m6l23le
1. SITUATIA DIN PRIMA COPILARIE. Dupa cum stim, copiii pe care natura i-a tratat cu vitregie sunt inclinati sa adopte o alta atitudine fata de viata si oameni decat cei care au cunoscut de timpuriu bucuriile existentei. Se poate statua, in principiu, ca toti copiii cu organe deficiente (mit mindcrwertigen Organen) se angajeaza pe negandite intr-o lupta cu viata, ceea ce ii duce la o sugrumare a sentimentului de comuniune sociala, asa incat acesti oameni adopta lesne un model egoist al grijii exclusive de sine si fata de impresia pe care o produc asupra anturajului, nepreocupandu-i interesele altora. Ca si deficientele fizice, influentele exterioare exercitate asupra copilului sunt resimtite ca o povara mai mult sau mai putin apasatoare, putand determina o atitudine ostila fata de mediu. Cotitura decisiva are loc foarte de timpuriu. inca din al doilea an de viata putem constata ca acesti copii sunt prea putin inclinati sa se simta la fel de inzestrati ca altii, de aceeasi conditie si avand drepturi egale cu ei, deci indreptatiti de a le cauta prietenia si a face cauza comuna cu dansii, ci, dimpotriva, dominati de un sentiment al insuficientei (Verkur/.theit), exteriorizeaza mai puternic decat ceilalti copii un sentiment al asteptarii, un drept de a emite pretentii. Daca ne gandim ca, de fapt, fiecare copil se situeaza pe o pozitie de inferioritate in fata vietii si ca nu ar putea exista fara a avea intr-o masura apreciabila sentimentul comuniunii cu cei apropiati, daca luam in considerare fizicul plapand si neajutorarea copilului, acea stare de dependenta care-i da impresia ca numai cu greu va fi capabil sa vietuiasca, atunci trebuie sa admitem ca la inceputul oricarei vieti psihice se afla un mai mult sau mai putin profund sentiment de inferioritate (Minderwertigkeitsgefiihl). Aceasta este forta propulsiva, punctul de la care pornesc si se dezvolta toate stradaniile copilului de a-si fixa un scop, de la a carui realizare el asteapta linistea si securitatea existentei sale viitoare.

in aceasta atitudine specifica copilului, strans legata de capacitatile sale organice si care este influentata de acestea, rezida baza cducabilitatii sale. Oricat de general ar fi sentimentul de inferioritate la fiecare copil, educabilitatea va fi pusa la incercare in special de doi factori. Unul este tocmai acest puternic intens si staruitor sentiment de inferioritate, pe cand celalalt este un scop, care nu pur si simplu garanteaza calmarea, securitatea, egalitatea, ci genereaza o aspiratie la putere (Streben nach Macht), care in mod categoric este destinata sa duca la dobandirea superioritatii intr-un anumit mediu social. Copiii sunt intotdeauna angajati pe acest drum. Ceea ce complica educabilitatea lor este faptul ca ei se simt desconsiderati in toate imprejurarile, se cred dezavantajati de natura si adesea, pe drept sau pe nedrept, umiliti de catre cei mari. Abia atunci cand analizam mai exact toate aceste date putem aprecia inevitabilitatea unei dezvoltari sinuoase, insotita de tot felul de esecuri.
La drept vorbind, orice copil este expus acestui pericol, deoarece toti copiii se afla in situatii de felul acesta. Integrat in societatea adultilor, prin insusi acest fapt fiece copil este indemnat sa se considere mic si slab, neispravit, inferior. Aflat in aceasta stare de spirit, ii va fi cu neputinta sa se creada capabil de a se achita de sarcini usor si impecabil, asa cum i se pretinde. De obicei inca de aici intervin in educatie greseli. Cerandu-i-se copilului prea mult, se determina incoltirea in sufletul acestuia a unui acut sentiment al nulitatii sale. Ba chiar sunt cazuri in care unor copii li se atrage in permanenta atentia asupra insignifiantei, imaturi tatii si capacitatii lor modeste. Altii, in schimb, sunt tratati ca jucarii, ca obiecte de amuzament, sau sunt priviti ca bunuri ce trebuie pastrate intr-un chip cu totul deosebit, cand nu sunt considerati un balast suparator. Adesea toate aceste tendinte se intalnesc laolalta, iar copilului,in consecinta, i se va atrage atentia fie in sensul ca el constituie o bucurie pentru adulti, fie, dimpotriva, motiv de deceptie. Profundul sentiment de inferioritate, cultivat in acest mod la copii, poate cunoaste o exacerbare, date fiind anumite particularitati ale vietii noastre. Printre acestea se numara obiceiul de a nu-i lua pe copii in serios, de a le vari in cap ideea ca sunt un nimeni, ca nu au nici un drept, ca niciodata nu trebuie s-o ia inaintea adultilor, ca trebuie sa stea la locul lor, si asa mai departe. Chiar cand este ceva adevar in acestea, lucrurile le sunt prezentate copiilor intr-o maniera atat de grosolana, incat nu este de mirare ca le starneste iritarea. in afara de aceasta, o multime de copii traiesc cu teama permanenta ca nu cumva ceea ce fac ei sa devina motiv de batjocurapentru toata lumea. Prostul obicei de a-i ridiculiza pe copii este extrem de daunator pentru dezvoltarea lor. Teama de ridicol a unor asemenea oameni poate fi identificata pana tarziu in viata lor, adesea ei neputand sa scape de ea nici la batranete. Foarte prejudiciabila este, apoi, inclinatia unora de a nu-i lua pe copii in serios, de a le spune neadevaruri, ceea ce usor ii poate face sa se indoiasca de seriozitatea colectivitatii in care traiesc si chiar de seriozitatea vietii. S-au vazut cazuri de copii care, in prima zi de scoala, s-au asezat zambind in banca, declarand ocazional ca pentru dansii toata chestiunea cu scoala este o gluma a parintilor, pe care nici vorba sa o ia in serios.
