h7d5dr
Continuand eforturile pe care le fac in directia dezvaluirii „secretelor" psihologiei individuale, as dori sa va infatisez,intr-o suita de conferinte, modul in care procedez, de regula, atunci cand mi se prezinta cazul unui copil-problema, al unui nevrotic sau al unui criminal. De fiecare data caut sa descopar bazele, punctele de pornire, sa stabilesc cauzele adevarate ale actiunilor eronate ale unui astfel de om. La capatul acestor consideratii vom ajunge la incheierea ca toate cele intamplate nu a trebuit sa se intample in mod necesar, dar ca, date fiind circumstantele, faptele s-au petrecut. in definitiv, daca reusim sa ne transpunem in simtamintele copilului, sa gandim ca el, sa actionam ca el, putem patrunde rolul pe care acesta 1-a jucat si ne vom spune: in conditii similare, avand aceeasi conceptie eronata a superioritatii propriei persoane, am fi actionat si noi aproximativ la fel. in modul acesta o buna parte de ceea ce tine de pedeapsa dispare, ceea ce nu este tocmai rau. Cunoasterea, comprehensiunea sporesc, fundamental fiind faptul ca putem stabili care sunt conexiunile tuturor manifestarilor si atitudinilor interioare ale copilului sau adultului cu stilul de viata al acestora.
Spre a va da o idee cat mai exacta asupra modului in care lucrez, voi descrie un caz nou pentru mine sau pe care l-am dat uitarii si pe care il voi supune analizei in fata dumneavoastra. Nu stiu inca nimic despre evenimentele infatisate; voi incerca sa urmez calea obisnuita a activitatii mele de practician. Cu toate ca s-ar putea sa comit o greseala care sa divulge in devans unele dintre concluziile expunerii mele, nu voi descuraja. Asumandu-mi acest rol, sunt constient de faptul ca apar asemenea pictorului sau sculptorului care, la inceput,procedeaza cu un anumit grad de incertitudine, potrivit cu experienta pe care o poseda, cu talentul, pentru ca apoi sa se controleze, sa accentueze, sa slefuiasca trasaturile schitate, spre a obtine imaginea dorita. Dupa cum puteti vedea, procedam cu totul altfel decat acei psihologi care, cu intentia de a se baza pe dimensiuni cvasimatematice, de indata ce calculul nu le reuseste se straduiesc sa identifice in sfera ereditatii cauzele insuccesului, facand responsabile procesele organice nu mai putin obscure, ori alti factori abia controlabili. Cum aceste procese ei nu le pot sesiza, spre marea lor satisfactie psihologia se vede repede exclusa de pe acest teren. Ne lasam pagubasi de asemenea conceptii. Preferam sa ne marturisim mai degraba erorile, decat sa apelam la astfel de mijloace. Noi, in schimb, datorita instrumentului teoretic pe care il utilizam, ajungem la o mai buna cunoastere a legaturilor specifice cu intregul; suntem mai bine inarmati. Detaliile nesemnificative nu ne intereseaza. Reusim ca, pornind de la un element, sa putem trage concluzii privitoare la ansamblu, asa cum in istoria naturala cu ajutorul unui oscior se reconstituie o specie; sau cum, judecand dupa unghiul unei ferestre, se deduce arhitectura unui edificiu. Cu toate acestea, suntem mult mai prudenti decat cei care vor sa intemeieze descrierea si intelegerea vietii unui om pe propriile lor prejudecati. Situandu-ne pe o pozitie de expectativa, avansam ipoteze si le corectam succesiv, tinandu-ne mereu treaz spiritul de observatie.

Propunandu-mi acum sa infatisez istoria unei vieti care imi era total necunoscuta, ma indoiesc ca peste doua saptamani, sa zicem, voi mai distinge clar anumite trasaturi. Dar, ca toti cei familiarizati cu principiile scolii noastre de psihologie, sunt sigur ca voi ajunge la aceleasi concluzii. Aceasta certitudine a noastra este semnificativa, mai ales cand folosim alti termeni, alegem alte imagini sau punem accentul, cateodata, pe alte elemente.
