h8b19bj
Émile Durkheim : Crearea fiintei sociale si realizarea consensului social
Sociologia educatiei ramine in spatiul stiintific si universitar romanesc o stiinta si o disciplina marginala, ruda saraca a altor stiinte ale educatiei (a pedagogiei si psihologiei, mai ales), dar si a altor ramuri ale sociologiei (a sociologiei politice, sociologiei muncii, sociologiei opiniei publice s.a.m.d.).
Si totusi, sociologia educatiei a depasit limita unui secol de existenta. Ea are virsta sociologiei insasi, intrucit, de la primele incercari de elaborare a unei teorii stiintifice a vietii sociale, educatia apare constant ca o componen ta a gindirii sociologice, iar dupa publicarea, in 1895, a lucrarii Règles de la méthode sociologique a lui Émile Durkheim (1858-1917), care marcheaza debutul sociologiei stiintifice 1, devine o preocupare centrala a sociologiei, fiind asociata constructiei insasi a obiectului. Ea are, in acelasi timp, o virsta foarte apropiata de cea a stiintei educatiei ca disciplina universitara 2.
Conform investigatiilor efectuate de Eric Plaisance si Gérard Vergnaud s1993t, primul curs de stiinta educatiei debuta la universitatea pariziana (Sor bonne), in calitate de curs complementar, in decembrie 1883 si era sustinut de Henri Marion. In 1887, acest curs era transformat in catedra de stiinta educatiei, avindu-l ca titular pe acelasi H. Marion. Vor urma Ferdinand
Buisson si Émile Durkheim 1. Profesiunea de credinta a profesorului Durk heim era exprimata fara echivoc in lectia inaugurala:
Va voi vorbi despre educatie ca sociolog, mai ales in calitate de sociolog. De altfel, procedind astfel, departe de a ne expune sa privim si sa infatisam faptele dintr-un punct de vedere care sa le deformeze, din contra, sint convins ca nu exista o alta metoda mai potrivita pentru a le pune in evidenta adevarata lor natura.

Intr-adevar, socotesc ca un postulat al oricarei speculatii pedagogice afirmatia ca educatia este ceva eminamente social, prin originile sale, ca si prin functiile sale si ca, prin urmare, pedagogia depinde de sociologie mai mult decit de orice alta stiinta sDurkheim, 1922, trad. rom., 1980: 62-63t.
In 1907, catedra ocupata de el devenea de sociologie si stiinta educa tiei , titulatura care s-a pastrat pina in 1919.
1.1. Sociologia stiinta a faptelor sociale
Continuind un demers ale carui linii de fond fusesera deja trasate in De la division du travail social s1893t, Règles... precizeaza ca unitatea elemen tara de analiza a sociologiei este faptul social si ca regula metodologica fundamentala consta in a cauta cauzele unui fapt social printre faptele socia le care il preced si nu in stari ale constiintei individuale 2. Lucrarea pro pune un principiu al disocierii intre fapte sociale si fapte individuale. Fap tele sociale sint comportamente (moduri de a face, de a gindi, de a simti) comune majoritatii membrilor unei colectivitati si la care acestia ajung inde pendent de vointa lor, datorita unui sistem de presiuni la care sint supusi prin insasi apartenenta la comunitate. In raport cu comportamentul indivi dual, ele se caracterizeaza prin exterioritate si constringere: s...t ele sfaptele socialet constau in moduri de a lucra, de a gindi si de a simti exterioare individului si care sint inzestrate cu o putere de constringere in vir tutea careia i se impun sDurkheim, 1895, trad. rom., 1974: 60t.
Un fapt social se recunoaste dupa puterea de constringere externa pe care o exercita sau e in stare sa o exercite asupra indivizilor; iar prezenta acestei puteri se recunoaste, la rindul sau, fie dupa existenta unei sanctiuni determinate, fie dupa rezistenta pe care faptul o opune oricarei intreprinderi individuale care tinde sa-l violeze sDurkheim, 1985, trad. rom., 1974: 65t.
Este fapt social orice fel de a face, fixat sau nu, capabil sa exercite asupra individului o constringere exterioara; sau smai multt care este general pentru o intreaga societate data, avind totusi o existenta proprie, independenta de mani festarile sale individuale sDurkheim, 1895, trad. rom., 1974: 67t.
In prefata celei de-a doua editii a lucrarii s1901t, Durkheim afirma: principiul nostru fundamental: realitatea obiectiva a faptelor sociale scf.
Corcuff, 1995: 14t. Potrivit opiniei celor mai multi dintre exegetii sai, el opune aceasta realitate obiectiva realitatii subiective individuale si afirma primatul societatii asupra indivizilor. Partial, aceste opinii sint corecte.
