In incercarea de a alcatui un portret psihologic al unei personalitati cum este Mircea Eliade-sau oricarei alte personalitati cu care nu se poate avea un contact direct-ridica unele probleme in ceea ce priveste folosirea unei metode adecvate. Dintre metodele de cunoastere psihologica, in cazul de fata, relevante pentru scopul nostru ar fi metoda biografica si metoda analizei produselor activitatii, fara a neglija nici contextul socio-istorico-economic al perioadei in care Mircea Eliade a trait. De mare importanta este opera sa, atat cea literara cat si cea in domeniul istoriei religiilor, actele lingvistice fiind forme ale actiunii umane prin care intelectul pune in relatie omul cu lumea inconjuratoare; realitatile psihologice interne, mascate si inaccesibile cunoasterii directe, fiind relevate prin conduite. t1c10cf
Nascut la Bucuresti in anul 1907, la 9 martie pe stil nou, Mircea Eliade avea sa isi dezvolte personalitatea intr-o Romanie Mare care se deosebea fundamental de cea existenta inainte de 1918. Noua Romanie crescuse in primul rand ca intindere prin inglobarea Transilvaniei, Banatului, Basarabiei si Bucovinei de nord iar ca populatie ajunsese la putin peste 18 milioane de locuitori. Reformele realizate pana in 1923- reforma agrara si cea electorala- au schimbat radical vechile structuri politice; spectrul politic s-a diversificat prin aparitia unor partide de extrema stanga si extrema dreapta. Reforma agrara a schimbat structura proprietatii, Romania devenind dintr-o tara de latifundii, o tara de mici proprietari. Statisticile arata ca intre 1920 si 1940 Romania ocupa locul al patrulea in Europa la suprafete cultivate si locul al cincilea in lume sub raportul productiei agricole totale. Coeficienti ridicati se realizeaza si in industrie, a carei rapida dezvoltare este intrerupta insa de criza economica mondiala de la inceputul anilor '30. Educatia publica a facut si ea progrese dupa 1918 iar dinamica cea mai ridicata a avut-o invatamantul superior: in 1922 Romania avea patru universitati: Bucuresti, Iasi, Cluj si Cernauti. Intelectualitatea epocii interbelice semana foarte putin cu cea premergatoare Unirii; vechile valori sunt puse la indoiala: Iorga, contestat de o intreaga noua scoala istorica, O.Goga, C.Stere si altii nereusind sa-si defineasca pozitia in noua lume. O noua generatie, eliberata de vechile tabu-uri se afirma: Brancusi, Ion Barbu, Ion Vinea, T. Arghezi, G. Bacovia, G. Enescu . Multi dintre acesti avangardisti s-au incadrat, dupa 1944, in Partidul Comunist, esuand in platitudinile realismului socialist. Altii, ostili oricarei dictaturi, au ales exilul: E. Ionescu, Brancusi, Eliade, Cioran, Enescu. O influenta mare au avut-o si cativa carturari de dreapta (Nae Ionescu, Nichifor Crainic, Lucian Blaga) care, respingand modernismul occidental, au cautat sa defineasca o spiritualitate romaneasca specifica, sa intoarca cultura tarii la originile ei traditionale ortodoxe. Un ecou mai durabil in cultura romana il au si Ion Petrovici, C. Radulescu-Motru, E. Lovinescu, D. Gusti. Principiile pe care se inaltase Romania Mare fusesera bune; economia si cultura au progresat continuu, anii interbelici fiind ani de dezvoltare si progres, degradarea politica survenind ca urmare a "victoriei nazismului si fascismului si de slabirea treptata a marilor democratii occidentale"(7.pag.222). In aceasta atmosfera de expansiune a ideilor novatoare, se formeaza Mircea, fiul lui Gheorghe Ieremia, nume schimbat in Eliade, se pare din admiratie pentru Eliade-Radulescu.
