Obiectivele modulului
Familiarizarea cu conceptul de grup ca formatiune psihosociologica k9p2ps
Cunoasterea modelelor teoretice ale conceptului de grup
Familiarizarea cu geneza, parametrii si tipologiile curente ale grupului mic
si mijlociu
Aprofundarea relatiilor si proceselor existente in grup
1. DEFINITIA PSIHOSOCIOLOGICA A GRUPULUI
Termenul de “grup” este o eticheta foarte generala care se aplica
obisnuit de la diada familiala pana la natiune sau popor. Spatiul social
este “populat” de numeroase si variate formatii colective, care
coexista, se intersecteaza, se suprapun si se influenteaza. Notiunea de grup
este genul proxim pentru definirea acestor formatii de diferite ordine de marime,
care ocupa in structura de ansamblu a societatii locuri diferite si indeplinesc
functii variate. Sunt numite grupuri: familia, clasa de elevi, formatia sportiva,
colectivul de munca, grupul socio-profesional, unitatea militara, o expeditie
polara, echipajul unei nave, un sat, publicul de opera, grupul de varsta
(adolescent, adult, varsta a treia), o comunitate etnica etc. Se pune
intrebarea: care este conditia minima pentru ca o “colectie”
de persoane sa constituie un grup? Intrebarea ne conduce spre definitia
grupului minimal.
Psihologia sociala experimentala, care s-a dezvoltat incepand cu
anii ‘20-’30, a luat ca prototip grupul mic, considerat a fi subiectul
colectiv al activitatilor si relatiilor, deci un fapt obiectiv ce poate fi studiat
din afara. M. Sherif (1969), care a intreprins in SUA studii extensive
asupra grupurilor naturale, propunea urmatoarea definitie ce ar cuprinde -;
dupa autor -; un minim de proprietati sau note: “un grup este o unitate
sociala constand dintr-un numar de indivizi, care se gasesc unii cu altii
in relatii de rol si de status, stabilite dupa o perioada de timp, si
care poseda un set de valori sau norme ce reglementeaza comportarea reciproca,
cel putin in probleme ce privesc grupul” (p.131). Dupa cum vedem,
se retin ca note definitorii:
• Grupul este o formatie (colectie) de mai multe persoane,
• Care se afla in relatii “fata in fata”, relatii
de interactiune si dependenta reciproca, mediate de implicarea intr-o
activitate comuna; aceste raporturi pot fi subsumate conceptelor de status si
rol;
• Aditional, grupul dezvolta in timp norme si valori care regleaza
comportarea comuna.
Se mai poate adauga ca, fiind vorba de relatii interpersonale (“fata in
fata”), acestea sunt insotite de cunoasterea reciproca. Liantul
grupului il constiuie interrelatiile -; mai exact densitatea lor
-; si telul comun, care au ca rezultanta coeziunea colectiva. Pe scurt,
grupul nu este un fenomen pur aditiv, un agregat de persoane aflate doar in
relatii de proximitate fizica. Acesta ar putea fi inceputul formarii unui
colectiv, care inseamna deja o organizare minimala, o diferentiere a rolurilor
in raport cu sarcina/activitatea comuna (A. Neculau, 1974). Acestea din
urma alcatuiesc integratorul grupului. In cadrul telului comun apar teluri
ajutatoare, segmentare, rezultand o aliniere sau armonizare pe ansamblu.
Pe fondul relatiior functionale -; ce decurg din activitatea comuna -;
se dezvolta raporturi de influenta si de atractie mutuala, care nu reprezinta
o simpla prelunhire a celor dintai, dar nici nu se formeaza independent
de acestea. Realitatea psihosociala a grupului se manifesta in presiunile
si influentele sale asupra membrilor, in sistemul de recompense si penalizare
care functioneaza formal sau informal in perimetrul grupului si care selectioneaza
sau reprima comportamentele individuale. Ca efect apare elementul de consens,
de convergenta interindividuala. Relatiile reciproce se stabilesc atat
pe baza emotionala, cit si functionala. Grupul ofera satisfactia atingerii
scopurilor si a validarii prin consens a atitudinilor si valorilor. Ca exemple
de grupuri mici putem cita in incheiere: familia, grupul-clasa in
scoala, echipa de munca in intreprindere, unitatea militara, echipajul
unei nave, colectivul de proiectare si cercetare etc. rezumand se poate
observa ca definitia clasica, propusa de psihologia sociala experimentala, nu
este aplicabila grupurilor mari, care au fost puse intre paranteze. Empirismul
face intotdeauna casa buna cu nominalismul. Dupa Raymond Aron, de pilda,
“nu exista societatea, nu exista o societate, exista grupuri umane”.
Pe la inceputul anilor ’70 un nou mod de abordare a grupului -;
abordarea cognitiva -; isi face loc in psihologia sociala.
Este vorba de o alta paradigma a grupului minimal. Ridicandu-se spre macrogrup
(popor, natiune, grup socioprofesional, comunitatea etnica etc.), notele caracteristice
care vor fi retinute in definitie vor fi evident mai putine. Psihologia
cognitiva propune o definitie in termeni de identitate sau identificare
sociala. Grupul este conceptualizat ca o colectie de persoane care au interiorizat
aceeasi identitate drept componenta a imaginii de sine (J. Turner, 1981, J.
Eiser, 1986). O asemenea tratare vrea sa acopere o scala mai larga: de la relatia
interpersonala pana la raporturile dintre grupuri. Largirea defitiei nu
duce insa pana la echivalarea grupului cu un simplu decupaj statistic
dintr-o populatie. Analiza demografica utilizeaza criterii precise cum ar fi
apartenenta la o categorie sau alta: la un anumit sex, la o anumita varsta
etc. Aceste decupaje statistice delimiteaza grupuri in sens psihosociologic
numai in masura in care acestea satisfac definitia minimala prezentata
mai sus.
Abordarea cognitiva ia ca punct de plecare individul in grup, apreciind
ca nu exista un psihic sau “mental” colectiv dincolo de indivizii
care compun grupul si pe de-asupra lor.
Care este mecanismul de constituire a identitatii sociale?
Datele mediului sunt decupate in categorii. Vorbim, de pilda, despre taran
-; muncitor -; intelectual, de asemenea, despre elev -; student
-; profesor, copil -; adolescent -; varstnic etc. Aceasta
clasificare sau diviziune a elementelor mediului este numita de Tajfel (1972)
- categorizare si furnizeaza individului mijloacele de autodescriere. Reperate prin nume diferite,
categoriile servesc la situarea individului in spatiul social. La intrebarea
“Cine esti dumneata?”, subiectul raspunde, se autodescrie, utilizand
etichetele verbale amintite mai sus. De asemenea, la intrebarea “Cine
este el?”, raspunsul se formuleaza tot in grila de categorii sociale.
