O serie de teorii moderne au acordat o importanta sporita factorilor sociali ai fenomenului infractional. r3f2fh
Teoriile psiho-sociale sustin ca achizitiile rezultate in procesul interactiunii si invatarii psiho-sociale sunt principalele cauze, explicatii ale infractionalitatii. Tendinta unor persoane de a devia in plan comportamental este relativ generala si constanta, astfel ca acestea se vor comporta in mod frecvent antisocial daca ele nu sunt formate si sustinute in a evita aceasta tendinta.
Conform acestor teorii comportamentul infractional este invatat prin interactiunea dintre persoana si ambianta. Invatarea ar include tehnicile comiterii actelor criminale, motivele, trebuintele, rationalizarile si atitudinile favorabile comiterii infractiunii.

3.1. TEORIA ASOCIERILOR DIFERENTIALE

Aceasta teorie apartine sociologului american, criminolog Edwin Sutherland (1966), profesor la Universitatea din Indiana, teorie expusa in lucrarea “Principii de Criminologie”. Ulterior, ea a fost mult dezvoltata si modificata. O ultima varianta cu acelasi titlu a fost publicata in anul 1955 sub ingrijirea colaboratorului principal al lui Sutherland, Donald R.Cressey.
In cuprinsul lucrarii “Principii de Criminologie”, Sutherland formuleaza teoria asocierilor diferentiale care i-a adus celebritatea.
Promotorii acestei teorii isi propun sa descopere mecanismele psihosociale care genereaza si explica infractionalitatea.
Sutherland constata ca exista doua tipuri de explicatii stiintifice ale fenomenului criminal: fie in functie de elementele care intra in joc in momentul in care infractiunea este comisa, fie in functie de elementele care si-au exercitat influenta anterior, mai ales in viata infractorului. In primul caz, explicatia poate fi calificata situationala sau dinamica; in al doilea caz, istorica sau genetica.
Sutherland considera ca teoria sa face parte din categoria explicatiilor genetice. El fondeaza aceasta explicatie pe ipoteza ca un act criminal se produce atunci cand exista o situatie propice, pentru un individ determinat.
Explicatia actului criminal in viziunea lui Sutherland presupune urmatoarele coordonate: a).comportamentul criminal se invata ca oricare alt comportament; b).invatarea comportamentului infractional are loc printr-un proces complex de interactiune si comunicare directa cu alte persoane; c).invatarea are loc mai ales in interiorul unui grup restrans de persoane; d).procesul de invatare presupune: asimilarea tehnicilor de comitere a infractiunilor, orientarea motivelor, a tendintelor impulsive, a rationamentelor si atitudinilor care conduc si intretin violenta; e).orientarea motivelor si a tendintelor impulsive este in functie de interpretarea favorabila sau defavorabila a dispozitiilor legale; f).un individ devine criminal daca interpretarile defavorabile respectului legii domina interpretarile favorabile; “acesta constituie principiul asocierilor diferentiale”…; “cei care devin criminali o fac pentru ca sunt in contact direct cu modelele criminale si mai putin cu cele anticriminale”; g).asocierile diferentiale pot varia in privinta duratei, frecventei, intensitatii etc. h).formatia criminala prin asociatie nu se dobandeste doar prin imitatie; i).comportamentul criminal este expresia unui ansamblu de trebuinte si valori, dar nu se explica prin acestea (hotul fura in general pentru a avea bani, dar tot pentru bani muncesc si oamenii cinstiti).
Acest mecanism explica fenomenul criminal la nivel individual. Rata criminalitatii este expresia unei organizari diferentiale a grupului.

