Prima lecþie de ºtiinþa sociala - scrie Wright Mills - pe care o datoram imaginaþiei sociologice este ideea ca „individul nu-ºi poate inþelege propria experienþa ºi nu-þi poate fauri destinul decat daca se situeaza in epoca. El nu-ºi poate cunoaºte ºansele in viaþa decat inþelegandu-le ºi pe cele ale tuturor indivizilor care se afla in aceleaºi circumstanþe cu el". Imaginaþia sociologica este in accepþiunea sociologului american „forma cea mai fertila a conºtiinþei de sine". „Ea este o calitate intelectuala ce pare sa dea speranþe nelimitate procesului de comprehensiune a realitaþii umane intime in legatura cu realitaþi sociale mai largi". n2p6pj
Imbinand reflecþia ºtiinþifica cu spiritul critic, Wright Mills comenteaza in lucrarea „Imaginaþia sociologica", modul in care reprezentanþii americani a doua mari direcþii de interpretare sociologica, „valorifica" travaliul ºtiinþific. Dincolo de aspectul critic ºi chiar usturator al comentariului, gasim in lucrarea lui W. Mills doua exemple ale unor modalitaþi de interpretare sociologica a realitaþii justificate pana la un punct. Pledoaria lui W. Mills atrage atenþia tocmai asupra varietaþii modurilor de interpretare sociologica a lumii traite, influenþate decisiv de factori majori, de natura sociala intre care se evidenþiaza instituþionalizarea sociologiei.
Cunoaºterea societaþii se realizeaza atat prin orientarea cercetarii spre cunoaºterea nemijlocita, empirica a realitaþii, cat ºi prin constituirea unor niveluri teoretice foarte abstracte.
Fara sa minimalizeze importanþa cercetarii empirice a societaþii atat de caracteristica vremii noastre, W. Mills propune depaºirea acesteia prin subordonarea ei unor scopuri ale cunoaºterii de anvergura. In acelaºi timp, el nu accepta nici superteoria pe care o rezuma ca pura „asociere ºi disociere a conceptelor".
In fond, considera W. Mills superteoria dincolo de grandelocvenþa ei, conþine idei excelente. Anumite disproporþii ar putea fi evitate in masura in care s-ar putea ºti „ce dezvoltare reclama expunerea unei idei pentru a fi clara ºi ce importanþa pare sa aiba aceasta idee: cate experienþe elucideaza, cate probleme permite sa fie rezolvate sau macar sa fie puse".
In ceea ce priveºte problematica, „Sistemului social" al lui Talcott Parsons este un exemplu de abordare a ordinei sociale. Limitele explicaþiei privesc neputinþa de a lasa loc - in cadrul „Sistemului" - transformarii sociale, istoriei insaºi pe care o lasa in suspensie, recomandand cercetari empirice.
„Cauza fundamentala a infaþiºarii specifice a superteoriei - scrie W. Mills - o constituie alegerea inca de la inceput a unui nivel de gandire atat de general, incat adepþii ei nu pot in mod logic sa se sprijine pe observaþie. In calitatea lor de superteoreticieni, ei nu vor putea sa coboare niciodata de pe culmile generalitaþilor pana la probleme in contextul lor istoric ºi structural".
Reflectand asupra acestui neajuns, sociologul conduce demersul spre o posibila soluþie. „O mare lecþie care rezulta din lacuna sistematica ce exista in opera superteoreticienilor este aceea ca orice ganditor chibzuit trebuie sa fie in permanenþa conºtient de nivelurile abstracþiei la care lucreaza, ºi astfel sa le stapaneasca".
Acest fapt ar presupune coborarea din abstracþiile inalte ale superteoriei in concretul istoric in care conceptele monolitice ºi singulare nu pot fi practic utilizabile.
Revenind la problema ordinei sociale care este tema majora a lucrarii lui Parsons, W. Mills arata ca aceasta a fost o problema constanta in sociologie, fapt pentru care ea a fost mereu redefinita. Se intampla astfel, dat fiind faptul ca „nu se poate da un singur raspuns la intrebarea: „Care este principiul de coeziune a structurii sociale?" ªi nu poate fi un singur raspuns pur ºi simplu, pentru ca structurile sociale nu au toate acelaºi grad ºi acelaºi mod de coeziune. In realitate, tipurile de structura sociala trebuie inþelese in funcþie de modurile diferite de integrare.
O analiza pertinenta ºtiinþific va utiliza - in consecinþa - un mare numar de modele teoretice, in stransa conexiune cu marele numar de structuri sociale concrete cercetate, fie ele trecute sau prezente.
Aºa se intampla in opera sociologilor clasici care printr-un demers ºtiinþific bogat imbina concepþiile generale despre societate cu expunerea istorica a faptelor.
Contrastand cu exemplul superteoriei, acela al empirismului abstract, reprezentat de opera lui Paul Lazarsfeld ancoreaza interesul ºtiinþific in utilizarea excesiva a unui tipar metodologic, devenit treptat stereotip. Se ajunge astfel la o tendinþa de a confunda obiectul cercetarii cu metodele de lucru.