Numai ca nu este vorba despre un primat ontologic, ci despre unul epis temologic si mai ales metodologic. Numai in masura in care isi abordeaza obiectul ca realitate obiectiva, in sensul de realitate data, observabila si existenta independent de orice vointa individuala, sociologia poate pretinde calitatea de demers stiintific. Si numai in masura in care are ca obiect o realitate distincta de cea individuala si subiectiva, ea poate aspira la un loc legitim in sistemul stiintelor; in caz contrar, ea se topeste in psihologie
(cazul psihologismului individualist al lui G. Tarde si al psihologiei mul timilor elaborate de G. Le Bon, de pilda) ori se substituie acesteia (cazul sociologiei lui A. Compte). Rezulta o alta regula metodologica importanta, aceea de a trata orice fapt social ca lucru:
Este lucru s...t tot ce este dat, tot ce se infatiseaza, sau mai bine zis se impune, observatiei. A trata faptele sociale ca lucruri inseamna a le trata in calitatea lor de data, alcatuind punctul de plecare al stiintei sDurkheim, 1895, trad. rom.,
1974: 79-80t. s...t un lucru se recunoaste dupa aceea ca nu poate fi modificat printr-un simplu decret al vointei sDurkheim, 1895, trad. rom., 1974: 81t.
1.2. Dualitatea de natura a faptelor sociale
O astfel de disociere intre faptul social si cel individual impune afirmarea simultana a unui principiu al identitatii lor si identificarea unor mecanisme prin care aceasta identitate sa fie explicata. Durkheim formuleaza in acest scop ipoteza dualitatii de natura a vietii sociale: aceasta este simultan fapt material (morfologic 1) si fapt de constiinta, fapt individual, in manifestarile sale concrete aici si acum , si fapt colectiv, in esenta sa si prin originea sa:
Prin urmare, ele nu ar putea sa se confunde cu fenomenele organice, de vreme ce constau in reprezentari si actiuni si nici cu fenomenele psihice care nu exista decit in constiinta individuala si prin ea. Ele constituie, deci, o specie noua si acestora trebuie data si rezervata calificarea de sociale. Ea li se potriveste, caci e limpede ca, neavind ca substrat pe individ, ele nu pot sa aiba altul decit societatea, fie societatea politica in integralitatea sa, fie vreunul din grupurile partiale pe care le cuprinde, confesiuni religioase, scoli politice, literare, cor poratii profesionale etc. sDurkheim, 1895, trad. rom., 1974: 60t.
Faptul social este simultan realitate data constiintelor individuale (sui -generis) si produs al actiunilor si reactiunilor acestora:
El sfaptul socialt este o rezultanta a vietii comune, un produs al actiunilor si reactiunilor care se petrec intre constiintele individuale ss.n., E.S.t, iar daca el rasuna in fiecare dintre ele, o face in virtutea energiei speciale pe care o dato reaza tocmai originii sale colective ss.n., E.S.t. Daca toate inimile vibreaza la unison, aceasta nu e o urmare a unui acord spontan si prestabilit; ci pentru ca aceeasi forta le misca in acelasi sens. Fiecare este antrenat de toti sDurkheim,
1895, trad. rom., 1974: 64-65t.
Tocmai pentru ca sint produs al vietii colective (al experientei cotidiene, pentru a utiliza un concept fundamental al sociologiei contemporane), fap tele sociale nu au acelasi grad de consistenta, de organizare: unele apar intr-o forma cristalizata, mai rigida (institutii sociale: reguli juridice si morale, dogme religioase, structuri politice s.a.), in timp ce altele se pre zinta intr-o forma mai maleabila (de pilda adunarea sau, in limbajul pe care il va utiliza mai tirziu Goffman, intilnirea fata in fata ). Cristali zarea unui fapt social (conducind la institutionalizarea sa) este legata de repetitia unui comportament intr-o colectivitate:
Demonstratia categorica a acestei dualitati de natura se vede in aceea ca aceste doua ordine de fapte sindividuale si socialet ni se infatiseaza adesea in stare disociata. Intr-adevar, unele din aceste moduri sindividualet de a lucra si de a gindi cistiga, in urma repetitiei ss.n., E.S.t, un fel de consistenta care le pre cipita, ca sa spunem asa, si le izoleaza de evenimentele particulare pe care le reflecta. Ele capata astfel un corp, o forma sensibila proprie lor si constituie o realitate sui-generis, foarte distincta de faptele individuale in care se manifesta sDurkheim, 1895, trad. rom., 1974: 62t.
Un bun exemplu il constituie cristalizarea formelor elementare ale vietii religioase sDurkheim, 1912t.
