u8b4bc
Talcott Parsons : Internalizarea sistemelor-obiect ; autonomie si intrepatrundere intre sistemul social si sistemul personalitatii
Dublul principiu durkheimian al disocierii si identitatii intre faptul social si faptul individual este reluat de T. Parsons (1902-1979) in formularea si rezolvarea paradoxului socialului: compusa din indivizi autonomi, socie tatea este, totusi, mai mult decit un agregat, o suma a acestora. Solutia este formulata in termeni apropiati de cei ai lui Mead (si inspirati de acesta), afirmindu-se existenta unei organizari interne a individului (personalitatii) care reproduce organizarea societatii si caracterul indisociabil al proceselor de producere a eului social (internalizare) si a celor de institutionalizare.
Cu toate ca, in ultimele lucrari, se poate constata o deschidere catre metoda comparativ-istorica utilizata de Durkheim, metoda pe care sociolo gul american o privilegiaza in analiza socialului este cea functionalist-siste mica 1. Constructia parsonsiana poate fi interpretata ca o teorie a sistemelor ierarhizate, organizata in jurul conceptului de sistem al actiunii.
3.1. Sociologia ca stiinta a sistemului general al actiunii
Sub influenta weberiana 1, Parsons considera ca obiectul sociologiei este actiunea sociala inteleasa ca un comportament uman caruia autorul sau (ego) ii atribuie un sens subiectiv, acesta din urma fiind raportat la comportamen tul unui partener (alter) 2. Ca si Weber, el poate fi considerat un reprezen tant al individualismului metodologic 3: punctul de plecare al sociologiei este actorul (agentul) singular al actiunii, ca subiect, individual sau colec tiv 1, capabil sa produca si sa comunice semnificatii. Unitatea elementara de analiza este, pentru o astfel de sociologie, interactiunea ego-alter, aco modarea reciproca a comportamentelor, pe baza semnificatiilor care li se atribuie si care fac, asa cum a aratat Mead, obiectul comunicarii simbolice, prin limbaj, intre parteneri. Adecvarea reciproca a comportamentelor este posibila numai daca fiecare dintre parteneri este simultan actor (cu sco purile, aspiratiile, nevoile etc. sale) si obiect in functie de care este orientata atit actiunea celuilalt, cit si propria actiune. Totusi, activitatea de atribuire si comunicare de semnificatii si de raspuns la comportamentul partenerului nu se realizeaza intr-un vid structural sau cultural: ele presupun totdeauna un environment, cuprinzind un ansamblu organizat de obiecte fizice si sociale care exercita presiuni (constringeri) asupra subiectului-actor. Incercind sa impace sociologia durkheimiana a faptului social exterior si constrin gator cu sociologia comprehensiva a lui Weber 2, Parsons trateaza fiecare interactiune ego-alter ca sistem; in aceasta consta originalitatea voita (si declarata) a conceptiei sale. Rezulta ca obiectul (unitatea primara de analiza a) sociologiei il reprezinta sistemul social, constind intr-o pluralitate de actori individuali care interactioneaza unii cu altii intr-o situatie ce contine cel putin un aspect environment-al, sint motivati in termenii unei tendinte catre optimizarea gratificatiei , relatia lor cu situatia inclu zind aici si pe ceilalti actori fiind definita si mediata in termenii unui sistem de simboluri impartasite si structurate cultural sParsons, 1951: 5-6t.
Orice sistem ego-alter poate fi analizat ca sistem al actiunii; preferind termenul actiune celui de comportament, Parsons pune in evidenta faptul ca gindirea sociologica are ca punct de plecare actorul singular, dar trebuie sa ajunga la identificarea tipurilor, modelelor de actiuni si a mecanismelor prin care se articuleaza diferitele comportamente individuale:
Actiunea este constituita din structuri si procese prin care fiintele umane emit intentii semnificative si, cu mai mult sau mai putin succes, le materializeaza in situatii concrete. Expresia semnificativa implica un nivel simbolic sau cultural de reprezentare si de referinta. Intentiile si impactul lor concret luate impreuna implica tendinta sistemului actiunii individual sau colectiv de a modifica relatia sa cu situatia sau mediul in directia dorita. Preferam termenul actiune celui de comportament deoarece sintem interesati nu de manifestarile fizice ale comportamentelor, ci de modelele lor, de tipurile de produse semnificative
(fizice, culturale sau de alta natura), de la simplele unelte la operele de arta, si de mecanismele si procesele care controleaza o astfel de organizare sParsons
1966, trad. fr., 1992: 527t.
Actiunea umana este culturala prin aceea ca semnificatiile si intentiile privind actele sint structurate in termeni de sisteme simbolice (care cuprind codurile prin care ele se ordoneaza) centrate, in general, in jurul limbajului, prezenta universala a societatilor umane sIbidemt.
Orice sistem al actiunii raspunde unor exigente structurale si unor impera tive functionale. Structura si functiile sistemului general al actiunii (SGA) sint sintetizate in tabloul urmator sParsons, 1966, trad. fr. 1992: 544t:
3.2. Societatea si personalitatea ca subsisteme autonome ale sistemului general al actiunii
Atit societatea cit si personalitatea pot fi analizate in calitate de subsisteme constitutive ale sistemului general al actiunii. Societatea este un tip par ticular de sistem social (al actiunii) pentru care personalitatea, si ea sistem al actiunii, constituie o parte a mediului (environment) sau. Cu toate ca orice sistem social exista numai in masura in care reuseste sa satisfaca imperativul functional al adaptarii la mediu, societatea reprezinta tipul de sistem care atinge cel mai inalt grad de autonomie in raport cu mediul sau.
Autonomia ramine, totusi, relativa: conform unui principiu cibernetic apli cat organizarii ierarhice a componentelor sistemului general al actiunii (sis temul organismului ca suport al actiunii, sistemul personalitatii, sistemul social si sistemul cultural), societatea, ca subsistem mai bogat in informatie, controleaza sistemul personalitatii; in schimb, ca subsistem mai bogat in energie, aceasta din urma exercita o presiune in sens conditional asupra societatii sParsons, 1966t.
Autonomia unei societati depinde, evident, de modul in care ea reuseste sa controleze relatiile cu fiecare dintre componentele mediului (sa realizeze functia de adaptare), dar mai ales de gradul propriei integrari interne. Inte grarea este principala exigenta functionala a societatii si se refera la rapor turile dintre indivizi, colectivitatile particulare si colectivitatea societala, raporturi definite in esenta, in termenii loialitatii si pozitiei ocupate, prin doua dimensiuni: (1) concilierea loialitatii individului fata de grupuri parti culare (familie, grup profesional etc.) cu loialitatea fata de comunitatea societala in vederea realizarii consensului; (2) concilierea dorintei indivi dului de a ocupa pozitii superioare in ierarhiile sociale cu nevoia sistemului de a-si conserva structura. Ambele aspecte ale raportului implica necesitatea legitimarii structurii sociale si a angajarii valorice a indivizilor, astfel incit functia de integrare se intrepatrunde cu o functie de mentinere a modelelor culturale, care presupune materializarea acestora in norme mai mult sau mai putin institutionalizate, si cu o functie de realizare a scopurilor colec tive, dependenta de transformarea, prin internalizare, a modelelor culturale in componente (dispozitii-necesitati) ale personalitatii.
