Prin trasatura de caracter intelegem o anumita forma de manifestare psihica a omului, in incercarea sa de adaptare la sarcinile vietii. „Caracterul" este, asadar, o notiune sociala. Putem vorbi de o trasatura de caracter numai daca tinem seama de conexiunea omului cu mediul sau specific. in cazul unui Robinson, bunaoara, ar fi lipsit de importanta sa stim ce caracter are. Caracterul este luarea de atitudine, modul in care omul se raporteaza la mediul sau, o linie directoare impregnata de impulsul de afirmare asociat cu sentimentul de comuniune sociala. f2b9bn
Am si stabilit ca intregul comportament al omului este axat pe un scop care nu vizeaza altceva decat obtinerea superioritatii, a puterii, invingerea altora. Scopul influenteaza conceptia despre lume, modul de a fi, tiparul de viata al omului, dirijand gesturile care il exprima. Trasaturile de caracter sunt, de aceea, doar formele aparente, exterioare ale liniei de miscare a omului. Ca atare, ele ne mijlocesc cunoasterea atitudinii sale fata de mediu, fata de semeni, in general fata de comunitate si fata de problemele sale de viata. Avem de-a face cu fenomene care ni se infatiseaza ca mijloace de a pune in valoare personalitatea, elemente care se asambleaza intr-o metoda de viata (Methode des Lebens).
Trasaturile de caracter nu sunt innascute, asa cum multi considera, nu sunt date de la natura, fiind comparabile cu linia directoare, care intra in constitutia omului ca un sablon si ii permite, fara a medita prea mult, sa-si exprime in orice situatie propria personalitate. Ele nu corespund unor forte sau substraturi native, ci sunt dobandite inca in primii ani de viata, determinand un mod constant si bine definit de a fi. Lenea unui copil, de pilda, nu este innascuta, ci el este lenes pentru ca aceasta insusire i se pare mijlocul convenabil de a-si usura viata si de a-si da importanta. Caci — intr-un anumit sens — aspiratia catre putere se face simtita la om chiar si atunci cand el evolueaza pe o linie a trandaviei. El se poate referi mereu la aceasta ca la o deficienta nativa si atunci valoarea sa interioara apare ca intacta. Rezultatul final al unei asemenea introspectii arata, invariabil, cam in felul urmator: „Daca nu as avea aceasta deficienta, mi-as putea desfasura in mod stralucit capacitatile, din pacate insa am acest neajuns". Un altul, angajat intr-o lupta continua cu anturajul sau, la care il impinge o salbatica aspiratie catre putere, isi va dezvolta trasaturi de caracter necesare sustinerii unei astfel de lupte, cum sunt ambitia, invidia, suspiciunea, si altele de felul acesta. S-ar crede ca asemenea fenomene sunt topite laolalta in magma personalitatii, avand un caracter nativ si irevocabil, pe cand la o examinare mai aprofundata reiese ca ele sunt necesare doar pentru linia de miscare a individului si au fost adoptate ca atare. Nu sunt factori primari, ci secundari, obtinuti in virtutea scopului secret al individului, avand, prin urmare, un caracter teleologic. Sa ne amintim de cele expuse mai sus, potrivit carora modul uman de a trai, de a actiona, de a-si stabili o pozitie este in chip necesar legat de fixarea unui scop. Nu putem nimic concepe si pune in aplicare, fara a prefigura un anumit tel. Acesta se intrezareste inca in contururile confuze ale psihicului infantil si directioneaza dezvoltarea intregii sale vieti psihice. Este forta diriguitoare, formativa, care face ca fiecare individ sa fie o unitate distincta, o personalitate diferita, dat fiind ca toate actele si formele de expresie se indreapta spre unul si acelasi punct, in asa fel incat pentru noi el este inconfundabil, acolo unde isi urmeaza propria sa cale.

