta teorie legata de varstele in care se petrece actul de fertilizare. El a pledat pentru ideea ca barbatii tineri si cei mai in varsta au samanta subtire (subtiata) din care cauza iau nastere mai multe fete in familiile cu astfel de barbati. Tot Aristotel, a fost interesat de problema atavismului (aparitia de caractere de la stramosi (antecedente indepartate) fara a se manifesta la intermediari). Datorita fenomenului de atavism, Aristotel a criticat teoria pangenezei reunind oarecum portretisticile caracterologice antice.
In “De anima ” Aristotel a subliniat faptul ca toate, in afara de zei, sunt forma si substanta. Zeii sunt forme fara substanta. In genere in tot ce exista viu pulseaza impulsul de crestere- realizare. Cele doua impulsiuni constituie “entelechia”. In lucrarea “Poetica” Aristotel a expus teoria sa asupra superioritatii si valorii rasului. La influentat pe Thomas Hobbes care in lucrarea “Humaine nature” (1650) a dezvoltat o teorie a degradarii rasului. La Cardif, a avut loc, prin 1985, un congres de psihologie ce s-a ocupat de problemele rasului. De altfel si Bergson H. a fost preocupat de problemele rasului…
Dupa Aristotel inima este centrul vietii.
Nu putem ignora din aceasta enumerare personalitati ca cea a lui Avicena (980-1037) comentatorul lui Aristotel. Filosofia greaca a avut o larga cuprindere de idei ce au fost reluate mai devreme sau mai tarziu cu interes. Printre altii Roger Bacon (1214-1294) a preluat de la Hippocrates numeroase idei.

GALENOS, filosof grec (129-199) (Quatros humores regnant in nostro corpore) a ajuns la Roma unde a fost printre altele medicul cunoscut al vremii, a combinat optica lui Hippocrates cu aceea a lui Empedocles. A considerat in esenta ca melancolic este traditionalul poet bolnav, de dragoste, coleric este luptatorul plin de curaj, flegmatic este somnorosul moale, iar sangvin este optimistul permanent.
Galen (os) a fost unul dintre promotorii experimentului in medicina si biologie. Fondator al neurofiziologiei si neuropatologiei, Galenos a efectuat tratate enciclopedice de anatomie, fiziologie, patologie si metafizica, dar si logica, retorica, gramatica si morala. A facut studii privind organele de simt, nervii periferici si sistemul nervos central. De asemenea, a fost preocupat de functiile muschilor angajati in miscarile inimii si de mecanismele respiratorii, activitatea rinichilor etc. optica si lucrarile lui Galenos au fost de referinta mai mult de un mileniu. Galenos a inclus in preocuparile si lucrarile sale si teoria umorilor in versiunea lui Hippocrates.

Impartirea in patru tipuri temperamentale s-a conservat la W. Wundt, la Hoffding, la Herbart, Kulpe, Ebbinghaus, Klages si Pavolv. A folosit-o si filosoful E. Kant. Nicolae Margineanu in “Conditia umana”, are referiri la aceasta dominatie de patru tipuri umane socotite de baza. Ea este probabil legata si modelata dupa antica impartire a universului in cele patru elemente si de trecerea prin cele patru anotimpuri diferite si asemanatoare intre ele.
Ca atare, in perioadele antice, mai ales cele legate de Grecia in secolele V-III i.e.n. s-au conturat pe linia problemelor privind ereditatea si embriogeneza o serie de teorii, sau poate mai corect, puncte de vedere.
Pe de o parte s-a conturat pangeneza, reprezentata de Hippocrates, preformismul, pentru care a pledat mai ales Anaxagoras, si teoria hematogena, care a fost conturata mai cu seama de Aristotel. Fiecare din aceste teorii au avut apoi partizani legati de aderarea la punctul de vedere al reprezentantilor teoriilor respective. Relativ asemanatoare intre ele, aceste teorii erau preocupate de problema ereditatii si a fecundatiei.
Pangeneza promova ideea contributiei masculine totale si exclusive in procesul dezvoltarii de descendenti prin existenta unor mici particule (germeni) provenite din celule germinative masculine (sperma).
Preformismul promova ideea procesului embriologic ca dezvoltarea unui individ complet format, in miniatura inca in sperma.
Teoria hematogena a spermei promova ideea ca in sperma embrionul se naste din sange care are proprietatea de a-l hrani apoi.
Complementar, tot in perioadele la care ne-am referit mai sus au devenit de circulatie tipologiile zodiacale, cele hipocratice si cele privind dominatia celor patru materii primordiale: apa, aerul, pamantul si focul, cu dominatia uneia dintre ele. In toate domina, precum se poate lesne observa, oarecum marele cosmos si ideea destinului legat de zodia implicata in ziua si timpul nasterii. Influentele acestui mod de a vedea aspectele ereditatii si a rolului ei in dezvoltarea tipologica au fost mari in decursul timpurilor in tipologiile ce s-au efectuat in perioade istorice, mai aproape de timpurile noastre fiind alimentate mult si de relativa lor asemanare cu alte tipologii provenite din Asia sau din Africa. O contributie importanta la conservarea acestor tipologii a avut psihologia naiva, ce si azi consulta zodiacele, inclusiv cele chinezesti.
Istoria seismica legata de dezvoltarea Imperiului Roman, apoi caderea acestuia, navalirile barbare si prelungirea prin Bizant a Imperiului Roman de Rasarit au fost concomitente cu dezvoltarea crestinismului care a adus modificari de mentalitate si treptat o mare putere a Bisericii Catolice cu institutia sa de putere “Inchizitia” care pedepsea drastic orice idee ce putea fi considerata abatere (erezie) de la rigorile impuse de Papalitatea acelor timpuri.