Datele studiilor de teren arata ca auto-descrierile pe care si le fac oamenii
se dovedesc remarcabil de stabile in timp, in conditii de testare
constante (W. Mischel, 1976), ceea ce sugereaza penetrarea lor in echipamentul
mintal al individului, in imaginea de sine.
La nivel grupului aceste categorii exita ca stereotipuri sau reprezentari colective,
cristalizate in constiinta comuna in procesul istoric. Individul
le preia prin invatare sociala din oferta de date cuprinse in educatie,
ca si prin inductie iterativa din contactele -; dupa frecventa aleatoare
-; cu exemplarele tipice care ilustreaza o categorie sau alta. In
acest proces persoana concreta extrage biti de informatie pentru construirea
prototipurilor.
Practic, fiecare individ apartine unui sex, unei grupe de varsta, unei
categorii socio-profesionale, unei natonalitati, unei religii etc., atribute
care nu raman exterioare. Insusite sub forma unor structuri cognitiv-afective,
ele intra in componenta imaginii si determina, mediaza comportarea. Se
face distinctie intre imaginea de sine si self-concept. Distinctia aminteste
de deosebirea dintre reprezentare si notiune. In timp ce imaginea (reprezentarea)
de sine este variabila in functie de contextul concret, conceptul de sine
este un segment statornic, de durata, care da continuitate persoanei. Imaginea
de sine ramane contextuala, in timp ce self-conceptul este este
un element de permanenta care capata expresie continua in comportament.
Analiza psihologica nu face decat sa regaseasca identitatea sociala in
radiografia eului, ca o structura cognitiva care regleaza comportarea sociala.
Pentru abordarea cognitiva, identitatea sociala reprezinta un segment al self-conceptului.
J. Turner, G. Mugny s.a. vorbesc de un proces de influenta referentiala, ca
foma de influenta datorata proceselor cognitive si nu relatiilor interpersonale.
Este un fenomen de conformitate, de stabilire si mentinere a unei norme la scara
mare, fara a fi mijlocita de relatia interpersonala directa. Conceptul, postulat
de autori, de influenta referentiala presupune 3 faze: (a) individul se recunoaste
ca membru al unei categorii sociale distincte; (b) pentru aceasta, el dispune
de o reprezentare colectiva fixata in stereotip, care prefigureaza modalitatile
de comportare specifice categoriei si (c) urmeaza influenta referentiala, care
s-ar baza pe auto-atribuirea acestor caracteristici fixate in stereotip.
In consecinta, comportamentul de grup va dobandi caracteristici
transpersonale, dincolo de persoana concreta, individuala.
Apartenenta efectiva la un grup sau categorie sociala aduce cu sine doua efecte:
(1) diferentierea grupului propriu de alte grupuri, de grupul strain si (2)
tendinta de privilegiere a grupului propriu, creditul de pozitivitate acordat
acestuia.
Experimentul demonstrativ in aceasta directie a fost efectuat de H. Tajfel,
Cl. Flament, M. Billing si R. Bundy (1971) si prezinta doua variante, care se
subsumeaza aceleiasi paradigme de baza. Subiectii, baieti de 14-15 ani, sunt
adusi impreuna la scoala, in grupuri, la laboratorul de ceretari
psihosociale. Era vorba de estimarea numarului de puncte cuprinse in imagini
date; apar tendinte de supra si de sub-evaluare. In continuare , subiectii
sunt impartiti, aparent, in doua grupe dupa raspunsurile date (supra
si sub-evaluatori); in realitate, ei au fost impartiti pur aleator,
fara a fi comunicata compozitia celor doua grupe. Se elimina in felul
acesta relatiile interpersonale. In faza a doua se intoduce tehnica matricelor
de remunerare (in Occident exista traditia de a acorda recompense banesti
pentru participarea la experiente). Introdusi, individual, intr-o alta
incapere, subiectii sunt chemati sa decida asupra remunerarii colegilor
din acelasi grup, respectiv din grupul strain. Subiectul insusi se excepteaza
de la aceasta operatie de recompensa baneasca. De notat ca participantul vizat
in remunerare -; din acelasi grup sau din celalalt -; este reperat
doar printr-un cod numeric.
Intr-o alta versiune, in faza I a experimentului se prezinta subiectilor
diapozitive cu picturi semnate de Klee si de Kandinski, cerand sa-si exprime
preferinta pentru unul din pictori. In functie de aceste preferinte se
constituie aparent “grupul Klee” si “grupul Kandinski”,
in realitate impartirea in cele doua grupuri -; in
cadrul procedurii experimentale -; a fost pur aleatoare. Fiecare participant
vizat in remunerare era reperat printr-un cod (“nr. 7 din grupul
Klee”, “nr. 12 din grupul Kandinski”). In faza a 2-a,
fiecare participant -; luat individual -; urma sa atribuie recompense
banesti pe baza matricelor de remunerare.
In figura 1 sunt date doua exemple de matrici.
Figura 1. Matrici de remunerare (dupa Tajfel si colaboratorii) pag. 108
Un subiect alegea o singura coloana dintr-o matrice. Daca s-ar remunera egal
ar trebui sa se aleaga sistematic 13/13. Fiecare matrice se refera la remunerarea
ce trebuie data la doi elevi: (a) ambii din grupul proprii; (b) ambii din celalalt
grup si (c) unul din grupul de apartenenta, iar al doilea din celalat grup.
Ceea ce intereseaza este repartitia alegerilor intra-grup si intergrupe (“ingroup”,
respectiv “outgroup”).
Rezultatul: participantii favorizeaza, privilegiaza sistematic grupul de apartenenta
in dauna celuilalt. Acest parti pris reiese cu deosebire in situatia
(c), in care sumele de sus din fiecare matrice sunt destinate pentru cei
din grupul propriu iar cele de jos participantilor din grupul strain. Tentat
sa “pluseze” in favoarea grupului propriu, subiectii aleg
-; in matrici de tip B -; coloanele din stanga, desi aceasta
inseamna o diminuare in valoare absoluta a castigurilor realizate
de grupul de apartenenta. Repartitia aleatoare a elevilor in grupuri si
absenta informatiei referitoare la componenta acestora eliminau efectul relatiilor
de interactiune si dependenta reciproca, precum si rezultanta lor in timp:
coeziunea. Intrebarea era daca in aceste conditii subsista comportamentul
social marcat prin cele doua caracteristici.