Datorita profesiei de ofiter a tatalui, familia se muta frecvent prin tara-Tecuci, Ramnicu-Sarat, Cernavoda- dar Primul Razboi il gaseste pe copilul Mircea Eliade la Bucuresti unde, plin de imaginatie, isi "construise" o armata secreta, camuflata undeva in jurul orasului. "Campania" dureaza mai multe luni si se incheie cand fratele sau mai mare il surprinde scriind povestea de razboi pe care o traia. Impresionabil, marturiseste ca "scrisul nu tinea pasul cu intamplarile" si ca iesea din starea de inspiratie "fara chef, dezamagit"(4,vol 1, pag.35). In liceu, impresionat de personalitatea profesorului M. Moisescu, face o adevarata "pasiune pentru stiintele naturale: in afara de zoologie nu ma interesa nimic"(4,vol 1, pag.44); isi construieste un terarium, petrecandu-si duminicile cutreierand imprejurimile Bucurestiului de unde se intorcea cu cutiile pline de insecte, soparle, broaste si tritoni. Aceasta pasiune il ajuta sa depaseasca "criza de pubertate": isi alesese gresit prietenii dintre haimanalele din mahala si colegii de liceu cei mai lenesi si artagosi; se credea mai urat decat era, timid, cu fata plina de cosuri, cu lentilele ochelarilor din ce in ce mai groase. Cu crizele de melancolie avea sa se lupte mult timp dupa aceea, "Jurnalul" pe care il scrie ajungand confidentul tuturor acestor crize. Corijent la trei materii, i se pare ca este persecutat de profesori, fapt care-i da in proprii-i ochi un nimb de martir dar si o anumita responsabilitate. Are insa puterea sa se redreseze:"am sa le pregatesc o surpriza! Ghicisem deja ceea ce s-a dovedit a fi o caracteristica a temperamentului meu: imi era imposibil sa invat ceva la comanda"(4,vol 1, pag.47). In primavara anului 1920 incepe sa scrie cu regularitate povestiri cu subiect fantastic, straniu, misterios, unele inspirate din povestirile de razboi ale tatalui. Literatura nu este singurul domeniu spre care-si indreapta atentia, paleta preocuparilor sale incluzand si rezumatul cartilor citite, prezentarea critica a unor teorii stiintifice, descrierea amanuntita a animalelor si plantelor pe care le observa. De la schitele fantastice ("Cum am gasit Piatra Filozofala") i se indreapta interesul spre alchimie si publica primele articole despre alchimia alexandrina si medievala (1924-1925); in vis, el gasise Piatra Filozofala: "nu aveam sa inteleg decat zeci de ani mai tarziu, dupa ce l-am citit pe Jung, sensul acestui simbolism oniric"(4,vol 1, pag.63). Orientarea este continuata cu "Alchimia asiatica"(1935), "Cosmologie si alchimie babiloniana"(1937), "Magic, Metallurgy and Alchemy"(1939) si "Forgerons and Alchemistes"(1956), dovedind stabilitatea pasiunii formate. In octombrie 1925, la 18 ani, se inscrie la Facultatea de Litere si Filozofie, avandu-i ca profesori, printre altii, pe C. Radulescu-Motru, P.P. Negulescu, Mircea Florian si Nae Ionescu. Se ataseaza de Nae Ionescu, "Profesorul", la care apreciaza modul de gandire, felul direct in care se adresa studentilor, modul in care "iti deschidea probleme si te invata sa le rezolvi, te silea sa gandesti"(4,vol. 1, pag.113) "fusese mai mult decat profesorul meu favorit; il consideram maestrul meu, «ghidul» care-mi fusese daruit ca sa-mi pot implini destinul, creatia in ordinea culturii, singura care, in credinta mea, imi fusese ingaduita de «Istorie»" (4,vol. 2, pag.12). Obtinand o bursa de studii in India, studiaza cu Surendranath Dasgupta filozofia Samkhia-yoga, despre care isi scrie si teza