Apoi, si aceasta etapa istorica s-a consumat. Au aparut, din nou, modificari de mentalitate si o mai diversificata acceptanta de idei reformiste, inclusiv religioase. Mentalitatea psihologica naiva, a fost in permanenta implicata in adaptarea curenta la diferentele dintre oameni.
Dezvoltarea psihologiei diferentiale a cunoscut treptat consolidari si tot mai mult interes dupa deceniul al V-lea al secolului XIX.

SCHIMBARI DE MENTALITATE PRIVIND PSIHICUL

Pe acest traseu a fost un psiholog mai deosebit, PARACELSUS (1493-1541). Paracelsus a cautat esenta cea mai complexa a psihicului si a considerat ca a gasit-o in principiul activatiei, deoarece spiritul este nebulos si impregnat de dimensiuni cosmice universale. In operele sale: ”Opus Paragranum” si ”Opus Paranimum” a diferentiat existenta a doua aspecte ale psihicului: anima brutus si anima spiritus. Dispeceratul creierului fiind central. Paracelsus l-a plasat in ochiul pineal si in vertex. A conturat capacitatea de analiza transcedentala, considerand ca unele persoane o posada. Cine nu o are este un om defavorizat si inferiorizat al existentei. Anima spiritus este de origine superioara, divina si conduce anima brutus printr-o insusire deosebita ce-l caracterizeaza. Cele doua functionalitati sunt complementare. Tradusa in termeni moderni, aceasta combinatie ar reprezenta o referire la sistemul nervos simpatic si parasimpatic. Sistemul nervos simpatic a fost considerat de Paracelsus ca fiind angajat in bataile inimii, al doilea in incetinirea lor. Sistemul simpatic l-a considerat si in dilatarea pupilei, fiind in genere stimulativ. Parasimpaticul, incetineste si echilibreaza ritmurile provocate de primul, creand o complementaritate de echilibru specifica (paticotonica sau parasimpatico- tonica(uneori cu forma de exces)). Ceva mai tarziu, Paracelsus s-a referit la umori (glandele endocrine) si la implicatia lor in functiile organice reglatorii. Acestea au fost vazute si ca diferentiatoare prin dominatii, si ca reglatoare, mai ales.
Un alt moment important pentru dezvoltarea psihologiei si a cerintelor de caracteristici implicate in diferentieri este cel legat de aportul lui Gall, socotit intemeietorul frenologiei. Gall, de origine german, a implicat in sistemul sau de idei multe observatii preluate de la Herophile, Eratostene si scoala de la Alexandria. A fost preocupat de studiul creierului si al sistemului nervos ca responsabil de diferentele dintre oameni. Gall (1758-1828), aflat la Paris, era un cercetator deosebit. Printre altele a formulat ideea socanta, pentru acea vreme, ca facultatile psihice isi au sediul in circumvolutiunile creierului. Deoarece forma craniului se modifica foarte lent, iar creierul mai repede, circumvolutiunile acestuia din urma preseaza foarte puternic asupra carcasei craniene, modificand prin mularea pe aceste circumvolutiuni partial forma craniului. Gall a conchis ca se poate determina caracterul unei persoane prin referiri la bosele craniene (idee de baza a frenologiei).
Gall a considerat ca fiecare persoana dispune de caracteristici distincte (personale) care sunt in relatii cu cele 30 de forte fundamentale si specifice oamenilor (prin ele se citeaza instinctul de conservare, dragostea fizica, placerea de roluri autoritare, simtul moral etc.). Gall a fost preocupat si chiar obsedat de studiul creierului si ala sistemului nervos.
Nu putem ignora din aceasta enumerare pe P. Cabanis (1757-1808). El a fost primul care a legat toate procesele psihologice de sistemul nervos. “Creierul secreta gandirea asa cum ficatul secreta bila” spunea Cabanis. El a deschis drumul acestei vaste probleme legate de baza fiziologica a inteligentei si a implicatiilor psihice din fiecare situatie.
Influentat de ideile lui Gall si ale frenologiei, Cezare Lombrozzo, intemeietorul scolii pozitive (biologista) criminologice, a efectuat intre 1864-1878 lucrarile “Omul delincvent” (1895) pe seama cercetarii concrete pe detinuti din inchisorile militare italiene din Sicilia. In aceste cercetari Lombrozzo a fost obsedat de ideea criminalului innascut, iar studiile sale, foarte meticuloase si complexe, la legat de bosele craniene. In 1895, cand lucrarea sa a fost difuzata si in Franta, s-a fondat scoala de la Padova, de catre Giovani, scoala ce a dat numerosi si remarcabili specialisti in psihologia diferentiala.
Cercetarea ereditatii reprezinta o structurare complexa a fiintei umane. Apropierea de problemele constituirii unei noi fiinte umane s-a conturat dupa ce Z.si H. Jansen au construit primul microscop. Acest instrument a permis patrunderea mai profunda in caracteristicile structurilor celulare si apoi, datorita perfectionarii tot mai mari in instrumentarea patrunderii in microcosmos s-a ajuns la studiul tot mai complex al embriogenezei si al procesului de constituire al embrionului uman, cu surprinderea potentialului genetic ce-l caracterizeaza. Pe filiera istorica semnalam ca fiind mai remarcabile contributiile catorva savanti mai importanti.
W. Harvey (in 1651) a creat o “mirare biologica” prin afirmarea sa, devenita celebra “Omne vivum ex ovo”. Pe de alta parte Harvey a descoperit circulatia sangvina, care a devenit o problema de prim ordin ce a pus in umbra medicina lui Claudius Galenos cu dominatia celor patru umori.
Linné C.(1707-1778), pe de alta parte a fost preocupat de sistematizarea biologica, fapt de mare importanta si de inceput pentru aceasta foarte vasta problema. Fixitatea speciilor pe care a folosit-o operational in demersurile sale a fost anulata prin cercetarile ulterioare. Lucrarea lui Linné “Systema Naturae”(1735) a fost opera sa de contributie.