3.3. Societatea si personalitatea sisteme ale actiunii care se intrepatrund
In acelasi timp, atit societatea, cit si personalitatea pot fi analizate ca sis teme ce poseda o structura in adincime si care raspund acelorasi imperative functionale de adaptare, integrare, mentinere a modelelor si realizare a scopurilor.
Societatea este un intreg constituit dintr-o pluralitate de subsisteme, diferite calitativ si organizate ierarhic: normele si colectivitatea, ca ele mente constitutive esentiale, valorile si rolurile, ca elemente ce asigura legatura intre sistemul social, pe de o parte, si sistemul cultural, respectiv sistemul personalitatii, pe de alta parte sParsons, 1966t.
Rezultat al internalizarii acestor subsisteme, componentele esentiale ale aspectului dobindit al personalitatii sint aceleasi cu cele ale sistemului interactiunii sociale. Ele sint obiecte , organizate si modelate cultural in termenii semnificatiilor simbolice, in functie de care este orientata actiunea
(utilizind limbajul psihologiei, se poate spune ca ele motiveaza actiunea).
Personalitatea se prezinta, in consecinta, ca o pluralitate de sisteme si sub sisteme dispozitii-necesitati sParsons, 1955: 107-108t integrate intr-un an samblu organizat.
Asadar, privite din perspectiva structurii lor in adincime, societatea si personalitatea sint mai mult decit interdependente. Termenul interpenetrare exprima mai adecvat raportul lor: ambele sint sisteme reale ale actiunii organizate in jurul acelorasi valori institutionalizate-internalizate sParsons,
1955: 357-358t.
Ipoteza institutionalizarii-internalizarii explica autonomia sistemului so cial in raport cu personalitatea si intrepatrunderea lor.
3.4. Dubla orientare a actiunii: the pattern variables si sistemul dispozitiilor-necesitati
Motivat pentru actiune in termenii evitarii frustrarii si optimizarii gratifi catiei, ego incearca sa-si satisfaca nevoile, interesele etc. si sa provoace in acelasi timp o reactie pozitiva a lui alter. Pentru a ajunge la un astfel de rezultat, interactiunea ego-alter trebuie sa se conformeze ordinii normative care regleaza viata colectivitatii, ordine legitimata printr-un ansamblu de valori impartasite de membrii acesteia si concretizata in sisteme de roluri complementare ego-alter. Orice sistem social orienteaza actiunea membrilor sai propunindu-le, prin chiar structura si modul sau de functionare, modele de interpretare si de actiune (pattern variables). The pattern variables reprezinta scheme interpretative si comportamentale care permit actorului sa evalueze si sa defineasca: a) obiectul in functie de care urmeaza a-si orienta actiunea; b) natura relatiei actor-obiect (ego-alter). Ele carac terizeaza un sistem social oarecare (familie, scoala, intreprindere etc.), conferindu-i o identitate particulara si deosebindu-l de alte sisteme. In orice sistem social pot fi identificate doua clase de variabile structurale
(pattern variables): a) variabile structurale ale modalitatii obiectului modele care permit evaluarea obiectului, indicind daca acesta trebuie eva luat: (1) in conformitate cu criterii specifice unei relatii determinate si care variaza in functie de caracteristicile personale sau, dimpotriva, in conformitate cu norme generale si impersonale (particularism-universa lism); (2) in functie de calitatea pe care i-o confera apartenenta la un grup sau la altul cine este? sau in functie de performantele probate in cursul actiunii ce face? (calitate-performanta); b) variabile structurale ale orientarii spre obiect modele ce permit definirea relatiei actor-obiect:
(1) ca relatie ce implica in mod necesar o dimensiune afectiva sau ca relatie ce exclude in principiu aceasta dimensiune (afectivitate-neutrali tate); (2) ca relatie ce angajeaza total sau numai partial sistemul integrator
(difuziune-specificitate); (3) ca relatie orientata catre actorul insusi sau catre colectivitatea integratoare (orientare catre sine orientare catre colectivitate).
La nivelul personalitatii, the pattern variables se proiecteaza intr-o orga nizare stabila a componentelor (dispozitii-necesitati) echivalind cu o progra mare pentru optiuni valorice individuale. O atare organizare a personalitatii este rezultatul internalizarii unor obiecte sociale semnificative 1. Dispo zitiile-necesitati care motiveaza si orienteaza din interior actiunea nu sint innascute, ci dobindite in experienta interactionala a individului:
...constitutia genetica cuprinde o orientare generala care se exprima in struc turi anatomice, in mecanisme fiziologice si in scheme de comportament speci fice, pe masura ce intra in interactiune cu factorii de mediu in timpul vietii organismului sParsons, 1966, trad. fr., 1992: 528t.
Aderarea la valorile comune inseamna, din punct de vedere motivational, ca agentii au sentimente comune favorabile tipurilor de valoare, ceea ce denota ca o conformare la asteptarile relevante este considerata un lucru bun , relativ independent de orice avantaj instrumental specific acestei conformari, cum ar fi, de exemplu, evitarea sanctiunilor negative. Mai mult, aceasta aderare la va lorile comune are intotdeauna, in masura in care satisface necesitatile imediate de incurajare ale agentului, un aspect moral prin aceea ca, intr-o anumita masura, aceasta conformare defineste responsabilitatile agentului in sistemele sociale mai largi de actiune sociala din care el face parte. Este evident ca prin cipalul focar al acestor responsabilitati este colectivitatea care este constituita pe baza unei orientari de valoare comune.
In sfirsit, apare suficient de clar ca sentimentele care sustin aceste valori comune nu constituie in mod obisnuit, prin structura lor specifica, manifestarea unor tendinte organice constitutive. Ele sint in general invatate sau dobindite.
In plus, rolul pe care il detin in orientarea actiunii nu este, in primul rind, un rol de obiective culturale, care sint cunoscute si in functie de care individul isi adapteaza constient comportamentul; modelele culturale sint internalizate; ele devin parte integranta a structurii de personalitate a agentului. Aceste sentimente sau atitudini de valoare , cum ar putea fi numite, sint autentice dispozitii -necesitati ale personalitatii. Doar in virtutea interiorizarii valorilor institutiona lizate are loc o autentica integrare motivationala a comportamentului in structura sociala, iar straturile mai profunde ale motivarii sint atrase in procesul de realizare a asteptarilor de rol. Numai cind aceasta conditie este pe deplin satisfa cuta, putem spune ca un sistem social este superior integrat si ca interesele colectivitatii tind sa coincida cu interesele private ale membrilor sai 1 sParsons,
1951: 41-42t.