Se impune sa parasim cu totul ideea importantei ereditatii cu privire la fenomenele psihice si indeosebi in ceea ce priveste geneza trasaturilor de caracter. Nu exista nici un argument care sa poata sustine acceptarea teoriei ereditatii in acest domeniu. Daca urmarim retrospectiv un fenomen oarecare din viata unui om, ajungem, fireste, la prima zi de viata si avem iluzia ca toate sunt innascute. Faptul ca exista trasaturi de caracter comune unei intregi familii, unui popor sau rase se explica pur si simplu prin aceea ca oamenii traiesc unii langa altii, ca trasaturile pe care ei si le cultiva sunt invatate de la ceilalti, imitate. Exista anumite realitati, particularitati psihice si gesturi expresive care in societatea noastra ii incita pe tineri la imitare. Asa, de exemplu, setea de cunoastere, care adesea se exteriorizeaza sub forma curiozitatii, la copiii care au de luptat cu anumite deficiente ale aparatului vizual conduc la formarea unei veritabile trasaturi de caracter. Dar in realitate nu este vorba de o necesitate imperioasa a dezvoltarii acestei trasaturi de caracter; daca ar cere-o linia directoare a copilului, in sfera setei sale de cunoastere s-ar putea dezvolta o trasatura de caracter care l-ar determina sa cerceteze toate lucrurile, sa le demonteze sau sa le sparga. Sau ar devora cartile, si altele de acest fel. Procese similare au loc in privinta neincrederii in oameni de care sufera cei cu infirmitati de auz. in civilizatia de azi asemenea oameni sunt expusi unor riscuri extraordinare. Ei devin, de asemenea, tinta a tot felul de intepaturi (luare in ras, taxari peiorative, cum ar fi netot etc), ceea ce favorizeaza dezvoltarea unui caracter suspicios. Cum sunt ocoliti, este de inteles faptul ca ajung sa nutreasca sentimente ostile. Ipoteza transmiterii ereditare a caracterului lor suspicios este neintemeiata. Acelasi lucru se poate spune referitor la ipoteza nativitatii trasaturilor de caracter care tin de criminalitate. Argumentului ca in una si aceeasi familie s-a constatat prezenta a mai multor criminali trebuie sa i se opuna argumentul ca traditia, conceptia de viata si exemplul negativ merg mana in mana si ca, de pilda, copilului furtisajul i se prezinta de-a dreptul ca o modalitate de a-si duce existenta.
La fel se petrec lucrurile indeosebi in ceea ce priveste tendinta de a se pune in valoare (Geltungsstreben). Dificultatile cu care se confrunta fiece copil fac ca aceasta tendinta sa fie indispensabila pentru dezvoltare. Formele in care apare tendinta sunt, la urma urmei, intersanjabile, ele alternand, modificandu-se, luand aspecte diferite de la un individ la altul. La afirmatia ca, in ceea ce priveste trasaturile lor de caracter, copiii seamana cu parintii, trebuie sa raspundem ca, in tendinta sa de a se pune in valoare, copilul este ispitit de modelul reprezentat de cineva din anturajul sau, care revendica si poseda aceeasi valoare. Fiecare generatie invata in felul acesta de la premergatorii ei si, chiar si in perioadele cele mai vitrege, implicata in complicatiile extreme la care conduce aspiratia catre putere, ramane intotdeauna la cele invatate.
Scopul de a obtine superioritatea este un scop secret. Ca urmare a influentei sentimentului de comuniune sociala, nu se poate desfasura decat in taina, ascunzandu-se in permanenta sub o masca prietenoasa. Trebuie totusi sa aratam ca el nu ar putea evolua intr-o forma atat de transfigurata in cazul in care ne-am cunoaste mai bine unii pe altii. Daca am progresa atat de mult in acest sens incat fiecare sa fie in masura sa discearna cu claritate caracterul semenului sau, nu numai ca s-ar proteja mai bine, ci in acelasi timp ar face atat de anevoioasa osteneala celorlalti, incat i-ar anula orice avantaj. Valul aspiratiei catre putere ar trebui atunci sa cada. De aceea merita cu prisosinta sa privim mai in profunzime aceste structuri si sa incercam o utilizare practica a cunostintelor dobandite. Caci a noastra cunoastere a omului nu ne-a dus prea departe. Traim intr-o tesatura complicata de relatii socioculturale, care ridica obstacole in calea unei corecte pregatiri pentru viata. La drept vorbind, mijloacele esentiale de cultivare a perspicacitatii le sunt refuzate celor multi, iar scoala nu a realizat prea multe pana astazi, in afara de raspandirea unui anumit volum de cunostinte pe care copiii le „inghit" cum pot, fara ca acestea sa le suscite interesul. Si chiar si o asemenea scoala ramane pentru majoritatea populatiei un pios deziderat. Pana in prezent s-a pus mult prea putin accentul pe premisa majora a obtinerii cunoasterii omului. in aceste scoli, asa cum sunt ele, am primit noi etaloanele de evaluare a oamenilor. Acolo am invatat noi, cumva, sa distingem lucrurile unul de altul, sa le categorisim in bune si rele, dar fara a recurge la verificarea necesara. Intrati in viata cu aceasta lacuna, persistam in ea. Adulti, ne conducem dupa prejudecatile din anii copilariei, ca si cum ar fi legi scrise. Nu observam ca, antrenati in vartejul acestei civilizatii complexe, acceptam puncte de vedere cat se poate de daunatoare unei veritabile cunoasteri a lucrurilor, pentru ca, in ultima instanta, nu le privim decat din unghiul de vedere al exacerbarii sentimentului propriei noastre personalitati, in sensul de a ajunge sa ocupam o pozitie care sa ne permita un surplus de putere.