J. B.Lamarck a publicat in 1809 lucrarea “Philosophie zoologique” prin care a conturat teoria transformismului, prin care a tras atentia asupra proceselor de schimbare a caracteristicilor fiintelor vii in timp si a deschis calea pentru ideea caracterelor dobandite si implicit a influentelor implicate in constituirea acestora.
Cea mai importanta contributie, insa, in tematica atat de complexa a ereditatii, ca expresie a unor caracteristici complexe, ce se constituie in timp, sub influentele complexe ale adaptarii la mediul mereu in schimbare, a fost adusa de Ch. Darwin (1809-1882) prin lucrarile sale: “The origin of species by means of natural selection” (1859), “The variation of animals and plants under domestication”(1868), ”The descendent of man”(1871) si ”The effects of croos- and self fertilisation in the------------”
Cresterea criminalitatii, dar si a bolilor psihice, a stimulat preocuparile fata de psihologia diferentiala si utilizarea ei sociala care s-a extins iradiind in secolul al XIX-lea tot mai mult spre orientarii scolare, ale selectiei profesionale, prin care se incepe diagnosticarea tot mai extinsa a potentialului aptitudinal disponibil si alimentarea lui energica, dar si o implicatie mai ordonata de organizare de interese, aspiratii necesare in conturarea operativa a disponibilitatilor psihice in vederea implicatiei lor in identificarea procesului social. S-au conturat forme sociale de suport ale psihologiei diferentiale in scoli si laboratoare uzinale de testare psihologica pentru diferite varste, inclusiv a copiilor cu probleme.
Psihologia diferentiala foloseste seturi instrumentale numeroase, metode specifice complexe. Validarea lor se realizeaza temporar si confera in cel mai inalt grad statut de utilizare a numeroase secvente de instrumente psihodiagnostice care au fost utile in obiectivele psihologiei concrete (naive) la care ne-am mai referit. Prin toate acestea psihologia diferentiala a capatat un statut de necesitate potential contribuant si ameliorator al conditiei umane.

PSIHOLOGIA DIFERENTIALA CA DOMENIU AL PSIHOLOGIEI

Spre sfarsitul secolului al XIX-lea, odata cu dezvoltarea primelor laboratoare de psihologie a crescut foarte mult setea de precizie si de masura in aspiratiile psihologiei de a deveni o stiinta cu statut mai pragmatic si mai desprins de filosofie.
La Leipzig, laboratorul infiintat de Wilhem Wundt (1879) avea deja numerosi adepti, activi si foarte receptivi, precum americanii Stanley Hall, Mc. K. Cattell, Scripture, Anghel si Riechener, din Franta Bourd, din Anglia Sperman, din Belgia Thiery si Michotte, iar din Germania Kraetening, Neumann si Külpe. Se prefigura formarea de laboratoare de psihologie in numeroase tari. Existau insa doua probleme ce devenisera de discutie. Primele laboratoare erau foarte dependente de optica fiziologista, ceea ce insemna ca psihologia era inca nebuloasa. A doua problema genera o oarecare neliniste legata de o conditionare impusa in care se implica folosirea in laborator a introspectiei. Laboratorul lui Wundt studia vederea, gustul, auditia, tactul, atentia, perceptia timpului si TR-ul (timpul de reactie) si valida teoriile lui Fechner si Weber privind pragurile senzoriale (absolute si apoi diferentiale), dar…exista un dar, cel provocator de neliniste… In tip ce stimulii erau foarte riguros masurati reactia se inregistra pe baza notatiei foarte controlate relatate de subiectii studiati, deci prin introspectie. De altfel, numerosi psihologi considerau ca acest lucru e foarte firesc, dat fiind faptul ca toate trairile fizice sunt subiective, dar cautarea ---------. Alti psihologi reprosau (latent mai mult) psihologiei (care se considera ajunsa la un mare grad de progres ca stiinta) ca foloseste introspectia si traieste in laborator si nu in viata concreta, in care stimulatia este foarte activa si complexa, mereu in schimbare de teren, semnificatie si intensitate de stimulatie.
Pe acest fond a deschis A. Binet (1867-1911) marea poarta a psihologiei spre viata concreta si spre procesele mai complexe si de mare importanta ale psihologiei, spre problemele inteligentei, prin testul sau, care a avut, precum reiese din cele de mai sus o foarte mare importanta calmanta. La Paris, se infiintase primul laborator de psihologie fiziologica in l' Ècole Practique de Hautes Etudes. Acolo lucra Binet, acolo au lucrat in continuare Baunnis, H. Pieron, si apoi Paul Fraisse. Tot in Franta, la Salpetrière, Charcot infiintase un laborator in care s-a format, de fapt, A. Binet si Pierre Janet (1859-1947). Tot in Franta incepuse sa se exprime personalitatea stralucita a lui Th. Ribot (1839-1916) care a ocupat primul post de psihologie experimentala si comparata, creat pentru el la Colege de France (1870). Ori si in aceste laboratoare se trecuse la altceva decat studiul proceselor senzoriale prin metode introspectiei. La Salpetrière se studia problema hipnozei si a tulburarilor psihice, iar Ribot a initiat cercetarea proceselor psihice superioare, a personalitatii, si a implicatiilor de transformare, ca obiective ale psihologiei in Anglia si Germania.

Intre timp clasificarile psihofiziologice si caracteristicile psihice au inceput sa fie expuse sistematizat sub forma de concepte si sub forma de tipologii- lipsea ceva ce ar fi modificat aceasta diversificare. Clasificarile psihofiziologice s-au diferentiat cam in trei directii mai semnificative:
- clasificari morfofiziologice, evidente in lucrarile lui Rostand si Claude de Sigaud, Corman, Lombrozzo (vom reveni la fiecare in capitolele ce urmeaza), dar si Lavater, Kraepelin, Kretschmer si Scheldon.
