1.1. ORGANIZAREA PERCEPTIVA x3y7ys
( PRINCIPIILE GESTALTISTE)

Perceptia gestaltului ( in germana “gestalt” inseamna “forma”, sau “intreg”) este numele dat diverselor fenomene si principii teoretice asociate cu scoala psihologiei gestaltiste. Contributiile cele mai importante ale acestei scoli sunt in domeniul organizarii perceptive: despre natura relatiilor dintre componentele unei figuri si intreg, si cum sunt acestea determinate. Inaintea gestaltistilor, teoriile perceptive au fost dominate de scoala structuralista care spunea ca perceptiile complexe sunt construite din atomii senzatiilor elementare si sunt unificate prin asociatii impuse de contiguitatea spatiala si temporala. Teoriile gestaltiste au respins aceste asumptii, sprijinind ideea ca perceptia are un caracter holistic si este organizata prin interactiunile dintre structura stimulului si procesele de la nivelul creierului.
In 1923 Wertheimer a pus problema organizarii perceptive in termeni privind modalitatea in care oamenii reusesc sa perceapa scene ce cuprind suprafete, parti, si obiecte intregi aranjate intr-un mod coerent in spatiu, si nu intr-unul haotic. El a incercat sa raspunda la aceasta intrebare indentificand factorii care cauzeaza perceperea unor elemente simple ca grupuri organizate. Acesti factori sunt numiti legi sau principii de grupare, si cativa sunt prezentati in figura: principiul proximitatii, similaritatii culorii si formei, bunei continuari, inchiderii si deplasarii comune. Mai recent, au fost identificate si alte principii precum regiunea comuna si conexiunea elementelor (Palmer, 1999). In fiecare caz, elemente ce au o puternica relatie in termenii proprietatii specificate (cei ce sunt mai apropiati, mai similar colorati) tind fie grupati impreuna.
Un alt fenomen important al perceptiei studiat de scoala gestaltista este delimitarea figurii de fond. Trasatura esentiala in delimitarea figurii de fond este aceea ca marginile unui obiect sunt percepute ca apartinand regiunii obiectului. Ca rezultat, ele apar asemeni obiectului, au aceeasi forma, si par mai aproape de privitor, in timp ce fondul pe care este desenat obiectul apare ca fiind mai in spate, mai departat. Psihologii gestaltisti au identificat cativa factori ce guverneaza delimitarea figurii de fond: marimea, contrastul, convexitatea, simetria si vecinatatea.
Curentul gestaltist a propus cateva fenomene care ar explica organizarea perceptiva. Completarea amodala se refera la perceptia unor figuri partial vizibile ca fiind complete in spatele obiectului care le ocluzeaza. Contururile iluzorii se refera la perceptia unei figuri definita de margini care nu sunt prezente in mod fizic in imagine Desi aceste exemple nu prezinta in mod exhaustiv contributiile psihologiei gestaltiste in domeniul perceptiei, ele sunt reprezentative pentru fenomenele pe care acestia le-au studiat. Scoala gestaltista a investigat de asemenea, organizarea perceptiva a sunetelor.

Studii recente privind dezvoltarea perceptiva au demonstrat ca, contrar teoriilor gestaltiste nativiste, cele mai multe principii ale organizarii nu sunt prezente la nastere, ci se dezvolta in momente diferite in primul an de viata. De exemplu, in cazul “patratului lui Kanisza” in care are loc o integrare a doua trasaturi -; forma si culoarea -; pentru a percepe in mod iluzoriu marginile patratului, aceasta integrare se realizeaza in jurul varstei de 7 luni, ca rezultat al unor oscilatii neuronale din banda gama (40hz) aparute in cortexul inferotemporal ( ariile 20, 21, 22 si 37 -; vezi anexa de la sfarsitul cursului) (Csibra si colab., 2000).

Psihologii gestaltisti au sustinut in mod repetat ca fenomenul organizarii perceptive suporta holismul, doctrina ce spune ca intregul este perceput diferit de suma partilor sale componente. Ei au incercat sa explice aceste efecte holistice in termenii principiului lui Pragnanz ( sau principiul minimului necesar). Conform acestui principiu in sistemul nostru perceptiv este preferata organizarea cea mai simpla, aceasta fiind varianta cea mai compatibila cu constrangerile impuse de imaginea retinala. Din pacate, gestaltistii nu au furnizat o definitie adecvata privind potrivirea, simplitatea sau regularitatea, astfel incat principiile enuntate de ei nu pot fi testate intr-o maniera riguroasa. Teorii ulterioare au incercat sa probeze aceste concepte cu analize riguroase, sugerand ca perceptia corespunde unui continut informational scazut, economiei de reprezentari simbolice, si/sau distantei minime de transformare. Teoreticienii non-gestaltisti au afirmat ca sistemul perceptiv are o preferinta pentru interpretarea cea mai probabila si nu cea mai simpla. Dificultatea in a discrimina intre cele doua alternative provine din aceea ca, de regula, interpretarea cea mai probabila este si cea mai simpla (Palmer, 1999).

1.2. PERCEPTIA FORMEI

Forma reprezinta un aspect al unui stimul vizual ce se presupune ca ramane invariabil indiferent de modificarile in marime, pozitie sau orientare. De exemplu, stimulii vizuali bidimensionali au aceeasi forma daca are loc o transformare la scala spatiala (magnificare) sau o rotatie in plan. In mod similar, obiectele tridimensionale isi pastreaza forma daca are loc o modificare de volum sau o rotatie in spatiu.

