l9s7su

Experimentul cu un singur subiect este o intreprindere relativ recenta in psihologia clinica experimentala, fiind expresia unei schimbari de mentalitate si completari paradigmatice in cercetarea fundamentala si aplicata, cu implicatii euristice atat pentru cercetarea cat si pentru practica psihologica (Catania si Brigham, 1978; Morley si Adams, 1989). Mai clar spus, experimentul cu un singur subiect s-a dezvoltat in paradigma behaviorista (comportamentala) in anii ‘60 dar abia recent a fost asimilat serios in bagajatul metodologic al psihologiei experimentale academice (Baer, 1978; Kazdin, 1978).

SCURT ISTORIC
In perioada cand psihologia se nastea ca stiinta de sine statatoare (aproximativ sfarsitul secolului XIX-1879) se facea riguros distinctie intre cercetarea fundamentala si aplicarea rezultatelor acestei cercetari (Baer, 1978; Catania si Brigham, 1978; Kazdin, 1978).
Cercetarea fundamentala, realizata in psihologie de psihologii experimentalisti, avea urmatoarele obiective angajate si sustinute de cercetatorii ancorati paradigmei experimentale din acea perioada: (a) incercarea de a descoperi noi cunostinte; (b) descoperirea unei teorii unificate a comportamentului uman din care ar deriva toate cunostintele necesare practicii psihologice. Ea se desfasura in laborator, unde variabilele ce influentau comportamentul uman puteau fi bine controlate. Mai mult, cercetarea fundamentala urmarea identificarea si studierea fiecarei variabile care ar fi putut influenta comportamentul uman. Aceasta intreprindere, desi promitatoare in angajament, era oarecum riscanta din cel putin doua motive: (1) in fond exista un numar nelimitat de variabile care ar putea influenta comportamentul uman; (2) unele variabile au o influenta slaba, tranzitorie, inconsistenta asupra comportamentului, fara impact pragmatic semnificativ.
Pentru a-si realiza obiectivele mentionate mai sus, cercetarea fundamentala recurgea aproape constant la urmatoarea metodologie: designuri experimentale multifactoriale, grupuri esantionate de subiecti si statistica descriptiva si inferentiala adaptata designurilor multifactoriale.
Aplicarea rezultatelor cercetarii fundamentale s-a gasit rapid in impas. Aceasta deoarece psihologii clinicieni au descoperit in scurt timp faptul ca putine rezultate ale cercetarii fundamentale au o aplicatie serioasa si eficienta in practica lor clinica. In consecinta, s-a produs o ruptura intre psihologii experimentalisti si psihologii clinicieni, ultimii incercand sa-si faca “meseria” in felul lor, bazandu-se pe experienta si observatiile lor clinice (Baer, 1978). Aceasta ruptura a fost accentuata de faptul ca metodologia utilizata de psihologii experimentalisti era inutilizabila in cercetarea clinica. Spre exemplu, este aproape imposibil de realizat un esantion semnificativ de populatie clinica cu aceleasi caracteristici, istoric al bolii, evolutie, simptomatologie etc., pentru o cercetare care sa satisfaca rigorile metodologice ale cercetarii fundamentale clasice.
Mai mult, de-a lungul anilor s-a iscat o polemica dura, psihologii experimentalisti sustinand ca ceea ce fac psihologii clinicieni este o joaca, sau orice altceva dar nu stiinta. Pe de alta parte, psihologii clinicieni au ripostat, sustinand ca psihologii experimentalisti fac stiinta de dragul stiintei, cunostintele dobandite de ei fiind fara vreun impact pragmatic sau valoare ecologica (Catania si Brigham, 1978).
In acest context, in anii '60, odata cu nasterea psihoterapiei cognitiv-comportamentale, apare in metodologia psihologica o noua orientare de inspiratie cognitiv-comportamentala (mai ales de influenta behaviorista). Aceasta noua metodologie - experimentul cu un singur subiect - acopera prapastia existenta intre psihologii experimentalisti si psihologii clinicieni, promovand in acelasi timp un nou tip de psiholog: “scientist-practitioner”- psihologul practician si om de stiinta in acelasi timp (Baer, 1978; Morley si Adams, 1989). CARACTERISTICILE EXPERIMENTULUI CU UN SINGUR SUBIECT
Experimentul cu un singur subiect urmareste relevarea relatiilor cauzale intre diversele variabile independente si comportamentul uman vazut ca variabila dependenta. In acest context, comportamentul este definit ca orice reactie observabila si masurabila a subiectului uman. In acest scop el promoveaza noi tipuri de designuri experimentale: designul ABAB, designul cu nivele de baza multiple, designul manipularilor simultane si designul schimbarii criteriului.