Intr-o alta experienta, W. Doise (1978) constata ca preferintele pentru
cooperare se repartizeaza in proportii mai ridicate in grupul propriu
decat in grupul strain. Concluzia generala a autorilor este ca apartenenta
la un grup, constiinta unei identitati comune reprezinta conditia minima pentru
aparitia -; la macro si micronivel -; a comportamentului social. Perceptia
sociala se modifica in sensul simplificarii ei conform unui mecanism de
opunere binar: diferentierea “noi”-“eu”, similar -;
diferit si tendinta de favorizare: “bun”-“rau”, pozitiv
-; negativ.
Rezumand, definitiile date conceptului de grup se incadreaza in
doua modele: (a) modelul coeziunii, sustinut de psihologia sociala experimentala
si (b) modelul identitatii, sustinut de orientarea cognitiva. Schematic, notele
definitorii pot fi redate in grupajele din tabelul 1.
Tabelul 1
MODELUL COEZIUNII MODELUL IDENTITATII
• Formatie (colectie de mai multe persoane)
• Ia ca prototip grupul mic
• Punctul de plecare: grupul ca subiect colectiv al actiunii, scufundat
intr-un mediu care-l determina
• Relatii “fata in fata”, insotite de cunoastere
reciproca; rezulta relatii de interactiune, influenta si atractie, mediate de
activitatea comuna (respectiv telul comun);
• Liantul grupului: interrelatiile, densitatea lor; rezultanta: coeziunea.
• Acopera o scala mai larga, tinzand spre macrogrup;
• Punctul de plecare: individul in grup; nu exista un “mental”
dincolo de indivizi;
• “Colectie” de persoane;
• care au interiorizat aceeasi identitate sociala (= componenta a imaginii
de sine);
• Liantul grupului: constiinta identitatii comune, sesizabila prin 2 efecte:
• (a) diferentierea grupului propriu de grupul strain;
• (b) tendinta de privilegiere a grupului propriu, creditul marcat de
pozitivitate a acestuia.
Cele doua modele pot fi considerate complementare; pe masura ce ne apropiem
de grupurile mari se pierd din determinatiile propuse in modelul coeziunii.
Experimentul paradigmatic (H. Tajfel si colaboratorii) elimina relatia interpersonala
si cunoasterea reciproca, individul fiind reperat -; in cadrul procedurii
experimentale -; doar printr-un cod numeric si indiciul apartenentei. Cele
doua efecte de grup (a) si (b) din tabel -; care subzista -; sunt
proiectate ca note definitorii (cf. Eiser, J.R., 1986).
Fiecare din modelele propuse comporta anumite limite usor de sesizat. Cu privire
la abordarea cognitiva s-a observat ca ea este o largire a teoriei rolului (vezi
S. Stryker si A. Statham, 1985) si nu poate asimila conflictul de rol, dificultatile
de identificare. De asemenea, modelul identitatii este patruns de un parti-pris
ideologic: pune in centru individul, liber sa se asocieze sau sa se “disocieze”
psihologic in raport cu un grup, subestimand determinarile socioculturale
ale optiunilor sale; or, apartenenta la o formatie sau alta nu reprezinta de
multe ori rezultanta unei alegeri individuale.
2. RADIOGRAFIA GRUPULUI MIC SI MIJLOCIU
Psihologia sociala traditionala a manifestat un interes deosebit fata de problematica
grupului mic. Faptul este explicabil. Sigura formatie care se preteaza la studii
experimentale in situatii miniaturiale de laborator este grupul mic. Avand
controlul fenomenelor se sconteaza obtinerea unor tehnici de interventie, menite
sa optimizeze animite situatii practice. Optiunea pentru metoda experimentala
si viziunea pragmatista si-au spus cuvantul. Bibliografia temei numara
in SUA in 1964 cca 2700 de titluri, din care in deceniul trei
apareau abia 11 titluri pe an, pentru ca in anii ’60 sa se ajunga
la cca 150 de lucrari pe an (cf. A. Mihu, 1970). La inceputul anilor ’80
interesul pentru problematica grupului se afla deja in declin. Preocuparea
de a acumula “miniteorii” este inlocuita de aspiratia spre
cadre teoretice integratoare.
2.1. Volumul si geneza microgrupului
Grupul mic este putin numeros prin compozitia sa. Angajatii intr-o activitate
comuna, membrii sai se afla in relatii de comunicare directa, ceea ce
inlesneste cunoasterea reciproca, aparitia raporturilor afective, a normelor
si proceselor de grup. Scufundat intr-un sistem determinat de relatii
sociale, acestea imbraca in microgrup forma contactelor personale.
Numarul membrilor in microgrup variaza -; dupa unii autori -;
intre 2 si 7, valoarea minima fiind 2. De aici opinia ca cel mai mic grup
este diada, adica gupul format din doua persoane, cum ar fi grupul marital.
Alti autori considera triada ca cel mai mic grup.In “Introduction
to Social Psychology”(H.Tajfel,C.Fraser,red.,1978),la intrebarea”Ce
este un grup mic?”se raspunde:(o formatie )in doi este o diada,in
trei este un microgrup”(p.176).In sfarsit,se gloseaza in
acelasi sens pe marginea numarului magic 7+2 -;ceea ce indica volumul memoriei
operationale-pentru a estima dimensiunile grupului mic.O discutie prelungita
pe aceasta tema este superflua;se pot accepta si cifrele 10;20,30,in functie
de unitatea de analiza pe care o luam(diada familiala,clasa de elevi etc.).
O seama de autori,printre care amintim pe L.L.moreno,Th. Newcomb s.a., sustin
ca baza formarii si existentei grupului ar fi atractia interpersonala, deci
un factor socio-afectiv. Th. Newcomb, spre exemplu, infatiseaza grupul
insusi ca o multiplicare sau extensiune a diadei, mai exact, a relatiilor
diadice. Spre exemplu, o triada -; compusa din trei membri A, B, C -;
include raporturi intre membrii A si B, A si C, B si C. Este vorba in
fond de relatii socio-afective (de atractie si de respingere). Simplificand
lucrurile, exista doua categorii de relatii afective individuale: pozitive (notate
cu “+”) si negative (notate cu “-“). In consecinta
se poate vorbi -; dupa Th. Newcomb si colaboratorii sai (1965) -;
de 3 feluri de relatii diadice notate astfel: (+ +), (+ -), (- -).
