d1h1hn
3. 1. EVOLUTIA DISLALIEI

Evolutia dislaliei este strans legata de etapele dezvoltarii limbajului.
Vorbirea nu apare spontan. Ea trece prin mai multe etape de exersare a organelor fonoarticulatorii. Deprinderile care stau la baza formarii vorbirii corecte se insusesc treptat, incepand cu prima zi de viata.
Primele tipete reprezinta prima exersare a organelor fonoarticulatorii. Ele se produc si pe inspir si pe expir in prima luna de viata. Din a doua luna se poate realiza o coordonare a respiratiei cu fonatia numai pe expir. Din ansamblul tipetelor si scancetelor se contureaza primele sunete.
Dupa doua luni debuteaza ganguritul - perioada sunetelor disparate, nearticulate in cuvinte. Este cel mai frumos limbaj, mai colorat, mai bogat. Este universal. Acum apar vocalele, ganguritul fiind numit si joc vocalic. In afara de vocale, apar consoanele simple asemanatoare cu ng, de unde si denumirea de gangurit, apoi apar consoanele labiale m, p, b.
Tipetele si ganguritul apar in cadrul motricitatii generale contribuind la dezvoltarea articulatiei prin ritmoterapie. Sunt exersate miscarile elementare ale buzelor, ale limbii, ale mandibulei, ale palatului dur si moale, miscari care vor sta la baza vorbirii coarticulate.
Spre luna a sasea apare lalalizarea, adica repetarea de silabe. Acum apare, pentru prima data, silaba. In acest joc de silabe se pot distinge vocalele o, a si consoanele t, d, n, l, iar spre 11-12 luni se contureaza si consoanele f-v, c-g.
Ordinea de aparitie a sunetelor reflecta scara dificultatilor de pronuntare, lucru extrem de important in aplicarea logoterapiei. Terapia vorbirii trebuie sa respecte ontogenia acesteia.
La sfarsitul primului an, copilul asociaza silabele cu semnificatia lucrurilor din apropiere. Tot ce caracterizeaza limbajul pana la un an este comun tuturor copiilor din lume. Aceasta demonstreaza ca la origine limba era comuna.
De aici se desprinde concluzia ca in terapie trebuie sa mergem pe linia filogenetica de aparitie a sunetelor, care apoi se reflecta in ontogeneza sunetelor copilului. Ontogeneza vorbirii reflecta si respecta filogeneza acesteia.
Priceperea si afectiunea de care se bucura copiii in primul lor an de viata, din partea celor ce le sunt in prejma (parintii, dar mai cu seama MAMA), influenteaza intr-o foarte mare masura dezvoltarea limbajului lor.
Unii parinti intervin la primele tipete si nu-i lasa pe copii sa-si exerseze aparatul fonoarticulator, altii, dimpotriva, ii lasa prea mult. Cele mai multe greseli de educatie se leaga de modul de hranire a copiilor. Alaptatul natural are o mare importanta, deoarece in timpul suptului, copilul, odata cu buzele, face si miscari linguale de ridicare si coborare in cavitatea bucala. Aceasta nu este altceva decat gimnastica articulatorie timpurie, pe baza careia apare majoritatea consoanelor.
La copiii hraniti artificial organele vorbirii sunt putin antrenate, exersate. Copilul hranit artificial, pentru a nu se ineca, trage limba spre partea posterioara a cavitatii bucale, ea devenind astfel pasiva. Or, in formarea vorbirii, gimnastica linguala este foarte importanta. Copiii care folosesc suseta (tetina) isi deformeaza dintii si palatul, deformari care atrag dupa sine tulburari de vorbire. Daca hipotonia musculara, determinata de factorii mai sus-mentionati, se asociaza si cu factori de natura organica, atunci tulburarile de vorbire sunt mai grave. Ele trebuie sa stea in centrul atentiei logopedului, reclamand o terapie cat mai timpurie, pentru a nu lasa sa se fixeze deprinderile psiho-lingvistice deficitare.
Primele cuvinte apar pe la un an si patru luni si sunt bisilabice. In relatiile cu adultul, copilul imita cuvintele a caror componenta a fost exersata in perioada vocalica. In jocul de imitatie, cu parintele, copilul isi imbogateste mereu fondul de material verbal. Mama spune primele cuvinte, copilul imita ajungand treptat sa-ti formeze anumite stereotipii. Limbajul se dezvolt dupa legile specifice fiecarei etape de dezvoltare.
Intre doi si trei ani apar ultimele grupe de consoane: siflantele, suieratoarele, africatele si vibrata r. Paralel cu noile achizitii verbale, copiii isi consolideaza pronuntia primelor sunete: p, b, m, n, t, d, h si l, reusind sa le articuleze cu mai mare abilitate.
In perioada anteprescolara limbajul prezinta anumite imperfectiuni de natura fiziologica, anumite particularitati psihofiziologice de varsta, cum sunt: omisiuni, contaminari, inversiuni si substituiri de sunete. Sunt considerate ca fiind normale pana la varsta de trei ani substituirile siflantelor si suieratoarelor cu consoanele t si d, a vibratei r cu consoanele l sau v, precum si omiterea unor silabe sau sunete dintr-un cuvant, chiar daca el, copilul, le poate pronunta separat (izolat).
Se intalnesc la aceasta varsta (deci, pana la trei ani) copii care nu pot pronunta nici izolat, nici in cuvant unele consoane care prezinta un mai mare grad de dificultate, cum este, de exemplu, cazul vibratei r (a „buclucasei consoane r”, cum spunea Lucian Blaga).
Sunt unele particularitati de vorbire (ca, de pilda, sigmatismul interdental si cel dental, rotacismul monovibrant, polivibrant si cel uvular, parasigmatismul ca si pararotacismul) care tind sa persevereze, sa se prelungeasca mult dincolo de perioada de varsta in cadrul careia sunt considerate ca firesti, normale, si, in consecinta, sa se transforme din tulburari fiziologice (sau de evolutie) in tulburari defectologice (functionale).
Intre doi si patru ani, copilul trece printr-o perioada de labilitate articulatorie, in care el denatureaza aspectul fonetic, pentru ca nu este inca in stare sa realizeze o suficienta analiza si sinteza fonetica. In jurul varstei de patru ani, cand se formeaza inhibitia de diferentiere, copilul isi insuseste intregul sistem fonetic. Pana la trei-patru ani nu sunt necesare exercitii speciale de vorbire, ci numai modele corecte de vorbire.