Focalizate pe aspectele „publicului" studiile empiriºtilor ar trebui sa beneficieze - dupa parerea lui Mills - de o formulare mai adecvata printr-o viziune structurala asupra societaþii. In lipsa acesteia ele devin parþiale ºi puþin semnificative.
Interesul analizei facute de W. Mills empirismului abstract, rezida in modul in care se dimensioneaza importanþa sociala a acestei maniere de a lucra sociologic. Accentul se muta de la scopul cunoaºterii la scopul existenþial care anima o categorie sociala careia i se ofera o ºansa de acces la „cariere a caror securitate este analoga celor tradiþionale in mediile universitare dar fara a le mai pretinde aceeaºi calificare intelectuala". In acelaºi timp tendinþa apariþiei unui aparat administrativ de mari proporþii impune prin inerþia specifica birocraþiei.
In cadrul acestor preocupari se manifesta un raport inversat al demersului ºtiinþific in care metodologia este cea care determina alegerea problemelor de cercetare.
In procesul cunoaºterii, empirismul abstract reduce realitaþile sociologice la variabile psihologice, iar „teoria sociala luata in ansamblul ei, apare ca o colecþie sistematica de concepte sau mai bine zis de variabile utile in interpretari statistice.
Informaþiile obþinute de cercetarile empirice descriu o varietate mare de comportamente care nu pot fi inþelese in afara surprinderii structurilor sociale istorice ºi comparate.
Invaþamintele care rezulta din critica empirismului abstract, privesc nivelul de verificare al informaþiilor despre realitate la care trebuie sa se opreasca cercetatorii.
Discuþia pune in lumina raportul intre exactitate ºi adevar. Exactitatea ºi precizia nu se confunda cu adevarul.
Daca vom sesiza probleme reale, aºa cum le genereaza istoria insuºi, problema adevarului ºi a semnificaþiei se va clarifica de la sine: de aceste probleme trebuie sa ne ocupam cu toata grija ºi cu toata precizia de care suntem capabili.
„Ce trebuie sa inþelegem prin cerinþa ca studiile noastre sa abordeze probleme importante sau, aºa cum, de obicei se spune, semnificative?
Noi avem in vedere - in primul rand - ca ele trebuie sa aiba o legatura autentica cu concepþia noastra despre structura sociala ºi cu ceea ce se intampla efectiv in cadrul acestuia. Prin legatura autentica am in vedere faptul ca studiile noastre trebuie sa intre intr-o conexiune logica cu aceste concepþii. Iar prin conexiune logica vreau sa arat ca, atat in faza enunþarii problemei cat ºi in cea explicativa se trece liber de la expuneri generale la informaþia cea mai de detaliu ºi de la aceasta informaþie la expuneri generale".
Cele doua exemple folosite de sociologul american sunt menite sa ilustreze doua modalitaþi de ceea cel el numeºte „abdicare de la sociologia clasica". In condiþiile in care: „este in general admis ca orice tentativa sistematica de a inþelege socialul implica o continua alternare intre receptare (empirica) ºi asimilare (teoretica); ca ideile ºi conceptele trebuie sa calauzeasca cercetarea faptelor, iar cercetarile de detaliu trebuie sa contribuie la verificarea ºi reformularea ideilor", cele doua „abdicari" se infaþiºeaza fie ca o supraelaborare a metodei, fie ca o supraelaborare a teoriei in lipsa unei legaturi ferme cu problemele de fond ale realitaþii.
Ambele tendinþe absolutizeaza cate un cadru care ar trebuie sa reprezinte doar o etapa a muncii in ºtiinþa sociala. Acestor forme de abdicari de la marea sociologie trebuie sa li se gaseasca soluþii cu ajutorul imaginaþiei sociologice, o forma de luciditate in faþa realitaþii, manifesta un mod exemplar in operele sociologilor clasici.
Marile realizari ale sociologiei ce constituie tradiþia sociologica, s-au imbogaþit prin contribuþia unui mare ºi variat numar de activitaþi intelectuale. In mare ele constau in conturarea a trei direcþii care pot suferi deformari prin modul superficial de abordare.
Wright Mills sintetizeaza aceste trei direcþii dupa cum urmeaza:
Teoria istoriei: „in mainile lui Comte, in cele ale lui Max, Spencer, Weber, sociologia este o tentativa enciclopedica ce implica intreaga viaþa sociala a omului. Ea are concomitent un caracter istoric ºi sistematic; istoric - pentru ca analizeaza trecutul ale caror materiale le foloseºte; sistematic - pentru ca in curgerea istorie incearca sa discearna etapele ºi regularitaþile viaþii sociale. Teoria istoriei umane se poate uºor transforma in transistorie".
Teoria naturii omului ºi a societaþii: „in lucrarile formaliºtilor, cu precadere Simmel ºi von Wiese, sociologia opereaza cu concepþii care considera ca pot servi la clarificarea tuturor relaþiilor sociale ºi la revelarea tuturor trasaturilor statice ºi abstracte a componentelor structurii sociale la un grad de generalitate foarte inalt"… Aceasta teorie „devine repede un formalism arid ºi complicat".