2. COMPENSAREA SENTIMENTULUI DE INFERIORITATE; ASPIRATIA DE A SE PUNE IN VALOARE SI DE A DOBANDI SUPERIORITATEA. Sentimentul de inferioritate, de insecuritate si de insuficienta este acela care constrange la fixarea unui tel in viata si la realizarea acestuia. inca din primele zile de viata se face observata pornirea copilului de a se situa in prim-plan, de a atrage in mod coercitiv asupra sa atentia parintilor. Sunt cele dintai semne ale nazuintei nascande a omului de a se pune in valoare, care se dezvolta sub influenta sentimentului de inferioritate si care il obliga pe copil sa-si fixeze un scop, cu care el porneste sa-si manifeste superioritatea asupra mediului sau.
Fixarea scopului cu privire la dobandirea superioritatii va fi facuta prin intermediul maretului sentiment de comuniune sociala. Nu putem risca nici o apreciere privind copilul sau adultul, daca nu facem o comparatie intre sentimentul de comuniune sociala existent in ei si ponderea nazuintei spre putere si spre superioritate asupra celorlalti. Scopul va fi in asa fel stabilit incat atingerea sa sa-i ofere posibilitatea de a-si simti superioritatea sau de a-si inalta in asa masura propria personalitate incat viata sa-i apara demna de trait. Scopul este, de asemenea, acela care confera valoare senzatiilor, care dirijeaza si influenteaza perceptiile, configureaza reprezentarile, da sens fortei creatoare cu care formam reprezentarile, evocam amintirile sau le inabusim. Iar daca tinem seama de faptul ca senzatiile nu sunt nicidecum marimi absolute, suferind si ele influenta urmaririi scopului care domina viata psihica, si daca, apoi, nu pierdem din vedere ca perceptiile noastre sunt totdeauna selective, rezultat al unei anumite intentii secrete, ca nici reprezentarile nu au o valoare absoluta, ci sunt influentate de scop si ca, pe deasupra, noi cautam in permanenta sa ne orientam in asa fel trairile incat sa nu ne indepartam de scop, atunci este limpede ca si aici toate sunt relative, neavand decat aparenta unor valori trainice si sigure. intr-un sens fictiv, pe planul imaginatiei creatoare, ne agatam de un punct stabil. care in realitate nu exista. Aceasta ipoteza, conditionata de fapt de o deficienta a vietii psihice umane, este similara multor incercari ale stiintei si practicii, ceva de felul divizarii globului pamantesc in meridiane inexistente, dar avand o mare importanta ca ipoteze. in toate cazurile de fictiune avem de-a face cu un fenomen caracteristic: admitem un punct fix, cu toate ca la o cercetare mai atenta ni se impune convingerea ca acesta nu exista. Procedam insa in acest fel numai spre a obtine o orientare in haosul vietii, pentru a putea tine o contabilitate. Totul, incepand cu senzatiile, este transferat de noi intr-un domeniu al calculabilului, in care putem sa actionam. Acesta este avantajul pe care ni-1 ofera — asa dupa cum reiese din examinarea vietii psihice a omului — admiterea unui scop ferm.
Din acest corp de idei proprii psihologiei individuale se degaja o metoda euristica, cercetarea si intelegerea in primul rand a vietii psihice a omului prin prisma unor potente ereditare care, sub influenta fixarii unui scop, vor evolua spre structura lor de mai tarziu. Experienta si observatiile noastre ne intaresc insa convingerea ca aceasta metoda euristica constituie mai mult decat un instrument de investigatie, ca principiile sale acopera in mare masura procesele active ale dezvoltarii psihice, parte din ele traite la nivelul constiintei, alta parte erupand din inconstient. Asadar, straduinta centrata pe scop a vietii psihice1 nu reprezinta pur si simplu forma conceptiei noastre, ci si un fapt fundamental.
Cat priveste problema felului in care aspiratia catre putere, acest rau fara egal al societatii omenesti2, poate fi remediata si convertita in modul cel mai profitabil, dificultatea consta in faptul ca in perioada-in care aceasta aspiratie apare este greu sa te intelegi cu copilul. Abia mai tarziu devine posibila o clarificare si o interventie intr-o dezvoltare gresita, pentru a o ameliora. Vietuirea impreuna cu copilul ofera totusi o asemenea posibilitate, daca staruim in directia dezvoltarii sentimentului de comuniune sociala existent la fiecare copil, in asa fel incat aspiratia catre putere sa nu poata deveni preponderenta. O alta dificultate este aceea ca multi copii nu vorbesc deschis despre aspiratia lor catre putere, ci o tainuiesc si incearca s-o puna in practica pe ascuns, sub masca bunavointei si a manifestarilor afectuoase. Ei evita pudic sa fie prinsi asupra faptului. Nestapanita aspiratie catre putere, care cauta sa se intensifice, produce degenerari in dezvoltarea vietii psihice a copilului si, ajunsa la paroxism, poate face ca curajul sa devina impertinenta, docilitatea poltronerie, iar afectiunea viclenie, destinate sa-i determine pe ceilalti sa cedeze, sa se obtina de la ei ascultare si supunere, toate aceste trasaturi de caracter putand astfel sa-si adauge la natura lor evidenta un mijloc de abila goana dupa superioritate.