de doctorat; urmandu-si pasiunea pentru stiintele naturale, scrie si un studiu despre "Cunostintele botanice din vechea Indie". Intentionand sa devina ascet, la 23 de ani, intr-o coliba la poalele Himalayei, ajunge la concluzia ca viata in India nu i-ar fi permis sa-si dezvolte personalitatea: "a crede ca as fi putut sacrifica istoria si cultura pentru «absolut» era inca o dovada ca nu intelesesem India. Vocatia mea era cultura, nu sfintenia"(4,vol.1, pag.218). Calm si inseninat se intoarce in Europa. Cu experienta acumulata in India si cu filozofia Profesorului, dezvolta ideea de universalism organic, rezultat al unei istorii comune a civilizatiilor taranesti, unite de culturile populare balcanice, mediteraneene si indiene: "Voiam sa dau un anumit prestigiu existential si axiologic unor comportamente care fusesera interpretate exclusiv sociologic sau condamnate, moralizant, in literatura"(4,vol.1,pag.332). Isi sustine teza de doctorat in fata unei comisii din care faceau parte D. Gusti, P.P. Negulescu si C. Radulescu-Motru dupa care, insarcinat cu suplinirea unui curs si a unui seminar la catedra lui N. Ionescu, se simte "dezorientat, frustrat, nefericit pentru ca nu era facut pentru Universitate" (4,vol.1, pag.273). "Eram impresionat de atitudinea negativa a multora dintre profesorii si colegii mei. Trebuia, deci, cu orice pret, sa le dovedesc ca nu sunt numai un «scriitor de succes», ca sunt, de asemenea, «om de stiinta». Intotdeauna am iubit eruditia, dar cred ca n-as fi fost atras de ea daca n-as fi stiut ca numai o prezentare masiva de documente si bibliografie putea convinge pe cei de la Universitate"(4,vol.1,pag.340). Incepand cursul, este profund impresionat de numarul si varietatea auditoriului, caruia ii vorbeste cu multa pasiune, dupa cum spune E.Cioran. Stilul lui de a tine cursuri era spontan, nesistematic, personal, urmarind confruntarea studentului cu problemele esentiale, proiectarea lui intr-un orizont nebanuit pana atunci: "faceam si eu parte din categoria pe care o reprezenta atat de stralucit Nae Ionescu: aceea a profesorilor care gandesc problema pe catedra, in fata studentilor" dupa cum singur marturiseste(4,vol.1, pag.305). Moartea lui Nae Ionescu (15 martie 1940) il afecteaza profund: "imi pierdeam maestrul, calauza; spiritualiceste, ramasesem orfan. Dar moartea lui ma eliberase de trecutul imediat, de ideile Profesorului cu care, din devotament, ma solidarizasem"(4,vol.2,pag13). Fusese chiar arestat: "e omul lui Nae Ionescu, nu e deajuns?". C.C. Giurescu :"acum, ca a murit N. Ionescu, nimic nu te mai retine in tara..."(4,vol.2,pag.11). Asa ca pleaca: Londra, Lisabona, Paris. In 1944, Nina, sotia sa, moare la Lisabona. Periplul european si-l continua cu Adalgiza, fiica Ninei dintr-o casatorie anterioara. In 1950 se casatoreste cu Christinel care-i va fi alaturi pana la sfarsitul vietii. Participa la congrese si simpozioane de istoria religiilor, cunoscand marile personalitati ale acestei stiinte: Pettazzoni, Papini, Buonaiuti, Jung, Dumézil, Kerenyi. Autoritate de necontestat in lumea stiintelor, a fost numit membru de onoare al academiilor americana, britanica, austriaca, belgiana si Doctor Honoris Causa al mai multor universitati (Yale, La Plata, Sorbona, Washington si altele). Din 1985, Catedra de istorie a religiilor a Universitatii din Chicago (unde a fost titular) se numeste "Catedra Mircea Eliade". Moare la 22 aprilie 1986, inconjurat de colaboratori si prieteni.