Actiunea unui actor va fi, asadar, supusa unei duble constringeri (orien tari): o constringere interioara, concretizata in asteptarile de rol, respectiv in optiunile valorice si conformitatea la norme pe care partenerul le asteapta si pe care ego le-a interiorizat in forma dispozitiilor-necesitati, si o con stringere exterioara, manifestata in sanctiunile pe care partenerul le apli ca in cazul in care asteptarile de rol nu au fost onorate si care sint comunicate actorului prin intermediul sistemelor simbolice in uz. Din punc tul de vedere al orientarii (determinarii) temporale, actiunea prezenta este supusa unui dublu determinism: unul al trecutului (via biografia individuala pe parcursul careia au fost internalizate asteptarile de rol) si un altul al viitorului (via anticiparea raspunsurilor prin care partenerul va gratifica sau sanctiona comportamentul subiectului). In masura in care cele doua tipuri de constringeri orienteaza actiunea in una si aceeasi directie, asigurindu-i caracterul non-contradictoriu si, deci, previzibil, avem de-a face cu o actiu ne institutionalizata. Aceasta inseamna ca internalizarea si institutionaliza rea sint procese inseparabile:
Structura acestei constringeri este s...t dubla. Mai intii, prin internalizarea nor mei, supunerea pe care aceasta o reclama dobindeste pentru eu o semnificatie personala expresiva sau/si instrumentala. Apoi, structurarea reactiilor celuilalt fata de actiunea individului este, sub aspectul sanctiunilor, dependenta de con formarea la norme. In consecinta, conformitatea ca mod direct de implinire a propriilor dispozitii-necesitati tinde sa coincida cu conformitatea in calitate de conditie ce permite provocarea unei reactii favorabile din partea celorlalti si evitarea reactiilor defavorabile. In cazul actiunilor unui numar important de agenti, in masura in care conformarea la o norma satisface ambele criterii, adica in masura in care, din punctul de vedere al oricarui agent din sistem, ea este atit un mod de implinire a propriilor dispozitii-necesitati, cit si o conditie de opti mizare a reactiilor altor agenti semnificativi, vom spune despre aceasta norma ca este institutionalizata sParsons, 1951: 38t.
Ipoteza institutionalizarii-internalizarii permite inferarea simultana a unui principiu al disocierii si identitatii societate-individ. Cu alte cuvinte, ea permite rezolvarea paradoxului socialului prin asertarea unui individua lism institutional:
O formula generala pentru a integra alegerile individuale prin intermediul ade ziunii la o valoare comuna a colectivitatii societale este cea a individualismului institutional sParsons si Platt, 1974: 189t.
Formula individualismului institutional fundamenteaza libertatea indivi duala pe valori care sint, pe de o parte, incorporate in sistemul normativ, in special in normele juridice, iar pe de alta parte, interiorizate in sistemul personalitatii.
3.5. Internalizarea sistemelor-obiect
Ipoteza constructiei personalitatii prin interiorizarea constringerilor exte rioare nu constituie o noutate. Sociologul american continua o traditie socio logica ale carei principale repere sint teoria crearii fiintei sociale sDurkheimt, teoria formarii eului (Ich) si Supraeului (Überich) sFreudt, teoria constructiei Sinelui (Self) in interactiunea simbolica ego-alter semni ficativ si alter generalizat sMeadt. Originalitatea conceptiei lui Parsons consta, dupa aprecierea autorului insusi, in faptul ca se afirma internalizarea obiectelor sociale ca sisteme, prin participarea individului la sisteme parti culare ale interactiunii, articulate intr-un continuu sParsons, 1955: 55-56t.
Procesul prin care un obiect internalizat se stabilizeaza in structura personali tatii presupune corelarea sistematica a doua aspecte: aspectul de personali tate (intern) si aspectul interactiunii sociale (extern). Ego internalizeaza nu valori si roluri izolate, ci sisteme de roluri complementare, modele de interactiune.
Inspirindu-se din psihanaliza lui Freud si psihologia genetica a lui Piaget,
Parsons sustine ipoteza constituirii progresive, stadiale a personalitatii, ca rezultat al experimentarii-internalizarii unor sisteme sociale integratoare din ce in ce mai complexe. Raportul dintre dezvoltarea personalitatii si cresterea progresiva a complexitatii structurilor sociale integratoare este rezumata in doua teoreme :
1. Structura primara a personalitatii umane, inteleasa ca sistem al actiunii, este organizata pe baza internalizarii unor sisteme de obiecte sociale, fiind produsul unitatilor de rol (role-units) ce caracterizeaza seriile succesive de sisteme sociale in care este integrat individul in cursul vietii. In consecinta, structura personalitatii este, intr-un anume sens, o imagine reflectata (mirror image) a structurii sociale care a fost experi mentata.
2. Aceasta structura a personalitatii se dezvolta in cadrul unui proces de diferentiere progresiva a unor sisteme-obiect internalizate foarte simple pare legitim sa se postuleze existenta unui singur sistem-obiect initial in sisteme mai complexe, si nu printr-un proces de modificare a bazei genetice.
Principiul acestei diferentieri este fisiunea binara sParsons, 1955: 54t.
Pe masura ce, prin internalizarea unor sisteme-obiect tot mai complexe si diferentiate, sistemul personalitatii se diferentiaza si inregistreaza o crestere a complexitatii, individul devine tot mai competent sa intre in relatie sociala 1 in sistemele respective. La sfirsitul acestui proces, el devine membru deplin al sistemelor in cauza: internalizarea sistemelor-obiect conduce la socializarea individului. Socializarea este rezultat al interactiunii subiectului (ego) cu diferiti agenti ai socializarii. Agent al socializarii este orice alter individual sau colectiv care joaca un rol complementar celui pe care ego il joaca in sistemul respectiv. O precizare se impune: atunci cind o persoana este complet socializata, rolul sau ne arata mai degraba ce este actorul, identitatea sa, decit rolul inteles ca ceva exterior, pe care actorul il poate poseda sau juca : internalizarea reprezinta mecanismul prin care se constituie identitatea sociala a individului.
3.5.1. Un model spiralic al procesului de construire progresiva a personalitatii
Parsons indica drept surse teoretice principale ale teoriei sale a socializarii, pe linga propria teorie generala a actiunii, teoria interactiunii in grupurile mici (R.F. Bales), cunoasterea psihologica cu privire la dezvoltarea perso nalitatii (in special teoria freudiana cu privire la stadiile dezvoltarii psiho -sexuale si psihologia genetica piagetiana) si analiza terapiei deviantelor ca proces de control social. Pe aceasta baza, el formuleaza ipoteza similitudinii intre procesul rezolvarii unei sarcini, cel al terapiei deviantelor si cel al socializarii, toate implicind activitatea in grupuri mici.
Rezolvarea unei sarcini in grupurile experimentale studiate de Bales pre supune succesiunea a patru faze: adaptiv-instrumentala (A), de atingere a scopului si obtinere a gratificatiei (G), de integrare (I) si de latenta (L). Pe masura ce membrii grupului se familiarizeaza unii cu ceilalti, ei se fi xeaza pe anumite roluri, astfel incit reactiile devin previzibile. Fixarea pe roluri conduce la emergenta unui lider instrumental (idea man) care va conduce grupul catre rezolvarea sarcinii. Cum orice activitate colectiva creeaza tensiuni, fixarea pe roluri conduce, de asemenea, la emergenta unui lider expresiv (best-liked man) specializat in solutionarea tensiunilor.
Analiza terapiei ca forma a controlului social pune in evidenta prezenta acelorasi patru faze, dar in succesiune inversa: latenta (permisivitate) 1, integrare (suport) 2, atingerea scopurilor si obtinerea gratificatiei (refuz al reciprocitatii) 3, adaptare (manipulare a recompenselor) 4. Terapeutul joaca simultan rolul liderului instrumental si pe cel al liderului expresiv.