Educatia dirijata are loc din imboldul, constient sau inconstient, de a-1 ajuta pe copil sa iasa din insecuritatea sa, de a-1 inzestra cu deprinderi si priceperi, cu cunostinte, cu o intelegere si afectivitate corespunzatoare fata de ceilalti. Toate aceste masuri, de oriunde ar veni, sunt in primul rand incercari de a-i croi copilului, pe masura ce el creste, noi cai de a se elibera de sentimentul sau de insecuritate si de inferioritate. Ceea ce se petrece acum in copii urmeaza drumul trasat de trasaturile sale de caracter, este reflexul psihicului sau.
Gradul de eficienta al sentimentului de insecuritate si de inferioritate depinde,in principal, de conceptia (Auffassung) copilului. Fara indoiala ca gradul obiectiv de inferioritate este important si ca va fi sesizat de copil. Dar nu trebuie sa ne asteptam ca estimarile facute de copil in aceasta privinta sa fie exacte, cu atat mai putin cu cat nici adultii nu izbutesc sa faca asemenea estimari. Rezulta, astfel, dificultati enorme. Un copil poate sa creasca in conditii atat de complexe incat erorile cu privire la gradul sau de inferioritate si insecuritate sa fie aproape de la sine intelese. Un alt copil va putea sa-si aprecieze mai bine situatia. in linii mari insa este de luat in considerare sentimentul copilului, care zilnic fluctueaza pana cand, in sfarsit, se consolideaza intr-un fel oarecare si se exteriorizeaza ca estimare de sine (Selbsteinschatzung). Va avea loc apoi echilibrarea, compensarea pe care copilul o cauta pentru sentimentul sau de inferioritate si,in mod corespunzator, va progresa fixarea scopului.
Mecanismul psihic al tendintei de compensare,potrivit caruia organul psihic ii raspunde sentimentului de inferioritate prin efortul de a neutraliza acest sentiment chinuitor, are o analogie in viata organica. Este fapt dovedit ca organele vitale importante, atunci cand intervine vreo debilitare, in masura in care ele sunt viabile incep sa riposteze printr-o extraordinara amplificare a capacitatii lor functionale. Astfel, daca circulatia sanguina intampina dificultati, inima lucreaza cu puteri sporite, mobilizeaza potentialul intregului organism si prin aceasta isi va mari volumul, depasindu-1 pe acela al unei inimi care lucreaza normal. La fel, sub presiunea fizicului firav, a becisniciei, a sentimentului de inferioritate, organul psihic cauta ca, prin mari eforturi, sa devina stapanul acestui sentiment si sa-1 inlature.
Daca sentimentul de inferioritate este deosebit de apasator, apare pericolul ca, din cauza fricii de a ramane handicapat pe toata viata, copilul sa nu mai fie multumit cu o simpla compensare, ci sa mearga mai departe (supracompensare). Aspiratia la putere si la superioritate se va exacerba si va atinge patologicul. Asemenea copii nu vor fi satisfacuti de conditiile obisnuite ale vietii lor. in conformitate cu scopul lor ambitios, ei se vor avanta in actiuni marete, uluitoare. Cu o insolita impacienta,impinsi de puternice impulsuri, care depasesc cu mult masura obisnuitului, fara a se sinchisi de cei apropiati, ei cauta sa-si asigure propria pozitie. in acest fel ei devin bizari, provoaca perturbatii in existenta altora si, fireste, ii constrange sa se apere. Ei sunt contra tuturor si toti sunt contra lor. Nu toti o sfarsesc in mod necesar cat se poate de rau. Este posibil ca un asemenea copil sa mearga timp indelungat pe cai care sa para normale, iar trasatura sa de caracter care se dezvolta cu prioritate — ambitia — sa se manifeste in asa fel incat sa nu-1 duca la un conflict deschis cu ceilalti. Dar vom constata mereu ca procedeele sale nu bucura de fapt pe nimeni, ca ele nu produc nici un efect cu adevarat util, pentru ca drumul urmat este inadmisibil pentru societatea noastra. Data fiind ambitia sa, pe care in cursul copilariei nu o struneste si n-o fructifica asa cum se cuvine, ci de obicei o exagereaza, el va deveni intotdeauna incomod pentru ceilalti oameni. Mai tarziu, de regula, se asociaza si alte aspecte care, in acceptiunea organismului social pe care trebuie sa-1 reprezinte umanitatea, inseamna deja ostilitate. Intra in sfera acesteia, inainte de toate, infatuarea, aroganta si nazuinta de a-i invinge pe toti cu orice pret, nu neaparat in sensul de a urca el insusi pe trepte mai inalte, satisfactia putand fi obtinuta pur si simplu prin doborarea altora. Ceea ce este important este distanta, marea deosebire dintre el si ei. O asemenea atitudine in fata vietii nu este incomodanta doar pentru anturaj, ci este suparatoare si pentru purtatorul ei, saturandu-1 intr-atat de laturile intunecate ale vietii incat in el nu mai germineaza nici o bucurie autentica.