Daca privim figura (a) desi imaginea sa este bidimensionala, noi o percepem ca una tridimensionala ( un cub). Se pare ca forma unui obiect bidimensional ne face sa-l percepem ca tridimensional, desi nu se cunosc mecanismele acestui fenomen.
Perceptia unei forme poate apare dupa ce a avut loc o grupare perceptiva..
Perceptia unei forme este influentata de procesari descendente. Atunci cand un stimul este pasibil de interpretari multiple, perceptia formei sale se schimba fara a avea loc o modificare in forma fizica a stimulului.
Putem percepe forme ale unor figuri nefamiliare ce nu au nici o semnificatie. Astfel putem discrimina intre doua forme desi nu avem nici o reprezentare pentru ele in memorie.
Putem percepe diferente foarte mici intre forme.
Perceptia unei forme are loc chiar in absenta unei informatii complete despre stimul.
Putem chiar percepe forma unor obiecte complet invizibile!
Forma unui obiect poate fi perceputa diferit daca obiectul isi schimba orientarea.
De cele mai multe ori, o forma este asociata cu aranjamentul spatial al contururilor sale. Astfel, perceptia formei depinde partial de procesele de extragere a trasaturilor componente ce encodeaza marginile sale si trasaturile sale elementare in imaginea de pe retina, si partial de procesele ce grupeaza elementele in unitati cu sens. In acest ultim caz, noi percepem atat forma elementelor individuale ca si forma globala a elementelor grupate (Seculer si Bennett, 1999). In ciuda stransei conexiuni dintre contur si forma, prezentarea simultana a contururilor nu este nici necesara nici suficienta pentru a percepe forma. Nu este necesara pentru ca forma este perceputa chiar si atunci cand sunt prezentate doar parti izolate ale conturului. Prezentarea simultana a contururilor nu este suficienta pentru a percepe forma deoarece observatorul nu exploreaza tot campul vizual. Desi unele atribute ale unui obiect la care nu suntem atenti pot fi percepute ( precum prezenta sa, locatia si culoarea) este necesara atentia pentru a percepe pe de-antregul stimulul. Alte procese descendente de asemenea afecteaza perceptia unei forme, conturul ramane constant, dar forma perceputa depinde de interpretarea figurii. In unele cazuri, atentia alocata unei trasaturi particulare poate interveni decisiv in perceptia unei figuri ambigue (Seculer si Bennett, 1999).
Desi strans relationat cu procesarea perceptiva secundara, cum este recunoasterea obiectului, perceptia formei este categorizata ca un aspect al perceptiei mijlocii, deoarece perceptia formei nu necesita recunoastere: putem percepe stimuli noi ce nu au nici o semnificatie, sau putem recunoaste obiecte pe baza unor proprietati ale suprafetei acestora, cum ar fi textura sau culoarea. Fara indoiala, forma ne furnizeaza informatii importante despre identitatea unui obiect, ca si informatii care sunt esentiale pentru a manipula obiectele si a le determina proprietatile functionale ( de exemplu: “pot sta pe acest obiect?”). Astfel, nu este deloc surprinzator ca mecanismele vizuale codeaza informatia rapid si precis. De exemplu, timpul de raspuns necesar pentru a denumi un obiect familiar, sau de a determina daca doua poligoane au aceeasi forma, este de aprox. o secunda. Desi acest timp de raspuns este scurt, este chiar o supraestimare a timpului necesar pentru a percepe o forma. S-a demonstrat ca subiectii pot identifica litere sau obiecte familiare cand sunt expuse doar 50 ms ( Sekuler si Bennett, 1999).
Exista date substantiale care arata ca perceptia formelor nu este o constanta, atunci cand se modifica dimensiunile sau rotatia. De exemplu, este mai dificila recunoasterea formei unui obiect familiar atunci cand este prezentat in dimensiuni si unghiuri neobisnuite. Mai mult decat atat, necesita mai mult timp sa determinam daca doua obiecte au aceeasi forma daca difera in dimensiuni si orientare. Aceste efecte ale marimii si orientarii spatiale asupra perceptiei formei au implicatii importante in teoriile privind recunoasterea obiectelor. Mai exact, ele au ridicat intrebarea daca un obiect este recunoscut prin compararea sa cu multiple reprezentari ale sale din memoria de lunga durata, si nu cu o singura reprezentare (Sekuler si Bennett, 1999).

In ce priveste mecanismele fiziologice ce stau la baza perceptiei formei, au fost localizati neuroni din zona inferotemporala ( vezi ariile mentionate in subcapitolul anterior) ce raspund preferential pentru unele forme, chiar cand aceste forme nu au fost identificate cu ale unor obiecte familiare. In timp ce cortexul vizual primar codeaza initial trasaturi bazale precum orientarea, marimea si culoarea, zona inferotemporala codeaza trasaturi mai complexe precum forme particulare, sau combinatii de forme si culori. Neuronii din zona inferotemporala prezinta aceeasi selectivitate privind forma, indiferent de gradul de iluminare, textura sau miscarea formei respective, marimea sau pozitia formei, prezenta sau absenta unor contururi care se suprapun. Aceste descoperiri recente sugereaza ca zona inferotemporala joaca un rol important in constanta formei si in recunoastere, dar alte zone corticale pot fi implicate in folosirea formei pentru a manipula mental obiectele ( Sekuler si Bennett, 1999).