Resursa cea mai puternica ramane pentru noi luarea in consi¬derare a caracterului unitar al personalitatii. Este fapt bine stabilit ca orice copil intra in viata cu un sentiment de inferioritate si cauta sa-1 compenseze. in acest sens el tinde la obtinerea superioritatii si isi desfasoara fortele in asa fel incat sa se simta deasupra tuturor dificultatilor. Ramane ca noi sa apreciem daca el actioneaza util sau inutil in raport cu cerintele vietii. A actiona util inseamna a sluji obstea, a te situa la nivelul cel mai inalt al sentimentului de comuniune, acolo unde dezvoltarea si progresul se dovedesc ca avand valoare pentru comunitate. Cautam sa identificam obstacolul care a provocat vreo deviere; cautam sa definim problema care a prezentat mari dificultati de rezolvare. Daca respectivele dificultati continua sa se manifeste in atitudinea adultului, putem spune: in cutare punct drumul vietii a suferit o perturbare si, in consecinta, s-a dezvoltat o stare de spirit individuala, ca si cum cel in cauza nu ar fi fost atunci la inaltimea greutatilor care se cereau invinse. Atentia ne-o concentram asupra problemelor pe care individul le-a evitat. Este clar ca nu-i putem atribui prea mult curaj.
Se pune si o alta intrebare: cum de s-a intamplat ca respectivul sa nu se simta, la un moment dat, la inaltimea problemelor vietii? Cum de s-a dovedit nepregatit? Experienta acumulata ne arata ca intotdeauna este vorba de copii la care sentimentul de comuniune s-a dezvoltat insuficient, asa incat ei nu se simt ancorati pe un teren solid. De aceea au si ajuns lesne la ezitare, la eschivare, multumindu-se cu o solutie sterila la o problema reala, atitudine care prin ea insasi marcheaza prejudiciul adus celorlalti.
Sa trecem acum la aplicarea tehnicii noastre in interpretarea unuia din aceste cazuri. Antecedentele cazului pe care il am in vedere dateaza de 10 sau 12 ani. Am vazut copilul cu pricina si, in comunicarea ce mi-a fost inmanata, am gasit urmatoarea descriere: „imi permit sa propun atentiei dumneavoastra acest caz, intrebandu-va daca poate fi remediat prin educatie. Este vorba de un copil de 11 ani, bine dezvoltat, foarte cuminte acasa si la scoala, actualmente elev in clasa intai de liceu".
Eficienta in educatie pune si urmatoarea problema: ce putem face in materie de esec scolar? Cum sa se procedeze pe plan pedagogic intr-un asemenea caz? Evident ca se impune un dialog cu elevul si ca trebuie sa recurgem la bunele exemple, abtinandu-ne de la masuri punitive, asa cum procedam intotdeauna. Pedeapsa nu are efectul scontat, dar fiind faptul ca stilul de viata s-a fixat dupa al patrulea sau al cincilea an de existenta a individului si nu poate fi modificat decat prin autorecunoasterea erorilor proprii.
Ce putem realiza cu ajutorul dialogului? Putem, desigur, sa definim erorile care mineaza stilul de viata.
Daca, in cazul pe care il prezentam, avem de-a face cu struc¬turarea eronata a stilului de viata si daca suntem in masura sa patrundem . mecanismul acestei erori, poate ca stiinta noastra ne va permite sa-1 convingem pe copilul respectiv ca el greseste si ca greseala sa dauneaza celorlalti'. Nu este cu putinta sa faci o greseala fara ca mai tarziu aceasta sa fie data in vileag, ca sa nu spunem ca ea va fi platita. Caci nu trebuie sa pretindem ca in acest anevoios proces de formare a unui mod de comportare greselile se platesc, dar sa recunoastem ca nu se poate ca ele sa nu fie resimtite de autorul lor. Ne numaram printre cei care sunt incredintati de importanta recunoasterii greselilor; de aceea procedam la identificarea cauzelor, incercand sa le facem transparente pentru cel interesat, spre a-1 convinge ca este necesar sa se schimbe, sa progreseze.
