r5b13bo

Interactiunea umana este o categorie fundamentala a psihologiei sociale, iar comunicarea interumana trebuie interpretata ca o expresie particulara a interactiunii sociale.
Interactiunea umana a fost definita ca un proces de dependenta activa, reciproca si fundamentala intre indivizi, membri ai unui grup social prin care actele unuia se rasfrang asupra comportamentului celuilalt. Fiecare partener controleaza (si chiar manipuleaza) o anumita parte a activitatii celuilalt. Altfel spus, interactiunea trebuie inteleasa ca influentarea unei persoane de catre activitatea alteia.
Intreaga activitate umana se desfasoara intr-un mediu social si astfel este usor de inteles cum se ajunge ca o persoana sa ia drept “obiect” al cunoasterii si actiunilor ei alta persoana, care-i devine partener si interlocutor. Intre aceste persoane se creeaza o suita de comportamente, ale caror secvente se intercaleaza, se suprapun si se interconditioneaza, ajungandu-se la o unitate diadica.
Diada a fost definita ca un cuplu interpersonal. Este acceptata ideea ca forma fundamentala a relatiei intre doua persoane este alcatuita structural din atitudinile partenerilor de interactiune. Diada este cel mai tipic exemplu de interactiune in doi, cu efecte reciproc pozitive, partenerii manifestand sentimente de afectiune reciproca. Diada are o structura bivalenta, dinamica. Influentandu-se reciproc partenerii isi ajusteaza comportamentele adaptandu-se, percep efectele pe care le exercita asupra celuilalt, considerandu-se implicati in aceasta relatie. Interactiunea este totdeauna mutuala, actiunii unui participant urmandu-i totdeauna un raspuns.
Interactiunea interpersonala este un cadru limitat al interactiunii de grup (in care pot fi incluse interactiunile din cadrul familiei). Toate aceste categorii reprezinta de fapt subdiviziuni ale comunicarii, care constituie obiect de studiu pentru psihologia sociala.

Comunicarea este un proces fundamental si indispensabil constituirii unui grup social.
Sunt acceptate numeroase definitii pentru comunicarea interumana, cea mai comuna o considera ca pe un schimb de informatii intre doi parteneri. Alte definitii sunt mai restrictive si admit termenul de comunicare numai pentru acea interactiune sociala realizata prin intermediul simbolurilor. Se exclude astfel comunicarea spontana care are la baza mecanisme biologice innascute. Toti cercetatorii admit termenul de comunicare daca in urma acestei interactiuni psihosociale se constata o modificare in comportamentul partenerilor.
Comunicarea interumana are doua aspecte, care se intrepatrund reciproc, si anume comunicarea sociala, care este invatata in cursul interactiunilor sociale si foloseste simbolurile, si comunicarea spontana, care este innascuta. biologic determinata si utilizeaza semnele ca mijloc de comunicare.
In acceptia psihosociologiei, comunicarea sociala are semnificatia unui sistem fundamental de schimb de informatii. Imprumutand terminologia tehnica din teoria comunicatiei (tehnica electronica), comunicarea presupune emiterea, transmisia si receptia informatiei. In aceasta forma, comunicarea ar putea fi insa confundata cu transmiterea informatiei. Transferul informatiei se transforma in comunicare doar atunci cand mesajul este inteles de receptor si urmeaza un raspuns adecvat. Transferul informatiei este o conditie necesara, dar nu suficienta pentru actul comunicarii. Intelegerea mesajului este la fel de importanta ca si transmiterea lui.
Specific comunicarii interumane este capacitatea receptorului de a interpreta informatia si de a formula un raspuns adecvat. Comunicarea este o functie globala, investind cu roluri egale atat emitatorul (sender), cat si receptorul (receiver). Intre cei doi participanti la interactiune exista relatii de interdependenta si corelatie, nemaiputand fi evaluati separat. Este clar ca in comunicarea interumana sunt presupuse cel putin doua persoane.