Prin eforturi cu totul neobisnuite, al caror scop este depasirea tuturor celorlalti, acesti copii vin in contradictie cu scopurile comune care ii pun in miscare pe oameni. Comparand tipul omului setos de putere cu idealul omului social si daca dispunem si de o oarecare experienta in materie de apreciere, putem stabili in ce masura un individ s-a instrainat de sentimentul de comuniune sociala.
Privirii cunoscatorului de oameni ii este astfel, desigur,ingaduit sa examineze, cu cea mai mare precautie, lacunele corporale si psihice, care il fac sa inteleaga ca in cazul respectiv a avut loc o dezvoltare dificila a vietii psihice. Daca nu pierdem din vedere aceste aspecte, in masura in care propriul nostru sentiment de comuniune sociala este suficient de dezvoltat, vom fi constienti de faptul ca nu aducem nici un prejudiciu, ci, dimpotriva, ca putem fi utili. Aceasta mai intai in sensul ca nu facem raspunzatori de fiinta lor pe purtatorii unor desfigurari sau ai unor trasaturi de caracter antipatice, ci le aparam pana la capat dreptul de a fi indignati, cu alte cuvinte, suntem constienti de vina comuna ca in aceasta privinta nu am aratat destula prevedere si, astfel, ne-am facut complici la mizeria sociala. Pornind de la acest punct de vedere, vom putea fi capabili de atenuari, nemaitratandu-i pe asemenea oameni ca pe niste cazaturi, ca pe niste produse de degenerare a umanitatii. in aceasta viziune va trebui, inainte de toate, sa cream acel climat care sa faca posibila dezvoltarea lor libera, inlesnindu-le integrarea pe picior de egalitate in mediul social. Daca ne gandim cat de neplacut ne impresioneaza adesea privelistea unui om al carui complex de inferioritate este deacum vadit, vom putea mai intai cumpani ce demersuri educative avem de intreprins in ceea ce ne priveste, spre a ajunge noi insine in armonie cu sentimentul absolut de comuniune sociala, intelegand totodata cat de datoare a ramas societatea fata de acesti oameni. Este de la sine inteles ca tocmai cei veniti pe lume cu organe deficitare si care imediat ajung sa simta o apasare a vietii de care altii sunt scutiti isi formeaza cu usurinta o conceptie despre lume pesimista. in aceeasi situatie sunt copiii la care deficienta unui organ nu este de fapt chiar atat de izbitoare, dar care, de asemenea, pe drept sau pe nedrept, poarta in ei un sentiment de inferioritate. in anumite situatii, cum ar fi perioadele de educatie severa, acest sentiment se poate accentua in asa masura incat sa aiba efecte incalculabile. Ei nu mai pot sa scape de spinul cu care au avut de-a face in prima copilarie, atitudinea de raceala de care s-au lovit determinand irosirea incercarilor de a se mai apropia de oameni, ceea ce face ca in final sa se creada in fata unei lumi neprietenoase, de care este cu neputinta sa te atasezi.
Exemplu: un pacient lasa impresia frapanta ca este mereu apasat de o povara si nu contenea sa sublinieze ca este patruns de constiinta datoriei si de importanta ocupatiilor sale. Cu sotia se afla in relatii cat se poate de rele. Amandoi operau cu inversunare intr-o directie care, in final, trebuia sa duca la superioritatea unuia asupra altuia. De aici certuri, batai, in cursul carora acuzatiile reciproce au devenit tot mai grave si insuportabile, pana cand legatura s-a rupt si convietuirea a incetat. Desigur, omul acesta mai pastra ceva din sentimentul sau de comuniune sociala, insa ceea ce putea el sa ofere sotiei, prietenilor si celorlalti din preajma sa era inabusit de pornirea sa de a-si impune superioritatea.
Legat de biografia sa, el povestea urmatoarele: pana la varsta de 17 ani nu se dezvoltase corporal, nu crescuse cat trebuia, avea o voce de baietel, de barba nici vorba, cat despre talie, era ca a unui pustiulica. Are in prezent 36 de ani. Nimic la el nu socheaza, infatisarea lui de barbat fiind fara cusur. Natura 1-a inzestrat cu tot ceea ce ii lipsise pana la 17 ani. Dar el suferise timp de opt ani aceasta stagnare a dezvoltarii si nu putea pe atunci sa stie ca lucrurile se vor rezolva de la sine, obsedandu-1 ideea ca va ramane un intarziat pe planul dezvoltarii fizice si ca toata viata va fi „copil". inca de atunci se manifestau in el predispozitiile care mai tarziu aveau sa devina evidente. De indata ce avea ocazia, el incerca intr-una sa demonstreze ca nu este copilul ce pare a fi. Dandu-si mereu importanta, devenea important, toate actiunile si mijloacele de expresie fiind puse in slujba stradaniei sale de a se impune. Astfel, cu timpul, au prins contur insusirile pe care i le vedem astazi. Chiar si pe sotia sa incerca necontenit s-o convinga ca de fapt el este mai valoros decat il crede ea si ca i se cuvine mai multa consideratie decat i se acorda, pe cand ea, facuta din acelasi aluat, ii riposta ca de fapt este mai neinsemnat decat s-ar putea banui. in felul acesta relatiile dintre ci nu puteau fi deloc amicale si casatoria se rupse cu totul, deznodamant prevestit inca de semnele de disensiune din perioada logodnei. Acest om, care si asa avea constiinta de sine zdrobita, fiind acum puternic zdruncinat de esecul sau, se prezenta la medic. El a trebuit sa inceapa sa practice impreuna cu acesta cunoasterea omului (Menschenkenntnis), ca sa inteleaga ce greseli a facut in viata. Eroarea pretinsei sale inferioritati ii marca intreaga existenta.