Adesea ni se obiecteaza: „Ce faceti atunci cand individul isi recunoaste greseala, dar fara a se corecta?" Daca isi recunoaste efectiv greseala, daca accepta determinismul ei si daca, totusi, persista in atitudinea sa, in pofida prejudiciului care rezulta de aici, suntem obligati sa tragem concluzia ca nu a inteles chiar tot ce era de inteles. Dar inca nu mi-a fost dat sa intalnesc astfel de cazuri. A-ti recunoaste cu adevarat greseala si a nu te schimba, este impotriva naturii umane, vine in contradictie cu principiul conservarii vietii. Obiectia la care ne-am referit priveste deci o pseudorecunoastere a greselii, nu este o recu¬noastere fundamentala, in care sa se fi realizat cu adevarat o intelegere a cauzalitatii in plan social.
Daca in cazul pe care il prezentam avem intr-adevar de-a face cu greseli, atunci le putem remedia prin educatie2. Asadar, este vorba de o fetita in varsta de 11 ani, bine dezvoltata, cuminte atat acasa cat si la scoala, eleva de gimnaziu. Ea frecventeaza clasa care corespunde varstei pe care o are. Putem conchide ca, in masura in care in joc este rezolvarea celei de-a doua probleme vitale a omului, problema muncii, fata se afla la locul ei. Nu am avea de facut nici o observatie serioasa in ceea ce priveste situatia acestei scolarite si am putea chiar sustine ca nu se numara printre cei slabi de minte. Se vorbeste mult prea mult despre copiii cu asemenea metehne, ca si cum ei ar misuna peste tot in societatea noastra. Sa vedem ce se spune mai departe in comunicarea pe care am primit-o:
„... Cand, dimineata, trebuie sa mearga la scoala, ea este cuprinsa de o nervozitate atat de mare, incat toata lumea din casa are de suferit".
Fenomenul este frecvent. Scolii i se da, in aceasta casa, o impor¬tanta excesiva. in consecinta, legatura cauzata este lesne de patruns: pe de o parte, ea este o eleva silitoare, pentru ca, pe de alta parte, scoala sa-i provoace o tensiune extraordinara.
Dar ne putem imagina aceasta fetita sub tensiune nervoasa si fara ca toti ai casei sa aiba de suferit din pricina ei. Prin urmare, de subliniat este tortura la care sunt supusi cei din anturaj. Tensiunea nervoasa a fetitei se explica nu doar ca o consecinta a modului ei de a privi lucrurile, ci si ca urmare a intentiei din parte-i de a le atrage celorlalti atentia asupra gravitatii situatiei. Sesizam aici dorinta de a le demonstra celorlalti dificultatea de speriat pe care o reprezinta pentru dansa scoala. Cu toate acestea, in pofida greutatilor carora le face fata, ea este in fruntea clasei. Trece, totusi, peste toate obstacolele ce-i stau in cale! Vom vedea, mai incolo, ca acest tip de om este dotat cu o deosebita forta de expansiune.
„... Chiar de cand deschide ochii incepe sa smiorcaie, plangan-du-se ca a fost trezita prea tarziu".
Cum vedem, ceilalti trebuie sa ia parte pana si la trezirea ei din somn.
„... Nici pomeneala sa fie gata pentru a pleca la vreme la scoala, in loc sa se spele, sa se imbrace, ea sta si plange".
La drept vorbind, faptul acesta este surprinzator pentru noi. Ne-am astepta ca, cu toate greutatile, fetita aceasta sa fie la scoala la ora exacta a inceperii lectiilor. S-ar putea ca in comunicare cazul sa nu fie expus asa cum se cuvine. Dupa cate cunoastem, ea este o eleva buna. Este de presupus ca respectiva remarca tinde sa accentueze si mai mult semnificatia cazului. Mi-as permite sa pun aici, nu dintr-o vanitate de autor, un semn de intrebare. Dorinta mea ar fi sa cercetez daca fetita aceasta avea obiceiul sa soseasca cu intarziere la scoala. Desigur, in cele ce urmeaza vom avea prilejul sa verificam cum stau lucrurile in aceasta privinta. in societatea noastra nu este catusi de putin posibil ca un elev sa vina adesea cu intarziere la ore si sa fie totusi bun la invatatura.