Tulburarile defectologice se instaleaza acum, in perioada de constituire a limbajului (intre patru si sase ani). De aceea, varsta de patru ani este considerata ca fiind cea mai indicata pentru inceperea tratamentului logopedic, eficienta actiunilor terapeutice dovedindu-se a fi maxima la copiii aflati pana la varsta de cinci ani.
Am amintit mai sus ca unele din particularitatile vorbirii anteprescolar, prin prelungirea lor mult peste varsta de trei ani, sunt considerate defecte patologice, vorbirea copilului prescolar se caracterizeaza prin unele particularitati, considerate normale pentru procesul de evolutie a limbajului.
Intre trei si sase ani, copilul prescolar ar trebui sa aiba toate sunetele insusite. Daca, de exemplu, omite siflantele, suieratoarele, vibranta r, spune ca el inregistreaza o intarziere in dezvoltarea limbajului, dar ca aceasta intarziere, care de fapt nu depaseste limitele normalului, nu poate fi considerata ca un defect de vorbire, copilul omitand doar sunete care apar ultimele in vorbire. Omiterea sunetelor ce trebuiau insusite la o varsta mai timpurie (de ex: c-g, f-v, m-n, p-b) poate fi socotita ca un defect de vorbire.
Este normal ca un prescolar sa inlocuiasca intre ele sunetele perechi sau sunetele apropiate (de exemplu, siflantele intre ele, sau siflantele cu suieratoarele, vibranta r cu h sau africatele gi cu dj), dar nu si sa inlocuiasca siflantele, suieratoarele, africatele cu t-d sau varianta r cu i-v-l.
Este, de asemenea, de asteptat sa intalnesti la copilul de varsta prescolara omisiuni de consoane dintr-un grup de doua sau trei consoane, asociatia de consoane consecutive in aceeasi silaba fiind foarte grea, dar nu poate fi socotita ca fiind normala folosirea cuvintelor-fraza, asa cum procedeaza anteprescolarul. De aici se deduce necesitatea ca in corectare sa respectam mersul de la silabe directe la silabe indirecte, de la cuvinte cu diftongi la cuvinte cu grupe consonantice.
Pot fi considerate ca fiind normale chiar si disfluentele de vorbire, cu conditia ca acestea sa nu fie prea frecvente, sa nu apara la fiecare propozitie. Repetitiile si ezitarile prea dese, insa, ca si sinergia respiratorie inversa, pe inspir, sunt considerate tulburarile de vorbire.
Conluzionand: putem spune ca in limbajul copilului prescolar se distinge foarte greu aspectul patologic de cel normal, deoarece exista o mare asemanare intre particularitatile de varsta (mai inainte mentionate) si defectele de vorbire. Profesorii logopezi se straduiesc sa evite posibila confuzie intrucat -; lucrul este bine stiut, dar si foarte important -aceasta poate avea urmari dintre cele mai nefavorabile asupra evolutiei ulterioare a limbajului copilului.
Imperfectiuni ale vorbirii se intalnesc si la varsta scolara mica, varsta la are pot fi afectate sunetele din grupa siflantelor, suieratoarelor, africatelor si vibrantei r, adica sunetele care necesita o diferentiere mai fina si care implica cel mai insemnat efort biomecanic. Asa este cazul vibrantei r, bunaoara, care, la unii copii, isi are gresit locul de pronuntie in spatele cavitatii bucale, la uvula sau palatul moale. Unele imperfectiuni sunt legate de noua activitate a copilului, citit-scrisul. Si in cazul copiilor de varsta scolara mica, in speta a celor din clasele I si a II-a, trebuie sa facem demarcatia intre defectele propriu-zise de vorbire si unele intarzieri in maturizarea organelor fonoarticulatorii, intarzieri in construirea limbajului, care (intarzierii) se pot inlatura sub influenta procesului de invatamant, fara a fi necesar, in toate cazurile, tratamentul logopedic.
Pentru a evita instalarea dislaliei defectologice, tratamentul logopedic trebuie sa inceapa cu profilaxia tulburarilor de articulatie, in special a acelor care au tendinta de perseverare. In caz contrar, ele se automatizeaza, iar subiectii in cauza intra in viata cu aceasta „zestre” a copilariei, pe care, din pacate, nimeni nu le-o poate lua.
In concluzie, limbajul - in perioada lui de formare -se caracterizeaza printr-o dislalie fiziologica si una defectologica. Diferentierea dintre fiziologic (particularitatile de vorbire) si defectologic (defectele de vorbire) se face tinandu-se seama de perseverarea tulburarii de articulatie si de varsta copilului. Sunetele care apar primele in vorbirea copiilor nu sunt asa de des afectate si chiar cand apar asemenea tulburari, ele se corecteaza mai usor. Printre acestea se numara vocalele a, e, u si consoanele b, p, t, d, m, n, c, g. Sunetele siflante, suieratoare, africate si vibranta r sunt afectate cel mai mult si mai profund si deci, tratamentul lor este mai de durata. In formele grave de dislalie, cum este tetismul, ca si in cazul agramatismelor, nu este afectata numai reproducerea corecta a sunetelor si cuvintelor, ci si modul de organizare a cuvintelor in propozitie. Unii cercetatori ai limbajului au subliniat caracterul ereditar al dislaliilor grave, mai ales pe linie paterna.
Tulburarile de articulatie cu caracter temporar formeaza grupa dislaliilor fiziologice. Evolutia lor este conditionata de factorii ereditari. In literatura de specialitate s-au semnalat dislalii fiziologice de natura ereditara de doua ori mai multe la baieti decat la fete. Aceasta forma de dislalie inregistreaza un proces de regresie, iar in jurul varstei de patru ani o parte din manifestarile ei dispar de la sine.
Tulburarile fiziologice de articulatie care se mentin peste varsta de patru ani se caracterizeaza prin permanentizarea unui mod defectuos de vorbire. Ele formeaza grupa dislaliilor defectologice. Pentru lichidarea lor este nevoie de un tratament logopedic, pentru ca ele nu dispar de la sine.