Aceasta inseamna ca faptul social este general, este comun tuturor membrilor unei societati sau cel putin celor mai multi dintre ei sIdem:
64t, iar generalitatea rezulta din originea sa colectiva. Este evident ca, in pofida categorizarii lui Durkheim ca sociolog al unei ordini deja constituite, conceptia sa contine teza fundamentala a ceea ce astazi numim constructi vism sociologic: ordinea sociala, inteleasa ca ansamblu organizat, coerent, stabil de comportamente umane, este produsul istoriei comune a membrilor unei colectivitati, o constructie in dublul sens al termenului, de lucru
(existenta data) si de proces (activitate de realizare a acestei existente).
Putem distinge in conceptia considerata a marca nasterea sociologiei stiintifice doi versanti: unul de pe care ordinea sociala (faptul social) este privita ca datum, ca realitate sui-generis, in raport cu oricare dintre indivizi, inclusiv in raport cu observatorul/cercetatorul (accentuat in Règles de la méthode sociologique); un altul de pe care ordinea sociala este privita din perspectiva istoriei sale, ca produs al experientei colective (care este numai schitat in Règles..., dar apare cu claritate in Les Formes élémentaires de la vie religieuse). Rezulta de aici o optiune epistemologica si metodologica: faptul social trebuie supus observatiei stiintifice ca dat ( lucru ) si trebuie explicat utilizind o metoda istorica si comparativa, singura care poate pune in evidenta (re)producerea sa continua.
1.3. Educatia/socializarea ca termen mediu intre societate si individ
Pentru oricare dintre membrii unei colectivitati, aceasta este inainte de toate un dat: noului-nascut sau noului-venit i se impune o realitate sociala con stituita, exterioara si constringatoare. Disocierea intre faptul social si faptul individual si dualitatea de natura a vietii sociale apar ca evidente la inceputul oricarei biografii individuale. Identitatea societate-individ este un produs al experientei sociale a individului (al biografiei sale sociale), expe rienta in cursul careia are loc interiorizarea elementelor constiintei colective in constiinta individuala. Prin aceasta, exterioritatea devine interioritate, constringerea exterioara se manifesta ca optiune personala, iar constiinta colectiva este simultan transcendenta si imanenta constiintelor individuale.
Miscarea este dubla: dinspre societate catre individ, ca proces de interio rizare, si dinspre individ catre societate, ca proces de socializare. Vectorul acestei duble miscari il constituie educatia, aflata astfel pe pozitie de termen mediu intre faptul social si faptul individual, intre constringere exterioara si constringere interiorizata.
1.3.1. Educatia este o functie sociala
Nimic nu poate rezulta din nimic. Personalitatea umana se dezvolta in mod necesar in continuarea unor premise pe care natura le fixeaza in codul genetic al individului. Educatia are rolul de a orienta si stimula evolutia potentelor genetice, permitind realizarea naturii umane. Aceasta nu justi fica, insa, afirmatia ca educatia raspunde exclusiv sau in primul rind unor nevoi naturale ale fiintei umane si ca are ca scop realizarea in fiecare individ a unei naturi umane universale.
La nivelul speciei umane, educatia este necesara si posibila tocmai pen tru ca structurile genetice ale organismului uman obisnuit (mediu) sint ne specializate si prezinta, de aceea, o mare plasticitate. Chiar si in cazul indivizilor a caror inzestrare genetica prezinta o specializare superioara mediei, caracterul contradictoriu al atributelor native limiteaza dezvoltarea aptitudinilor, intrucit inaintarea pe o traiectorie poate bloca, total sau par tial, alte traiectorii posibile.
Nu natura, ci societatea comanda, in esenta, dezvoltarea personalitatii.
Educatia este o functie eminamente sociala 1. Ea socializeaza, adica trans forma un individ biologic asocial intr-un membru al unei/unor colectivitati, asigurind interiorizarea comportamentelor fixate in calitate de comporta mente normale, respectiv in calitate de comportamente care se regasesc, daca nu la toti indivizii, cel putin la majoritatea lor, si, daca nu se repeta identic in toate cazurile in care se observa, ci variaza de la un individ la altul, aceste schimbari sint cuprinse intre limite foarte apropiate sDurkheim,
1895, trad. rom., 1974: 105t.
Generalitatea reprezinta criteriul normalitatii comportamentelor (faptelor sociale) si interiorizind comportamentele normale individul se inscrie in limitele tipului individual mediu (normal, generic), definit ca fiinta schematica ce s-ar constitui reunind intr-un acelasi tot, intr-un fel de individualitate abstracta, caracterele cele mai frecvente sDurkheim, 1895, trad. rom., 1974: 105t.