- clasificari psihoneurologice, implicate in studiile lui Charchot, Perez, Eppinger si Hess, apoi I.P.Pavlov, dar si Bechterev, Ivanov- Smolenlenski si Miasiscev, adica scoala rusa.
- a treia directie a evoluat pe linia indexarii tematicii psihoendocrinologiei. Din aceasta directie retinem numele lui Pierre Marie, Nicolas Pende.
Domeniul psihologiei se largise considerabil si a devenit mai receptiv la functionalitati, decat la descriptii clasificatoare. Caracterologiile efectuate au inceput sa cuprinda determinanti si functionalitati implicate, fiziologice si corporale, dar si interrelationale sociale, descriptii ale dominantelor analitice si activismul reactivitatii psihice in ansamblu. Mai mult decat atat, Ribot a pus frontal problema implicatiei ereditatii studiind familia Bach, cu numerosii ei reprezentanti si masiva implicatie a acestora in muzica, (deci aptitudinile) nu doar senzorialitatea exclusiva. La fel l-a abordat analitic pe Leonardo da Vinci, in acelasi sens analizandu-i “Gosa mentali”. A devenit, cu alte cuvinte, de prim ordin ereditatea psihofizica. Se delimitase ideea ca in psihoze si in numeroase alte boli ereditatea este evidenta, si se trecuse la studii privind crize psihofiziologice, precum cea a pubertatii (spontana), si a menopauzei.
In aceeasi ordine de abordare si progres tematic Ebbinghhaus a abordat problemele memoriei si ale uitarii. In mod experimental concret, introspectia a devenit extrospectie si mai mult decat atat, a implicat situatii provocate, foarte bine structurate si stapanite, la care devenise de importanta reactia, viteza, precizia, persistenta acesteia si chiar combinarea TR-ului (timpului de reactie) cu precizia, pentru a se determina tipurile de situatii provocate la care reactiile se manifesta mai rapid si la care mai lent. In aceste experimente erau implicati numerosi factori psihofiziologici dobanditi, implicati in studiu. Printre acestia erau cuvintele si structurile simbolizate, inclusiv capacitatile asociative latente.
Nu putem ignora faptul ca se mai constituise o directie de cercetare, legata de boli dobandite, directie complementara celei ce pusese in evidenta boli psihice cu implicatie ereditara. Dintre bolile dobandite au inceput sa fie studiate, inca de Cabanis, cele ce erau provocate de alienarea regimului de viata alimentar, dar si efectele alcoolului si, s-a constituit domeniul toxicologiei, deschizandu-se si domeniul efectelor in grupul familial al conduitelor dezorganizate ale alcoolicilor (parintii, printre altii). S-au multiplicat formele de abordari de interventie din mediu si studiul fenotipului erodat, incarcat de forte si tensiuni, de implicatii sociale si de caracteristici diferentiale nodale, chiar si problema drogatilor. Sa nu ignoram faptul ca primele decenii ale secolului XX au pus in evidenta si un interes deosebit pentru conturarea modelului psihicului. Gestaltistii, behavioristii, dar mai ales freudistii (mai exact spus psihologii abisali) si apoi neobehavioristii, neofreudistii, neofunctionalistii, urmasii teoriei campului a lui Kurt Lewin au abordat foarte numeroase variabile constituente ale psihicului uman, fapt ce a creat si dezvoltarea psihologiei diferentiale cu o adevarata explozie de clasificari tipologice.
E. Schreiner in lucrarea “Typology and biometrics”(1966) a pus in evidenta marele efort facut de reprezentantii acestui domeniu in vederea gasirii de criterii de clasificare, dar si nivel de explicatii atins si coerente in sisteme. Desi tipologiile constituite (si Schreiner a prezentat 60 in lucrarea citata, care se desfasoara in trei volume) aveau tente diferite privind combinatia de criterii s-a constituit mai ales unificarea lui “ce?” cu “cum?” folosindu-se statistica si o constientizare remarcabila a functionalitatilor implicate in structurile criteriale operative, adica functionalitatile de coerente, blocare, amplificare, stopare, perseverenta etc. a sistemelor de criterii.
Incepuse sa se contureze si aspectul de implicatie a tipologiilor care au o calitate mai inalta decat studiul singularizat al inteligentei, afectivitatii, motivatiilor, intereselor etc. pentru ca reunesc mai multe criterii psihice si functionalitatile intercorelate, pe care le pot genera sau amorsa, stinge, complica etc.
De semnalat este, insa, si faptul ca pe acest fond de cercetari ce isi revendicau identitatea de manifestari s-a validat statutul psihologiei ca stiinta umanista independenta, foarte larga, dar cu tematica proprie si cu capacitati de inregistrare din ce in ce mai complexe si sofisticate, ca valorile centrale in grupuri (reproducatoare ale curbei lui Gauss). Studiile legate mai ales de tipologii, de tatonarea diagnostica a personalitatii au adus o oarecare acceptanta si recunoastere a valorii introspectiei. Pe acest teren s-a pus in evidenta, chiar prin conceptul persoana-personalitate (sensul termenului grec persona, care se refera la masca) si ideea ca in personalitate coexista aspectul si rolul demonstrativ, cu varianta de circumstantialitate si tipul fundamental in parte nascut, in parte facut, in parte pre-facut. S-au luat foarte multi termeni din psihologia naiva si din literatura si s-au conturat sensuri (de multe ori s-au dat zeci, chiar sute de definitii) cu atat mai multe cu cat termenul se refera la o caracteristica psihica, cea mai complexa dintre toate. Un termen folosit mult in psihologia naiva si mai putin in psihologia expertilor este cel de ins-insul. Se refera la devenirea continua a Eului ce se afla mereu in scenarii de viata (fapt la care face referiri si Kirkegarard) facute de om ca proiecte de viitor.