Urmarind dinamica acestor relatii la doua populatii de elevi, autorii remarca
stabilitatea in timp a diadelor de acelasi sens. Astfel, din 29 diade
(+ +) consemnate in saptamana a 5-a de convietuire, 18 (deci 62%)
ramineau identice in saptamana a 15-a , iar din 26 diade negative
(- -) se mentineau ca atare 12 (deci 46%) in acelasi timp din 14 diade
mixte (+ -) ramaneau abia 3. (Totalul diadelor urmarite a fost 69). Membrii
diadelor pozitive (+ +) prezinta o deschidere larga.
Ei tind sa se asocieze liber si sa comunice cu oricare altul, in timp
ce componentii diadelor negative (- -) se restrang la relatiile minime
cerute de situatie. Comportarea membrilor diadei mixte (+ -) se apropie de aceea
a diadei negative (- -). Se poate anticipa ca diadele pozitive vor constitui
puncte de polarizare in grup.
Formatiile din trei membrii, precum si din grupurile mai mari pot fi echilibrate
sau neechilibrate in functie de relatiile diadice care le compun. Triada
cea mai stabila cuprinde toate relatiile diadice pozitive (fig. 2); sub aspect
psihologic ea este o formatie echilibrata. In schimb, triadele din fig.
3 a si b sunt neechilibrate.
Orice pereche (+ -) tinde sa fie instabila, fiind ea insasi neechilibrata
sub aspect psihologic. De asemenea, orice triada care cuprinde o diada negativa
(- -) este neechilibrata, deoarece -; asa cum se poate citi in fig.
3 a -; atractia lui B spre A nu este impartasita de C, dupa cum atractia
lui B spre C nu este impartasita de A.Tot asa, o formatie de trei care
include doua diade negative (fig. 3 b) este neechilibrata, intruct persoana
C tinde sa faca o bresa intre a si b. Triada in intregime
pozitiva, avand o deschidere mai larga, isi va multiplica relatiile
cu ceilalti, constituind o zona de polarizare in grup. In felul
acesta, in cadrul unei colectii de persoane, prin multiplicarea diadelor
se contureaza treptat grupul, mai exact grupurile.
Figura 2 Figura 3
Nu este greu sa se observe ca atractia interpersonala, jocul afinitatilor intre
indivizi presupune grupul sau cel putin “colectia” de persoane drept
cadru preexistent. Considerand o formatie sau un cadru social ca fiind
date, putem aprecia descrierea lui Newcomb cu privire la dinamica atractiilor
ca fiind aproximativ exacte. Ea ne explica sociabilitatea spontana, calea de
formare a unor grupuri informale. Un colectiv nu poate sa rezulte insa
din simpla juxtapunere de relatii interindividuale. Un grup functional -;
cum este echipa de munca, clasa de elevi, unitatea militara, colectivul de cercetare
stiintifica etc. -; nu se constituie doar pe baze emotionale (prin jocul
atractiilor), ci pe baza proiectului de actiune, a sarcinii comune. Pe canavaua
relatiilor mijlocite de activitatea comuna se suprapun configuratiile afective
intre persoane, care-si au importanta lor (pozitiva sau negativa) in
viata colectiva, in bunul mers al lucrurilor. Pentru numeroase grupuri
nu relatiile psihologice constituie principiul de existenta; ele sunt ancorate
ferm in realitatea economico-sociala.
In practica, intre aspectul socio- afectiv al vietii de grup si
relatiile functionale (dependente reciproce, comunicare) se creeaza un circuit
complex in care cauza si efectul isi schimba necontenit locurile.
Dinamica socio-afectiva joaca un rol, dar intr-un cadrru social preexistent.
2.2. Parametrii grupului
Grupurile difera intre ele printr-o serie de aspecte sau trasaturi,
pe care la enumeram in cele ce urmeaza (dupa M. Deutch, 1968). a) Marimea grupului indica numarul de membri ce compun un grup.
Aici se face distinctie intre proprietati statistice ale marimii grupului
si proprietati de ordin psihologic (memorie, inteligenta etc.). Proprietatile
statistice se dezvaluie din considerare grupului ca agregat, urmarindu-se efectele
variatiilor de marime asupra unor indicatori ca media, varabilitatea grupului,
probabilitatea de a regasi o caracteristica etc. Se pare ca resursele materiale
cresc proportional cu marimea, in timp ce resursele psihologice cresc
proportional pana la o limita, dincolo de care adausul nu mai da efecte
liniare. Cu cat grupul este mai mare, cu atat cresc sansele de a
intalni extreme, divergente de opinii si atitudini, amestecul de
calitati si defecte, de conformism si nonconformism. b) Compozitia grupului este data de totalitatea elementelor ce formeaza un colectiv
si de modul lor de repartitie in functie de anumite trasaturi, ceea ce
se traduce printr-un anumit grad de omogenitate, prin indici de dispersie mai
mari sau mai mici. Compozitia se refera la caracteristici cum sunt: varsta,
sexul, statusul social, gradul de instructie, interese, atitudini etc. In
functie de sarcini se pune problema compatibilitatii membrilor sub diferite
aspecte.
Se considera -; pe baza insumarii si confruntarii mai multor studii
-; ca cel mai bun predictor pentru conduita individului in grup este
inteligenta. Dintre combinatiile de trasaturi, inteligenta, extroversiunea si
capacitatea de ajustare coreleaza pozitiv cu activismul, popularitatea si functia
de conducere. Coeficientii de corelatie, dupa cum releva R. Mann -; nu
sunt prea mari (mediana lor nu depaseste 0,25). c) Sarcina, respectiv activitatea grupului si ambianta sa; acesta este factorul
care genereaza relatii, dependente reciproce, schimburi de informatii si activitati
intre membri. d) Procese de interactiune, care iau forma comunicarii, a relatiilo ierarhice,
a celor preferentiale; acestea imprima moduri si tipare de interactiune intre
membri si in raportul cu mediul. In functie de sarcina (activitate)
se nasc interactiunu, relatii functionale, se contureaza un lider. Spre exemplu,
intr-o discutie de grup menita sa rezolve probleme, se contureaza un lider.Spre
exemplu, intr-o discutie de grup menita sa rezolve probleme, se pot cristaliza
lideri diferiti: unul pentru sarcina (producerea de idei), altul pentru latura
social-emotionala a interactiunii. Procesele de comunicare tind sa unifice grupul,
persoanele “deviante” sunt supuse unei presiuni, sau sunt izolate,
respinse de grup. Ansamblul fenomenelor psihosociale care se produc in
grupul mic si legitatile care le guverneaza se numesc dinamica de grup. Aceasta
cuprinde procesele de sugestie, imitatie si contagiune afectiva, de facilitare
prin cresterea motivatiei. e) Structura grupului consta in reteaua de raporturi intre membri,
in diferentierea acestora in functie de status-rol, in pozitia
membrilor asa cum este perceputa de componentii grupului. f) Constiinta colectiva formata din ansamblul de norme, valori, tipare de comportare,
“idei-forta”, traditii, obiceiuri, clisee de apreciere etc., care
opereaza in sanul colectivului. Evident, grupul nu dezvolta norme
pentru orice situatie tranzitorie care apare in cursul existentei sale. g) Gradul de coeziune este rezultanta globala a relatiilor interne si a succesului
comun,efectul cunoasterii reciproce,a insusirii telurilor grupului si
a normelor sale,al climatului de incredere mutuala.Opusa coeziunii ar
fi “disocierea grupului. h) Eficienta grupului.: performanta in cadrul sarcinii, viabilitatea colectivului,
gradul de satsfactie al membrilor, schimburile recproce de cunostinte, opinii
etc.