3.2. TEORIA CONFLICTELOR DE CULTURI

Teoria conflictelor de culturi, apartine criminologului american Thorsten Sellin (1960), profesor al Universitatii din Pennsylvania si timp de mai multi ani, Presedinte al Societatii Internationale de Criminologie.
Termenii cultura si conflict, ce alcatuiesc atat titlul lucrarii lui Sellin, “Conflict cultural si crima”, cat si elementele principale ale teoriei sale, au o semnificatie particulara ce impune unele explicatii.
Astfel, prin termenul "cultura" autorul desemneaza totalitatea ideilor, institutiilor si produselor muncii care aplicate la grupuri determinate de fiinte umane, permite a se vorbi despre regiuni culturale, despre tipuri de cultura, despre cultura nationala si asa mai departe. In acest sens orice tip de populatie poseda o cultura.
Prin “conflict cultural”, autorul desemneaza lupta intre valori morale sau norme de conduita opuse aflate in dezacord. La randul lor, normele de conduita inseamna reguli exprimate sau implicite, pe care o persoana le urmeaza atunci cand se gaseste intr-o situatie care impune o actiune sau un raspuns din partea sa.
Codul moral al persoanei depinde de normele pe care le-a trait ca membru al unor diverse grupuri sociale. Fiecare grup are propriile norme de conduita care se impun a fi respectate.
In lumea moderna, persoana se gaseste din ce in ce mai des in contact cu valori si norme diferite.
Diferentele etnice, sociale, de varsta, profesionale, religioase etc. antreneaza diferente de reguli si valori morale. In aceste conditii apar inevitabil situatii in care persoana, supunandu-se unei norme acceptate de grupul din care face parte, risca sa incalce o alta apartinand altui grup cu care intra in contact.
Exista trei situatii generatoare de conflict: a).conflictul poate sa apara intre doua atitudini perfect morale dar bazate pe valori diferite (este cazul colonizarii cand asimilarea legislativa este prea rapida); b).conflictul se poate situa intre legi arbitrare (ca cele din starea de ocupatie) ori legi care favorizeaza coruptia, pe de o parte, si persoane care se supun unor conceptii morale sanatoase, pe de alta parte; c).conflictul se poate ivi intre legi conforme cu valorile socialmente acceptate si persoane ce au coduri morale particulare (cazul imigrantilor).
Teoria conflictelor de culturi nu poate fi insa decat o explicatie partiala a fenomenului criminal. Ea poate fi considerata ca o forma particulara de manifestare a teoriei asocierilor diferentiale asa cum de altfel o considera Sutherland.