Ion Alexandru (1988) vede constiinta omului ca fiind angajata in intretinerea intentionalitatilor dinamic-creatoare. Termenul personalitate are foarte numeroase conotatii si modele operationale. Dintre acestea, modelul freudistilor, dar mai ales a neofreudistilor si a behavioristilor au inceput sa fie acceptate, desi sunt foarte diferite ca structura perceptibila (Adler, Yung) si ca functionalitate. Mai ales ideea inconstientului ca rezervor al energiei psihice si biologice a creat acceptantele la care ne-am referit si asta cu atat mai mult cu cat modelul behaviorist cel mai forte ca directa complementaritate ignora modelul propriu-zis, subiectul, acceptand doar ideea ca modelul raspunde. Pentru S?R (stimul-raspuns) vroia sa creeze o si mai mare independenta psihologiei si sa o distanteze de fiziologie. O foarte generala definitie a personalitatii, acceptabila tocmai din acest motiv, ar consta in ideea ca personalitatea este o dispozitie relativ generala si permanenta ce caracterizeaza conduita unei persoane mai mult timp (ca atare contine trasaturi fundamentale si de data relativa legate de oarecare identificare cu o secventa stabila relativ de mediu). Modificarea acestei structuri este determinata in timp de varsta, de modificari ale statutului social, ca si de evenimente de foarte mare importanta pentru persoana in cauza sau de modificari foarte pregnante in viata sociala, profesionala, care transformandu-se, solicita noi scheme de adaptare si eforturi in aceasta directie. Personalitatea cuprinde structuri de profunzime si de suprafata. Cele de suprafata se manifesta si se exprima de cele mai multe ori ca operativitati dobandite ale aptitudinilor, ca aspiratii, ca interese, dorinte, apetituri mai circumstantiale si care sunt oarecum alimentate temperamental. Inteligenta, introversia -extroversia, feminitatea-masculinitatea sunt caracteristici de profunzime care se modifica cel mai greu. Cele descrise inainte sunt mai mult conditionate de mediu.
Allport G. a accentuat mult ideea unicitatii in diversitate a personalitatii si a folosit conceptul de “proprium” pentru aceasta caracteristica a personalitatii. Impreuna cu Odbert au identificat aproximativ 17953 denumiri de trasaturi de personalitate folosite de diversi autori.
Dintre acestea 4504 trasaturi sunt autentice. Un alt autor McClelland (1959) a identificat peste 1000 de trasaturi de personalitate. Klages a indexat 100 de definitii.
Dezvoltarea geneticii a creat un interes mai subtil pentru ereditate si structurile genetice ale metabolismului fiziologic, functional, fundamental si psihometabolismul potential ca suporturi totale privind tendintele de dezvoltare ale tipologiilor umane. Nu vom insista asupra acestei probleme acum, ci vom sublinia doar faptul ca s-a creat in ultimii 10 ani domeniul de discutie al laturilor personalitatii. Cele mai multe optiuni s-au conturat in jurul diverselor laturi ale psihicului.
1. Latura intelectuala consta din totalitatea proceselor de cunoastere active, din setul disponibil si cel activ de informatii stocate, dar si de algoritmii implicati si stilul acestora de a se implica. Se refera si la memorie, intuitie (ca intelegere) si oarecum si la atentie.
2. Latura temperamentala dinamica-energica a afectivitatii si motivelor, motivatiilor legate de structurile sinelui si ale angajarilor lui preferentiale. Aceasta latura este un fel de musculatura a psihicului, ce mobilizeaza sau tempereaza trebuintele si instinctele si este omniprezenta in tot ce are legatura cu tot ce are legatura cu personalitatea. In functionalitatea acesteia se dezvolta si activeaza capacitatea de a stapani structurile tensionale ale situatiilor si activarea eficienta a mecanismelor de aparare si de echilibrare a activitatii psihice inclusiv in nucleul evenimentelor si situatiilor, oricat ar fi acestea de tensionate. In structurile sinelui se deruleaza seismele filmului interior, in exterior secventele cu numeroase momente imprevizibile ale filmului conditionarii existentiale, ambele solicitand permanent latura temperamentala.
3. Latura evaluativa este implicata in orientarea in evenimente si in atribuirea valorii lor pentru personalitate. Foloseste imaginatia proiectiva si sistemul de evaluare personal incarcat mai mult sau mai putin de subiectivitate. La aceasta latura s-au referit S. Freud, vorbind despre functiile Supraeu-lui, Kelly, prin referirile la constructele personale, si Heider, prin teoria atributionala. Latura evaluativa este in constructie latenta, permanenta, fata de mentalitatea curenta (implica si referiri la legislatiile sociale), dar are o elasticitate creata de parcurgerea de evenimente si situatii personale marcante ce plaseaza evaluarile personale la distanta dintre acestea si ceea ce se admite ca evaluare in grupurile de apartenenta, ce si cata securizare ofera pentru trebuintele si nazuintele personale diferitele feluri de conduite evaluative adoptate, in prezent si in viitorul apropiat.
4. Latura prospectiva, legata mai mult de cea evaluativa, este mult mai complexa. Se refera, pe de o parte, la modul in care se organizeaza imaginea de sine pentru grupurile de apartenenta (in care traieste persoana in cauza), si pe de alta parte, la modul in care sunt privite formele de manifestare ale personalitatii de catre ceilalti. In aceasta latura este activa “masca”, adica modalitatea in care doreste sa para personalitatea in fata celorlalti. Totodata, aceasta latura a personalitatii cuprinde idealuri, teluri de viata, imediate si mai indepartate, interese de toate felurile, dar si statute si roluri sociale spre care se aspira, inclusiv atitudini fata de sine, fata de ceilalti, si fata de realizarea profesionala si sociala. Activitatea proprie poate fi privita ca sursa de producere de confort personal, ca aport social, ca sursa de prestigiu sau ca sursa de progres social. Latura prospectiva este generatoare de analize de sine si de initiative, abandonuri, proiecte, cautari etc. Aceasta latura este foarte incarcata de vigilenta .