Grupul reprezinta cadrul firesc de viata si de activitate a omului. Nevoia de
afiliere, de altul este unul din motivele fundamentaleale conduitei umane. Izolarea
sociala are efecte negative, dupa un tip chiar patologice. Colectivul indeplineste
o functie securizanta, de protectie, fiind un suport insemnat in
situatii de stres. Pe de alta parte, grupul are o functie formativa, alcatuind
“creuzetul” in care se contureaza personalitatea. Societatea
influenteaza individul in primul rand prin grupul care il
inglobeaza. Ca celula sociala reala, scufundata intr-un context
mai larg, colectivul este mediatorul intre personalitate si societate
(G. Andreeva, 1986).
2.3. Tipologii curente
In psihologia sociala se face distinctie intre grupul primar si
cel secundar(Ch.H.Cooley).In cadrul grupului primar sau de contact relatiile
interindividuale sunt directe, putand fi cuprinse nemijlocit si in
intregime-cel putin la suprafata-de catre individ.Aflandu-se in
contact direct,deci “fata in fata”,membrii grupului ajung
sa se cunoasca destul de mult intre ei si sa poata stabili o relatie personala
cu fiecare.In cadrul grupului secundar,predomina relatiile indirecte intre
indivizi; acestia din urma nu se pot cunoaste personal,activitatile lor intersectandu-se
prin variate medieri.Relatia interpersonala este doar partiala iar comunicarile
trec prin intermediari.Constiinta existentei celorlalti este vaga,globala.Se
vorbeste,de asemenea,si de grup restrans (mic),format din mai putin de
12 persoane si mai multe de 2-3;sub acest prag se anuleaza efectul interactiunii.
Operand cu notiunile introduse, este usor sa identificam spre exemplu,
grupa de munca in productie ori clasa de elevi drept grup primar sau de
contact, in timp ce intreprinderea, respectiv scoala in ansamblu
formeaza grupul secundar. In perimetrul grupului primar exista o “unitate”
psihologica, o solidaritate.
Se mai face deosebire intre grupul de apartenenta si cel de referinta
(H. Hyman, R. Merton).
Grupul de apartenenta este grupul primar caruia ii apartine un individ
in prezent (de ex. familia, clasa de elevi, echipa de munca s.a.). Aici
participa la viata colectiva, se patrunde treptat de normele grupului, isi
insuseste cliseele acestuia, fiind ancorat in general in sistemul
de valori recunoscut de toti membrii. Apartenenta la un grup nu este deci un
fapt pur administrativ, ci presupune asimilarea standardelor sale de conduita,
precum si a imaginii de sine, condesate in calitatile privilegiate si
valorizate pe care grupul si le atribuie (R. Mucchielli, 1969).
Grupul de referinta este grupul de unde isi imprumuta valorile si
care intruchipeaza aspiratiile individului respectiv. Normele si cliseele
promovate de un asemenea grup servesc drept principii pentru opiniile,aprecierile
si actiunile individului (R. Mucchieli, 1969).
Referindu-ne la copii, pana in perioada preadolescentei, grupul
de referinta este pentru ei familia,parintii, care propun modele de conduita,
clisee de apreciere si reactie, opinii, cunostinte despre natura si societate.
Familia constituie prima matrice socio-culturala. Odata cu preadolescenta modelele
familiale “cad de pe piedestal”, valori de referinta ofera pentru
adolescenti grupul de acelasi varsta (peer group). Se intampla
ca grupul de apartenenta si cel de referinta sa nu coincida, individul fiind
ancorat axiologic intr-un alt colectiv. De aici, sursa unor conflicte,
opozitii etc.
Asadar din relationarea grup de apartenenta-grup de referinta rezulta grade
diferite de compatibilitate: integrala relativa sau partiala si incompatibilitate.
Distinctia grup de apartenenta- grup de referinta releva corelarea continua
in viata grupului intre realitate si apiratie, intre prezent
si viitor. Pledoaria implicita este pentru aliniere, conformitate la grupul
de apartenenta. Dar oamenii sunt preocupati nu numai de aliniere, ci si de dorinta
de a se diferentia de altii.
O experienta facuta in acest sens(J,Codol,1979)a luat ca pretext un afis
publicitar,care recomanda un produs.Motivarea alegerii produsului respectiv
s-a facut diferit.La un subgrup s-a adaugat un slogan care punea accent pe individualitatea
consumatorului:…”un produs pentru cei care vor sa fie diferiti”.La
un al doilea subgrup se sublinia apartenenta la o categorie:”…cea
mai buna alegere pentru toti francezii.” In sfarsit la subgrupul
al treilea motivarea a fost neutra sub unghiul diferentierii consumatorului:
“…o calitate exceptionala la un pret rezonabil.”Cele mai bune
rezultate s-au obtinut cu primul slogan, care punea accentul pe diferentiere
in raport cu altii, iar efectele cele mai slabe s-au obtinut cu cea de-a
treia motivare (dupa V. Aebischer, D. Oberle, 1990).
O alta distinctie mai mult terminologica este intre grup si colectiv.
A.V. Petrovskii (1973) face deosebirea intre grupul difuz si colectivul
propriu zis. In grupul difuz, incipient, relatiile si interactiunile sunt
nemijlocite, luand forma contactelor emotionale, de acomodare sau de opozitie,
de compatibilitate sau complementaritate, de “presiune”etc. Pentru
colectiv sunt definitorii relatiile si interactiunile mijlocite de scopurile,
sarcinile si valorile activitatii comune. In consecinta, datele experimentale
trebuie privite ca expresie a doua nivele ale activitatii de grup. Primul care
este mai de suprafata, defineste grupul difuz si totodata primul stadiu in
formarea unui colectiv; el se refera la relatiile socio-afective, la conformism,
la unitate ca expresie a densitatii relatiilor interpersonale. Cel de-al doilea
il inglobeaza si il depaseste pe primul; el tine de structura
mai avansata a colectivului in care relatiile sunt mijlocite de continutul
activitatii comune, de normele si valorile ei. La acest nivel unitatea orientarii
axiologice devine indice de coeziune, colectivul fiind totodata si grupul de
referinta al membrilor sai.