Mircea Eliade socotea ca omul se defineste ca om prin aceea ca poseda definitia sacrului, a ceva "Ganz Andere" a lui Rudolf Otto, iar sacrul ii da lumii o noua dimensiune, ii da realitate; sacrul intemeiaza realitatea. "Atitudinea constiintei in raport cu sacrul se poate defini prin doua situatii fundamentale: prin experienta nemijlocita a unei realitati supraesentiale care transcede si aboleste relatia subiect-obiect, si prin experienta care, ramanand intr-o realitate scindata, subiectul poate intrezari, indirect, prin transparenta obiectului, Realul ultim" (Cezar Baltag, "Paradigma elidiana", postfata la "Istoria credintelor si ideilor religioase", ed. Stiintifica, Bucuresti, 1992, volumul 3, pag.332). Conceptele cu care Eliade opereaza ca cercetator al religiilor ("camuflarea" sacrului in profan, "caracterul simbolului" care dezvaluie si ascunde in acelasi timp realitatea incorporata, "hierofania" in acceptie fenomenologica, fara conotatii teologice sau metafizice, "sacrul" ca stare structurala a constiintei, "arhetip", "centru", "iesire din timp") definesc un ganditor original, "unul din cei mai de seama si mai profunzi ganditori care au cercetat problema religiilor si mitologiilor", cum il caracterizeaza G.P. Grant (3,vol.3, Pag.339), aratandu-si profunda dependenta de opera lui Eliade, care i se pare unic prin modul de a aborda faptele dar si in ce priveste intelepciunea sa filosofica si teologica. Potrivit lui Eliade, istoria religiilor are drept scop sa identifice prezenta transcendentului in experienta umana. Opera realizata de Eliade in domeniul studiului istoriei religiilor apare ca deosebit de importanta prin faptul ca initiaza aparitia unui nou nucleu de paradigme (respectand definitia de "cunoastere extraordinara" descrisa de Th. Kuhn) prin care fenomenele religioase capata o coerenta si o unitate nerelevate de cercetarile empiriste. Simbolurile religioase sunt o realitate holistica, trebuie "citite" ca sisteme deschise si semnificate prin demers hermeneutic; simbolurile sunt agregate in sisteme de corespondenta la toate nivelurile realului.
Fotografiile prezente pe copertile cartilor lui, ne prezinta un Eliade batran, cu ovalul fetei uscativ, cu obrajii slabi, barbie patrata, cu un nas voluntar, acvilin, bun suport pentru ochelarii cu rama groasa care-i ascund partial ochii, ghiciti cu privirea pierduta intr-o zare in care vede simbolul camuflat in real. Parul carunt, intr-o aparenta dezordine in jurul cheliei, impreuna cu chipul colturos, cu cute verticale pronuntate, ii confera o infatisare de intelept ajuns catre amurgul vietii, impacat cu sine dar nelinistit in privinta discipolilor: "oare m-au inteles?". Acelasi batran cu chip preocupat apare si intr-un documentar realizat de Paul Barbaneagra cu cateva luni inaintea mortii savantului. Aici, Eliade, cu nelipsita lui pipa, ne apare cu un mers calm, linistit dar ferm, de om care stie ca merge si stie si unde vrea sa ajunga. Gestica este calma, dreapta, ampla, descriptiva, fara arabescuri de prisos, suport al celui care priveste, nu al celui care vorbeste. Vorbirea - calma dar hotarata, directa- este a omului care-si alege cuvintele pentru a fi corect inteles, ideea pe care o expune nu trebuie sa prezinte ambiguitati celui caruia i se adreseaza. Iar Eliade se adreseaza tuturor dar fiecaruia in parte: in acel documentar, el era din nou discipolul lui Nae Ionescu. Un discipol care "in cursul unui destin de exceptie si trecand, adeseori, prin experiente dureroase de viata" (Cezar Baltag,3,vol.3, pag.339), a ramas "un spirit deschis tuturor valorilor cu adevarat spirituale."-E. Cioran (4,vol.2 pag.212).