5. Latura efectorie sau instrumentala este formata din deprinderi si obisnuinte, activari de priceperi si implicari in activitati. Se refera si la angajarea in relatii interpersonale (si sociabilitatea personalitatii). Si de asta data e vorba de trasaturile de caracter ce se investesc in activitati, de constanta acestora, de raportarea la valoare pentru sine si in sine a activitatilor totale ce caracterizeaza personalitatea.
Desi par oarecum distantate de tematica personalitatii exista cateva concepte importante pentru aceasta discutie. Conceptele de biotip, genotip, fenotip, sociotip si etnotip s-au constituit in psihologia moderna din necesitatea de a for a in caracteristicile de specific ale personalitatii pe distanta dintre ereditate si mediu. O astfel de forare este in serviciul amprentelor identitatii care reprezinta tot ce este devenire specifica in structurile personalitatii si a expresiilor ei. Latura temperamentala, cu energismul ei, si cea prospectiva, alimenteaza si dirijeaza fortele psihicului.
Toate manifestarile laturii prospective solicita o mare cantitate de energie psihica potentiala.
Interesele se implica discret in toate situatiile si directioneaza fortele psihice, implicand potentialul acestora. Tot interesele sunt implicate si in identificarea cu situatia, in neimplicari, considerate ca necesare. Cand se face implicarea in situatie, aceasta este de diferite grade si potentiale la nivelul considerat de maxima adaptare (consideratia se face prin mecanismele laturii evaluatorii a personalitatii). In felul acesta are loc exprimarea de sine, care foloseste forma subtila a strategiilor de aparare disponibile. Implicarea de sine si exprimarea de sine nu coincid intotdeauna, dar tind spre aceasta. Ele confera o consistenta si stil rolurilor si statutelor sociale, parentale, culturale etc. Oamenii cu constiinta de sine foarte activa si puternica pot sa se exprime in situatii diferite, fie asa cum vor sau doresc si vad (percep imaginea lor) cei din grupul de apartenenta, fie asa cum vor sau doresc sa fie vazuti si simtiti de ceilalti, fapt ce pune in evidenta folosirea profilului psihic de care dispun.
Omul in situatie realizeaza comportamente si atitudini diferite in functie de genotip, fenotip, sociotip si etnotip. Acestea sunt angajate in identitatea persoanei.
Genotipul este implicat in infatisare si in toate dimensiunile ei, dar si in fortele potentiale disponibile ereditar, fie ca vor fi folosite, fie ca nu.
Fenotipul reprezinta structurile personalitatii adjustate prin cerintele si ofertele mediului in care se face adaptarea, deci a mediului de apartenenta.
Sociotipul este aspectul identitatii impregnat de sociabilitate angajata si angajanta in obiectivele si idealurile sociale, este in acelasi timp si expresia gradului de calitate a acestei angajari si a gradului de implicatie politica de statut pe acest plan, sau de implicatie ca public, cetatean, om de cultura, profesionist, etc.
Sociotipul cuprinde, sau este dominat de etnotip, atunci cand se refera la aspectul identitatii in cazul in care persoana face parte dintr-o etnie (grup social ce face sau nu parte din majoritatea populatiei). Etnotipul creeaza identitatii forme de rezonanta specifice, ce pot deveni discret agresive, cu trairi tensionate, ce tind sa acapareze identitatea si sa o refere la provenienta dintr-o etnie, fapt ce face relativ ambigua situatia civica. Etnotipul poate fi insa si deschis si cooperant. Prin etnotip se conserva mai ales limba si identificarea cu istoria etniei.
Din cele de pana acum a reiesit ca una si aceeasi persoana poate avea forme de identitate foarte diferite si numeroase pe care le reuneste intr-o unicitate, cu combinatii de structuri active. In cadrul identitatii se disting subidentitatile familiale, parentale (cu implicatii ale subidentitatii sexuale), apoi cele profesionale, culturale, de patrundere sociala, cu laturile pe care le-am evocat referindu-ne la sociotip si identitatea civica.
Combinatia structurilor active ale identitatii pot fi coerente, ordonate (cu prioritati), sau dezordonate, incoerente, cu agresivitati etc. Se mai pot face diferente intre comportamentul real sau spontan in situatii diferite sau in situatii asteptate sau neasteptate si comportamente circumstantiale (mai ales oficiale inundate de distante de statute si roluri implicate in situatiile respective). La acestea se pot adauga comportamente stresante, incarcate de tensiuni, forme ambigui de afectivitate, blocaje etc., dar si comportamente sexuale ce au si ele caracteristici socializate si traditionale, dar si modernizate (fenotipice si genotipice).
Psihologia naiva are in atentie tipurile de temperamente la care ne-am referit. Literatura cuprinde, de asemenea, ample si foarte numeroase descrieri de tot felul de astfel de comportamente, caracteristice pentru personajele principale din toate operele literare. Si in celelalte arte, in teatru, in film, apar personaje care ofera o larga gama de comportamente individualizate, si ca atare, tipice intr-un fel.