Pentru ca sistemul comunicarii sa functioneze, ambii parteneri devin succesiv expeditori si destinatari. Cel putin unul dintre ei detine o participare legata de un scop in transmiterea mesajului. Acest scop introduce ideea de necesitate in comunicare, de participare constienta la comunicare. Pentru ca mesajul sa fie inteles, este necesar ca intre cei doi participanti sa existe o comunitate de limbaj si de interese. Existenta unui receptor pasiv scade rolul personajului-emitator in comunicare prin absenta feed-back-ului. Mesajele care constituie obiectul comunicarii pot fi corect codificate sau decodificate, numai daca ambii interlocutori stapanesc sistemul de simboluri folosit, comunicarea sociala fiind o comunicare simbolica.
In cursul comunicarii pot interveni o serie de factori si conditii diferite de continutul mesajului si intentia celui care comunica, care modifica sensul sau semnificatia mesajului comunicat. Co-participarea, examinarea rapida a contextului de catre ambii participanti devine necesara. Spre deosebire de simplul transfer de informatii, comunicarea presupune o schimbare a starii receptorului si emitatorului, in functie de continutul mesajului si contextul in care are loc comunicarea interumana. Finalitatea actului comunicarii este asigurata de feed-back, fluxul de informatii care se transmite de la receptor la emitator (replica).
Orice comunicare interumana presupune urmatoarele componente. l. Emitatorul, persoana care initiaza si formuleaza mesajul, declansand actul comunicarii. Intentia de comunicare este justificata de motivatia transmiterii mesajului si este necesara de asemenea initiativa de a deschide o secventa de comunicare. Persoana care transmite mesajul (informatia) trebuie sa aiba atribute psihologice si fiziologice, pregatire (experienta) sociala, educationala si culturala, abilitatea de a comunica experienta personala, relatie personala si situationala cu receptorul. Persoana care se constituie in “emitator” codifica mesajul si opteaza pentru cea mai “potrivita” cale de transmitere. Ea trebuie sa tina cont de cunostintele partenerului (daca acesta poate impartasi acelasi limbaj de coduri), pentru a se poate face inteles.
2. Calea de transmitere. Optiunea este facuta de emitator. Acesta alege canalele de transmitere a informatiei care sunt lingvistice (limbaj verbal articulat) sau extralingvistice (nonverbale). In aceasta ultima varianta, mesajul se transforma in semne grafice, semne plastice, gesturi, mimica etc.
3. Destinatarul, persoana care primeste comunicarea, decodifica mesajul, il intelege interpretandu-l, tezaurizeaza noutatea informatiei (dupa o prealabila selectie a datelor) si formuleaza un raspuns adecvat. Ca si pentru emitator, destinatarul trebuie sa aiba atribute psihologice si fiziologice, sa fie in relatii personale cu emitatorul, sa posede o motivatie pentru primirea mesajului, sa inteleaga sistemul de coduri folosit (in comunicarea verbala, ambii parteneri trebuie sa inteleaga limba). In cazul in care este receptiv, el formuleaza replica, care de fapt este o noua comunicare adresata emitatorului, care din expeditor se transforma in destinatar. Aceste roluri interschimbabile ale celor doi parteneri constituie veritabila caracteristica a comunicarii interumane.
Se accepta ca exista factori care altereaza sau restrang procesul comunicarii, care ar putea fi interpretati ca paradigme inverse ale comunicarii (Maria Cornelia Birliba) sau “bariere ale comunicarii”. Obisnuit, acestea sunt bariere ale mijlocului de comunicare (lingvistice sau extralingvistice), dar pot tine de destinatar (bariere psihologice, constituite din obstacole aparute in perceptie, memorie, convingeri, sentimente) sau defecte de rezonanta (informatia nu corespunde nevoilor individului, care nu intra in consens cu emitatorul).