Avand in vedere atat fotografiile cat si documentarul la care am facut referire mai sus, dupa constitutia corporala Mircea Eliade ar putea fi incadrat ca predominant "ectomorf-cerebroton" (dupa tipologia lui W.H. Sheldon); predominant pentru ca temperamentul, ca "amestec", se gaseste rar "in forma pura". Ca "cerebroton", i se pot atribui caracteristici ca: miscari retinute, incordare mintala, voce retinuta, meditatie, introversiune, discretie in domeniul afectiv. Pentru ca la Mircea Eliade viata psihica se centreaza mai mult in jurul propriilor idei despre lume, dar luand in considerare si alte aspecte care sunt prezentate in "Memorii", dupa tipologia Jung-Eysenk apare ca justa incadrarea lui ca "ganditor introvertit", prezentand mai multe dintre caracteristicile acestui tip: gandirea profunda, hotarare, corectitudine. Ca introvertit, interpune intre el si realitate (sau ceilalti) o atitudine proprie, idei personale; rezervat, isi traieste mai mult reprezentarile decat perceptiile, evenimentele exterioare au mai putina importanta decat gandurile sale. Tip "ganditor" dupa Pavlov, la Mircea Eliade gandirea are un caracter ideatic, cu slaba coloratura afectiva; gandirea este precisa si patrunzatoare iar imaginatia discursiva, merge de la detalii la unitate dar si invers, cu o expresie clara, precisa, impersonala. Este un tip legat de activitate, de opera sa, nu este nefericit atata timp cat poate munci cu rezultate; fidel operei, gata de sacrificiu pentru opera sa; legatura cu opera este atat de puternica incat ii perturba existenta cotidiana si sanatatea, marturisind o "stare ciudata de tristete, oboseala si deznadejde" datorata si faptului ca "surmenajul imi provocase o criza de vagotonie"(4,vol.2, pag.99) iar mai tarziu ca durerile artritice din iarna anului 1960 ii intarzie munca la cartile si studiile pe care le pregatea (4,vol.2,pag.192). Una din bolile pe care le-a avut, "infectarea unui neg", se pare ca are totusi un efect constructiv: il face sa inteleaga "semnificatia spirituala a cadavrului" dar si "moartea simbolica ca o initiere" (4,vol.2,pag.149).
Muncitor, capabil de un volum mare de munca, nu se menajeaza cand trebuie sa-si indeplineasca termenele. Munca sa este bine organizata si chiar daca incepe mai multe lucrari, toate sunt planificate si sunt definitivate la termene precise. Fidel persoanelor in care are incredere si carora le acorda un respect deosebit (Nae Ionescu, R. Petazzoni, I.P. Culianu si altii). Discret, chiar secretos in domeniul afectiv, nu-si descrie sentimentele: la 40 ani, indragostit ca un licean, trece peste acest episod intr-un mod destul de impersonal in paginile "Memoriilor"; vederea unei foste iubite pe strada ii produce "o strangere de inima: oare de ce-i adusesem atat nenoroc?"(4,vol.1,pag.290); la cinci ani dupa moartea primei sotii, Nina, dedica memoriei acesteia "Tratatul de istorie a religiilor"; s-ar putea spune ca sentimentele exista dar nu sunt facute publice. Casatoria cu Nina nu fusese pe placul familiei care, "printre lacrimi si tanguiri s-au silit sa ma convinga ca fac o nebunie" mai ales ca "singura ei zestre era o fetita de 7-8 ani, Adalgiza", de care el continua sa se ocupe pana la emigrarea acesteia in Argentina, in 1948. Prin prisma ideilor despre "camuflare" isi vede existenta: "sa-si camufleze viata secreta intr-o existenta aparent consacrata cercetarilor stiintifice: aparenta dezastrului, prin dialectica si misterul camuflarii, trebuia sa insemne exact contrariul"(4,vol.1,pag300). Cu o imaginatie bogata, literatura pe care o scrie il detaseaza ca "seful noii generatii": "La intoarcerea din India, desi era foarte tanar, avea un renume exceptional. Era ceea ce se numea pe atunci "seful noii generatii"(E.Ionescu,4,vol.2,pag.212). Imaginatia - care in copilarie il ajuta sa treaca usor peste episodul