„... Felul cum este pieptanata, indeosebi, o face adesea sa-si manifeste nemultumirea; nici o pieptanatura nu-i convine, pana si aceea care de obicei ii place ei cel mai mult".
Faptul nu se explica decat din dorinta ei de a face sa creasca tensiunea nervoasa prin dramatizarea acestei ceremonii a coafurii.
Vointa ei este aceea de a lovi puternic in anturaj si a gasi un mijloc prin care sa-si atinga scopul. intrebarea este: cum de a ajuns fetita sa se foloseasca de acest viclesug, spre a lovi in cei apropiati? Sa nu mi se invoce, in legatura cu aceasta, „fetisismul parului"; numai o psihologie schioapa fixeaza tot soiul de reguli si se tine de ele, introducand pur si simplu intr-o schema sexuala termeni straini, care nu ne spun mare lucru, in fond, dar lasa sa se strecoare pe furis o rezonanta sexuala. Psihologia pe care o profesam are in ea caldura vietii; ea nu are nevoie de canoane, fiind un demers creator, in vederea reconstituirii unei fiinte vii. Tinandu-ne departe de orice interpretare, vom recunoaste pur si simplu ca fetita aceasta, dand dovada de o mare perspicacitate, a gasit in anturajul ei familial un punct slab, generator de dificultati.
„... Timpul trece si, in sfarsit, copila o ia la fuga, fara sa fi luat micul dejun, plangand si vaicarindu-se".
Nici acest caz nu este rar. Daca mai inainte mi-am exprimat o mica indoiala cu privire la sosirea ei cu intarziere la scoala, daca am gandit ca era poate o exagerare de natura sa puna in lumina necazurile pricinuite celor din jur, confirmarea o gasim in expresia „timpul trece". La scoala trebuie sa fii la o anumita ora, nu se poate admite ca lamentatiile copilului incep la ora cinci, ci mai verosimil este faptul ca ele incep la ora sapte.
„... Am incercat sa eliminam acest din urma inconvenient (pieptanatura), scurtandu-i parul".
Dupa parerea noastra, lucrul acesta este inutil. Pe ea pieptanatura o intereseaza prea putin, principalul lucru constand in crearea tensiunii in anturajul familial. Pieptanatura nu este decat unul din multiplele mijloace care ii stau la indemana. Vom vedea numaidecat, de altfel, ce va face ea atunci cand pieptanatura va fi scoasa din cauza. Daca avem cumva vreun dubiu cu privire la inteligenta acestei fetite, dubiul se va risipi. Intervine aici examenul de psihologie individuala cu privire la inteligenta si slabiciunile acesteia, asa cum l-am recomandat. Vom vedea daca, in aceasta imprejurare noua pentru dansa, ea dispune de stilul de viata pe care il presupun operant la copiii inteligenti, adica daca ea va gasi un nou mijloc prin care sa ajunga la acelasi scop.
„... Dar cu aceasta nu am facut mare lucru, pentru ca numaidecat a aparut o problema legata de fileul de par. Si vaicarelile au reinceput, de data aceasta cu privire la punerea fileului".
Iata-ne, prin urmare, asigurati de faptul ca fetita este inteligenta.
„... Faptul ca fetita se duce la scoala fara a-si fi luat micul dejun are influenta sa asupra comportarii sale in clasa, pentru ca nu e de crezut ca un copil poate fi astfel atent la lectii pana la ora 11".