Bariera de limbaj este simplu de inteles. Neutilizand acelasi cod, destinatarul are dificultati sau se afla in imposibilitatea de a face decodificarea si de a receptiona mesajul. Bariera lingvistica apare atunci cand ambii parteneri nu cunosc aceeasi limba. In acest caz insa comunicarea nu poate avea loc. Acelasi lucru se intampla in arta. Limbajul sonor, plastic sau coloristic nu poate fi “gustat” de catre un public neavizat, care nu este “pregatit” pentru a recepta arta, care nu cunoaste semnificatia simbolurilor utilizate de artist.
Bariera de tezaur apare tot la nivelul receptorului. Este posibil ca cel care receptioneaza un mesaj lingvistic sa recunoasca cuvintele, combinatiile lor in fraze, dar nu sesizeaza sensul general sau sensul subtil al comunicarii. Aceasta deoarece pentru intelegerea unor mesaje comunicate este necesara preexistenta unui fond de cunostinte anterior tezaurizate. Acest tip de bariera a fost denumit bariera de tezaur (Maria Cornelia Birliba).
Cantitatea informatiei intra in discutie atunci cand se apreciaza valoarea unei comunicari. De fapt aceasta nu este sinonima cu volumul de informatii anumar de cuvinte raportate la unitatea de timp* *Cantitatea de informatie medie statistica este proportionala cu lungimea mesajului (R.V.L. Hartley, citat de V. Enatescu) etc.i, ci partea din mesaj care are semnificatie pentru receptor si la un nivel mai subtil, care este noutatea informatiei pentru cel care primeste comunicarea. Pentru a fi incluse in tezaurul de cunostinte a individului, acesta este obligat sa practice selectarea informatiilor. Detinerea unui nivel de cunostinte nu numai ca nu impiedica receptarea de noi informatii, dar chiar faciliteaza acest proces. Intelegerea noutatii este dezideratul functionalitatii tezaurului.
Comunicarea, ca proces complex, se constituie astfel in unul din elementele definitorii ale invatarii in general. Intre “a invata” si “a invata sa comunici” exista o relatie de complementaritate, comunicarea fiind un element definitoriu al invatarii sociale. Se poate vorbi de o relatie biunivoca intre comunicare si invatare si aceasta afirmatie verifica in comunicarea mama-copil.
In legatura cu aceasta trebuie sa reamintim ca intervine si notiunea gradului de intelegere a enuntului de catre receptor in conditiile in care cei doi parteneri se afla la nivele diferite de competenta, avand experiente anterioare si cunostinte foarte diferite. Pentru a se face inteles, emitatorul se adapteaza nivelului receptorului. Mama copilului dispune de motivatie suficienta pentru a intreprinde acest efort.
Una dintre cele mai surprinzatoare calitati ale comunicarii sociale, evidentiata doar in ultimele decenii, dar avand enorma importanta pentru medicina si psihologie, este demonstrarea rolului comunicarii interumane in psihogeneza si sanogeneza (pastrarea echilibrului psihic). S-a deschis astfel un capitol nou in medicina, cu beneficii pentru psihopediatrie si psihiatrie infantila, si anume intelegerea la un alt nivel a patologiei generate de tulburarea comunicarii sociale (patologia relationala).
In lumina acestor interpretari, schizofrenia este considerata o boala a comunicarii, nevroza este interpretata ca un deficit de comunicare, iar autismul infantil este tipul de psihopatie in care se noteaza absenta intentiei de comunicare. Agresivitatea privirii copiilor cu autism semnifica frica lor de eventualitatea unui contact social.
Comunicarea sociala este o comunicare simbolica. Sediul comunicarii simbolice se afla la nivelul emisferei cerebrale stangi. S-a demonstrat ca bolnavii cu deficit neurologic la acest nivel nu au numai afazie (pierderea capacitatii de exprimare si intelegere a limbajului verbal sau scris), ci si o incapacitate de receptare a intregii comunicari simbolice (de exemplu, nerecunoasterea semnificatiei pantomimei, ca tip de comunicare simbolica, neverbala).
Comunicarea interumana este de doua tipuri, verbala si extraverbala. Fiecare varianta va fi prezentata sintetic.