ocuparii Bucurestiului in Primul Razboi Mondial(6,vol.1,pag.33-35)- este favorizata de marea sa eruditie cat si de aspiratia sa de a fi "om de stiinta": "Pasionat, indraznet, inarmat cu imense lecturi si cu o formatie precisa de indianist" (G.Dumezil,6, pag.12); "...nu are doar vocatia si pregatirea de a fi erudit, ci si vointa" spune despre el C. Noica, continuand cu referinte despre vointa lui: "un tip volitiv care si-a corectat de cateva ori destinul si s-a disciplinat pe sine in mod exemplar"(7,pag.12). Si tot C.Noica: "Un spirit care iubeste munca, cultiva anumite stiinte si in zece ani de la terminarea liceului ajunge un erudit intr-o specialitate oarecare..." (7, pag.10). Vasta sa cultura, precum si cercetarile in domeniul stiintei religiilor este apreciata de ceilalti mari cercetatori: "Entuziasmul cu care "Tratatul de istorie a religiilor" a fost primit de savanti, critici si marele public e inimaginabil. Bachelard, Coomaraswamy, Jung, Puech, Papini, Petazzoni, Tucci nu se sfiesc sa foloseasca superlativele" (M. Handoca,5,pag.12). C.G.Jung, intr-un interviu pe care i-l acorda lui Eliade , ii marturiseste acestuia ca, dupa lectura "Samanismului", "gasise confirmarea unora din ipotezele lui"(4,vol.2pag.137). Datorita cercetarilor sale ("enciclopedismul sau l-a ajutat sa aiba o viziune larga, de sinteza, dominand tarcul ingust al specialistului in crestinism, budhism sau islamism..." M. Handoca,5,pag.11), este socotit "unul dintre cei mai mari istorici ai religiilor din timpul nostru..."(A. Morretta,5, pag.6), "este considerat drept principalul si cel mai ascultat dintre toti istoricii religiilor si autoritatea sa este universal recunoscuta" (5, pag.11). Avea o vasta cultura, "era la curent cu ultimele cercetari din etnografie, folclor, istoria artei, istoria religiilor; datele din diferitele domenii de cercetare le topea in creuzetul propriei interpretari, folosind magistral, potrivit imprejurarilor, sinteza sau analiza"(M. Handoca,5, pag.12). Inteligenta penetranta, eruditia si modul sau de a privi si intelege lumea ("...existau deci anumite legi pe care le puteai descifra-si atunci toate lucrurile capatau inteles si noima"-marturiseste el 7, pag.19) i-au favorizat cercetarile, ajutandu-l sa elaboreze ceea ce Cezar Baltag numea "paradigma elidiana". Mircea Handoca ni-l prezinta in trasaturile lui cele mai importante si pregnant obiectivate: "Suntem uimiti de bogatia si complexitatea eruditiei, de multitudinea preocuparilor lui enciclopedice: istoric al religiilor, sociolog, psiholog, istoric, filozof al culturii, folclorist, etnograf, antropolog, s.a.(...)Aceste pagini ne permit sa cunoastem mai bine trasaturile "eroului" principal: tenacitatea, perseverenta, pasiunea pusa in absolut tot ce intreprinde, bunatatea, sinceritatea, modestia, naivitatea, generozitatea. Arta de portretist si psiholog, puterea evocativa, nostalgia, ironia, paradoxul si sarcasmul..."(4,vol.1 pag.XII). Atitudinea fata de ceilalti, fata de lume, se poate deduce din ceea ce spune I.P. Culianu ("oricine l-a cunoscut pe Mircea Eliade isi aminteste extraordinara sa generozitate, a carui singura ambitie profesionala era sa vada progresand disciplina istoriei religiilor"-2, pag.12), sau alt colaborator, prof. J. Kitagawa ("Mircea Eliade a avut de-a lungul intregii sale vieti o convingere nestramutata in unitatea omenirii si a fost profund preocupat de 'noul umanism' care o legitima"-9, pag.273)
Sintetizand cele aratate mai sus, am putea spune ca Mircea Eliade este, din punct de vedere temperamental "flegmatic" (ca activitate nervoasa : puternic-echilibrat-inert), "ganditor-introvertit" , constitutional "ectomorf-cerebroton". Dintre trasaturile obiectivate, cele care apar pregnant, putand fi socotite trasaturi cardinale, ar fi :
-pasiunea pentru stiinta;
-vointa puternica.