Socializarea urmeaza modelul terapeutic, parcurgind aceeasi succesiune a fazelor (LIGA): permisivitate, stabilirea unui puternic atasament intre copil si agentul socializator, prezentarea normelor de comportament admise social, utilizarea recompensei/sanctiunii pentru a-i inculca sistemul nor mativ si a determina conformitatea la norma. Fiecare faza are ca suport achizitiile fazei anterioare. Socializarea este un proces continuu. Atasind acestor faze stadiile dezvoltarii psiho-sexuale identificate de Freud (orala, anala, de latenta si genitala), se obtine urmatorul tablou sintetic:
Tabloul 1: Fazele procesului de socializare a (1-4) Faze ale dezvoltarii psiho-afective b (1-4) Faze ale procesului de invatare in controlul social (LIGA) c (1-4) Faze de tranzitie
Sursa: T. Parsons, 1955: 41.
Alternarea fazelor de relativa stabilitate si integrare cu faze de tranzitie pune in evidenta faptul ca procesul de socializare are un aspect discontinuu.
Fiecare faza solicita o reorganizare a structurii personalitatii ca sistem. O asemenea reorganizare nu poate fi rezultatul unei evolutii lineare; achizitiile anterioare se regasesc in noua structura, iar reorganizarea urmeaza un tra seu spiralic.
Individul experimenteaza si internalizeaza treptat diferite subsisteme (fa milie, scoala, grup de egali etc.), terminind, la virsta adolescentei, prin a internaliza structura societala in ansamblul sau.
3.5.2. Faza de adaptare: stabilirea dependentei orale si a identitatii primare mama-copil
Prima colectivitate integratoare este familia de origine. Modelul prepon derent de familie in societatea americana a primei jumatati a secolului nos tru si care parea sa caracterizeze in mod necesar societatea moderna era familia nucleara constituita din doi adulti de sex opus, casatoriti, si copiii rezultati din uniunea lor, dispunind de locuire neolocala si conservind o slaba legatura cu retelele de rudenie. Unitatea aceasta de dimensiuni reduse, autonoma si mobila este, in viziunea sociologului american, rezul tatul unui proces de contractie a familiei extinse traditionale, sub presiunile industrializarii si urbanizarii, si nu mai poate raspunde functiilor sociale pe care le indeplinea familia extinsa. Totusi, chiar daca nu mai poate acoperi integral nevoile socializarii generatiei tinere, familia nucleara exercita o importanta functie de socializare primara si conditioneaza, astfel, toate achizitiile ulterioare.
Conform teoriei freudiene, nasterea echivaleaza cu o trecere brusca a copilului de la o stare in care stimulii si excitatiile sint limitate de spatiul cald, intunecos, inchis si protector al uterului la o stare in care el este inundat de stimulii veniti din spatiul neonatal, deschis, luminat, zgomotos si amenintator. Din acest motiv, nasterea este traumatizanta si se constituie in sursa a anxietatii.
Primul in sirul stadiilor dezvoltarii psiho-sexuale este stadiul oral. Sursa principala a placerii si satisfactiei este gura. Suptul, in faza dependentei orale, si muscatul, in faza agresiva din perioada cresterii dintilor, constituie principalele activitati ale copiilor. Caracteristicile acestui stadiu sint: absenta diferentierii eu-lume si narcisismul primar, generatoare ale unui sentiment al omnipotentei care impune supravegherea; o pasivitate incre zatoare asociata dependentei de adult; o relatie particulara cu obiectele , exprimata in fantasma incorporarii lor totale ( obiectul este iubit atita timp cit poate fi incorporat). Identificarea primara mama-copil care rezulta este mecanismul prin care debuteaza dezvoltarea noilor structuri psihice
(Ich si Überich), pe fundamentul structurilor genetice (Id) 1 sFreud, cf.
Baldwin, 1967 si Dubar, 1991t.
Din punctul de vedere al sociologiei parsonsiene, experienta traumatica a nasterii intereseaza intrucit il aduce pe copil in contact cu un mediu nou si il obliga sa invete primele modele de reactie care nu sint inscrise in codul genetic. Noul nascut este luat in ingrijire de parinti pentru care el este un obiect al posesiei si un obiect al mindriei. Cum familia nucleara este asimetrica din punctul de vedere al ingrijirii copilului, primul sistem in care acesta este integrat este cuplul mama-copil, un sistem nediferentiat atita vreme cit unul dintre parteneri nu se percepe pe sine ca parte constitutiva.
Singurul rol activ este cel al mamei care acorda ingrijire. Atitudinea domi nanta a acesteia este permisivitatea.
Repetarea experientei conduce la un atasament difuz al copilului de mama care il ingrijeste. Actele acesteia (gratificatia sau refuzul reciprocitatii denial of reciprocity) incep sa simbolizeze atitudinea acesteia si sa conduca treptat la fixarea unei orientari relativ stabile si a unui sistem de asteptari la copil. Mama e treptat internalizata ca obiect si se instaleaza identitatea primara mama-copil (mother-child identity) ca produs al invatarii si nu ca expresie a unor factori naturali. Erotismul oral, care imbraca forma placerii sau agresiunii orale asociate agentului socializator, contribuie la fixarea dependentei si identitatii mama-copil intr-o unitate dispozitie-necesitate a personalitatii. Gura joaca rol de vehicul al generalizarii.
Riguros vorbind, cuplul mama-copil este un caz limita de sistem social, mai degraba un nucleu protosocial: copilul nu este un actor propriu-zis, care produce si comunica semnificatii, ci doar obiect in functie de care este orientata actiunea mamei. Chiar daca el invata sa ceara, sa protesteze sau sa refuze, doar mama e cea care gratifica si sanctioneaza. Puterea este polarizata la maximum, mama fiind atit lider instrumental, cit si lider expre siv. In termenii variabilelor structurale (pattern variables), dominanta aces tui sistem este diferentierea pe axa specificitate-difuziune. In consecinta, personalitatea copilului consta, in aceasta etapa, intr-un singur obiect in ternalizat: rolul mamei.
3.5.3. Fixarea dependentei afective si autonomia Sinelui
Freud observa ca la virsta de 2-3 ani sursa dominanta a placerii devine regiunea anala. Dezvoltarea personalitatii e influentata de experienta toaletei anale. Se acorda importanta curateniei, ordinii, punctualitatii, respectarii normelor. Apar timiditatea si rusinea ca urmare a sanctiunilor publice scf.
Baldwin, 1967t.
Controlul sfincterelor dobindeste la Parsons semnificatia sociologica a primului rol autonom al copilului care permite diferentierea Sinelui ca obiect . Mama cere copilului sa-si acorde singur ingrijire in unele cazuri si conditioneaza dragostea pe care o ofera de exercitatea acestui rol auto nom. Asimetria mama-copil se diminueaza. Copilul nu mai este beneficiar pasiv, el are posibilitatea sa-si manifeste dragostea fata de partener. Relatia afectiva reciproca mama-copil este suportul autonomiei crescinde a acestuia din urma. Are loc diferentierea primara mama-copil. Copilul devine actor al actiunii, membru al unui sistem social interactiv si diferentiat pe axa instrumental-expresiv: rolul sau expresiv este complementarul rolului in strumental al mamei.