3. LINIA DIRECTOARE SI CONCEPTIA DESPRE LUME. Cand efectuam asemenea investigatii, simtim ca se structureaza o corelatie, ca si cum s-ar trasa o linie, incepand cu o impresie din copilarie si pana la starea de lucruri existenta. in felul acesta se reuseste ca in multe cazuri sa fie trasa linia spirituala pe care a evoluat pana la un moment dat un om. Este linia de miscare (Bewegungslinie) pe care se desfasoara ca pe un sablon viata omului, inca din copilarie. Poate ca multi vor avea impresia ca au de-a face cu o incercare de bagatelizare a destinului omenesc, cu o inclinatie de a nega liberul arbitru, faurirea propriului destin. Faptele sunt insa fapte. Ceea ce functioneaza efectiv este intotdeauna linia de miscare a omului, a carei configurare sufera desigur anumite modificari, dar ale carei continut esential, energie si sens raman neschimbate din copilarie, nu fara legatura cu mediul ambiant al copilului, care mai tarziu se va detasa de mediul mai vast reprezentat de societatea omeneasca. Totdeauna se impune sa cautam sa urmarim biografia unui om pana in cea mai frageda copilarie, deoarece chiar si impresiile din leagan ii imprima copilului o anumita orientare si il determina sa raspunda intr-un mod bine definit la intrebarile puse de viata. Acest raspuns va utiliza tot ceea ce aduce cu sine copilul ca posibilitate de desfasurare a existentei, iar presiunile la care a fost supus la varsta cand era sugar vor exercita o prima influenta asupra felului sau de a privi viata, asupra conceptiei despre lume pe care si-o formeaza.
Asadar, nu este surprinzator faptul ca, fata de ce erau in scutece, oamenii nu se schimba prea mult in ceea ce priveste atitudinea lor fata de viata, chiar daca exteriorizarile acesteia difera foarte mult de cele din prima perioada de viata. De aceea este important ca inca din leagan copilul sa fie pus in asemenea conditii, care sa nu-i faciliteze dobandirea unei conceptii eronate despre viata. Decisive sunt, in aceasta privinta, indeosebi starea organica a copilului, situatia sa sociala si personalitatea educatorului3. Daca, la inceput, reactiile au loc in mod automat, reflex, in curand ele se vor modifica in asa fel incat copilul sa tinda spre un scop; tristetea sau fericirea sa nu vor mai depinde exclusiv de factorii externi ai necesitatii, ci mai tarziu va fi capabil sa se sustraga prin propriile sale puteri presiunii acestor factori. in stradania lor de a se pune in valoare, asemenea copii se smulg de sub tutela educatorului si ii devin adversari. Fenomenul se produce in perioada asa-numitei descoperiri a Eului (Ichlindung), cand copilul incepe sa vorbeasca despre sine sau sa intrebuinteze pronumele eu. Este momentul in care el este deja constient de faptul ca se afla intr-un raport solid cu mediul sau ambiant, raport care nu este neutru, obligandu-1 pe copil sa ia pozitie, sa se comporte asa cum o cere bunastarea sa, vazuta prin prisma conceptiei sale despre lume.
Daca mentinem cele spuse cu privire la finalitatea vietii psihice a omului, rezulta cu claritate ca liniei de miscare trebuie sa-i fie inerenta, ca semnalment, o unitate indestructibila. Acest lucru ne permite, de asemenea, sa intelegem un om in calitatea lui de personalitate omogena, ceea ce este extrem de important cand avem de-a face cu un om ale carui gesturi expresionale par a se contrazice unele pe altele. Exista copii al caror comportament la scoala este cu totul opus celui din familie si, de altfel, si in viata intalnim oameni ale caror trasaturi de caracter sunt atat de frapant contradictorii, incat ne inselam asupra adevaratei fiinte a acestora. Se poate, de asemenea, sa vedem ca mimica a doi oameni este absolut identica, pentru ca la o cercetare mai aprofundata a liniei de miscare care ii anima sa descoperim ca unul este exact contrariul celuilalt. Cand doi indivizi se comporta la fel, in realitate esenta acestui comportament poate fi cu totul diferita; dupa cum posibil este ca doi indivizi sa exteriorizeze in chip divergent un continut psihic identic4.