Trasaturile care se reveleaza ca trasaturi principale sunt urmatoarele:

-eruditia;
-perseverenta;
-tenacitatea;
-umanismul;
-fidel;
-muncitor;
-generos;
-modest;
-creativ;
-calm, linistit;
-interiorizat;
-responsabil;
-demn.

Atitudini:
-pe sine nu se menajeaza deloc, opera sa este pe primul plan, uneori in dauna sanatatii;
-fata de ceilalti manifesta o atitudine umanista, de dragoste si bunatate fata de oameni; exigent cu sine si opera lui dar ingaduitor cu stradaniile si eforturile celorlalti; nu suporta insa diletantismul si superficialitatea;
-aptitudini literare si umanist-stiintifice.
Personalitatea impresionanta a lui Mircea Eliade, a carui intreaga opera, creata in dorinta de a da umanitatii o "harta" a unui mod de a privi si intelege lumea, a unei alte realitati, se detaseaza pregnant in panoplia savantilor si cercetatorilor romani. Generos, pasionat, volitiv, creator de paradigma, numele lui trebuie sa apara oriunde subiectul conversatiei este istoria religiilor, folclorul, antropologia, filosofia culturii. Recunoasterea obtinuta pe plan international a fost blocata in Romania datorita unei anume parti a biografiei lui, dar la urma-urmei "bietul om e sub vremuri" si nu invers. Fermi si Oppenheimer raman fizicieni dotati chiar daca au colaborat la construirea bombei atomice. Obsedat permanent "sa iasa din timp" cu ajutorul miturilor, simbolurilor si riturilor, s-a resemnat sa traiasca in timp dar sa pastreze "legatura cu eternitatea". "Viziunea lui Eliade este o filosofie de dinaintea filosofiilor, spune Georges Dumézil, ca reprezentand un efort de-a ridica la sens teoretic cele mai umile religii si credinte ale lumii. In fiecare apare dovada ca lucrurile poarta doua nume. Eliade l-a gasit peste tot pe al doilea"(C. Noica, 7, pag.270).

BIBLIOGRAFIE

1.Athanasiu,Andrei , Tratat de psihologie medicala, Editura Oscar Print, Bucuresti, 1998
2.Culianu,Ioan Petru, Eliade,Mircea , Dictionar al religiilor, Editura Humanitas, Bucuresti, 1993
3.Eliade,Mircea , Istoria credintelor si ideilor religioase, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1992
4. Eliade,Mircea , Memorii , Editura Humanitas , Bucuresti, 1991
5. Eliade,Mircea , Morfologia religiilor , Editura Jurnalul literar , Bucuresti, 1993
6. Eliade,Mircea , Tratat de istorie a religiilor ,Editura Humanitas , Bucuresti, 1992
7. Eliade,Mircea , Yoga , Editura Mariana , Craiova, 1991
8.Georgescu,Vlad , Istoria romanilor , Editura Humanitas , Bucuresti , 1992
9.Kitagawa,Joseph , In cautarea unitatii ,Editura Humanitas , Bucuresti ,1995
10. Kramar,Mihai , Psihologia stilurilor de gandire si actiune umana , Editura Polirom, Iasi 2002
11. Popescu-Neveanu,Paul , Dictionar de psihologie , Editura Albatros, Bucuresti, 1978
12.Rosca, Al.(coordonator), Psihologie generala, editia a II-a, Editura didactica si pedagogica, 1976.