Deci, dislalia fiziologica poate avea o evolutie pasiva, in sensul ca dispare treptat, sau o evolutie negativa, adica, in anumite cazuri, se poate transforma si trece treptat in dislalia defectologica, a carei caracteristica esentiala consta in neconcordanta dintre modul de pronuntie si varsta celui care vorbeste, cat si in stabilitatea pronuntiei defectuoase.
Pentru a evita fixarea stereotipiilor de pronuntie defectuoasa, trebuie ca exercitiile logopedice sa fie introduse cat mai de timpuriu, pe la trei-patru ani, acolo unde nevoia lor se face resimtita.
Dintre dislaliile defectologice amintim: pararotacismul, rotacismul uvular, desonorizarea consoanelor sonore, sigmatismul lateral, sigmatismul nazal, interdentalismul multiplu etc. Aceste tulburari de articulatie trebuie cunoscute pentru a putea aplica adecvat terapia logopedica.
Se poate spune, in final, ca evolutia tulburarilor dislalice este conditionata atat de factori organici sau functionali, cat si de mediul familial si social in care traieste copilul. Dislalia defectologica grava se asociaza cu tulburari ale citi-scrisului. De cele mai multe ori, scolarul scrie asa cum pronunta. In asemenea cazuri terapia este mult mai complexa.

3. 2. FRECVENTA DISLALIILOR

Datele statistice din literatura arata ca, dintre toate tulburarile de limbaj, pe primul loc se afla dislaliile, adica tulburarile de articulatie, manifestate prin omiterea, inversarea, substituirea sau deformarea sunetelor. Explicatia o gasim in dificultatea coordonarii miscarilor foarte fine, rapide si precise ale aparatului fonator si articulator si in finetea diferentierii fonematice (mai exact, in lipsa finetei de diferentiere fonematica). Un procent al semenilor nostri nu reusesc sa stapaneasca tehnica vorbirii. Chiar intre adultii instruiti mai intalnim pe unii care nu pot pronunta corect anumite sunete si, deci, prezinta tulburari de vorbire. Cu atat este mai usor de inteles de ce o serie intreaga de copii confunda de multe ori sunetele intre ele, le rostesc gresit ori nu le rostesc deloc. Aceste tulburari se mentin pana in clasa I, iar uneori chiar si in clasele urmatoare.
Analiza dislaliei pe grupe de varsta scoate la iveala frecventa ei ridicata la copiii de varsta prescolara, varsta la care - dupa cum am mai aratat - tehnica vorbirii este inca intr-un proces de constituire.
Frecventa dislaliei scade treptat la scolarii din primele clase (clasele I si a II-a), iar la scolarii mijlocii si mai ales la cei mari cazurile de dislalie sunt foarte rare. Fenomenul descresterii frecventei dislaliei in raport cu varsta copiilor se explica atat prin tratamentul aplicat la cabinetul logopedic, cat si prin influenta pozitiva exercitata asupra pronuntiei de exercitiile de analiza si sinteza fonematica efectuate la orele de limba romana, la citire si scriere.
Daca in cazurile grave de dislalie, cum sunt dislaliile polimorfe, nu se beneficiaza de tratament logopedic cat mai timpuriu, atunci aceste tulburari de articulatie tind sa se permanentizeze incepand cu clasa a III-a. Numai cazurile usoare cedeaza sub influenta unor factori educativi, nefiind necesar un tratament logopedic la cabinet. Cazurile acestea se intalnesc in perioada premergatoare corectarii spontane, cand s-au maturizat la copil capacitatea de diferentiere acustica, capacitatea de reproducere mecanica si de simbolizare. Este perioada de pana la patru ani, cand are loc procesul fiziologic de dezvoltare a vorbirii. Programa analitica a gradinitelor de copii contribuie, daca este bine realizata, la lichidarea dislaliei fiziologice, fara a fi nevoie de un ajutor logopedic.
In ce priveste frecventa dislaliei in randul copiilor de varsta prescolara si scolara mica, exemplele de mai jos vor fi edificatoare.
Intr-o cercetare efectuata in 1946 pe un lot de 3800 de copii, Sheridan gaseste la varsta de cinci ani dislalii in proportie de 26% la fete si 34% la baieti, iar la varsta de opt ani o proportie de 15% la fete si 16% la baieti. La varsta de doisprezece ani constata disparitia majoritatii lor, cu persistenta numai a acelor tulburari de limbaj, care sunt determinate de hipoacuzie si oligofrenie, la care se adauga deformarea de articulare a sunetelor s si r (Apud C. Paunescu 1966).
Examinand impreuna cu un grup de logopezi, un lot de 284754 de copii din Leningrad, Hvattev constata ca 8,7% prezentau tulburari de limbaj, iar dintre acestia 82% erau dislalici. Din totalul elevilor din invatamantul elementar, cati cuprindea lotul, 15, 4% prezentau diferite forme de dislalie, care in structura globala a tulburarilor de limbaj de la aceasta varsta reprezinta 86, 1%. Acest procentaj scade la elevii din invatamantul mediu (ceea ce, la noi corespunde invatamantului liceal), la care doar 2, 8% prezinta dislalii, ceea ce in structura globala a tulburarilor de limbaj de la aceasta varsta reprezinta 51, 2% (Dupa M. Gutu, 1975).
Proportia cazurilor de dislalie depistate in Cluj, in 1958, la copii de varsta prescolara era de 14, 5% din numarul total de 860 de copii examinati, iar la copii de varsta scolara mica, in 1961, era de 9, 5% din totalul de 3065 de elevi examinati (E. Neagu, 1961, 1963).
Comparand frecventa dislaliei pe grupe de varsta (17, 28% la copiii intre cinci si sase ani, 11, 80% la cei intre sase si sapte ani si 9, 50% la cei intre sapte si zece ani), se observa ca intre varsta copiilor si tulburarile lor de vorbire exista un raport invers proportional. Cunoasterea acestui raport are o deosebita importanta pentru organizarea muncii logopedice, cu atat mai mult cu cat, pretutindeni in lume, orientarea logopedica actuala adopta masuri cu caracter profilactic si terapeutic cat mai timpurii.