Analiza istorica probeaza ca diviziunea sociala a muncii este generatoare de structuri sociale particulare si ca fiecarui tip de structura sociala ii cores punde un tip (mediu, normal, generic) de personalitate care face posibil consensul social, acesta din urma reprezentind conditia indispensabila a existentei oricarei societati:
Omul pe care trebuie sa il realizeze educatia in noi nu este omul asa cum l-a creat natura, ci omul pe care il vrea societatea, iar ea il vrea asa cum ii cere structura sa interioara. s...t In rezumat, educatia, departe de a avea ca unic sau principal obiect pe individ si interesele sale, este, inainte de toate, mijlocul prin care societatea isi reinnoieste neincetat conditiile propriei sale existente ss.n., E.S.t sDurkheim,
1922, trad. rom., 1980: 67-68t.
In consecinta, fiecarui tip de structura sociala ii corespunde un tip nor mal de educatie. Sistemele de educatie, care sint alcatuite din practici edu cative ce urmaresc acelasi scop si care sint adecvate tipului de structura sociala, reprezinta adevarate institutii (fapte) sociale si poseda forta im perativa.
1.3.2. Educatia este o creatie...
Posedind atributele socialitatii si istoricitatii, atit din perspectiva scopurilor, cit si din aceea a mijloacelor, educatia construieste in individ o serie de structuri subiective, calitativ diferite de cele genetice. Esenta acestor struc turi o constituie discontinuitatea lor in raport cu predispozitiile native si faptul ca reprezinta forma interiorizata a constringerilor exterioare exerci tate asupra individului in cursul experientei sale sociale:
Daca privim faptele asa cum sint ele si asa cum au fost totdeauna, este evident ca educatia consta intr-un efort continuu orientat catre a impune copilului mo duri de a vedea, de a simti si de a actiona la care el n-ar fi ajuns in mod spontan.
Din primele zile de viata, noi il constringem sa manince, sa bea, sa doarma la ore regulate, il constringem la curatenie, la calm si obedienta; mai tirziu il constringem sa tina cont de celalalt, sa respecte uzantele, convenientele, il con stringem sa munceasca etc. etc. Daca, in timp, constringerea inceteaza sa mai fie resimtita, aceasta se intimpla pentru ca ea da nastere treptat unor obisnuinte shabitudest, unor tendinte interne care o fac inutila, dar care nu o inlocuiesc decit pentru ca deriva din ea sDurkheim, 1895: 99-100t.
Aceasta inseamna ca educatia se manifesta ca o veritabila forta crea toare, consecintele sale echivalind cu o a doua nastere:
Ea nu se margineste sa dezvolte pe individ in sensul aratat de natura, facind vizibile fortele ascunse care nu cer decit sa se manifeste. Societatea creeaza in om un om nou s...t. Aceasta virtute creatoare este, de altfel, un privilegiu spe cial al educatiei omenesti sDurkheim, 1922, trad. rom., 1980: 69t.
1.3.3. ...a fiintei sociale (eului social)
Noul pe care educatia il creeaza in individ consta intr-un ansamblu de com portamente normale pentru membrii unei colectivitati date, in consens cu cele ale celorlalti, repetabile, relativ stabile si previzibile, respectiv intr-un sistem de idei, sentimente si obisnuinte care exprima in noi nu personalitatea noastra, ci grupul sau grupurile diferite din care facem parte, ca: credintele religioase si practicile morale, traditiile nationale sau profesionale, opiniile co lective de tot felul. Totalitatea lor formeaza fiinta sociala, iar scopul educatiei este sa constituie in fiecare din noi aceasta fiinta sDurkheim, 1922, trad. rom.,
1980: 39t.
Continutul central pe care constiinta individuala il retine din constiinta colectiva este un continut moral. Fiinta sociala este o fiinta morala. Do meniul moralei este acela al normelor, al datoriei, un comportament moral fiind un comportament care se supune unei/unor reguli.
Evolutia societatii de la formele simple la cele complexe a fost insotita de o rationalizare treptata a moralei: morala moderna este pur rationala
(laica). Axioma ei fundamentala poate fi formulata in termenii urmatori: persoana umana este sfinta prin excelenta; ea are dreptul la respectul pe care credinciosul il rezerva, in orice religie, dumnezeului sau ss.n., E.S.t sDurkheim, 1925, ed. 1934: 123t. Datoria este orientata catre colectivi tatea umana si nu catre divinitate. In plus, ea devine mai mult decit un sentiment, dobindind caracter inteligent, iar aceasta este, probabil, cea mai mare noutate pe care o aduce morala moderna. Pentru individul care inte lege ratiunea de a fi a normelor, datoria se confunda cu binele.
Principalele componente ale moralei moderne sint: (1) spiritul de discipli na, definit prin atitudinea de respect fata de autoritatea normei; (2) atasa mentul fata de grup, care presupune comportament altruist 1; (3) autonomia vointei.