3.3. TEORIA ANOMIEI

Conceptul de “anomie” a fost introdus de sociologul american Robert K.Merton in anul 1938 odata cu lucrarea “Structura sociala si anomia”, in scopul explicarii, cu ajutorul sau, a comportamentului infractional. In anul 1957 apare lucrarea cu titlul “Teoria sociala si structura sociala”.
Anterior, termenul de “anomie” a fost utilizat de catre teologi (sec. XVI-XVII), pentru a desemna atitudinea de dispret a unor persoane fata de “dreptul divin”, apoi a fost utilizat de catre sociologul francez Emile Durkheim, pentru explicarea fenomenului infractional.
Anomia este conceputa de Merton ca o stare sociala de absenta ori de slabire a normei, ceea ce duce la o lipsa de coeziune intre membrii comunitatii. In explicarea starii de anomie, autorul utilizeaza doua concepte: cel de cultura si cel de organizare sociala.
Prin cultura se intelege ansamblul valorilor ce guverneaza conduita indivizilor in societate si desemneaza scopurile spre care acestia trebuie sa tinda.
Organizarea sociala reprezinta ansamblul de norme si institutii care reglementeaza accesul la cultura si indica mijloacele autorizate pentru atingerea scopurilor.
Starea de anomie se instaleaza atunci cand exista un decalaj prea mare, intre scopurile propuse si mijloacele legitime, accesibile pentru anumite categorii sociale. Astfel, in societate exista un permanent conflict intre posibilitatile formal recunoscute de lege, de realizare de catre persoana a scopurilor sale materiale si spirituale, pe de o parte, si posibilitatile efective reale, de atingere a acestor scopuri, posibilitati care sunt foarte limitate. Aceste categorii defavorizate recurg la mijloace ilegale, la criminalitate, pentru satisfacerea scopurilor propuse de cultura ambianta.
Merton elaboreaza o tipologie a modurilor de adaptare personala si analizeaza principalele tipuri ale acestei adaptari.
Intre scopuri si mijloace se mentine un echilibru atat timp cat persoanele pot obtine satisfactii, rezultate din atingerea obiectivelor si scopurilor, precum si din utilizarea unor mijloace socialmente acceptate. El poate fi insa si perturbat, in functie de comportamentul persoanei fata de rolul ei intr-o situatie data, de reactiile acesteia la presiunile ce le exercita asupra sa grupurile sociale, care, la randul lor, sunt supuse intr-o maniera diferita la stimuli culturali si la frane sociale.
Pornind de la asemenea observatii, Merton ajunge sa formuleze urmatoarele tipuri de comportament:
• conformismul, care presupune simultan conformitatea persoanei la scopuri si mijloace;
• inovatia, care rezulta din acceptarea scopurilor, obiectivelor prezentate ca legitime de catre societate, asa cum este cazul succesului si respingerea mijloacelor legale pentru atingerea lor; autorul cantoneaza tocmai aici viciile si crima, prezentandu-le ca pe o reactie “normala” fata de situatia in care se afla persoana, apreciind ca este normal ca ea sa adopte un comportament deviant;
• ritualismul este specific persoanelor care abandoneaza idealul reusitei financiare si ascensiunii rapide si se limiteaza la aspiratii ce pot sa le satisfaca prin mijloace acceptate de societate. Cu alte cuvinte, renunta la scopurile si obiectivele cultivate de societate, pastrand mijloacele;
• evaziunea este caracteristica persoanelor care abandoneaza atat scopurile, cat si mijloacele propuse de societate, fara a oferi in schimb alte solutii, asa cum sunt: deficientii mintal, paria, exilatii, nomazii, vagabonzii, drogatii etc. din randul carora unii devin infractori periculosi;
• rebeliunea se intalneste la persoanele ce resping scopurile si mijloacele propuse si acceptate de societate, urmaresc sa introduca o structura sociala in care sa existe o corespondenta mai stransa intre merit, efort si recompensa sociala, sa schimbe deci inechitatile, valorile date cu altele noi prin intermediul revolutiei ce ia forma unei actiuni politice organizate.
Teoria anomiei, cu toate lacunele pe care le are, este importanta deoarece evidentiaza unele realitati caracteristice societatii contemporane.

3.4. TEORIA INTERACTIONISMULUI SOCIAL

Teoria interactionismului social sau teoria stigmatizarii are ca promotori pe H.S.Becker (1985), F.Tannenbauman, E.Lemert etc. si incearca sa dea o noua explicatie fenomenului criminal.
Conform teoriei interactionismului social, fenomenul criminalitatii este rezultatul interactiunii dintre doua categorii de factori sociali: activitatea nonconformista a unor persoane, pe de o parte, si activitatea grupurilor sociale dominante, pe de alta parte, care reactioneaza, atribuindu-le celor din prima categorie pecetea comportamentului infractional si, totodata, ii stigmatizeaza ca infractori. Ca o consecinta a acestor operatii de “denumire” sau “etichetare”, indivizii in cauza sunt marginalizati, fiind respinsi in exteriorul grupului social.
Ca urmare a acestei reactii sociale si a stigmatizarii, la persoanele in cauza apare o contrareactie de natura psihica, o rezistenta, care le determina sa-si asume rolul atribuit, cel de infractori.
Reprezentantii acestei teorii sustin ca infractionalitatea nu isi are izvorul in realitatea obiectiva, in conditiile concrete de existenta a persoanelor in cauza, ci in contrareactia psihica negativa pe care infractorii primari o au fata de reactia sociala, prin care ei sunt etichetati ca infractori, sunt stigmatizati ca atare. Aceasta contrareactie care se materializeaza intr-o atitudine de rezistenta, de ignorare sau de negare fata de modelele de conduita din viata sociala persevereaza, in continuare, in sfera infractionala (Ursa, 1994).