In vederea organizarii muncii terapeutice din raza de activitate a cabinetului logopedic la care functioneaza unul dintre autorii acestei carti, in anul scolar 1973/19774 am examinat un lot de 2050 de copii de la 14 unitati de invatamant (1100 scolari, provenind din 4 scoli si 950 prescolari, provenind de la 10 gradinite). Din totalul copiilor examinati, 161 (adica 7, 85%) prezentau tulburari de limbaj. 90 de copii din cei 161 de copii logopati (adica 55, 90%) erau de varsta prescolara, ceea ce raportat la numarul copiilor de varsta lor examinati de noi reprezinta 9, 47% iar restul de 71 (adica 44, 10%) erau scolari, ceea ce raportat la numarul elevilor examinati de noi reprezinta 6, 45%. Redam in tabelul nr. 3. 1. distributia tipologica a tulburarilor de limbaj la copiii examinati de noi. Din acest tabel rezulta ca tulburarile de limbaj cu frecventa cea mai mare sunt tulburarile de pronuntie (7, 02%). Din cei 144 de copii cu tulburari de pronuntie, 142 (adica 98, 61%) sunt dislalici (ceea ce raportat la numarul total al copiilor examinati de noi - care este de 2050 - reprezinta 6, 93%). Din acelasi tabel reiese ca tulburarile dislalice sunt mai frecvente la prescolari (86 de copii din cei 950 de prescolari examinati, adica 9, 05%) decat la scolari (56 de elevi din cei 1100 de scolari examinati de noi, adica 5, 09%). Aici se impune precizarea ca diferenta de 2 elevi existenta intre numarul scolarilor cu tulburari de pronuntie - vezi tabelul nr. 3. 2. -si numarul de 56 de elevi dislalici dat mai sus se datoreaza tocmai celor doi elevi care nu sunt dislalici (in sensul restrans al cuvantului), ci dizartrici.
In activitatea sa, logopedul acorda o pondere mai mare sau mai mica uneia sau alteia din formele de manifestare a tulburarilor dislalice, in functie de frecventa lor in randul copiilor. Tabelul nr. 3. 2. infatiseaza aceasta frecventa in cazul lotului de copii examinati de noi in amintitul an scolar.

Legenda D- depistati; I- inscrisi la cabinetul logopedic; F- frecventi
Analiza datelor cuprinde in tabelul nr. 3. 2. arata ca sunetele care apar mai tarziu in vorbirea copiilor (s, z, s, j, r) si care necesita cea mai diferentiata activitate a aparatului articulator sunt mai des afectate, si in consecinta, pun in fata educatoarelor si invatatorilor (si nu in ultimul rand a parintilor) sarcini dificile. Aceste categorii de tulburari cedeaza cel mai greu influentelor logopedice, fiind mai rezistente la schimbari. De aici rezulta necesitatea intensificarii eforturilor de corectare in raport cu frecventa si gravitatea formelor de dislalie.
Datele cercetarilor noastre, care se apropie destul de mult de cele intalnite in literatura de specialitate (vezi, de pilda, E. Boscaiu-Negru, 1961, 1963, 1973, M. E. Hvattev, 1959, C. Paunescu, 1962 si altii), releva frecventa mare a sigmatismelor si parasigmatismelor, atat la prescolari cat si la scolarii mici. Uneori, interdentalismul s-a extins de la grupa siflantelor si suieratoarelor la sunetele dentale superioare (t, d, n, l).
Am identificat, cu acest prilej, un sigmatism median, efect al proiectarii limbii din cavitatea bucala pe linia mediana. Am intalnit si cazuri de sigmatism interdental lateral (drept sau stang) efectuat prin proiectarea limbii din cavitatea bucala inspre partea dreapta sau stanga a acesteia si insotita intotdeauna de miscari maxilare inferioare in directia respectiva.
Incepand din clasa a III-a interdentalismul da semne de instabilitate. In probele de denumire repetata a aceleiasi imagini, sunetele-problema (siflantele si suieratoarele) au fost rostite interdental, alternand cu o rostire corecta. Pronuntarea mai mult sau mai putin corecta se afla in stransa dependenta cu masura in care copilul reuseste sa-si educe atentia si interesul fata de vorbire.
Reiese ca odata cu varsta si sub influenta muncii instructiv-educative, unde am inclus si tratamentul logopedic, sigmatismul interdental, precum si celelalte tulburari de articulatie, se corecteaza in mare masura.
Actiunea initiata in anul scolar 1973/1974 am continuat-o, pentru a putea urmari frecventa tulburarilor de limbaj, in special a celor dislalice, pe o perioada mai lunga. Cercetarea ale carei date le prezentam aici vizeaza o perioada de sase ani. Ea nu se rezuma la activitatea de depistare a deficientelor de vorbire, ci cuprinde si aplicarea unui tratament de prevenire si corectare a tulburarilor de limbaj incepand de la varsta prescolara, cu accent pe grupele mijlocie si mare, pana la elevii din clasa a IV-a. Este de notat faptul ca, in aceasta perioada, gradinitele de copii au beneficiat de o programa analitica in care erau prevazute si exercitii logopedice, concretizate pe grupe prescolare.

Am constatat ca, urmare a unei intense colaborari a educatoarelor cu profesorul logoped, conduita verbala a copiilor logopati, care au frecventat cu regularitate gradinita, s-a ameliorat simtitor.
Sondajul efectuat de noi in anul scolar 1978/1979 pe un lot de 4100 de copii dintr-un cartier nou al municipiului Cluj-Napoca a pus in evidenta o situatie nu mult diferita de cea constatata in anul scolar 1973/1974 (vezi tabelul nr. 3. 1. ). Din cei 1800 de prescolari examinati, 160 (adica 8, 89%) prezentau tulburari de vorbire, iar dintre cei 2300 de scolari cati cuprindea lotul nostru, numarul logopatilor se cifra la 135 (adica 5, 87%). In ce priveste numarul copiilor cu tulburari de pronuntie, acestia reprezentau 273 din totalul de 295 (160 prescolari + 135 scolari) de copii cu tulburari de limbaj, adica 92, 5%. Raportand numarul dislalicilor (N=268) la numarul total al copiilor examinati in anul scolar 1978/1979 (N=4100), constatam ca proportia lor este de 6, 54%. Din datele aceluiasi sondaj rezulta ca si de data aceasta tulburarile dislalice sunt mai frecvente la prescolari (159 din cei 1800 de prescolari examinati prezentau astfel de tulburari, adica 8, 83%) decat la scolari (din cei 2300 de elevi examinati, 109 erau dislalici, ceea ce reprezinta 4, 47%).