1.3.4. Educatia ca individualizare
Asa cum observase Kant, autonomia vointei este principiul insusi al morali tatii: nu exista conduita morala in conditiile unei determinari exterioare absolute. Normele nu sint decit prescriptii generale, ele nu indica in detaliu comportamentul adecvat pentru fiecare individ si pentru orice situatie.
Agentul moral dispune totdeauna de o marja, mai mult sau mai putin impor tanta, de libertate. Durkheim se indeparteaza de conceptia kantiana in ce priveste sursele autonomiei vointei, care nu mai sint cautate in categorii a priori, ci in evolutia sociala (rationalizarea moralei) si in structura perso nalitatii. Alaturi de fiinta sociala (constituita dintr-un ansamblu de constrin geri care regleaza din interior conduita), exista in fiecare individ o fiinta individuala, constituita din stari psihice care nu se refera decit la noi si la evenimente ale vietii personale sDurkheim, 1922, trad. rom., 1980: 39t; aceste doua aspecte ale personalitatii nu pot fi disociate decit in planul analizei abstracte si evolueaza impreuna. Raportul dintre fiinta sociala si fiinta individuala este dependent de gradul de integrare a societatii. Astfel, societatile primitive, caracterizate prin omogenitate si solidaritate mecanica sDurkheim, 1893t, sint atit de puternic integrate, incit eul individual, foarte putin conturat, permite subordonarea cvasi-absoluta a individului fata de colectivitate: sacrificiul personal (sinuciderea altruista) apare ca un act firesc. La polul opus, un grad scazut de integrare a societatii (religioase, domestice sau politice), frecvent in lumea moderna, caracterizata prin etero genitate si solidaritate organica, reprezinta un obstacol in calea crearii fiintei sociale si poate genera egoism: starea in care eul individual se afirma in exces fata de eul social si in detrimentul acestuia din urma... sDurkheim, 1897, trad. rom., 1993: 164t.
Individul uman depaseste frontiera care separa umanitatea de animalitate doar in masura in care devine fiinta sociala (morala): numai supunindu-se regulii si devotindu-se grupului, el devine om cu adevarat ss.n., E.S.t sDurkheim, 1925: 142t. In acest fel, ruptura aparenta dintre individ si societate este depasita. Educatia joaca rolul termenului mediu:
Intr-adevar, omul nu este om decit pentru ca traieste in societate. s...t Astfel, presupusul antagonism dintre societate si individ nu are nici o baza reala. De parte ca acesti doi termeni sa se opuna si sa nu se poata dezvolta decit in sens invers unul fata de altul, ei se presupun. Individul, voind societatea, se vrea pe el insusi, actiunea exercitata de societate asupra lui pe calea educatiei neavind ca obiect sau ca rezultat comprimarea, micsorarea sau denaturarea lui, ci tocmai din contra, sporirea si formarea unei fiinte cu adevarat omenesti sDurkheim,
1922, trad. rom., 1980: 41-43t.
1.3.5. Principalele instante educative; diminuarea rolului familiei si cresterea rolului scolii in crearea fiintei sociale
Crearea fiintei sociale (morale) este rezultat al actiunii exercitate de genera tia adulta asupra generatiei tinere. Indiferent daca este vorba de actiune metodica sau spontana, ea se desfasoara in limitele unei (unor) colectivi tati structurate in principal pe axa generationala. Educatorii se deosebesc de educati prin faptul ca sint cunoscatori si purtatori ai sistemului de valori -norme-reguli specific colectivitatii in cauza, iar in aceasta calitate ei il pot transmite. Exact acest fapt constituie criteriul legitimitatii autoritatii educa torului. Cum societatile sint ansambluri de colectivitati, problema esentiala a actiunii educative consta in a face din individ simultan un membru al unei
(unor) colectivitati particulare si al societatii in ansamblul ei.
Pentru societatile simple, solutia problemei vine din similitudinea colec tivitatilor (solidaritate mecanica). Parintii sint principalii arhitecti ai fiintei sociale a copilului, intrucit familia forma o mare societate, cuprinzind in sinul sau o pluralitate de menaje, de sclavi, de clienti sDurkheim, 1925, ed. 1934: 169t. Relatiile domestice sint, intr-o familie de acest tip, im personale, supuse unei veritabile discipline, a carei sursa se afla in autori tatea absoluta a tatalui legislator si magistrat.