Cu alte cuvinte, aici se exprima indoiala ca un copil ar putea sa reziste la scoala, pana la ora 11, fara sa fi mancat dimineata. Daca, insa, scopul ei adevarat ar fi fost sa fie satula, am fi indreptatiti sa admitem ca i-ar fi fost peste putinta sa stea flamanda pana la ora 11. Copilul acesta are, in realitate, un alt scop: vrea sa-si exaspereze anturajul in ceea ce priveste problema mersului la scoala. Nu stiu daca ar fi necesar sa mai tragem si alte concluzii. Am putea totusi adauga, data fiind situatia, ca fetita este roasa de ambitie, atat acasa cat si la scoala ea vrea sa fie obiectul atentiei tuturor. Aflam, pe deasupra, ca acasa este, de altfel, foarte ascultatoare; nu are decat un singur defect: doreste ca cineva sa se ocupe in permanenta de dansa. Umbla dupa incuviintare din partea tuturor, intr-un mod nelalocul lui. Dimineata, cand trebuie sa mearga la scoala, principala ei preocupare este: cum sa le arat eu parintilor cu ce greutati extraordinare ma lupt? Este ceea ce am putea numi „laudarosenie".
Daca am dori acum sa stabilim gradul de curaj pe care il are acest copil, ar trebui sa rationam in felul urmator: ea cauta sa prezinte solutia la problema ei ca pe o fapta vitejeasca. Dar nu este aici vorba de un exces de curaj, deoarece, fara ca ea sa procedeze in mod constient3, fara ca ea sa inteleaga semnificatia actelor sale, din acestea va rezulta pentru dansa un anumit sentiment de securitate. intr-adevar, daca intr-o zi nu va mai fi o eleva buna, raspunzatori vor fi atunci parintii. Acest proces al vietii omenesti ar trebui sa fie mult mai bine inteles decat este in prezent. Este de prisos sa spunem ca avem de-a face cu un proces inconstient. Desfasurarea sa, pe care ne straduim sa o sesizam cu mijloacele gandirii, este racordata la viata. Cu totii ii dam curs, dar fara sa ni-1 putem explicita. Nu-1 putem intelege decat daca il conectam la viata.
Am putea, de asemenea, sa afirmam: fetita cu pricina nu prea are curaj. Am putea, pe de alta parte, sa ne referim la formarea sentimentului ei de comuniune sociala: nimeni nu va pune la indoiala ca necazul pe care aceasta fetita il provoaca familiei sale nu este mare lucru. Este clar ca nu o intereseaza decat sa capete cununa de martira. Ba ea face ca situatia sa fie si mai dramatica, accentuand toate dificultatile intampinate si postind pana la ora 11. Este foarte atenta la gloria personala si, ca sa spunem asa, nu se sinchiseste de persoana altora. Poate ca s-ar putea trage si alte concluzii. Ma consterneaza faptul ca nu am cum sa le confirm, dar nu dispun de datele necesare. Ne-am putea pune, de exemplu, intrebarea: in ce conditii s-a format stilul de viata al acestei fetite? Care au fost amprentele primordiale care l-au marcat4, ce imprejurari au concurat la formarea acestui stil de viata? Este, fara indoiala, o fetita ambitioasa, care tine sa se afle in frunte. Daca ar trebui s-o fac, as formula urmatoarea concluzie: este un copil unic la parinti. Luand, pe de alta parte, in considerare importanta pe care mama o da alimentatiei, as generaliza, afirmand ca in aceasta familie hrana joaca un rol neobisnuit. Am putea chiar sa mergem pana acolo incat sa spunem ca ne-o imaginam pe fetita slabuta si palida. Caci-, daca ar fi robusta si dolofana, mama nu s-ar nelinisti in privinta aceasta. Dar toate aceste deductii nu au o valoare prea mare in reconstituirea imaginii acestui copil, noi formulandu-le doar cu titlu de exercitiu, fara a le putea confirma.