Avand in vedere ambiguitatea fenomenelor vietii psihice, se impune sa le luam in considerare nu unul cate unul, in mod izolat, ci exact invers, in conexiunea lor si ca fiind in ansamblu dirijate spre un scop comun. Importanta este semnificatia capatata de un asemenea fenomen in intregul complex unitar al vietii unui om. Tocmai intelegerea clara a faptului ca totul trebuie raportat la o directie unica netezeste calea spre descifrarea vietii psihice a unui om.
intelegand ca gandurile si actiunile oamenilor sunt subordonate unei finalitati, unui final conditionat si directionat, vom intelege totodata ce uriasa sursa de erori poate fi pentru om faptul ca el raporteaza fara ocol orice triumf si orice castig personal la individualitatea sa, utilizandu-le pentru consolidarea sabloanelor sale, a liniei sale directoare (Lcitlinie). Faptul este posibil numai pentru ca el lasa totul in afara examenului critic, in obscuritatea constientului sau inconstientului. Numai stiinta va aduce aici lumina si ne va da posibilitatea sa cuprindem intregul proces, sa-1 intelegem si, in fine, sa producem si schimbari.
incheiem discutiile noastre asupra acestei chestiuni cu un exemplu, cu ajutorul caruia vrem sa incercam sa analizam si sa explicam fiecare fenomen particular, utilizand cunostintele de psihologie individuala dobandite pana aici.
O tanara pacienta acuza o insurmontabila stare de nemultumire, al carei motiv ar fi, crede ea, faptul ca zilnic este coplesita de o multime de treburi de tot felul. Se pot observa la ea agitatie si o privire speriata si se plange ca o cuprinde nelinistea ori de cate ori are de facut un drum sau este obligata sa se apuce sa faca orice altceva. Aflam de la cei care-i sunt apropiati ca ia totul in serios si ca pare a se prabusi sub povara treburilor ei. Impresia generala pe care ne-o lasa este aceea a unei persoane asaltata de obligatii, cum se intampla cu foarte multi oameni. in mod semnificativ, cineva din anturajul ei spunea ca „totdeauna ca a tacut mofturi".
Ca sa examinam cum se cuvine inclinatia de a aprecia ca deosebit de grele si de importante sarcinile ce-ti revin, sa ne reprezentam ce ar insemna o asemenea purtare intr-un grup sau in familie, caz in care nu putem evita impresia sa aceasta inclinatie echivaleaza cu un apel adresat anturajului de a nu-ti mai pune si altele pe cap, din moment ce abia te poti descurca cu treburile pe care le ai.
Dar ceea ce stim despre aceasta femeie este insuficient. Trebuie sa incercam s-o determinam sa ne faca si alte dezvaluiri. in asemenea investigatii se impune sa procedam cu delicatetea de rigoare, fara aroganta, caci altfel s-ar suscita imediat animozitatea pacientei, preferabila fiind calea ipotezelor si a dialogului. Daca aceasta ultima posibilitate exista — cum a si fost, in realitate, cazul — treptat descifram in intreaga ei purtare intentia de a da de inteles cuiva, viitorului sot, pe cat se pare, ca ea nu ar mai suporta noi poveri, ca pretinde sa fie tratata cu menajamente, cu gingasie. Mergand mai departe cu sondajul, putem intelege ca totul a inceput candva si undeva, accentuandu-se pe parcurs. Am reusit s-o convingem ca a fost o vreme in care tandretea insemna totul pentru dansa. Acum intelegem mai bine comportarea ei, ca un efort de a evita revenirea unei situatii in care dorinta ei de afectiune ar putea fi strivita.
Constatarea noastra va fi confirmata si de o alta dezvaluire. Ea ne-a povestit despre o prietena care, in multe privinte, fiindu-i rivala, traia o casatorie nefericita, pe care ar fi dorit s-o desfaca. intr-o zi isi gasise prietena cu o carte in mana, declarandu-i sotului, cu o voce plictisita, ca nu stie daca pranzul va fi gata la timp, ceea ce pe el 1-a iritat atat de tare incat s-a dezlantuit in critici violente la adresa consoartei. Incidentul i-a inspirat pacientei noastre urmatoarea reflectie: „Daca nu ma insel, metoda mea este mult mai buna. Mie nu mi s-ar putea face un asemenea repros, deoarece de dimineata si pana seara nu-mi mai vad capul de treburi. Daca mi s-ar intampla sa nu pot pregati la timp masa de pranz, nimeni n-ar avea ce sa-mi zica. Si acum sa fiu silita sa abandonez aceasta metoda?"
Iata ce se petrece in mintea acestei femei. intr-o maniera de relativa nevinovatie, se incearca obtinerea unui anumit ascendent, situarea deasupra oricarui repros, o pledoarie pentru un tratament si o existenta pline de afectiune. Dat fiind ca aceasta ii reuseste, gandul de a renunta apare de neinteles pentru ea. Apelul la gingasie, care, in definitiv, este si o cautare a superioritatii fata de ceilalti, niciodata nu este suficient de insistent. Astfel, in acest complex intervin elemente contradictorii din cele mai diferite. Ceva este pierdut, ceva nu este gasit, rezulta o dezordine, o „harababura" care ii da dureri de cap tinerei femei, impiedicand-o sa doarma linistita, pentru ca necontenit ea isi face griji si le exagereaza, numai spre a-si scoate in evidenta extenuarea. Pana si acceptarea unei invitatii este pentru dansa o problema dificila. Ca sa-i dea curs, se obliga la preparative anevoioase. Sarcina cea mai marunta ia in ochii ei proportii colosale, iar faptul de a face o agreabila vizita este o treaba foarte complicata, care ii cere ore si zile de pregatire. in asemenea caz este aproape sigur ca invitatia va ti refuzata sau ca, cel putin, se va face asteptata, sosind cu intarziere. in viata unor astfel de oameni sociabilitatea nu va depasi anumite limite.