Victor Hugo, dar si Caragiale, chiar si Eugen Ionescu au conturat astfel de comportamente in personajele descrise si au pus in evidenta, prin comportamente, rezonantele psihice caracteristice ale acestora. Aceste rezonante creeaza profilul tipologic. Freud a implicat rezonante psihice, rezonante fenotipice, dar si genotipice. Szondi, un psiholog abisal, influentat mai mult de Yung a implicat mai ales rezonante genotipice (s-a referit de fapt la profile patologizate discret). S. Freud a operat cu rezonantele psihice mai ales in lucrarile sale privind mari creatori precum Michelangelo Buonaroti sau Shakeaspeare. Astfel, el a conturat ideea ca mai toti creatorii au in structurile psihice stratificate evenimente pregnante din copilarie, mai ales complexe de intrusiune care se implica in generarea de rezonante psihice specifice ale acestora.
Yung a considerat in “Sinergia” ca exista un inconstient personal, unul social si unul familial. Datorita acestora persoanele umane sunt atrase printr-o simpatie neconstientizata de persoanele (inclusiv de sex opus) care au aceleasi feluri de comportamente mentale (sau tendinta spre ele) mostenite din familie. Szondi a denumit acest fenomen genotropism . El a vorbit si de faptul ca exista o manifestare a genotropismului in casatoriile predilecte ale imigrantilor cu persoane de aceeasi etnie. In atare casatorii se manifesta afinitatile etnice confirmate si de faptul ca persoanele de o anumita origine, emigrate, tind sa se aseze in grupuri relativ compacte de aceeasi origine in noua lor patrie.
Psihologia diferentiala reconstituie structurile asemanatoare tinand seama de formele relativ specifice de personalitati. In genere tipologiile accentueaza caracteristicile diferentiale, in regula, mai mult, din care cauza tipurile descrise sunt mai mult de referinta fiind mai numeroase tipurile intermediare. Gaugelin a asemanat personalitatea umana cu un diamant care este unic dar face parte dintr-un grup de diamante ce au fatete ce stralucesc diferit cu luminozitati diferite provocate de cum cade lumina asupra lor in fiecare moment. Tot asa personalitatile umane asemanatoare stralucesc in mod diferit fata de aceeasi situatie fata de care pozitia lor este diferita.
In linii mari psihologia diferentiala reuneste tipologiile mai importante elaborate pe baza de numeroase criterii si cercetari, adesea foarte analitice. Criteriile de implicatie in tipologii sunt foarte importante. Impartirea lor, de asemenea. In acest sens s-au constituit tipologiile explicative morfologiste (Muchielli le-a numit tipologii cauzale). Ele au fost elaborate mai ales de reprezentantii scolii italiene de la Padova.
Reprezentantii foarte cunoscuti ai acestor tipologii sunt Cattellino, Viola. Lor li se adauga endocrinologistii morfologisti al caror reprezentant mai de seama este Nicolas Pende. O alta scoala este aceea a tipologiilor embriogenetice reprezentata mai ales prin Sigaud. Optica embriogenetista persista ca si cea morfologista in multe caracterologii, fapt ce le reuneste si combina in moduri foarte complexe de folosire a implicatiilor explicative. Remarcabila este tipologia rationalist-corationala a lui I. P. Pavlov. Foarte atractiva, dar si foarte discutata este caracterologia evolutionista efectuata de L. Corman. Un grup de tipologii a fost constituit de catre psihologii abisali, Freud, dar si abisalii Yung, Szondi (cu teoria destinului) sau teoriile constructiviste ale psihologilor din Tarile de Jos (Heymans si Wiersma), si apoi, prin preluare si extinctie de psihologii francezi (Gaston Berger, Le Senne). Tot un grup complex de tipologii au efectuat psihologii materialisti (Cattel R. B., Guilford-Zimerman, Eysenck, etc.), dar si cei ce au avut in atentie tendinte patologice (Kretschmer, Jasper, etc.) si tipologiile efectuate de psihologi dominati de ideea proiectiei ca Rorschach. In majoritatea tipologiilor exista referiri la formele de patologizare mai frecvente pentru un anumit tip din ansamblul celor descrise, dar si referiri la aptitudini potentiale, creativitate, geniu si handicapuri potentiale, aspecte preferentiale profesionale.
Schreider a descris in felul sau o mare parte din aceste tipologii. Si noi ne vom referi in aceasta lucrare la cele mai importante tipologii si caracterologii cunoscute si validate ca atare.
Cyril Burt (1947) a incercat ca alaturi de factorii de personalitate sa gaseasca la persoane cu anumite caracteristici psihice aspecte si structuri morfologice specifice, avand in atentie hiperemotivi cu polaritatea (euforici (veseli) versus morocanosi, nefericiti si agresivi si a gasit doar la persoanele cu axa afirmare de sine, agresivitate versus submisie teama, tandrete si necazuri, unele corelatii nesemnificative insa cu colericii). A cautat, de asemenea, o corelatie cu unele tipuri morfologice la persoanele cu vigoare si sanatate, cu factori intelectuali (G) si un factor general de afectivitate (introversie-extroversie) si ceva factori de sexualitate ca dominatia teama, manie, ori factori de interes, tendinte mai generale (morale, de integrare armonioasa a personalitatii estetice si a celor ce manifesta caracteristici legate de grup(egoisti, utilitaristi, ori cu trasaturi bipolare ca realism-idealism, radicalism-conservatorism). Corelatiile au aparut ceva mai semnificative daca factorul “G” a fost dominant, dar si in aceste cazuri media, a fost, desi promitatoare, cu foarte mari variatii de cazuri (in spatele ei).
De subliniat este faptul ca tipologiile omogene, fara aspecte contradictorii sunt destul de rare.
H. Pieron a fost preocupat de caracteristicile mediilor reflectare de curba lui Gauss, configurata, in genere, in astfel de cercetari. Din acest punct de vedere exista curbe de forme foarte variate ca extindere a mediei si ca extindere a dispersiei. Ca atare, si in cadrul mediei, si in cel al extremelor, exista o evidenta heterogenitate si adesea asimetrii ale extremelor.