Datele culese din literatura de specialitate, ca si cele obtinute in urma investigatiilor pe care le-am intreprins, conduc la concluzia ca tulburarile dislalice au o mare frecventa in randul copiilor, mai cu seama in randul celor de varsta prescolara. Chiar si la o lectura sumara, se poate constata ca cercetatorii obtin date destul de apropiate in ce priveste frecventa tulburarilor de limbaj, in speta a tulburarilor dislalice, perioada istorica (anii 1940, 1946, 1958, 1961, 1963, 1973, 1978) si zona geografica in care au fost efectuate cercetarile (Londra, Manchester si Cronwal, dupa Sheridan, citat de C. Paunescu, 1966, Moscova, Tula si Kazan, dupa N. A. Nikasina, 1961; Leningrad, dupa Hvattev, 1959; Bucuresti, dupa I. Strachinaru, 1959; Cluj, dupa A. Suciu, 1940, E. Neagu-Boscaiu, 1961, 1963, E. Jurcau, 1974, 1976) neinfluentand in prea mare masura asupra frecventei tulburarilor de limbaj.
Desi majoritatea cercetarilor inregistreaza o descrestere simtitore a tulburarilor de limbaj pe masura inaintarii in varsta a copiilor, nici unul nu vorbeste despre disparitia totala a acestor fenomene nedorite, fara interventia actiunilor logopedice. Prezenta acestor deficiente de limbaj, chiar si la varsta micii scolaritati, este destul de mare, iar influenta acestor tulburari asupra comportamentului verbal al copiilor, asupra dezvoltarii lor intelectuale se fac resimtite.
Iata de ce examinarea, depistarea si diagnosticarea copiilor cu tulburari de limbaj, inca din frageda pruncie, in vederea asigurarii unei asistente calificate, este o necesitate.
3.3 EXAMINAREA, DEPISTAREA SI DIAGNOSTICAREA COPIILOR CU TULBURARI DE LIMBAJ
Scopul examinarii
• selectia copiilor cu tulburari de limbaj
• stabilirea diagnosticului diferential si formarea grupelor logopedice omogene
• planificarea muncii logopedice
Stabilirea diagnosticului diferential al tulburarilor de limbaj presupune, asa cum afirma majoritatea specialistilor, o examinare complexa atat a limbajului cat si a persoanei.
O examinare completa si eficienta a tulburarilor de limbaj nu este posibila decat prin cunoasterea intregii personalitati in cauza. In caz contrar sunt posibile erori de diagnostic. Ex. usor se poate confunda, la o examinare superficiala, un alalic cu un debil mintal, un alalic senzorial cu un surdo-mut. Examinarea complexa il ajuta pe logoped sa faca o judicioasa impartire a cazurilor de logopati, in logopati gravi, pentru a caror reabilitare sunt necesare lectii logopedice, special organizate, si logopati mai putin gravi, care pot beneficia de o corectare in cadrul clasei si a grupelor din gradinite, cu conditia asigurarii unei colaborari corespunzatoare.
Logopedul, in practica, desfasoara o examinare de specialitate, examinare care parcurge doua etape, succesive, una de depistare si alta de diagnosticare a copiilor cu tulburari de limbaj.
Prima etapa de examinare, numita si examinare selectiva, are loc la inceputul anului scolar, timp de o luna, in toate unitatile apartinatoare cabinetului logopedic. Sunt examinati toti copiii intre grupa mijlocie si clasa a IV-a si sunt depistati cei ce prezinta tulburari de limbaj.
Selectia copiilor cu tulburari de limbaj se face prin aplicarea unor probe de depistare, care prin insasi specificul lor, trebuie sa fie sistematice, dar limitate si operative, pentru a asigura, intr-un timp scurt, examinarea unei colectivitati mari de copii.
In cadrul acestei prime etape de examinare a copiilor nu se fac referiri la etiologia si diagnosticul diferential al tulburarilor de limbaj.
Logopedul realizeaza personal intreaga activitate de depistare a copiilor cu tulburari de limbaj, ceea ce presupune un volum foarte mare de munca. El nu se poate baza pe datele provenite din alte surse, invatatoare, educatoare, exactitatea lor fiind indoielnica. Chiar daca, cadrele didactice, au ca sarcina cunoasterea temeinica a elevilor si limbajului acestora, totusi informatiile furnizate de ele nu prezinta intotdeauna garantiile necesare.
Printre cadrele didactice, care sunt chemate sa dezvolte si desavarseasca limbajul, se intalnesc si cazuri de nejustificata toleranta fata de tulburarile de limbaj ale copiilor, pe care uneori nici nu le sesizeaza. Aceste neajunsuri, suparatoare si daunatoare, sunt determinate de o serie de factori ca:
• insuficienta informare logopedica in randul cadrelor didactice
• o anumita subestimare a importantei actiunii psihopedagogice de cultivare a limbajului oral si scris
• o exigenta redusa fata de exprimarea corecta ingrijita, eleganta, deci intr-un cuvant, o exigenta redusa fata de dictie
Ansamblul: articulatie, fonatie, respiratie nu este realizat la cote superioare. Se constata un insuficient antrenament auditiv necesar pentru discriminarea tulburarilor de limbaj la copii. Numai exercitiile sistematice, de fiecare zi, ajuta la pronuntarea precisa a fiecarui sunet si la o vorbire corecta. Articularea corecta da valoare unei voci bune si tot ea ajuta unei voci slabe. Vocea “strigata” mananca cuvantul. Nu ajuta la nimic o vorbire tare dar nearticulata puternic.
In consecinta, logopedul poate sa solicite concursul cadrelor didactice din raza lui de activitate, daca acestea au fost initiate, perfectionate in problemele elementare de logopedie. Numai printr-o astfel de colaborare constienta se poate cuprinde populatia scolara in evidenta si tratamentul logopedic.