In aceste conditii activitatea colectiva devine sursa de satisfactie,
iar grupul exercita totodata un control. Apararea unitatii colectivului este
o cauza comuna si nu o simpla sursa de presiune. In consecinta, aderenta
la normele si valorile grupului nu mai constituie un fapt de conformism, ci
de adeziune constienta.
In sfarsit, o distinctie ce trebuie amintita aice este aceea dintre
grupul formal si cel informal.
In grup, indiferent de marimea sa exista aspecte si relatii oficiale,
formale, reglementate prin legi, ordine, decizii adica prin documente oficiale.
Exista apoi apecte si relatii informale sau non-formale, care nu sunt reglementate
prin documente oficiale, ci se nasc in mod spontan gratie proceselor de
interactiune. Structura formala reprezinta organizarea ierarhica si functionala
a grupului -; reflectata in organigrama -; in timp ce
structura informala traiesti in umbra celei dintai.
Totodata structura formala este relativa la obiectivele grupului-arata R.Mucchielli(1970)-si
defineste functiile in raport cu aceste obiective.O functie este prin
definitie functie de obiective generale.Nu se poate defini o functie prin simpla
reeferinta la individ,decat ca aberatie(ca fenomen de nepotism.
Emergenta unei structuri informale-observa acelasi autor -;este de ordinul
afectivitatii si reprezinnta modul de distributie a simpatiei si antipatiei
in grup,caile prin care se manifesta influenta,pozitia membrilor”populari”si
a celor”respinsi”,polii de atractie si de conflict dincolo de structura
oficiala. Aceeasi structura cuprinde si elemente cognitive, in particular
reprezentarile membrilor despre grup si despre ceilalti, ca si perceptia asupra
pozitiilor proprii. Aceste reprezentari se definesc in raport cu orizonturile
reale si cu nevoile grupului.
Distinctia intre relatiile formale si cele informale a fost introdusa
de Elton Mayo si colaboratorii sai in urma unor cercetari efectuate in
intreprinderi. In grupurile umane exista o rezistenta fata de analiza
externa, fata de analiza externa, fata de presiunile unui control. Structura
informala apare gratie unor mecanisme de aparare. Astfel grupa de munca adopta
dupa cum arata autorii citati, norme informale de productie care oscileaza in
jurul normei in mod oficial, echipa de lucru, prezentandu-se in
afara ca un front unit in care cronometrul si seful nu vor gasi priza.
Se “acopera” in felul acesta colegii de munca mai putin rapizi,
se protejeaza fiecare pentru zilele de oboseala, se asigura o marja de libertate,
aceea a unei clipe de repaus sau destindere. Acest mecanism de aparare nu priveste
numai volumul productiei, ci si controlul excesiv, regulamentele tracasante
etc.
S-a reprosat lucrarilor publicate de E. Mayo si colaboratorii sai ca au intreprins
studiul grupului informal ca un fenomen de “anomie”, de negatie,
de abatere de la legi, regulamente oficiale. Evident, solidaritate grupului
primar poate actiona si in sens pozitiv, pentru a intari motivatia
pentru rezultate.
Avind in vedere consideratiile facute sa urmarim cum se plaseaza
individul in spatiul social al grupului.
R. Mucchieli, 1970 distinge in aceasta privinta persoana integrata grupului
noul-venit, deviantul si opozantul, individul marginal, strainul si outsider-ul.
Persoana integrata se identifica co colectivul, isi insuseste telurile,
nomele si valorile acestuia, le sustine si le apara in raport cu grupul
strain sau cu devianta interna. Noul-venit tinde sa se integreze in grup,
rapiditatea acestui proces fiind conditionatade distanta care exista fata de
grupul anterior de apartenenta cu toti parametrii acestuia. Conteaza, desigur,
conditiile venirii, (libere sau impuse) in grup.
In orice grup -; arata autorul amintit -; exista o “margine
de toleranta” in ceea ce priveste abaterile de la norme si valori
statuate prin consens. Deviantul nu se supune normelor comune, ci se conduce
dupa standarde personale sau imprumutate. In functie de statutul
deviantului si riscul estimat grupul reactioneaza in numele solidaritatii
- face presiuni pentru a-l aduce la conformitate. Daca opozitia este lucida
si sistematica, grupul repudiaza opozantul. Individul marginal se situeaza la
periferia colectivului, participand doar sporadic la activitatile comune.
In sfarsit strainul este exterior grupului (vizitator, turist etc.),
intrand totusi in contact activ cu acesta.
A. Schutz, sociolog de orintare fenomenologica (cf. A. Mihu, 1982) apreciaza
ca strainul si cel intors acasa dupa o absenta sunt cei care percep realitatea
psihosociala a grupului. Membrii se inscriu intr-o lume fizica si
socio-culturala pre-constituita si preorganizata, ca rezultat al unui proces
istoric. Individul considera “monada” ca fiind data; ea este acceptata
fara a fi chestionata; in colectivul propriu se simt “acasa”
si reusesc sa traiasca fara dificultati semnificative. Scufundati intr-un
mediu familiar, componentii unui grup sesizeaza numai schimbarile, variatiile
notabile. In schimb, strainul si chiar noul venit pune sub semnul intrebarii
aproape tot ceea ce apare de nechestionat in ochii membrilor vechi; el
are sansa de a sesiza realitatea psihosociala a grupului, normele si rezistentele
sale.
3. RELATII SI PROCESE IN GRUP
Oamenii se asociaza in grupuri pentru a obtine anumite rezultate.Aceste
rezultate vizeaza apropierea de scopul comun ,satisfacerea nevoilor membrilor,mentinerea
unnnitatii grupului s.a. Organizarea colectivului corespunde in genere
exigentelor sarcinii,care impun un anumit model functional prescris in
mare parte de cadrul organizational(intreprindere,institutie). Dintre
relatiile si activitatile cu caracter functional ne intereseaza aspectele psihologice
ale proceselor de coactiune,de cooperare,de conducere etc pentru a dezvalui
formele eficiente ale muncii in grup. In contextul activitatii de
realizare a sarcinii, se contureaza in grup procese de comunicare, de
influenta, procese afectiv-apreciative si altele. Relatiile psihosiciale, considerate
in timp, ne apar ca procese.