Cateva cuvinte referitoare la tratamentul cerut de acest gen de copil. Fetita in chestiune se bucura de dominatia pe care a instaurat-o asupra familiei. Fara a o sti. Ea pur si simplu savureaza tortura, tensiunea pe care le provoaca celorlalti. Faptul nu trebuie sa ne induca in eroare. Credeti dumneavoastra ca un multimilionar are intotdeauna in minte totalul averii sale? Dar sa vedeti cat de furios este adesea atunci cand nu merg toate dupa dorinta lui. Fetita aceasta se gaseste in aceeasi stare de spirit. Ea este in posesia dominatiei, dar nu traieste trebuinta de a se bucura in permanenta de aceasta. ii este destul ca o poseda. in felul acesta intelegem de ce isi urmeaza ea calea fara a se gandi la consecinte, fiind cu totul preocupata de greutatile carora trebuie sa le faca fata. Daca, insa, ea ar deveni constienta de toate acestea, daca am putea sa o facem sa inteleaga ca exagereaza peste masura problema aceasta banala a scolii, numai ca sa se laude, ar fi un mare progres.
Cu toate acestea, s-ar putea ca ea sa nu se indrepte. Atunci poate ca ar fi cazul sa mergem si mai departe si sa-i spunem vrede-n fata ca este o laudaroasa. Sa o facem sa impartaseasca convingerea ca se lauda doar acela care crede ca prin el insusi nu prea reprezinta mare lucru. Se zbate sa-i deranjeze pe ceilalti numai acela care nu crede ca prin actiunile sale rezonabile isi poate dovedi indeajuns valoarea.
Cat priveste fetita in chestiune, putem adopta si urmatorul punct de vedere:,,Pe cuvant, tot ce faci e foarte bine. Dar poate ca ar trebui sa faci inca si mai bine. Ceea ce faci arata doar ca esti o fetita tare desteapta, care se pricepe cum sa-si impresioneze familia". Spre a o convinge, ar trebui sa recurgem la explicarea anumitor evenimente din viata ei, sa apelam la amintirile pe care le are si sa-i demonstram ca, data fiind situatia ei de copil unic la parinti, au luat nastere unele tendinte care o conduc la greseli fatale pentru dansa. Trebuie sa-i spunem deschis: „Sunt lucruri obisnuite, care se intampla adesea copiilor unici la parinti". Aceasta perspectiva noua va influenta prin ea insasi desfasurarea complexa a gandurilor ei. Actiunile sale ii vor aparea in chip manifest in contradictie cu sentimentul ei de comuniune sociala. Se va controla si probabil ca vom asista la aparitia urmatorului fapt: in primele zile dupa ce-si va fi facut familia sa intre in obisnuita stare de tensiune nervoasa, isi va spune ca „doctorul Adler ar pretinde ca fac asta pur si simplu ca sa ma fac interesanta". Catva timp va continua poate cu aceste masinatii. Chiar daca nu s-ar intampla asa, as putea s-o admit, in felul acesta s-ar ajunge la un moment cand, in plina criza, isi va aminti de felul in care i-am interpretat comportamentul si,drept urmare, unele din atitudinile ei vor disparea. Chiar mai curand, poate, de indata ce se va trezi, dimineata, ea va deveni constienta de situatie: „Acum eu sunt pe cale sa-mi pun in stare de agitatie familia". Aceasta ar fi una dintre derularile simple ale unui astfel de tratament pedagogic. Dar sunt posibile si alte cai. in ce ma priveste, le prefer. in cazul acesta, i-as spune fetitei: „Scoala este lucrul cel mai important din viata unui om, asa ca tu ar trebui sa faci un taraboi si mai mare". Prin exagerare, i-as submina tendinta spre astfel de acte. „Trebuie sa faci un vacarm necontenit, pentru ca astfel sa scoti in evidenta importanta persoanei tale, pentru ca se vede cat de colo ca nu te poti multumi sa le atragi celorlalti atentia prin fapte folositoare".
Cum spune Kaus5,exista o suta de metode potrivite de a „demola buna parere" pe care o ai despre actiunile tale condamnabile. Se poate, de pilda, scrie cu litere de-o schioapa, pe o pancarta agatata deasupra patului: „in fiecare dimineata trebuie sa-mi pun familia intr-o stare de nervi fara seaman". Ea va face astfel in mod constient, dar cu rea-credinta, ceea ce altadata facea inconstient, insa cu buna-credinta. inca nu mi-a fost dat sa vad pe vreunul dintre bolnavii mei care sa urmeze povata de pe pancarta.