intr-un cuplu, cum este acela al casatoriei, intervin o multime de relatii caic, dat fiind apelul la afectiune, apar intr-o lumina deosebita. Se ponte ea sotul sa fie nevoit sa absenteze din ratiuni profesionale . dupa cum se poate ca el sa faca parte dintr-un cerc de amici, sa aiba de tacut vizite de unul singur sau sa asiste la reuniuni ale unor asociatii. Nu va fi vatamata nevoia de gingasie si de menajare, daca femeia este lasata singura acasa? in primul moment am fi poate inclinati — ceea ce de fapt se intampla de cele mai multe ori — sa admitem ca mariajul are menirea sa-1 lege cat mai tare posibil de casa pe partener. Oricat de atragatoare ar putea sa apara aceasta cerinta, pentru un om angajat intr-o indeletnicire profesionala ea comporta dificultati insurmontabile. Dereglarile sunt inevitabile si se poate intampla, ca in cazul de care ne ocupam, ca barbatul intors acasa noaptea tarziu si incercand sa intre cu bagare de seama in dormitor, sa-si gaseasca sotia inca treaza si intampinandu-1 cu o mina plina de reprosuri. Nu este necesar sa descriem mai in detaliu situatiile destul de cunoscute de acest gen. Pe de alta parte, nu este de neglijat faptul ca aici nu avem de-a face doar cu mici cusururi feminine, pentru ca exista tot atat de multi barbati care se prezinta la fel. Este insa locul sa aratam aici ca nevoia de afectiune poate lua si un alt drum. in cazul in care ne preocupa pe noi, avem de-a face de obicei cu urmatorul scenariu: cand barbatul este obligat sa-si petreaca o seara in afara casei, sotia ii declara ca el merge atat de rar in societate, incat de data aceasta i se poate ingadui sa nu vina devreme acasa. Desi rostite pe un ton glumet, vorbele ei au un fond extrem de serios, contrazicand in aparenta tabloul zugravit pana aici. Dar daca privim lucrurile mai indeaproape, descoperim concordanta. Femeia este destul de inteligenta pentru ca, fara a medita la aceasta, sa nu intinda coarda prea tare. Exterior, ea ofera, din toate punctele de vedere, o imagine a desavarsitei amabilitati. Cazul este in sine ireprosabil si ne preocupa prin prisma interesului pur psihologic. Semnificatia reala a cuvintelor adresate barbatului consta in faptul ca de-acum incolo femeia este aceea care si-a impus dictatul. Acum, ca ea a ingaduit-o, absenta lui este autorizata, pe cand daca barbatul ar fi actionat din proprie initiativa, ofensa ei ar fi fost nemasurata. Declaratia ei arunca un fel de val asupra intregii situatii. Ea este acum partea care conduce, iar barbatul, cu toate ca nu face decat sa indeplineasca o indatorire speciala, a devenit dependent de dorinta si vointa femeii.
Daca facem legatura intre trebuinta imperioasa de afectiune si descoperirea, noua pentru noi, ca aceasta femeie nu suporta decat ceea ce a comandat ea insasi, ne frapeaza imediat faptul ca intreaga ei viata trebuie sa fie patrunsa de formidabilul impuls de a nu indeplini rolul secund, de a-si pastra totdeauna superioritatea, de a nu-si parasi pozitia in fata nici unui repros, de a fi mereu in centrul micului ei anturaj. Orientarea aceasta o vom gasi la dansa, indiferent de situatia in care s-ar afla. Asa procedeaza cand, de exemplu, se pune problema schimbarii menajerei. O vedem in mare agitatie, vizibil preocupata de a-si mentine obisnuita suprematie si fata de noua menajera. La fel, cand se pregateste sa iasa undeva. Este altceva pentru ea sa traiasca intr-o sfera in care dominatia sa apare cu totul asigurata, decat sa iasa din casa si sa se duca „intre straini", pe strada, unde deodata nimic nu se mai supune vointei sale, unde trebuie sa te feresti de vehicule, unde, asadar, rolul tau este insignifiant. Originea si importanta acestei tensiuni nu se clarifica decat daca reflectam la deplina putere pe care aceasta femeie o revendica acasa.
Asemenea fenomene se prezinta adesea in tipare atat de atragatoare, incat la o prima privire nu sesizam ca este vorba de un om suferind si ca aceasta suferinta poate atinge un grad inalt. Trebuie sa examinam mai indeaproape tensiuni de felul acelora din cazul care ne intereseaza. Exista indivizi carora le este sila sa se urce in tramvaie, neputandu-si pune acolo in valoare propria vointa. Aceasta sila poate merge atat de departe incat, in cele din urma, ei sa nu mai vrea, in general, sa-si paraseasca locuinta.
Analizandu-1 in continuare, cazul de mai sus se prezinta ca un exemplu instructiv cu privire la retroactiunea permanenta exercitata de impresiile din copilarie asupra vietii unui om. Nu se poate nega ca, din punctul sau de vedere, femeia aceasta are dreptate. Caci daca cineva si-a orientat cu toata energia intreaga sa viata spre obtinerea caldurii sufletesti, a adoratiei si gingasiei, atunci mijlocul de a simula necontenit supraincarcarea si nervozitatea nu este chiar atat de rau, din moment ce nu numai ca izbuteste cu ajutorul acestuia sa indeparteze orice critica, ci si sa determine anturajul sa o deconsilieze totdeauna cu blandete, sa o ajute si s-o scuteasca de tot ce i-ar putea deregla echilibrul psihic.