Oricum, studiile de psihologie diferentiala au pus in evidenta forme foarte diferite de heterogenitate. Acestea sunt (dupa H. Pieron, 1960) ceva mai apropriate pentru caracteristicile morfologice si metabolice, si mai dispersate pentru caracteristicile mentale, motrice si senzorio-motrice. Exista si pe varste schimbari foarte mari uneori, fapt ce a alimentat dezvoltarea psihologiei varstelor.
Nu se poate insa ignora faptul ca ajustarile educative favorizeaza o discreta tendinta spre omogenizare a rezultatelor. Dar, chiar si in aceste conditii au loc momente de modificare a curbei generale de varianta a constelatiilor psihice ca pondere si forme de liaje intre ele. Dezvoltarea este in ritm inegal. Exista momente in care au loc schimbari mai pregnante a variabilitatii, etape de diminuare a acesteia, dar si de amplificari cu implicatii heterogene mari, cum este perioada pubertatii si adolescentei, etapa de la 40 de ani, perioadele de menopauza si andropauza si apoi unele momente si cazuri din varstele de regresie, cand se consuma, nu de putine ori, sindromul regelui Lear.
Din studiile legate de eterogenitatea evolutiva si de caracteristici reiese ca persoanele cu valori ale Q.I. elevate sunt mai totdeauna precoce. Mai exista o problema. Nu totdeauna QI mare este asortat cu alte valori mari. De cele mai multe ori persoanele supradotate prezinta unele caracteristici ce reflecta dificultati de adaptare si o oarecare inchidere intr-un univers de interes care le fac mai putin adaptabile la evenimentele curente ale vietii.
O problema de mare interes priveste interogatia fundamentala privind: ce se cauta prin aceasta vasta tentativa de abordare a diferentierilor dintre oameni?
Kretschmer, care a fost obsedat de gasirea unor criterii de grupare a semnificatiilor caracteriale si a incercat sa apropie caracteristicile criteriale morfologice, corporale, de cele ale fragilitatilor la boli psihice implicand dorinta de a gasi o cauzalitate complexa cu suport si psihologic, a conchis, pana la urma, ca descrierea de tipuri nu are niciodata in vedere cazurile cele mai frecvente, ci cazurile demonstrative, exemplele demonstrative, bune de disectie logica si aceasta deoarece cazurile pure tipologice sunt foarte rare. Se pot insa plasa pe curba lui Gauss, o axa cu foarte numeroase variante. Viola, si in general scoala de la Padova, a pus de fapt frontal problema intermediarilor tipologici.
Viola s-a referit la normotip. Aceasta inseamna de fapt ca tipurile descrise de el nu au fost ale marii medii, ci a persoanelor cu numeroase caracteristici combinate. Normotipul, sau media larga a populatiei, este foarte greu de integrat intr-o tipologie foarte clara. De aceea, descrierea tipologica devine bogata daca se indexeaza caracteristici ce sunt de prim plan in diferite psihologii, si aceasta, cu atat mai mult, cu cat, fiecare tipologie are anumite caracteristici psihice in atentie si de multe ori o evidenta validare prin timp a acesteia. De pilda, termenul de coleric, melancolic, sangvin sau flegmatic au devenit valizi si se folosesc curent in numeroase tipologii, dar aceasta nu inseamna ca anuleaza numeroasele caracteristici, adesea pregnante la unele persoane, caracteristici ce sunt de prim plan in alte, diferite tipologii.
In final, am dori sa subliniem faptul ca prin psihologia diferentiala s-a constituit un demers de abordare a omului concret, unic in felul lui, niciodata total repetabil, subiect al unui timp istoric si circumstantelor lui, fiinta contribuanta si consumanta de stiluri de viata, acceptante (tolerante si intolerante ajustate mereu prin comuniuni de trairi si conduite cu valoarea ce se formeaza si cu efecte de reflexe pe care le produc, pe de o parte, asupra mediului existential, pe de alta parte, asupra propriului destin).
Toate fiind legate de o incarcatura de curiozitate si dorinta investigativa (ce ne evoca pe Descartes cu eterna si actuala sa apologie privind “-----------” care activeaza coordonarea mediului exterior dar si a celui interior). Psihologia diferentiala creeaza un serviciu practic educativ intelegerii de sine si public prin atentionarea permanenta a caracteristicilor psihice, individuale, normale, fragile, compensatorii, deteriorate sau in deteriorare si creeaza astfel o ”cunostinta de cauza”.
Pentru ca varietatea umana este foarte mare si pentru ca evolutia umana este supusa unui urias complex de cauze, situatii, probleme etc. psihologia diferentiala este un domeniu tot atat de mobil si perfectibil ca si psihologia varstelor, influentele dintre acestea devenind din ce in ce mai conditionate.

CATEVA CARACTERISTICI DE BAZA ALE PSIHOLOGIEI DIFERENTIALE

In genere putem imparti modul de abordare a criteriilor in cadrul tipologiilor in doua mari categorii. Prima ar fi a macropsihologiei diferentiale in care am putea include tipurile diferentiate prin implicatiile zodiacale, fapt efectuat inca din timpuri foarte indepartate. Caracteristic pentru aceasta forma de tipologii (pentru ca sunt mai multe sisteme de tipologii zodiacale) este faptul ca implica in mod dominant influentele cosmice in destinul si caracteristicile tipologice diferentiale. Nu mediul apropiat, ci cel Cosmic, spre deosebire de tipologiile din a doua categorie care considera structura de suport ereditatea cu o mai mare sau mai mica influenta a mediului terestru de existenta. Aceasta a doua categorie de tipologii are variante numeroase.
Ar mai putea fi impartite numeroasele tipologii existente dupa alte criterii, cum ar fi determinarea caracteristicilor diferentiale, dupa caracteristici complexe functionale, cum ar fi cara