Psihologia sociala studiaza atat relatiile psihologice formale, oficiale
-; cum sunt cale de conducere, de comunicare etc. -; cat si
relatiile nonformale, spontane, cum sunt raporturile afective. ¨Alipseste
cevaS
4. RELATII DE STATUS-ROL
Pozitia si relatiile individului in cadrul grupurilor din care face parte
se pot descrei si explica -; sub aspect psihosociologic -; cu ajutorul
conceptelor de status si rol, definite in capitolul I.
Aceste notiuni, devenite familiare in terminologia de specialitate, au
fost promovate de Ralph Linton (1969); ele nu comporta nici o optiune teoretica,
motiv pentru care au si cunoscut o rapida difuziune, integrandu-se in
aparatul categorial al psihologiei sociale.
In abordarea temei,analiza psihosociologica ia ca metafora majora a vietii
sociale-teatrul-,notiunea centrala fiind aceea de rol.Interactiunea sociala
este vizualizata precum actorii joaca “ partiturile” atribuite intr-un
scenariu scris de societate,mai exact de cultura unei comunitati,in procesul
indelungatei sale dezvoltari.
Conceptele de status si de rol sunt concepte relationale; ele nu au sens inafara
relatiilor din grup. Fiecare pozitie presupune un termen complementar (sef -;
subaltern), dupa cum fiecare rol comporta un contra-rol (profesor-elev, medic-pacient
etc) M. Sherif (1969), defineste statusul ca fiind pozitia unui individ in
ierarhia relatiilor de putere in cadril unei unitati sociale, pozitie
masurata prin latitudinea de a avea efectiv initiative, de a controla activitatile
si deciziile din interiorul grupului si de a aplica sanctiuni in caz de
neparticipare si nesupunere. Statusul presupune, de regula, o “investitura
formala”. Rolul se refera -; dupa acelasi autor -; la forme
de comportare reciproca, la moduri caracteristice de “a da” si “a
primi” in cadrul activitatilor de grup (p. 140). In raport
cu comportamentul individual, statusul si rolul comporta o arie de libertate.
Cu cat statusul formal al unei persoane -; arata Mucchielli (1970)
-; este mai scazut cu atat mai mare este spatiul sau de libertate
si mai restransa zona sociala de comportamente obligatorii.Invers, cu
cat statusul formal al unui individ este mai inalt,cu atat
este mai restransa aria sa de libertate(la limita nu are “viata
personala”);de asemenea,zona comportamentelor obligatorii este mai extinsa.In
ceea ce priveste rolul-cum arata acelasi autor -;fiecare indeplineste
in cadrul grupului un rol.De pilda,inchizandu-se in
sine,ramanand neutru,individul joaca intr-un moment determinatun
rol de frana sau opozant mut.In acelasi timp, altul,care este un
organizator ferm ,poate fi,in fapt,un cenzor punitiv.
In definitia acestor notiuni interfereaza tratarea sociologica si cea
psihologica.Unii autori fac distinctie intre pozitii sociale sau statusuri
pe de o parte si roluri socialmente prescrise ,precum si roluri efective,”comportamentul
in rol”, pe de alta parte.Statusul constituie mai curand setul
de aprecieri statornicit in grup an legatura cu o pozitie sociala, este
pretuirea colectiva de care se bucura detinatorul unei pozitii.Prescriptiile
de rol sunt descrieri normative ale cailor de urmat in indeplinirea
functiilor proprii fiecarei pozitii sociale, grupuri care sunt general recunoscute
in cadrul unui grup. Asadar, rolul prescris este o abstractie extrasa
-; prin perceptie si analiza -; din asteptarile si normele grupului,
o norma teoretica de grup, in timp ce rolul efectiv cuprinde comportamentul
actual, direct observabil, care poarta amprenta personalitatii date si se inscrie
in contingentele proprii contextului respectiv. Exista o variatie admisa
a comportamentului de rol, deci un grad de dezarcord fata de asteptarile exprimate
tacit de grup. Prezenta unei norme, a unui tipar de comportare se traduce in
aspectul distributiei practice obtinute: curba in foma de j a comportamentelor
efective de rol.
G. Allport (1981) a aproximat intr-o schema relatia dintre prescriptiile
de rol (= stereotipul social) si comportamentul de rol, relatie mediata de insusirile
si capacitatile personale (fig. 9).
Dupa cum se vede, comportamentul in rol combina o parte de presiune sau
constrangere sociala si o parte de redimensionare sau improvizatie in
sensul bun al cuvantului. Acumularea de improvizatii in timp devine
punctul de plecare al inovatiei, al schimbarii imaginii publice a rolului. Sociologia
insista asupra ofertei sociale de modele, iar psihologia sociala pune accentul
pe redefinirea perdsonala a rolului, pe latura de inovare sau creativitate.
Exemplu:
Calitatea de elev sau de student nu sunt anticipate prin codul genetic; ele
reprezinta functii sau pozitii sociale care comporta un anumit status si rol.
Statusul este definit de pozitia sociala si pretuirea ce i se acorda de catre
grupuri. Invatatura sau formatia scolara este privita ca o cale de realizare
a tanarului, ca o pregatire pentru viitoarea profesie. Activitatea este
socialmente “masurata” si inregistrata in documente
(cataloage, carnet da note). Aceste date consemneaza felul in care copilul,
respectiv tanarul isi insuseste cerintele programate de societate
(=rolul) cu privire la dezvoltarea informatiei si conduitei sale. Cu alte cuvinte,
pozitia de scolar sau student este inconjurata de o anumita pretuire.
Societatea este aceea care propune tipare de comportare -; asupra carora
exista un consens general -; pentru ceea ce numim “elev” sau
“student”. Acestea sunt prescriptiile de rol sau stereotipul social.
Fiecare tanar selecteaza cerintele si redefineste rolul in functie
de capacitatile si insusirile personale. Aici intervine perceptia ori
acceptarea sau refuzul imaginii publice; in acelasi timp, fiecare redimensioneaza
rolul, ceea ce apare in comportamentul efectiv.
Statusul si rolul sunt solidare. Desi statusul este atasat pozitiei -;
nu persoanei -; totusi felul cum o persoana isi indeplineste
rolul serveste la validarea statusului, a pretuirii ce i se acorda. Inaptitudinea
intr-un anumit rol va duce la un status scazut.