Internalizarea acestui sistem conduce la prima fisiune binara in sistemul, pina acum nediferentiat, al personalitatii: este interiorizat nu un singur rol, ci un sistem de roluri complementare (role-unit). O data cu el se fixeaza in structura personalitatii primul sistem de atitudini de valoare (dispozitii -necesitati).
Narcisismul primar identificat de Freud este legat de problema echili brului precar intre dependenta si autonomie: copilul supraliciteaza propria-i autonomie si dispozitiile-necesitati din structura propriei personalitati.
Riscurile narcisismului primar sint, insa, comparabile cu cele ale atitudinii situate la cealalta extrema, respectiv ale supradependentei copilului de adult.
3.5.4. Faza de integrare: diferentierea si identificarea post-oedipale; internalizarea familiei ca sistem structurat
Dupa Freud, catre virsta de patru ani, sursa de placere libidinala incepe sa se transfere treptat catre regiunea genitala. Ego-ul se maturizeaza. Dra gostea este centrata pe mama, persoana care il ingrijeste si este suport al securitatii. Descoperirea faptului ca el trebuie sa imparta mama cu acest strain intim care este tatal declansaza criza oedipiana. Rivalitatea cu tatal, mergind pina la dorinta de a-l ucide si teama de a fi castrat de acesta, constituie continutul complexului Oedip. Rezolvarea complexului se efec tueaza prin identificarea cu agresorul, proces care presupune introiectia supra-ego-ului (Überich) parintilor in contact cu care se dezvolta supra -ego-ul copilului. Valorile si normele sociale sint, astfel, interiorizate. Cele mai importante caracteristici ale acestei perioade sint diferentierea sexuala si rapida inaintare in invatarea rolurilor de sex, asociate cu formarea grupu rilor de virsta-sex scf. Baldwin, 1967 si Dubar, 1991t.
In contextul conceptiei parsonsiene, diferentierea sexuala care rezulta din rezolvarea crizei oedipiene are semnificatia primei expansiuni a univer sului social al copilului. Se trece de la sistemul mama-copil, un sistem in doi, diferentiat pe axa instrumental-expresiv, la sistemul familial, un sistem in patru, diferentiat simultan pe axa puterii si pe axa instrumental-expresiv:
Tabloul 2: Prima expansiune a universului social al copilului
Sursa: Parsons, 1955: 46
Evenimentul crucial al acestui stadiu este prescrierea, pe linga rolul de copil, a unui rol de sex. Diferentele biologice devin simboluri ale rolurilor de sex. Acestea din urma sint, insa, prescrise numai in limitele subsiste mului familial si interzic, prin prohibitia incestului, dimensiunea relatiei de tip sot-sotie. In afara familiei, continua sa existe un alter (non-noi) ne diferentiat.
Diferentierea sexuala si pe grupe de virsta este asociata unui proces complex de identificare. Identificarea poate fi definita ca proces de inter nalizare a oricarei colectivitati integratoare noi (we-categorization) si a valorilor comune ale colectivitatii respective. In perioada post-oedipala au loc trei identificari: (1) cu familia ca intreg; (2) cu fratii (persoanele de aceeasi virsta); (3) cu persoanele de acelasi sex. In nici unul dintre aceste cazuri identificarea nu presupune interiorizarea unui rol concret. Daca pri mele doua identificari se bazeaza pe mecanisme comune tuturor copiilor, indiferent de sexul lor, identificarea sexuala ridica probleme diferite pentru cele doua sexe. In timp ce in cazul fetelor identificarea sexuala continua identificarea primara, pentru baieti ea impune o ruptura cu stadiile ante rioare. In plus, baietii isi internalizeaza tatal in dublul rol de lider instru mental (sursa principala de constringere) si de sex. De aici, dificultatile sporite in identificarea sexuala a baietilor. Este important de subliniat faptul ca, similar identificarii primare mama-copil, identificarea sexuala, inclusiv complexul Oedip, este dependenta de un model cultural care atribuie adul tului de sex masculin rolul instrumental, fiind, asadar, produs al invatarii 1.
Identificarea post-oedipala se deosebeste de identificarea primara prin aceea ca presupune pre-existenta unei organizari a sistemului personalitatii, iar membrii familiei sint internalizati nu ca obiecte unice sau indepen dente, ci ca parti ale unui sistem, generind o reorganizare a sistemului personalitatii. Fisiunea binara produce de aceasta data o structura duala a personalitatii, rezultata din orientarea simultana catre situatia-obiect
(orientare externa) si catre obiectul internalizat (orientare interna). Ea pro duce, de asemenea, un sistem de patru unitati dispozitie-necesitate (ingrijire, securitate, adecvare, conformitate), care pot fi asociate organizarii tripartite a psihicului evidentiate de Freud:
Tabloul 3: Reorganizarea post-oedipala a sistemului personalitatii
Sursa: Parsons, 1955: 82
Perioada solutionarii complexului Oedip este considerata cruciala. Ea il pregateste pe copil pentru depasirea limitelor sistemului familial si intrarea in alte subsisteme sociale.
Tabu-ul incestului are semnificatia stimularii autonomiei copilului fata de familie si pregateste stadiul urmator.
Personalitatea copilului dobindeste o prima structura in adincime ce decurge din impactul cumulat al mai multor sisteme integratoare. El invata o pluralitate de roluri si le asociaza unor situatii determinate. Dar familia nucleara este un subsistem particular al societatii: ea se caracterizeaza prin particularism si afectivitate. Internalizarea sa in sistemul celor patru dispozitii-necesitati este posibila doar pentru ca personalitatea parintilor este constituita din unitati dispozitie-necesitate care depasesc sistemul familial.
3.5.5. Faza de latenta: internalizarea sistemului social global prin intermediul sistemului familie-scoala-grupuri de egali
Perioada care urmeaza rezolvarii complexului Oedip (dupa virsta de sase ani) este o perioada de stabilitate relativa din punctul de vedere al dezvol tarii sexuale. Coincizind cu virsta scolaritatii mici si mijlocii, ea este o perioada de achizitii culturale rezultate din contactul cu alte grupuri decit familia, fapt care ridica problema mentinerii/schimbarii achizitiilor ante rioare. Raportul autonomie-dependenta evolueaza catre o rebeliune a copi lului impotriva autoritatii parentale, sesizabila mai ales in relatia tata-fiu.
Controlul parental se manifesta diferentiat, parintii manifestind o toleranta mai mare pentru conduita baietilor sFreud, cf. Baldwin, 1967t.
Asumarea primelor roluri in afara familiei reprezinta, in opinia socio logului american, aspectul esential al acestei faze. Ea permite o noua largire si diferentiere a universului social al copilului: alter (non-noi), pina acum nediferentiat, constituit din grupurile exterioare familiei, este categorizat .
Doua noi identificari sint operate: cu grupul de egali (peer group) si cu grupul scolar.
Grupul de egali il plaseaza pentru prima data pe individ intr-un sistem social in care normele nu transcend grupul, ci sint, cel putin partial, o creatie a grupului insusi 1. Diferentele de putere sint mult ingustate, iar grupul functioneaza pe principiul reciprocitatii ingrijirii si controlului. Se trece de la particularism la universalism si se interiorizeaza principiul selec tiei in functie de performanta.