Examenul selectiv este organizat, la randul lui, in doua etape: etapa pregatitoare examinarii etapa examinarii propriu-zise
In prima etapa se fac actiuni organizatorice premergatoare examinarii:
• programarea unitatilor aferente cabinetului logopedic pentru examinare de selectie
• alegerea unei incaperi corespunzatoare, cu o buna izolare fonica si luminoasa in care sa se desfasoare examinarile de selectie
• planificarea impreuna cu propunatorul clasei a ordinii in care se vor prezenta copiii la examinari
• pentru a asigura operativitatea examinarii copiilor, acestia sunt planificati cate 2-3 deodata
Depistarea. Probe aplicate: denumiri de obiecte, analiza corpului, a vestimentatiei.
Aplicarea unor probe de pronuntie: - abecedarul in imagini; - discul cu paronime; - albumul logopedic
Abecedarul in imagini:
Este alcatuit din minimum 81 de imagini, rezultate din plasarea fiecarui fonem, din cele 27 cate are limba romana, in trei pozitii diferite: initial, median, final.
Abecedarul in imagini examineaza capacitatea fonematica a copiilor. Fiecare dascal (invatator, educatoare) isi poate confectiona usor un astfel de instrument de lucru. In literatura de specialitate abecedarul in imagini se mai numeste si proba de pronuntie.
Discul cu paronime sau discul cu imagini: alcatuit din cuvinte paronime perechi (cuvinte asemanatoare ca forma, dar deosebite ca sens). Copilul examinat trebuie sa le indice pe baza de auz, stand cu spatele la examinator. Discul cu paronime examineaza capacitatile de diferentiere fonematica a copiilor.
Cuvinte paronime in trei pozitii: initiala: mediana finala p-b: pere - bere p-b: pompa-bomba p-b: corp-corb c-g: coala - goala c-g: cocos-gogos c-g: rac-rag n-l: nada -; lada n-l: cana-cala n-l: ban-bal r-l: rama-lama rac-lac, lada-rada t-t: gheata-gheata r-l: car-cal t-c: timbru-cimbru t-s: pitic-pisic t-t: lat-lat t-s: toba-soba t-s: vise-vite s-t: sos-sot t-c: teapa-ceapa s-z: vase-vaze t-c: spite-spice s-j: sir-jir s-s: musca-musca s-j: cosi-coji z-j: zar-jar z-s: cizmele-cismele s-s: dus-dus; cos-cos s-s: scoala-scoala z-s: cirezi-ciresi t-d: toamna-doamna f-v: far-var

Albumul logopedic este utilizat in cazul copiilor cu tulburari mai accentuate.
Cu ajutorul acestei probe se poate surprinde la copii capacitatea de imitatie a unui model corect sonor (imitarea onomatopeelor ilustrate) grafic (redarea profilelor de pronuntare).
Albumul logopedic cuprinde mersul in corectare, pe etape, de la emiterea sunetelor cu ajutorul onomatopeelor, la stabilirea pozitiei corecte in articulare, cu ajutorul profilelor de pronuntare, apoi la introducerea sunetului in vorbirea orala si scrisa cu ajutorul materialului verbal si ilustrativ organizat intr-un sistem.
In timpul examinarii tinuta logopedului trebuie sa inspire incredere. Subiectul examinat trebuie sa fie cat mai degajat iar vorbirea lui trebuie sa decurga cat mai natural. In caietul de depistare se noteaza nu numai sunetele denaturate ci si cuvintele in care au fost depistate. Copilul care are o tulburare de pronuntie este verificat la toate sunetele cu ajutorul imaginilor pe care le denumeste si dupa modelul de pronuntie al logopedului sau dupa modelul de pronuntie de pe profilul de pronuntare, prezentat in albumul logopedic. Toate constatarile, legate de comportarea verbala a copilului, sunt inregistrate in caietul de depistari. Sunt mentionate si cazurile de ameliorare pe baza de imitatie sau prin citit. Sunt foarte importante, aceste observatii, pentru ca arata in ce masura este afectata vorbirea este consolidata sau labila. Pentru scolari sunt folosite si aplicate unele probe simple de examinare a limbajului scris
• scriere dupa dictare-sa copieze
• sa reproduca dupa un text citit Incepand cu copiii prescolari, unii autori recomanda aplicarea sistematica a probelor predictive:
• orientarea temporo-spatiala
• lateralitate
• memorie si perceptie spatiala acesta, pentru depistarea viitorilor legastenici.
Examinarea selectiva se incheie prin consemnarea tuturor observatiilor in caietul de depistari. Logopedul comunica directorilor situatia frecventei tulburarilor de limbaj urmand sa se stabileasca programul de corectare impreuna cu cadrele didactice implicate. Se va stabili planul de actiune viitoare de la cabinet.
Cea de-a doua etapa a examinarii este etapa examinarii integrale, care se desfasoara la cabinet, este o continuare fireasca a celei precedente si are drept scop stabilirea diagnosticului diferential si daca este posibil si prognosticul tulburarilor de limbaj depistate si diagnosticate.
Examinarea integrala este mai complexa si se desfasoara la cabinet, uneori imbinandu-se cu activitatea terapeutica.
Examinarea integrala este mai aprofundata. Ea imbina aspectul etiologic cu cel siptomatologic, facandu-se o delimitare clara intre tulburarile fiziologice si cele defectologice.
Se fac urmatoare examinari:
1. Anamneza. Pe langa anamneza, necesara in stabilirea diagnosticului diferential, se face si un examen amanuntit.
2. Examen somato-functional pentru a pune in evidenta modul cum functioneaza organele fonoarticulatorii. In fisa logopedica se noteaza toate deformatiile somatice, malformatia organelor, a palatului, a buzelor, a limbii etc.
Acest examen este determinat de faptul ca in diferite cazuri anomaliile organice determina tulburari de limbaj.
3. Examenul motricitatii articulatorii pentru a pune in lumina unele disabilitati motorii, paralizii, pareze. Se examineaza corpul sub aspect biomecanic pentru a stabili
• precizia si
• ritmicitatea miscarilor articulatorii in fata oglinzii, in mod independent si in miscare.