Figura 9 (adaptata dupa G. Allport)
Un individ face parte, de regula, din mai multe grupuri secante. Spre exemplu,
un tanar este simultan membrul unei grupe de munca, a unei familii, a
unei formatii culturale sau sportive s.a.m.d. In consecinta, in
cadrul fiecarui colectiv, el detine un status si un rol determinat, astfel incat
avem de-a face cu o multiplicitate de roluri care se intersecteaza. Un anumit
rol ramane insa proeminent, angajeaza in mai mare masura persoana
care investeste in indeplinirea lui resursele cele mai importante.
Interferenta sau incongruenta rolurilor poate aduce conflictuale, legate de
cerinte contradictorii. Spre exemplu, in societatea actuala, femeia penduleaza
intre rolurile familiale si exigentele profesiunii. Un profesor de matematici
este sever la lectii, dar mai cald si degajat in munca sa ca diriginte
al clasei. Un student fruntas la invatatura este greu sa fie in
acelasi timp si un sportiv de varf intr-un domeniu; de regula unul
din rolurile asumate va fi indeplinit la nivelul exigentelor minime. La
acestea putem adauga dintre normele institutionale si cerintele prieteniei:
un lucrator din politie, de pilda poate fi pus in situatia de a sanctiona
prieteni sau rude apropiate. Intervin asadar conflicte de rol cu distorsiunile
pe care acesta le antreneaza in viata psihica. Cercetarile intreprinse
vorbesc in acest caz de un principiu al ierarhizarii care implica ignorarea
unor prescriptii de rol pana la un nivel critic sau prag minim pe seama
altora -; apreciate ca fiind prioritare sau de -; un principiu al
segregarii care duce la “comportare dubla” si in final la
disolutia caracterului. Se preconizeaza si o strategie a compartimentarii conduitelor
in functie de situatii si persoane, reacti selective si de flexibilitate
adaptiva, dar care sa nu intre in conflict cu optiunea pentru un rol fundamental.
Ramane, desigur, si solutia modificarii unui rol,a improvizatiei pozitive.In
ceea ce priveste optiunea pentru un rol de baza,aceasta este determinata de
importanta unui rol sau subrol,de puterea exemplului,de observabilitatea sau
controlul conduitei,de cerintele celor din jur.
Indeplinirea prelungita a unui rol produce modificari in atitudinile
individului,in contururile imaginii de sine.Explicatia consta in
faptul ca atitudinile prezinta in general tendinta de a se punne de acord
cu actele de conduita efective pe care le impune un rol determinat.Pe de alta
parte,o schimbare de rol aduce o alta directie de ancorare axiologica,o alta
scara de valori.
S-a studiat influenta pe care o exercita schimbarea pozitiei sociale asupra
atitudinilor unei persoane.In acest scop s-a aplicat in pretest
un chestionar referitor la o serie de probleme colective(relatiile cu conducerea,cu
sindicatul,chestiunea promovarii etc.)la un lot mare de muncitori(N=2354),colectand
materialul necesar pentru comparatiile ulterioare.15 luni mai tarziu,
acelasi chestionar a fost aplicat la 58 de persoane promovate intre timp
ca maistri sau alesi de grupele lor in functii de conducere. Toti acestia
facusera parte din lotul initial de muncitori. Paralel, ancheta s-a facut si
pe grupe de control (Lieberman, S., 1965).
Rezultatul a fost ca pe un total de 16 itemi din chestionar s-au constatat diferente
net semnificative in directiile prevazute in raport cu noile functii.
Asadar, detinerea unei pozitii inseamna practic a fi supus unor presiuni
si influente normative tinzand la conformitate cu rolul; o pozitie sociala
reprezinta deci “locul geomeric” al unor influente in directia
rolului prescris.
In prima ei faza psihologia sociala a pus accentul pe studierea conformitatii
cu modelele sociale, pe amprenta comunitatii asupra individului, pentru a modifica
treptat optica si a urmari reciprocitatea dintre societate si individ, dintre
structura sociala si persoana concreta (Stryker, S., Scatham, A., 1987).
Fara indoiala, gradul de angajare personala nu este acelasi in diferite
roluri. S-ar putea schita in acest sens patru nivele: 1. Nivelul minimal
in care “eul” si rolul sunt net diferentiate; 2. Nivelul actorului
dramatic, la care “eul” este relativ autonom fata de rol, mimand
insa autenticitatea; 3. Angajarea moderata cu efecte difuze in sfera
afectiva si o relativa interiorizare a rolului; 4. angajarea accentuata marcata
de inflacarare si entuziasm , odata cu interiorizare rolului.
Indeplinirea unui rol comporta actiuni si calitati ale persoanei in
raport cu membrii grupului. In consecinta, in investigatii concrete,
rolul pote fi analizat in termeni de actiuni si calitati. De utilizar
curenta este ancheta pe baza de chestionar in care se pun intrebari
cu privire la asteptarile oamenilor referitoare la un rol sau altul (ex. “la
ce ma astept de la sot/sotie”). Alta data se prezinta liste de fraze,
relatand actiuni ce corespund unui rol si se cere bifarea celor mai caracteristice,
urmand sa se retina apoi raspunsurile modale. Pentru identificarea calitatilor
cerut unui rol anumit subiectii selecteaza (prin bifare) adjectivele descriptive
din liste mai numeroase oferite de cercetator. De asemenea, de oarecare raspandire
in studierea rolului este testul “ca si cum”, in care
se cere subiectului sa completeze cu seriozitate, cum s-ar comporta “daca
ar fi… “ (spre ex. elevul relateaza ce ar face daca ar fi profesor).
Evident, toate metodele sunt afectate de o doza destul de mare de subiectivism.
Conceptele de status si rol se aplica prin extensiune si grupului in raport
cu ansamblul sicial. Un ex. in acest sens il ofera analiza psihosociologica
a adolescentei, deci a unui grup de virsta. B. Zazzo (1965) porneste in
ancheta sa de la “definitia sociala“ a adolescentei, prin intermediul
cuplului de notiune de status-rol. Intrucat adolescenta este perioada
de insertie sociala, statusul ei se diversifica dupa modalitatile de insertiune
in viata adulta, in interiorul aceleiasi arii socio-culturale. Constrangerile
unei pozitii -;noteaza autoarea- pot fi acceptate cu satisfactie, cu reticenta
sau chiar contestate. Exista o determinare a individului datorata statusului
social, dar exista si o reactie la statusul prescris. De aici, sursele de non-conformism
atat de caracteristice adolescentei. Concluziile poarta amprenta unui
mediu social specific. Apare o pluritate de “portrete” ale andolescentei
conditiilor social istorice concrete.