Evolutia societatii se produce simultan in doua directii complementare: pe de o parte, numarul indivizilor si colectivitatilor creste (cresterea volu mului), in timp ce, pe de alta parte, vechile grupuri se sparg prin diferen tierea si specializarea unor subunitati care se autonomizeaza (cresterea den sitatii). Familia urmeaza acelasi drum: marea familie se restringe progresiv pina la grupul mic al parintilor si copiilor. Solidaritatea mecanica, rezultata din similitudine, nu mai este posibila. Solutia consta intr-un nou tip de educatie care sa permita realizarea unui nou tip de solidaritate. O educatie care trebuie sa impleteasca doua dimensiuni: (1) dimensiunea particulara, permitind interiorizarea constiintei colective ce caracterizeaza un grup oarecare (familie, etnie, grup profesional, clasa sociala); (2) dimensiunea generala, asigurind interiorizarea reprezentarilor, valorilor, normelor etc. comune tuturor membrilor unei colectivitati cuprinzatoare (natiuni). Fiind in acelasi timp speciala si comuna, multipla si unica, educatia reuseste sa satisfaca nevoia de omogenitate si consens, in conditiile eterogenitatii so ciale crescinde, generind solidaritate organica.
Noul tip de educatie (capabil sa genereze solidaritate organica) nu mai este de competenta exclusiva a familiei si, in general, a nici unui grup particular deoarece aceasta nu mai constituie tipul generic de grup social, modelul societatii. Educatia domestica este o educatie speciala: ea mode leaza fiinta sociala asa cum o cere structura familiei. Evident, o astfel de educatie este insuficienta. Ea nu mai poate dezvolta in indivizi spiritul de disciplina din momentul in care, prin contractie, familia devine un grup a carui functionare e dependenta mai putin de norme si autoritate si mai mult de imprejurari particulare si persoane. Particularismul si afectivitatea defi nesc acum raporturile familiale. Or, regula morala este universala si imper sonala. Inculcarea ei presupune aplicare consecventa, neutralitate afectiva si autoritate a educatorului. Familia nu mai poate crea decit premisele fiintei sociale care trebuie sa devina copilul, trezind in el primul sentiment al autoritatii morale si spiritul regularitatii:
Este sigur, mai ales, ca, traind o viata domestica regulata, copilul va dobindi mai usor gustul regularitatii; mai general, daca el este crescut intr-o familie sanatoasa din punct de vedere moral, va participa prin contagiunea exemplului la aceasta sanatate morala. Totusi, chiar daca educatia domestica se constituie intr-o prima si excelenta pregatire a vietii morale ss.n., E.S.t, eficacitatea ei este foarte limitata, mai ales in ceea ce priveste spiritul de disciplina; caci ceea ce este esential aici, respectarea regulii, nu se poate dezvolta deloc in mediul familial. Familia este, astazi mai ales, un foarte mic grup de persoane care se cunosc de o maniera intima, care intra in contacte personale in toate impre jurarile; ca urmare, relatile lor nu sint supuse nici unei reglementari generale, impersonale, imuabile; ele au totdeauna, si in mod normal trebuie sa aiba, o oarecare libertate si comoditate care exclud determinarea rigida. Datoriile do mestice au ceva particular care nu poate fi fixat o data pentru totdeauna in precepte definite, aplicabile in acelasi fel in toate cazurile; ele sint susceptibile sa se plieze diversitatii caracterelor si circumstantelor: este o chestiune de tem peramente, de acomodari reciproce care favorizeaza afectiunea si obisnuinta.
Este un mediu care, prin caldura sa naturala, este apt in mod deosebit sa faca sa se nasca primele inclinatii altruiste, primele sentimente de solidaritate; dar morala practicata aici este mai ales afectiva. Ideea abstracta a datoriei joaca un rol mai mic decit simpatia, decit impulsurile spontane ale inimii. Membrii aces tei mici societati sint prea apropiati unii de ceilalti; datorita acestei proximitati morale, ei au un prea accentuat sentiment al nevoilor lor reciproce; sint prea constienti unii de ceilalti pentru a mai fi necesara, sau chiar utila, o reglementare sDurkheim, 1925, ed. 1934: 167-168t.
Educatia familiala nu poate dezvolta nici altruismul (atasamentul la sco puri colective). In primii ani de viata, data fiind lipsa de maturitate a con stiintei sale, copilul este orientat preponderent catre sine. Dimensiunile reduse si structura particulara a universului familial nu sint suficiente pentru depasirea acestui egoism infantil.
Atita timp cit copilul este mentinut in limitele strimte ale familiei sale, el nu reuseste sa-si dezvolte propria fizionomie morala. Familia se poate transforma in piedica in calea dezvoltarii autonomiei vointei, intrucit limi tarea experientei la viata domestica conduce la aservirea constiintei indi viduale fata de un grup particular 1, aservire absolut ilegitima 2.