In paradigma experimentului cu un singur subiect se renunta la identificarea si mai ales la studierea variabilelor independente ce au un efect slab, tranzitoriu si inconsistent asupra comportamentului uman. In schimb, atentia se focalizeaza pe studierea variabilelor care au un efect puternic, stabil, clar si vizibil asupra comportamentului uman (Baer, 1978). Identificarea acestui efect este usoara si evidenta, ea transparand vizual din graficele elaborate si analizele statistice descriptive (ex.: graficul de frecventa a aparitiei unui comportament). In acest sens se diminueaza ponderea statisticii inferentiale, al carei scop era tocmai identificarea efectului variabilelor independente cu impact mai redus asupra variabilelor dependente, efect care de cele mai multe ori fiind slab, avea nevoie de metode speciale pentru a fi relevat (ex.: analiza de varianta, testele de semnificatie etc.). Se pastreaza in acelasi timp statistica descriptiva cu rol important in stabilirea relatiei de cauzalitate intre variabila independenta si variabila dependenta in cazul paradigmei experimentului cu un singur subiect (Baer, 1978).
Sintetizand cele afirmate mai sus, putem spune ca experimentul cu un singur subiect are doua obiective.
Primul obiectiv se refera la indeplinirea criteriilor experimentale: efect semnificativ si bine controlat al variabilei independente asupra variabilei dependente aflata in studiu, cu implicatii asupra validitatii interne a demersului experimental.
Al doilea obiectiv urmareste criteriul pragmatic: obtinerea unui efect puternic, stabil si vizibil pe graficele elaborate, al variabilei independente, care permite o inferenta cauzala apeland uneori doar la mijloacele statisticii descriptive. Acest al doilea criteriu are un impact serios asupra validitatii externe a demersului experimental, adica asupra generalizarii concluziilor formulate. In experimentul cu un singur subiect, concluziile formulate sunt sustinute de rezultate obtinute prin studiul unui singur subiect. Ne putem pune intrebarile: care este gradul de generalitate al concluziei astfel formulate? Este ea valabila si in cazul altor subiecti? Ca o regula generala, validitatea externa a demersului experimental cu un singur subiect este usor mai redusa in comparatie cu demersurile factoriale clasice. Totusi, cand efectul variabilei independente este puternic si vizibil fara inferente statistice complicate (cum adesea se intampla in experimentul cu un singur subiect), validitatea externa este si ea crescuta. Acest lucru se poate verifica si prin repetarea experimentului in alte designuri experimentale cu un singur subiect sau in demersuri experimentale clasice daca problema investigata permite acest lucru.
Experimentul cu un singur subiect este in acelasi timp un instrument de cercetare fundamentala si cercetare aplicata. Spre exemplu, el poate fi utilizat pentru studiul impactului intaririlor asupra comportamentului (cercetare fundamentala), dar si pentru a releva progresele realizate de un pacient in urma unei interventii psihoterapeutice in care am modificat contingentele comportamentale specifice din mediul sau (ex. atentia colegilor dupa fiecare comportament agresiv in clasa). Altfel spus, utilizat de un practician in activitatea sa clinica, spre exemplu, experimentul cu un singur subiect il transforma pe acesta intr-un om de stiinta ce descopera noi relatii cauzale intre diverse variabile. Mai mult, cuantificarea obiectiva promovata de experimentul cu un singur subiect completeaza fericit evaluarea subiectiva facuta de subiect privind spre exemplu evolutia simptomatologiei lui, functie de interventia psihoterapeutica realizata. Invers, un om de stiinta utilizand experimentul cu un singur subiect devine in acelasi timp un practician care se confrunta cu modificarea comportamentala a unui subiect tinta. Aceasta este una din fatetele perspectivei “scientist-practitioner”, perspectiva ce se bucura de o tot mai larga influenta in stiinta psihologica a acestui sfarsit de secol.
Desigur, unii “scientist-practitioners” sunt mai mult “scientists”. In acest caz, in activitatea lor va domina metodologia psihologica clasica. Dar utilizarea experimentului cu un singur subiect le poate imbogati cunostintele la care au ajuns prin metode clasice; altfel spus, ei pot testa mai usor impactul pragmatic al cunostintelor dobandite. Daca un “scientist-practitioner” este mai mult “practitioner”, experimentul cu un singur subiect va deveni metodologia lui de baza in cercetare si practica. Dar si in acest caz cunoasterea metodologiei clasice este necesara deoarece ea il poate mentine conectat la ultimele descoperiri si realizari ale cercetarii fundamentale clasice, largindu-i in acelasi timp bagajul de metode de investigatie psihologica; de fapt, asa cum aminteam anterior, metodele clasice de investigatie se pot completa si corobora elegant cu metodologia experimentului cu un singur subiect
Coroborand datele pe care le avem si luand in considerare si impletirea stransa intre metodologia clasica psihologica si experimentul cu un singur subiect, putem afirma cu certitudine ca distinctia clasica la inceputul secolului XIX intre cercetarea fundamentala si aplicarea cercetarii fundamentale nu se mai sustine. In cel mai bun caz putem vorbi despre cercetare fundamentala (utilizeaza preponderent metode psihologice clasice, mai rar experimentul cu un singur subiect) si cercetare aplicata (utilizeaza preponderent experimentul cu un singur subiect-mai ales in clinica, dar si unele metode psihologice clasice).