Grupul scolar, diferentiat in primul rind pe criteriul generational, per mite, pe linga trecerea de la particularism la universalism, si pe aceea de la afectivitate la neutralitate afectiva. Valorile, cele mai multe identice cu cele insusite in familie, sint acum internalizate ca valori universale ale societatii.
Scoala primara este o instanta a socializarii si o instanta a alocarii fortei de munca. Ea il pregateste pe copil pentru rolurile de adult (in special pentru roluri profesionale), dezvoltindu-i spiritul de angajare si capacitatile necesare pentru viitoarele performante de rol. In plus, prin faptul ca este o instanta a alocarii statuturilor sociale, scoala elementara are o functie se lectiva si o functie integrativa hotaritoare pentru sistem. Ea este prima institutie care permite interiorizarea unui status-role dobindit, si nu prescris, in functie de singura si principala axa a performantei si care legitimeaza, astfel, o inegalitate functionala intre membrii unei colectivitati sParsons,
1959 si 1964t:
Familia este o colectivitate in care structura fundamentala de statut se moste neste in termenii pozitiei biologice, respectiv de generatie, sex si virsta. Exista inevitabil diferente de performanta in raport cu acestea si ele sint recompensate si sanctionate pe cai care duc la o formare diferentiata a caracterului. Dar aces tor diferente nu le este data sanctionarea unui statut social institutionalizat. In experienta copilului scoala este prima institutie de socializare care institutionali zeaza o diferenta de statut ce nu are baze biologice. Mai departe, acesta nu este un statut mostenit, ci unul dobindit; este statutul cistigat prin performantele diferite ale setului de sarcini stabilite de profesor, care actioneaza ca un agent al comunitatii sistemului scolar sParsons, 1964, trad. rom., 1977: 124-125t.
Scoala primara conduce la depasirea identitatii familiale (in termenii lui
Freud, familia este de acum un obiect pierdut ) si construieste o noua identitate.
Revolutia invatamintului care a insotit aparitia societatilor moderne a condus, prin obligativitatea si prelungirea scolaritatii, la o diminuare a im portantei familiei ca agent socializator. Fenomenul este considerat salutar, intrucit pierderea partiala a functiei educative a familiei favorizeaza demo cratizarea societatii: ponderea elementelor atributive in sistemul de strati ficare sociala si dependenta pozitiei sociale a copilului de originea sa sociala pot fi, astfel, diminuate.
Rolul familiei de origine ramine, totusi, important in aceasta faza. Mai intii, noile achizitii au ca fundament diferentierea virsta-sex, autonomia in raport cu adultul si capacitatea copilului de a-si asuma responsabilitati si de a lua decizii in fata unor situatii noi, pe care internalizarea familiei ca sistem le-a permis in faza post-oedipala:
Intrarea in sistemul formal al educatiei este primul pas major al copilului pentru a depasi implicarea sa primara in cadrul familiei. In familie au fost puse anumite baze ale sistemului sau motivational. Dar singura caracteristica fundamentala a viitoarelor roluri care a fost cu claritate determinata si definita din punct de vedere psihologic este rolul sexual. Copilul post-oedipian intra in sistemul edu catiei formale clar caracterizat ca baiat sau fata, dar in afara de aceasta rolul sau nu este inca diferentiat. Procesul de selectie, prin care persoanele vor alege si vor fi alese pentru categorii de roluri, abia acum incepe.
Pentru motive care nu pot fi dezvoltate aici, se poate spune, insa, ca cel mai important factor de predispozitie cu care copilul intra in scoala este gradul sau de independenta. Prin aceasta se intelege nivelul sau de auto-conducere in ra port cu calauzirea din partea adultilor, capacitatea sa de a-si asuma respon sabilitati si de a lua propriile sale decizii in fata unor situatii noi si diferite.
Acesta, ca si rolul sexual, el il are ca functie a experientei sale in familie ss.n.,
E.S.t sParsons, 1964, trad. rom., 1977: 124t 1.
Apoi, familia ofera suportul emotional necesar copilului pentru a mini miza sentimentul de insecuritate provocat de presiunile scolii. In plus, fami lia sustine functia selectiva a scolii, intarind ideea ca este corect sa se acorde recompense diferentiate pentru diferite nivele de perfor manta, atita timp cit a existat un acces echitabil la sanse si ca este corect ca aceste recompense sa duca la sanse mai mari pentru cel care a avut succes sParsons, 1964, trad. rom., 1977: 129t.
Familia de origine, scoala si grupul de egali formeaza un sistem unitar si permit interiorizarea intregii structuri a societatii. Un principiu meto dologic explicit formulat, rezultind din teoria sociologica a actiunii, orien teaza analiza parsonsiana a procesului de socializare: toate unitatile in care intra copilul trebuie privite simultan in calitate de subsisteme ale societatii si sisteme sociale posedind o structura in adincime. Conform acestui prin cipiu metodologic, familia nucleara este privita nu ca un grup independent, ci ca subsistem al societatii. Particularitatea ei consta in aceea ca prezinta structura tipului generic de grup mic si, in consecinta, un nivel elementar de diferentiere si specializare a rolurilor. Internalizarea sa creeaza funda mentul internalizarii unor sisteme-obiect mai complexe si ii orienteaza pe indivizi in raporturile cu alte sisteme sociale. Odata interiorizat sistemul familial, ego interactioneaza cu alter in calitate de purtator al acestui sistem.
In plus, analiza familiei ca subsistem al societatii implica doua consecinte semnificative pentru procesul de socializare: (1) rolurile familiale pe care le exercita parintii se intrepatrund cu roluri exercitate de ei in alte subsis teme; aceasta este o conditie necesara a indeplinirii rolului socializator, intrucit (2) copiii nu sint socializati numai pentru si in familia de orientare, ci si pentru si in alte structuri sociale. Pe de alta parte, familia este analizata in calitate de sistem social constituit dintr-o complicata retea de subsisteme interdependente si interpenetrante: cuplul conjugal, cuplul mama-copil, subsistemul fratilor, subsistemul persoanelor de acelasi sex etc. Fiecare dintre membrii sai participa, in maniere specifice, la mai multe astfel de subsisteme si exercita o pluralitate de roluri. In aceeasi maniera sistemica este analizata si scoala, respectiv clasa scolara. Schimbarea metodei istorice si comparative cu o metoda sistemica i-a permis sociologului american sa nuanteze conceptia lui Durkheim si sa formuleze o explicatie a continuitatii actiunii educative exercitate de diferite grupuri sociale.
La nivelul personalitatii, are loc, in aceasta faza, o noua reorganizare a sistemului dispozitii-necesitati, trecindu-se de la un sistem de patru la un sistem de opt roluri internalizate.
3.5.6. Criza adolescentei si maturizarea deplina: importanta cuplurilor de adolescenti, a sistemului de invatamint si a comunitatii locale
Adolescenta este o perioada de reactivare sexuala. Organul placerii il constituie acum cu precadere regiunea genitala. Problema acestei perioade o constituie concilierea impulsurilor sexuale foarte puternice cu modelele de compor tament interiorizate in stadiile precedente si cu un set de presiuni culturale specifice mediului social al adolescentului sFreud, cf. Baldwin, 1967t.