Efectuandu-se la cabinet, unde logopedul dispune de mijloace de investigare si nefiind limitat in timp, examenul integral face trecerea de la simptom la cauza. Astfel, pentru stabilirea diagnosticului diferential al sigmatismului trebuie analizate toate aspectele limbajului:
• aspectul fonator privind taria si directia undei de aer;
• aspectul articulator privind praxia buzelor, maxilarelor, limbii;
• aspectul auditiv privind dirijarea undei de aer precum si capacitatea de diferentiere fonematica;
• aspectul lingvistic: scoate la iveala nivelul de dezvoltare a laturii lexico-gramaticale a limbajului.
Sigmatismul, pe care l-am luat drept exemplu, poate sa apara pe baza unei deficiente localizate in oricare dintre aceste componente ale limbajului: fonator, articulator, auditiv.
In cazul in care, sigmatismul, se refera numai la unul din aspectele, limbajului, celelalte pot fi figurate, ceea ce simplifica mult programul de terapie.
In terapia logopedica se porneste de la stabilirea corecta a diagnosticului diferential. Nu este suficient sa se constate ca un sunet este deficitar ci neaparat trebuie sa se determine si de ce este deficitar. Pentru aceasta este necesar sa se faca investigatii etiologice multilaterale si aprofundate.
In cazul exemplului dat (sigmatismul) poate fi vorba de o deficienta de auz, o insuficienta motorie a valului palatin, o pareza a limbii, fisura palatina, malformatii maxilo-faciale-dentale, destramarea modelelor de pronuntie in cazul afaziei. In toate aceste cazuri, in functie de cauza si forma defectului se stabileste diagnosticul diferential precum si o metodica diferentiata de reeducare a pronuntiei.
Examinarile facute de-a lungul anilor reliefeaza existenta unei legaturi intre dislalie, pe de o parte, si intarzierile motorii si auzul deficitar, pe de alta parte.
Dintre numeroasele probe simple utilizate pentru determinarea lateralitatii:
- aplaudatul; - desenarea cu ambele maini concomitent;
- inchiderea palmelor cu ochii inchisi si urmarirea policelui; - privitul intr-un orificiu facut intr-un carton;
- introducerea atei in ac: - depistarea ceasului ascuns.

Organul conducator este acela care raspunde la miscare, este deasupra.
4. Examinarea functiei auditive
In stabilirea tulburarilor de natura audiogena este absolut necesara examinarea capacitatii auditive si in special a auzului fonematic. Capacitatea auditiva se examineaza prin probe acumetrice sau audiometrice. La indemana logopedului sunt probe curente acumetrice, respectiv distanta de la care percepe vorbirea in soapta, in mod normal de la 6-8 m.
Daca se constata dificultati in receptionarea si repetarea cuvintelor dupa modelul logopedic in vorbirea soptita, logopedul recurge la vorbirea normala dar excluzand labiolectura, adica fie ca isi astupa gura, fie ca intoarce subiectul cu spatele. In aceste conditii se examineaza capacitatea receptiva a subiectului numai pe baza auditiva. In situatia in care suspecteaza anumite abateri de la auzul normal, logopedul va recurge la examinarea audiometrica, determinand capacitatea auditiva aeriana si osoasa.
Daca auzul este normal logopedul trece la examinarea auzului fonematic. Aceasta examinare se impune si in situatia in care se constata o deficienta auditiva.
5. Auzul fonematic exprima capacitatea individuala de a recepta si diferentia fonemele intre ele in procesul articularii si coarticularii.
Auzul fonematic se examineaza cu subiectii fata-n-fata in conditiile in care se exclude labiolectura. Se pronunta paronime (cuvinte foarte apropiate ca structura fonetico-fonematica, care se diferentiaza intre ele doar printr-un fonem) sau se dau sa distinga dupa auz diferite instrumente sau sa indice sursa sonora.
Din examinarea auzului fonematic se poate vedea in ce masura ele pot constitui cauze ale tulburarilor de limbaj.
Examinarea auzului se realizeaza prin reluarea probei de auz fonematic cu ajutorul discului cu paronime, la care se mai adauga utilizarea aparatului de diferentiere fonematica. La acest aparat, logopedul si logopatul pronunta concomitent paronime perechi care denumesc imaginile de pe disc sau plansa.

Aceasta examinare scoate mai mult in evidenta diferenta dintre vorbirea corecta si gresita. Proba este buna pentru ca stimuleaza dezvoltarea atentiei si memoriei auditive precum si a capacitatii de analiza, sinteza si comparatie fonematica.
Pentru evidentierea dificultatilor de diferentiere fonematica se pot utiliza si cuvinte fara sens, numite logatomi, cuvinte in a caror componenta intra sunete mai dificile (ex: sasa, sasa, jozo, zuju).
Examinarea auzului fonematic nu se poate realiza integral in cabinetul logopedic. Cazurile mai grave vor fi trimise la O. R. L. pentru un examen mai amanuntit si pentru audiograma.
6. Examinarea motricitatii respiratorii. Se executa cateva miscari respiratorii dupa care se stabileste tipul si calitatea respiratiei.
7. Ritmul acustico-motor.
Se examineaza caracterul miscarilor corpului in general si ale articulatiei in special. O buna dezvoltare ritmica dezvaluie o buna functionare a ritmului.
In caz de aritmie generala a corpului este afectata vorbirea. Vorbirea este in esenta cea mai buna activitate ritmica.
Se executa miscari intr-un ritm impus la pian, lovire cu creionul, cu degetul pe masa, sau se pronunta intr-un ritm impus.
8. Examinarea vocii,
Se examineaza concomitent cu vorbirea. Se urmareste timbrul, durata, sonoritatea. este foarte importanta examinarea vocii in perioada pubertatii.
9. Examinarea pronuntiei, sunetelor se realizeaza in mod complex, urmarindu-se miscarile articulatorii ale

- limbii - buzelor
- valului palatin - maxilarelor

Examinarea pronuntarii sunetelor se realizeaza si izolat si in diferite structuri: silabe, logatomi, cuvinte, propozitii, fraze, pe baza modelului oferit de logoped. Se verifica la inceput vorbirea independenta, apoi pronuntarea cuvintelor pe baza de imagini-sunet.
Se foloseste o trusa cu obiecte (modele sau imagini) sunetele trebuind sa se afle in diferite pozitii fonetice.
Se noteaza pronuntia, defectele de pronuntare in cuvant si miscarile de articulatie defectuoase (scoate limba, face grimase).