Pentru a raspunde nevoii sociale, este necesara largirea universului copi lului, inlocuirea raporturilor familiale personalizate, incarcate de afectivitate, in care autoritatea este slaba, iar regularitatea se manifesta conjunctural, cu raporturile scolare impersonale si neutre, supuse regulii aplicate con secvent si in care autoritatea educatorului, ca organ al unei mari persoane morale societatea, se poate impune. Scoala este singura institutie capa bila sa educe spiritul de disciplina, atasamentul la scopurile colective si autonomia vointei care formeaza continutul moralei rationaliste ceruta de structura societatii moderne.
De altfel, contrar opiniei prea raspindite conform careia educatia morala ar rezulta cu precadere din actiunea familiei, consider ca rolul scolii in dezvoltarea morala a copilului poate si trebuie sa fie de cea mai mare importanta. Exista o intreaga parte a acestei culturi, cea mai elevata, care nu poate fi data altfel. Caci, daca familia poate sa trezeasca si sa consolideze bine si singura sentimentele domestice necesare moralei si chiar, mai general, pe cele care stau la baza celor mai simple relatii particulare, ea nu este constituita astfel incit sa poata forma copilul in vederea vietii sociale. Prin definitie, ca sa spunem asa, ea este un organ impropriu unei astfel de functii sDurkheim, 1925, ed. 1934: 23-24t.
Metoda istorica si comparativa pe care este construita analiza i-a oferit lui Durkheim posibilitatea de a evidentia mutatiile survenite in structura si functionalitatea familiei si a societatii. Aspectul care intereseaza in acest context vizeaza indeosebi modificarea pozitiei copilului: dintr-un bun al familiei sale de origine, el devine un bun national.
Durkheim observa continuitatea actiunii diferitelor grupuri (familie, stat, umanitate) asupra individului:
Familie, patrie, umanitate reprezinta faze diferite ale evolutiei noastre sociale si morale care sint pregatite unele de celelalte, astfel incit grupurile corespun zatoare se pot suprapune fara sa se excluda reciproc. Intrucit fiecare are rolul sau in mersul dezvoltarii istorice, ele se completeaza reciproc in prezent; fiecare are functia sa. Familia il incadreaza pe individ intr-o cu totul alta maniera decit patria si raspunde altor nevoi morale. Nu se pune, asadar, problema unei alegeri exclusive intre ele. Omul nu este complet din punct de vedere moral decit daca este supus acestei triple actiuni sDurkheim, 1925, ed. 1934: 84t.
O continuitate al carei principiu este dominatia normei generale si impersonale (sociale, nationale) asupra oricarei imprejurari particulare. In calitate de instanta a carei autoritate deriva din faptul ca actioneaza in numele societatii (statului), scoala poate si trebuie sa se impuna in fata grupului particular care este familia:
Dupa toate aparentele, scopurile domestice sint si trebuie sa fie subordonate celor nationale, deoarece patria este un grup social de un ordin mai inalt. Intrucit familia este mai aproape de individ, ea constituie un scop mai putin impersonal, in consecinta mai putin inalt. Cercul intereselor domestice este atit de restrins, incit el se confunda in mare parte cu cercul intereselor individuale. De altfel, in masura in care societatile progreseaza si se centralizeaza, viata generala a socie tatii, cea care este comuna tuturor membrilor sai si care isi are originea si scopul in grupul politic, cistiga teren in spiritele individuale, in timp ce ponderea si rolul familiei se diminueaza. s...t Centrul de gravitate al vietii morale, care se gasea altadata in familie, tinde din ce in ce mai mult sa se deplaseze. Familia devine un organ secundar al Statului sDurkheim, 1925, ed. 1934: 84-85t.
1.4. Educatia ca tema centrala a sociologiei
Ansamblul conceptual interiorizare-socializare-individualizare are meritul de a fi deplasat analiza educatiei de la o paradigma individualista, predo minant psihologica, la o paradigma sociologica. Educatia nu mai este defi nita in termenii unor transformari individuale, ci in termeni actionali:
Educatia este actiunea exercitata de generatiile adulte asupra celor ce nu sint coapte pentru viata sociala. Ea are ca obiect sa provoace si sa dezvolte la copil un numar oarecare de stari fizice, intelectuale si morale pe care le reclama de la el atit societatea politica in ansamblul ei, cit si mediul special caruia ii este cu deosebire destinat sDurkheim, 1922, trad. rom., 1980: 39t.
Procesul educativ este definit ca un proces bidimensional: el presupune individualizare, dezvoltare a personalitatii intr-un spatiu al posibilitatilor individuale (incluzind aici si premisele naturale), pe o traiectorie relativ independenta de conditiile sociale, diferita de traiectoriile altor membrii ai grupului; el se defineste, insa, in primul rind ca socializare, respectiv evolutie intr-un spatiu al posibilitatilor create de apartenenta la grupuri so ciale determinate. Dimensiunea sociala si dimensiunea individuala a fiintei umane nu pot fi separate decit la nivelul analizei abstracte, dar sociologia ca stiinta are ca obiect individul in calitate de reprezentant al tipului normal, (generic, mediu) de personalitate, fiind, de aceea, interesata de aspectele sociale, dobindite ca urmare a interiorizarii constringerilor exte rioare, ale personalitatii, cu alte cuvinte de procesul de socializare.