Solutionarea crizei adolescentei conduce la ultima diferentiere binara si la maturizarea deplina, permitind integrarea in colectivitatile adulte, intre care familia de procreere, sistemul ocupational si comunitatea locala pre zinta importanta deosebita. Integrarea in aceste noi colectivitati impune internalizarea unor roluri pina acum inaccesibile: rolul de sot-sotie, roluri profesionale, roluri reziduale exercitate in comunitate (cetatean, vecin, prieten, enorias, membru al unor asociatii voluntare etc.). Procesul internalizarii se desfasoara, cu anticipatie de aceasta data, in colectivitati care prefigureaza structurile societatii adulte: cuplurile de adolescenti
(courtship institution) care functioneaza ca o proto-familie de procreere, sistemul scolar ce dobindeste caracteristicile unui proto-sistem ocupational, comunitatea.
Agentii socializarii sint, in aceasta etapa, multipli: parintii, profesorii, grupul de egali, alte persoane si colectivitati.
Un aspect important al revolutiei invatamintului este cresterea cererii pentru niveluri superioare de educatie (colegiu), explicabila prin functiile integratoare ale acestor niveluri, in conditiile unei societati caracterizate prin diferentiere crescinda. Intrucit, asa cum a observat Durkheim, numai scoala, ca institutie controlata de stat, poate asigura solidaritatea organica specifica societatilor diferentiate (consensul social), cresterea gradului de diferentiere sociala impune prelungirea duratei scolaritatii si cuprinderea unui numar tot mai mare de tineri in niveluri superioare de invatamint:
La un nivel general, explicatia consta in rolul cetateniei in comunitatea societala care s-a amplificat in lumea moderna. Vechile baze prescriptive ale societatii se atenueaza; rolul solidaritatilor particulariste bazate pe religie, etnie, apartenenta locala si de clasa in definirea statutului si a relatiilor s-a diminuat. s...t Socie tatea moderna a devenit din ce in ce mai pluralista pornind de la diferite criterii de diferentiere functionala. In termeni durkheimieni, o diferentiere crescinda poate fi integrata mai degraba prin solidaritate organica decit prin mijloace prescriptive sau traditionale sParsons si Platt, 1974: 188t.
Nivelurile superioare ale invatamintului (colegiul) functioneaza nu numai ca furnizoare ale unui complex cognitiv definit prin cunoastere, rationalitate, competenta si inteligenta; ele ofera indivizilor si o alta resursa genera lizata pentru integrarea sociala: atasamentul la standardele culturale si cognitive in functie de care este evaluata performanta, increderea in ierar hiile sociale pe care aceste standarde le produc. Scoala secundara are ca obiectiv principal diferentierea tipurilor calitative de performanta (perfor manta cognitiva si performanta morala) care va orienta indivizii, fie catre diferite categorii profesionale, fie catre diferite categorii de scoli superioare.
Aceasta diferentiere se intersecteaza cu diferentierea rolurilor in functie de sex, realizata in familie, si cu diferentierea nivelurilor de performanta, realizata in scoala elementara. O caracteristica importanta a sistemului de invatamint american este prezenta unei culturi a tinerilor (youth culture) care realizeaza un fel de fuziune structurala intre clasa scolara si cultura peer-grup-ului din perioada elementara sParsons, 1964, trad. rom., 1977:
134t si prin intermediul careia se infaptuieste functia selectiva a colegiului la doua niveluri complementare: nivelul performantei scolare si cel al prestigiului informal.
Diferentierea sexuala continua: daca pregatirea pentru rolul de sot-sotie plaseaza accentul pe rolul feminin, in anticiparea rolurilor ocupationale accentul cade pe rolul masculin. Tendinta societatilor moderne de a evolua catre o simetrie a sexelor nu este observabila decit in socializarea pentru roluri profesionale si nu anuleaza diferentierea rolurilor in functie de sex.
Structura personalitatii suporta o noua fisiune binara si o noua reorga nizare intr-un sistem de 16 roluri. In termenii variabilelor structurale are loc trecerea de la calitate (a fi) la performanta (a face), de la roluri atribuite la roluri dobindite. Distinctia calitate-performanta, ca si celelalte distinctii operate in fazele anterioare, nu este localizata in sistemul personalitatii, ci traverseaza toate sistemele-obiect internalizate.
Diferentierea si organizarea progresiva a personalitatii ca sistem al actiu nii rezultate din internalizarea sistemelor sociale integratoare este sinteti zata in tabloul urmator:

Tabloul 4: Genealogia dispozitiilor-necesitatii
Sursa: Parsons, 1955: 149
3.6. Internalizarea/socializarea fenomenul fundamental al dinamicii sistemelor sociale
Din punctul de vedere al epistemologiei sociologice, ipoteza institutionali zarii-internalizarii ofera cheia constructiei sociologiei ca stiinta:
Aceasta integrare a unui ansamblu de modele de valori comune in structura interiorizata a dispozitiilor-necesitati constitutive personalitatilor reprezinta fe nomenul fundamental al dinamicii sistemelor sociale. Faptul ca stabilitatea ori carui sistem social, cu exceptia celui mai evanescent proces de interactiune, depinde de gradul acestei integrari constituie teorema fundamentala a dinamicii sociale. Acesta este punctul de referinta al oricarei analize ce pretinde a fi o dinamica a fenomenelor sociale sParsons, 1951: 42t.
Rezulta ca problematica socializarii, in special cea a socializarii scolare, reprezinta un domeniu al interesului mutual vital pentru cercetatorii in domeniul stiintelor sociale ss.n., E.S.t sParsons, 1964, trad. rom., 1977:
135t si nu doar pentru specialistii in sociologia educatiei.
3.7. O teorie hiper-criticata care marcheaza, totusi, un progres in analiza proceselor de socializare
Conceptia lui Parsons a facut obiectul a numeroase critici. Unele au in vedere propensiunea sa pentru superteorie sWright Mills, 1975t, esuata intr-un ansamblu de concepte care nici macar nu are caracteristicile unei teorii in sensul strict al termenului sDahrendorf, 1972; Rocher, 1972t.
Altele incrimineaza conceptia cu privire la actorul social. Definind actiu nea sociala ca actualizare continua a normelor si valorilor institutionali zate/internalizate in rolurile exercitate de indivizi, Parsons elaboreaza o teorie a actorului suprasocializat sWrong, 1961t si sfirseste, ca si Durkheim, prin a postula existenta unui idiot cultural care nu face decit sa reproduca automat, fara discernamint, modele de comportament interiorizate sGarfin kel, 1967t. Un astfel de actor este indispensabil unei societati inalt integrate si stabile (conservarii ordinii), dar este tot atit de utopic ca insasi aceasta societate. Ca si Durkheim, Parsons porneste de la un principiu al disocierii intre individ si societate pentru a afirma in final nu conjunctia si recipro citatea, ci o identitate asimetrica: actorul este sistemul insusi 1. In acest context teoretic, ordinea sociala este privilegiata in detrimentul schimbarii.