Teoria faptelor ºi problemelor sociale contemporane: „Studiile asupra fenomenelor contemporane pot deveni destul de uºor serii de fapte ale mediului necorelate, adesea nesemnificative. Metodele devin metodologice".
In randul sau, sociologia are o contribuþie esenþiala la imbogaþirea gandirii moderne prin cateva concepte ca acelea de „alienare, anomie, raþionalizare ºi dezorganizarea comunitaþii".
In studiul sau „Sociologia ca o forma a artei", sociologul Robert A. Nisbet analizeaza modul in care au fost elaborate aceste concepte considerate culmi ale gandirii sociologice.
Toate aceste idei produse de sociologia clasica intalnite in lucrarile lui Tocqueville, Weber, Simmel ºi Durkheim apar mai degraba ca intuiþii decat ca rezultat al unor cercetari de tip raþional.
Departe de a fi diferite, atat preocuparile cercetatorilor cat ºi ale artiºtilor au ca scop sa inþeleaga, sa interpreteze realitatea ºi sa comunice lumii rezultatele lor. Citand pe Sir Herbert Read, Nisbet arata ca „natura esenþiala a artei este realizarea unei reprezentari convingatoare a totalitaþii experienþei". Ceea ce artistul incearca sa realizeze prin forma, cercetatorul incearca prin structura. Astfel teoria ºi teatrul au o radacina greceasca comuna. Ele inseamna fundamental contemplare. Puternic impregnata de imaginaþie, reprezentarea ºtiinþifica este o internalizare a lumii exterioare. Ca este aºa reiese din modul in care matematicianul Marston Morse apreciaza ca descoperirile matematice nu au o sursa logica. Acestea presupun in schimb recunoaºterea frumuseþii unor soluþii. Modelul care sta la baza lor ramane inconºtient „in umbra minþii".
Sociologia este interesata de probleme care izvorasc din observarea empirica la fel ca ºi de reflecþia asupra lor. Ca ºi artistul, cercetatorul cauta inþelegerea, descoperirea relaþiilor semnificative din realitate. Nu este suficient sa ºtii o metoda pe dinafara, ci sa dispui de o capacitate de implicare creatoare in inþelegerea lumii inconjuratoare.
Sociologia a avut o contribuþie distincta la studiul societaþii ºi culturii. Ea a sesizat cu sensibilitate faptul ca asocierile umane conþin procese endemice de dezorganizare sau disfuncþii. Apoi sociologii au mai atras atenþia asupra instrainarii omului. In contrast cu formele de relaþionare de tip raþional, sociologii au descris perspectiva vieþii comunitare. De asemenea, ei au atras atenþia asupra proceselor de raþionalizare care stau la baza structurilor societaþii moderne.
Aceste forme ale gandirii sociologice au aparut ca forme ale reacþiei fireºti la realitaþile vieþii sociale. In operele sociologilor clasici, aceste idei nu au rezultat doar ca urmare a unor raþionamente asupra comportamentului uman, ci ºi din revolta ganditorilor contra modelului raþionalist asupra omului ºi a societaþii.
In secolul al XVIII-lea, batalia contra viziunii clasiciste, raþionaliste releva doua aspecte centrale: instrainarea individului de caracterul tot mai impersonal ºi dezorganizat al societaþii ºi celebrarea sa ºi a comunitaþii in contrast cu societatea individualista ºi contractualista a filosofilor. Lucrarile clasice au in ele un important conþinut intuitiv, sunt rezultatele imaginaþiei creatoare care reuºeºte sa se detaºeze de tipare.
Prelucrand tot ceea ce ºtiinþa a oferit inainte este de datoria cercetatorilor sa mearga mai departe, adica sa asculte de nevoile prezentului. Exigenþa aceasta cere o graþie de artist ºi presupune ca zidirea operei sa coincida cu zidirea vieþii personale ºi a acelora cu care se comunica.
Experienþa sociologica este inþeleasa de Nisbet - la fel ca ºi de W. Mills - ca o impletire intre viaþa ºi opera. „Maestria profesionala constituie centrul eu-lui vostru ºi sunteþi personal implicaþi in fiecare produs intelectual la care aþi lucrat. A spune ca puteþi avea experienþa, inseamna intr-un fel, ca trecutul vostru intervine in prezentul vostru ºi il afecteaza ºi ca el determina capacitatea voastra de a acumula experienþa viitoare".
In felul acesta, imaginaþia sociologica devine un mod de implicare, capabil sa raspunda la obiectul sociologiei. Sociologia „urmareºte sa ne ajute sa inþelegem biografia ºi istoria, ca ºi raporturile acestora in cadrul unor variate structuri sociale".

Bibliografie

Mills, Wright - Imaginaþia sociologica, Ed. Politica, Bucureºti, 1975.
Nisbet, Robert A.- Sociology as an idea System in The sociological perspective, Little Brown Co, Boston, 1968, pp.616-628.