Durkheim distinge intre educatie constienta si educatie spontana. Crite riul principal al acestei distinctii vizeaza mai ales nivelul de constientizare si organizare: actiunea exercitata de generatiile adulte asupra celor tinere poate fi constienta, metodica; in practica reala, ea se exercita, insa, de multe ori spontan, dincolo de orice proiect ori anticipare a consecintelor, identificindu-se cu insasi experienta cotidiana a copilului.
Totusi, sub ambele aspecte, acceptiunea restrinsa este privilegiata: educatia consta in socializarea metodica ss.n., E.S.t a generatiei tinere sDurkheim, 1922, trad. rom., 1980: 39t.
*
Definitia durkheimiana opune un activism societal, impersonal, unei cvasi-absolute pasivitati individuale: educatia este un fapt social constrin gator si exterior atit in raport cu educatul, cit si in raport cu educatorul.
Imaginea copilului-educat pe care aceasta conceptie ne-o propune este, pen tru a utiliza sugestiva formula a lui Padioleau s1986t, cea a unui homo sociologicus burete, ignorant, incapabil de discernamint, un fel de tabula rasa, dar tocmai pentru aceasta absolut receptiv la ceea ce i se ofera. Pe de alta parte, pozitia adultului-educator se datoreaza exclusiv faptului ca el a fost, intr-o etapa anterioara, obiect al socializarii, devenind, in acest fel, reprezentantul societatii care il investeste cu dreptul si responsabilitatea de a transmite un sistem cultural determinat, de a asigura transferul acestui sistem din constiinta colectiva in constiintele individuale 1; activismul sau nu depaseste limitele transmiterii unui mesaj pe care el insusi il primeste in forma finita, sau, pentru a ramine in domeniul metaforelor, pe cele ale competentelor unui factor postal. In acelasi timp, inteleasa ca transmitere unidirectionala dinspre adult (societate) catre copil, educatia nu depaseste, in biografia unui individ, virsta copilariei: s-ar parea ca tocmai ignoranta si lipsa de discernamint infantile constituie conditiile sine qua non ale edu cabilitatii; odata depasita aceasta stare de gratie , educatia nu mai este necesara, dar, probabil, nici posibila. In sfirsit, se porneste de la un prin cipiu al disocierii, pentru a se afirma o identitate asimetrica, prin inclu ziune, intre individ si societate.
Avind o origine colectiva, formele superioare ale activitatii umane au si un scop de aceeasi natura. Derivind din societate, tot fata de ea se raporteaza, sau sint, mai degraba, societatea insasi incarnata si individualizata in fiecare dintre noi ss.n., E.S.t sDurkheim, 1897, trad. rom., 1993: 166t;
Conceptia lui Durkheim este marcata de o contradictie interna: in analiza proceselor de socializare (ca, de altfel, in toate analizele sale concrete, cu exceptia analizei formelor elementare ale vietii religioase) ipoteza constructivista pe care teoria faptului social o contine nu este (sau este prea putin) valorificata.
*
Dincolo de aceste limite, ceea ce intereseaza in contextul de fata este faptul ca definirea educatiei ca interiorizare-individualizare-socializare-uma nizare, respectiv ca liant intre societate si individ, o plaseaza pe aceasta nu la periferia preocuparilor sociologiei, ci in centrul lor. Din punct de vedere teoretico-epistemologic, ansamblul conceptual amintit constituie nucleul dur nu numai al conceptiei asociate riguros numelui lui É. Durkheim, ci al tuturor celor care graviteaza pe orbita acesteia si care poarta, indiferent de varianta, eticheta generala de sociologism si/sau functionalism. El per mite intelegerea identitatii faptului social si faptului individual, permitind, in acelasi timp, o constructie coerenta a obiectului sociologiei (ca stiinta a faptului social).
1.5. Sociologia educatiei ca fundament al stiintelor educatiei
Pe aceasta baza este posibila reconsiderarea raportului dintre sociologie, pedagogie si psihologie. Daca educatia este esentialmente un fapt social, sociologiei ii revine rolul de vioara intiia in determinarea scopurilor; in plus, desi alegerea mijloacelor tine mai ales de competenta psihologiei, sociologia este implicata si in acest demers, deoarece natura sociala a scopu rilor determina caracterul social al mijloacelor. In calitate de teorie prac tica, situata undeva pe un continuum stiinta-arta, pedagogia trebuie sa faca din sociologie principalul sau suport sDurkheim, 1922t.