Repetand, imitand dupa logoped, copilul incearca sa-si indrepte vorbirea, ceea ce inseamna ca tulburarea nu este consolidata si poate fi eradicata.
O categorie aparte de probe aplicate in etapa a doua a examinarii o constituie cea care vizeaza incidenta dislaliei cu dislexia si disgrafia. Dintre ele amintim (10)proba vitezei de citire, proba de dictare, de copiere, de compunere. In cazul primei probe de citire textul ce se da copiilor este alcatuit in asa fel incat sa cuprinda sunete asemanatoare din punct de vedere acustico-articulatoriu, dar care se diferentiaza foarte greu ex. Siflantele surde de sonore, siflantele de suieratoare, siflantele de africate. La prescolari, se dau imagini de citit, in denumirea carora se afla sunete problema. In cazul in care nu le poate citi pe toate, i se cere sa arate care este imaginea care-i creeaza greutati. Asa formam reprezentari fonematice.
In cazul in care copilul nu poate citi, i se cere sa ridice mana si sa indice litera care-i creeaza dificultati. Asa se verifica modul cum poate sa raporteze sunetul la litera corespunzatoare. Sunt copii care nu pot raporta corect sunetul la litera, acest lucru rasfrangandu-se negativ asupra citit-scrisului. La prescolari sunt cazuri de copii cu reprezentari fonetice corecte, dupa modelul oferit de logoped, dar care intampina dificultati in elaborarea deprinderilor articulatorii.
La scolari se examineaza si scrierea cuvintelor pronuntate.
Cand apar greseli si in limbajul scris, greselile se subliniaza in text se mentioneaza in fisa logopedica la examenul grafiei. Se examineaza si caietele de casa.
Logopedia trebuie sa se foloseasca si de date medicale mai ales asupra sistemului nervos. Nu trebuie studiate doar defectele de pronuntie ci trebuie sa se cunoasca si dezvoltarea generala a copilului, particularitatile sale psihice.
Studiul vorbirii continua dupa examinarea integrala a copilului si se adanceste in procesul de munca al logopedului.
Un examen complet se impune in toate cazurile de tulburari grave ale vorbirii (alalie, afazie). In tulburarile mai usoare (dislalii simple) ne limitam la punerea in evidenta a tulburarilor de vorbire si examinarea organelor de vorbire.
In afara copiilor depistati si diagnosticati, la cabinetul logopedic se prezinta pentru consultatii si precizarea diagnosticului cazuri trimise de catre cadrele didactice, medici, parinti. Examinarea lor se face individual folosind metode variate de culegere de informatii necesare stabilirii diagnosticului, ca: anamneza, convorbirea, conversatia, observatia si examinarile de specialitate.
Aportul practic al metodelor de examinare nu trebuie supraevaluat. Ele reprezinta tehnici de lucru prin intermediul carora logopedul culege informatii necesare despre vorbire si vorbitor. Materialul cules este brut, el urmand sa fie prelucrat si interpretat.
Spre deosebire de cazurile usoare in care examinarile nu depasesc cateva zile, in cazul cazurilor grave cum sunt alalicii, oligolalicii, afazicii examinarea se prelungeste si la cateva saptamani si se continua si in procesul muncii logopedice de corectare.
In practica nimic nu este mai daunator decat convingerea ca ai stabilit diagnosticul definitiv.
Uneori diagnosticul initial este infirmat in procesul de corectare.
Se pot face greseli de diagnosticare fie din cauza suprficialitatii fie din cauza lipsei de profesionalism, ceea ce este la fel de grav.
Examinarea logopedica trebuie sa respecte urmatoarele conditii:
1. Sa fie complexa - sa respecte aspectele fonetic, fonematic, lexical, gramatical, semantic, la scolari scris-cititul.
Inseamna o abordare pluridimensionala, explorativa a vorbirii si personalitatii subiectului. Nu se face numai o examinare logopedica ci se completeaza cu date ale examinarii psihice, medicale (din fisa medicala), socio-familiale ale copilului, in general toti factorii pot fi implicati sau pot contribui la producerea tulburarii de limbaj.
Din complexitatea datelor detinute logopedul va extrage (sintetiza) acele date care sunt relevante privind etiologia evolutiei tulburarilor de limbaj. Aceste date vor conduce la stabilirea unui diagnostic diferential precis si clar. Ca urmare, ele vor contribui la elaborarea unui plan individual de terapie si recuperare
2. Sa fie sistematica - sa fie sistematica - sa urmareasca interdependenta componentei afective cu alte componente ale limbajului
Inseamna sa se efectueze potrivit unui plan, a unui program dinainte stabilit. Pentru fiecare intalnire dintre logoped si logopat, logopedul trebuie sa urmareasca obiective bine precizate Incat sa respecte complexitatea examinarii si sa urmareasca telul final
3. Sa conduca la analiza evolutiv-dinamica a tulburarilor de limbaj. Fiecare tulburare de limbaj poate fi in acelasi timp si cauza si efect al altor tulburari, intr-un lant.
Ca urmare, prin cercetarea anamnestica si alte mijloace de investigare, logopedul trebuie sa urmareasca identificarea factorilor raspunzatori, a perioadei lor de actiune, sa constate efectele care se manifesta la momentul respectiv si ce efecte ar mai putea avea.
(Ex. Tulburari de natura audiovizuala, neglijenta parintilor, otite repetate care pot conduce la surditate).
Datele pe care le culege logopedul In activitatea de diagnosticare si investigare trebuie sa conduca la evolutia si stabilirea dinamicii acestora in producerea si fixarea tulburarilor de limbaj
4. Sa fie dotata cu o trusa logopedica de depistare si examinare integrala. Trusa logopedica cuprinde

Material didactic Instrumente si aparate folosite in examinare
- album logopedic - spatule
- abecedar logopedic - sonde artificiale
- discul cu paronime - metronom
- profile de pronuntare - aparat de diferentiere fonematica (Fig. nr. 3.1)
- un tablou ce trebuie povestit - aparat pentru gimnastica respiratorie
- manuale scolare - oglinda mare pentru controlul miscarilor articulatiilor
- caiete pentru scris - oglinda tridimensionala pentru studiul mobilitatii valului palatin
- spirometrul
- audiometrul
- casetofon