In sfirsit, o alta dimensiune a criticii conceptiei parsonsiene are ca obiect modul de a intelege functiile scolii. Departe de a-i pregati pe tineri pentru roluri profesionale si sociale si a le facilita dezvoltarea personalitatii si integrarea sociala, asa cum afirma sociologul american, scoala se autono mizeaza si creeaza un mediu artificial, foarte diferit de cel al societatii, care pune in calea dezvoltarii personalitatii sistemul birocratic al pedagogiei institutionale sIllich, 1971t. In plus, ea nu functioneaza ca instanta de selec tie pe baze egalitare si ca factor al progresului de la sistemul prescrierii la cel al dobindirii status-urilor si rolurilor, ci, dimpotriva, ca instanta a con trolului social care nu face decit sa continue si sa intareasca inegalitatile rezultate din apartenenta familiala sBaudelot si Establet, 1971 si 1975;
Bowles si Gintis, 1977; Bourdieu, 1984 si 1989; Bourdieu si Passeron,
1964 si 1970t.
Cu toate criticile care i s-au adus, conceptia lui Parsons marcheaza, totusi, o etapa importanta in evolutia teoriilor socialului si ale socializarii.
Sa remarcam mai intii faptul ca, straduindu-se sa imbine intr-o sinteza teoria normativa (morala) a ordinii sDurkheimt cu sociologia comprehen siva sWeber, Scoala de la Chicagot, Parsons poate fi considerat unul dintre sociologii care incearca sa depaseasca ruptura intre structuri obiective si semnificatii subiective, intre macrosociologie si microsociologie, denuntata astazi cu atita vehementa de sociologi sa se vedea, de exemplu, Bourdieu,
1980t. Nu este, oare, aceasta semnificatia conceptului individualism in stitutional ? Si, cu toate ca dezvolta preponderent tema ordinii formale, institutionale, el sesizeaza dublul aspect al ordinii, formal si informal (inter actional); in acelasi timp, desi privilegiaza analiza structurilor sociale (po zitiilor si rolurilor, valorilor si normelor) ca datum (institutii), el observa, pe linia lui Mead, legatura dintre procesele de institutionalizare (producere a societatii) si cele de internalizare (producere a personalitatii). Este evident ca teme dezvoltate ulterior de reprezentanti ai constructivismului sociologic cum sint Goffman, Garfinkel, Cicourel ori Bourdieu, pe care le vom prezenta in capitolele urmatoare, sint implicite in lucrarile lui Parsons.
*
Cu toate ca se situeaza foarte aproape de teoria durkheimiana a educa tiei, conceptia lui Parsons marcheaza, totusi, o serie de progrese. Educatia reprezinta si pentru sociologul american o functie sociala: finalitatea ei o constituie crearea identitatii sociale a individului, indispensabila conservarii ordinii institutionale; in consecinta, educatia se defineste, din punctul de vedere al finalitatii, ca socializare. In acelasi timp, insa, orice proces de identificare, cu exceptia identificarii primare mama-copil, implica un proces complementar de diferentiere in raport cu o colectivitate. Analizind procesele de socializare ca procese de diferentiere, Parsons readuce practic in discutie tema evolutiei personalitatii pe o traiectorie diferita de cea a grupului (a individualizarii); insa, daca, Durkheim credea ca fiinta individuala nu ne exprima decit pe noi insine, sociologul american dezvolta, prin cuplul de concepte identificare-diferentiere, linia de gindire deschisa de Mead, aratind ca insasi dezvoltarea eului personal (a fiintei individuale) are nu numai determinari naturale, ci si determinari sociale.
Din punctul de vedere al mecanismului ei, educatia este, pentru profe sorul de la Harvard, internalizare. Internalization poate fi considerat cores pondentul englez al termenului francez intériorisation; teoria parsonsiana o reproduce, la prima vedere, pe cea a predecesorului sau francez. Si totusi, daca ambii termeni desemneaza o miscare a unor elemente dinspre societate
(exterior) catre individ (interior), natura acestor elemente este diferit inte leasa. Pentru Durkheim, interiorizarea consta intr-un transfer al elementelor constiintei colective in constiinta individuala, intr-o invatare de roluri asociate unei pozitii; internalization reprezinta, pentru Parsons, un proces de transfer, nu al unor elemente disparate, ci al unor structuri (sisteme): sisteme de roluri complementare ego-alter devin sisteme dispozitii-necesitati subiective. In esenta, aceste sisteme se definesc prin caracterul lor organizat
(structurat) si prin dimensiunea lor semnificativa-simbolica: faptul exterior devine fapt interior in masura in care forma (pentru a utiliza un termen consacrat de sociologia germana a primelor decenii ale secolului nostru) relatiei sociale ego-alter dobindeste o semnificatie instrumentala sau expre siva pentru individ, exprimata intr-un sistem de simboluri (limbaj), fiind, prin aceasta, comunicabila. Interiorizarea se infaptuieste, asa cum am vazut, prin transmiterea intergenerationala a unor modele culturale; inter nalizarea este, pe linga aceasta, rezultat al interactiunii/comunicarii. Pe scurt, conceptul internalizare il cuprinde pe cel durkheimian, dar are un continut mai bogat decit acesta.
Unul dintre meritele lui Parsons consta in faptul de a fi surprins o serie de mecanisme ale continuitatii intre diferitele instante socializatoare (in special intre familie si scoala) si de a fi abordat explicit tema socializarii anticipative a adolescentilor 1.
Definirea socializarii (educatiei) ca interactiune are consecinte impor tante asupra modului de intelegere a rolurilor educat-educator. Ca in orice alta interactiune, ambii parteneri se afla simultan pe pozitie de actor, care produce si comunica semnificatii utilizind limbajul, si de obiect, in functie de care este orientata actiunea celuilalt si propria actiune. Continuind teza l ui
Mead potrivit careia Sinele este produs al comunicarii (interactiunii) simbolice, Parsons exprima, pentru prima data in istoria sociologiei, impe rativul metodologic de a trata copilul (educatul) ca actor in adevaratul sens al cuvintului, nu numai in raporturile cu persoane apartinind grupului de virsta (acest fapt fusese evidentiat de Mead si Piaget), ci si in raporturile cu agentii socializatori adulti. Faptul serios criticat ca nu a analizat calitatea de actor decit din perspectiva procesului (reusit) de socializare (capacitatea de a produce si comunica semnificatii decurge, in fiecare moment, cu excep tia primelor experiente de viata, dintr-un proces anterior de internalizare a unor sisteme-obiect mai simple), nu anuleaza valoarea unei teze care, dupa cum vom vedea, va avea nevoie de aproape o jumatate de secol pentru a se impune.
Pe de alta parte, cu toate ca in analizele sale educatia ramine transmitere intergenerationala, tratarea proceselor de socializare ca procese de interac tiune sugereaza ideea caracterului intersanjabil al rolurilor educat-educator.
Si, continuind sirul sugestiilor, chiar daca socializarea este considerata in cheiata la sfirsitul adolescentei, o posibila intersanjabilitate a rolurilor con duce gindirea catre o posibila continuare a socializarii la virste adulte. Cu alte cuvinte, daca orice proces de socializare poate fi analizat, asa cum procedeaza Parsons, ca proces de interactiune, de ce n-am putea inversa datele problemei pentru a considera, asa cum va proceda Goffman, orice proces de interactiune ca un proces de producere a eului?