Daca cercetam perioada copilariei pacientei noastre, vom afla ca inca la scoala, cand nu reusea sa-si faca temele, intra intr-o agitatie extraordinara, constrangandu-1 prin aceasta pe invatator sa o trateze cu multa delicatete. Mai aflam de la dansa ca era cea mai mare dintre cei trei copii cati erau la parinti, fiind urmata, in ordine, de un frate si o sora. Cu fratele avea mereu ceva de impartit. I se parea ca el este cel preferat, suparand-o peste masura faptul ca parintii aratau totdeauna un interes mai mare fata de performantele lui scolarele cand ea, care de la inceput fusese o scolarita buna, isi vedea primite cu indiferenta rezultatele bune la invatatura si nu inceta sa-si sparga capul pentru a gasi cauza acestei inechitati.
intelegem acum ca fata aceasta aspira la egalitate, ca inca din copilarie ea trebuie sa fi avut un puternic sentiment de inferioritate, de care incerca sa scape. La scoala a facut in asa fel incat sa devina o eleva slaba. Cauta sa-si intreaca fratele prin nereusite scolare, nu intr-un sens moral superior, ci, in judecata ei infantila, numai spre a atrage cu mai multa putere atentia parintilor asupra sa. intrucatva aceste procese au fost constiente, din moment ce astazi ea afirma raspicat ca voia sa devina o eleva slaba. Dar iata ca nici de aceste proaste rezultate la invatatura parintii nu s-au aratat catusi de putin interesati. Si atunci s-a petrecut din nou ceva semnificativ: deodata ca a inceput sa obtina iarasi note bune la scoala. Faptul se intampla tocmai in momentul in care sora sa cea mica intrase in scena in mod bizar. Avea si ca note proaste, dar de dansa mama se ingrijea aproape tot atat de mult ca si de fratele ci, dintr-un motiv aparte pe cand pacienta noastra avusese note proaste la disciplinele de invatamant, sora avea calificative proaste la purtare. in felul acesta ea reusea mult mai bine sa atraga atentia. intrucat notele proaste la purtare au un cu totul alt efect social. Acestea presupun masuri speciale, care ii constrang pe parinti sa se ingrijeasca indeaproape de copii.
Asadar, lupta pentru egalitate esuase deocamdata. Se impune sa subliniem ca esecul unei lupte pentru egalitate nu face niciodata sa intervina un moment de repaus in acest proces. Nimeni nu suporta o asemenea situatie. De aici vor rezulta totdeauna noi emotii si noi eforturi nu vor inceta sa contribuie la formarea caracterului omului respectiv. intelegem acum ceva mai bine mofturile, agitatia, stradania de a se prezenta mereu in fata celorlalti ca o fiinta asuprita si impovarata. Toate acestea se adresau initial mamei, in intentia de a-i constrange pe parinti sa-i acorde si ei atentia pe care o acordau celeilalte surori si, in acelasi timp, in intentia de a le reprosa acestora faptul ca o tratau mai rau decat pe sora sa. Starea de spirit fundamentala a acestei femei, formata inca de pe atunci, s-a pastrat pana in ziua de azi.
Putem face o retrospectiva si mai profunda in biografia tinerei femei. Ea prezinta ca pe o amintire din copilarie deosebit de impresionanta faptul ca, pe cand avea trei ani, a vrut sa-1 loveasca cu o bucata de lemn pe fratele ei abia venit pe lume si ca numai precautia mamei a impiedicat o mare nenorocire. Cu un simt extraordinar de fin, fata aceasta descoperise inca de atunci ca pricina desconsiderarii ei era pur si simplu faptul ca era fata. Ca isi aminteste cu exactitate ca in acel timp traise de nenumarate ori dorinta de a deveni baiat. Prin nasterea fratelui, ca nu numai ca s-a vazut scoasa din caldura de pana atunci a cuibului ci, ci spiritul i-a fost tulburat indeosebi de constatarea ca baiatului i se rezerva un tratament absolut privilegiat. in ravna sa de a compensa aceasta lipsa, a ajuns cu timpul la metoda de a simula totdeauna surmenarea.
Un vis ne va arata, de asemenea, cat de adanc se imprima in viata psihica a omului linia de miscare. Aceasta tanara femeie viseaza ca are eu barbatul ei, acasa, o convorbire. Dar acesta nu are deloc infatisarea unui barbat, ci infatisarea de femeie. Acest detaliu arata pe plan simbolic tiparul in care se insereaza pentru dansa evenimentele si relatiile. Visul semnifica faptul ca ea a obtinut egalitatea cu barbatul. FI nu mai este insa barbatul superior care fusese la timpul sau fratele, ei aproape o femeie. Nici o diferenta de nivel nu mai persista intre ei. Ha a obtinut in vis ceea ce, de fapt, inca din copilarie dorise totdeauna sa obtina.
Astfel, unind doua puncte din viata psihica a unui orn, am descoperit linia sa de viata (Lcbcnalinie), linia sa directoare si putem obtine despre el o imagine unitara, pe care o putem rezuma dupa cum urmeaza: avem in fata noastra un om care, cu mijloace inofensive5, aspira sa joace un rol superior.