Tehnicile de interventie psihoterapeutica vor fi prezentate in cadrul orientarii din care fac parte. Exista in practica psihoterapeutica un eclectism la nivel de tehnici (putem folosi tehnici diverse); acelasi eclectism nu este insa incurajat la nivel teoretic unde se accepta acele teorii care au o sustinere experimentala. Asadar tendinta este de a utiliza o varietate de tehnici conceptualizate insa in cadrul teoretic oferit de teoriile invatarii (orientarea cognitiv-comportamentala). h7v7vt
Tehnicile care urmeaza a fi prezentate pot fi utilizate individual sau in grup. Utilizare lor in grup nu angajeaza modificari semnificative. Modificarile intervin mai ales in organizarea grupului.

Construirea unui grup terapeutic in principiu (exista mai multe variante) presupune urmatoarele (grup in terapia cognitiv-comportamentala):
(a) subiectul trebuie sa beneficieze de pe urma grupului si grupul de pe urma subiectului;
(b) nu se introduc in grup subiecti extrem de agresivi deoarece aceasta afecteaza dinamica grupului; pentru subiectii agresivi se organizeaza grupuri speciale;
(c) numarul membrilor grupului este intre 6-8 membri; un numar prea mare de subiecti pot afecta negativ dinamica grupului;
(d) pot fi inclusi subiecti cu diverse probleme respectandu-se doar grupele mari de varsta (copii, adolescenti, adulti).
Sedintele de grup au loc de aproximativ doua ori pe saptamana. O atentie speciala se acorda sedintelor initiale de constructie a grupului. Exercitiile de incalzire si de familiarizare a subiectilor in grup sunt foarte importante.
Exemplu: Tehnica scaunului. Pentru a facilita discutiile subiectul se prezinta ca si cum ar fi o alta persoana care sta langa el pe un scaun; se descrie la persoana a doua.
De asemenea, terapeutul trebuie sa fie atent ca sa stimuleze toti membri grupului: incurajeaza pe cei tacuti, “struneste” pe cei prea vorbareti si intruzivi etc. Numarul mediu de sedinte de grup este de 25.

Mecanismele interventiei
Psihoterapia de grup, spre deosebire de cea individuala, actioneaza prin alte mecanisme. Daca in psihoterapia individuala factorii principali ai reusitei sunt: o relatie terapeutica eficienta, un diagnostic si o conceptualizare clinica corecte si tehnici eficace de interventie in psihoterapia de grup factorii reusitei sunt:
(a) accesul la un numar mai mare de informatie terapeutica;
(b) instalarea sperantei; vazand ca unii membri ai grupului au reusit subiectul intelege ca si el poate reusi;
(c) invatarea prin modelare si imitatie;
(d) suportul social al grupului;
(e) universalitatea; problema pe care o are nu il vizeaza doar pe el ci apare si la alti subiecti.

Adesea o combinatie intre psihoterapia individuala si de grup este extrem de eficace. Oricum, psihoterapia individuala este indicata in cazuri mai severe iar psihoterapia de grup in cazuri mai putin severe adesea cu rol educativ si profilactic (dificultati de relationare interpersonala, lipsa asertivitatii etc.). Ca regula generala, inainte de psihoterapia de grup este indicata o psihoterapie individuala. Tot in acest context trebuie mentionat faptul ca unii autori fac distinctie intre psihoterapia de grup si psihoterapia in grup. Psihoterapia in grup este focalizata pe individ si problemele lui care beneficiaza de cadrul grupului terapeutic (un subiect anxios intr-un grup terapeutic). Psihoterapia de grup care ca obiect grupul ca intreg si nu atat individul (ex. terapia de cuplu, terapia de familie etc.).
Orientarea cognitiv-comportamentala si umanist-experientiala si-au dezvoltat tehnici care functioneaza bine atat la nivel individual cat si la nivel de grup. In schimb orientarea dinamic-psihanalitica este mai mult focalizata pe psihoterapia individuala.

Tipuri de grupuri
Grupurile de orientare cognitiv-comportamentala
• grupul de training
• grupul terapeutic
• grupul maraton (varianta a grupului terapeutic)
Grupurile de orientare umanist-experientiala
• grupul de psihodrama
• grupul de training (accent pe interactiuni sociale)
• encounters groups (dezvoltare a T-grupului, cu accent pe aspectele personale -;autocunoastere)
• grupuri maraton
Grupurile de orientare psihanalitica

? Cuvinte cheie: psihoterapie in grup, psihoterapie de grup.

3.1. Tehnici dinamic-psihanalitice; individuale si de grup

Tehnicile dinamic-psihanalitice au ca scop constientizarea unor continuturi informationale inconstiente, considerate raspunzatoare de manifestarile psihopatologice si psihosomatice. Constientizarea acestor manifestari si modificarea semnificatiei lor duce la remiterea simptomatologiei.

Tehnica interpretarii viselor
Tehnica se aplica in cazul in care un vis repetitiv anxietizeaza pacientul sau in cazul in care se urmareste obtinerea de informatii suplimentare (daca pacientul declara ca nu ii vine nimic in minte prin asociatii libere de la teme discutate in terapie se trece la analiza viselor pe care acesta le are) pentru a construi o interpretare dinamica.

Exista mai multe tipuri de vise:
1. Vise infantile
- motivele frustrate pe parcursul zilei apar in vis (activitati din timpul zilei)
2. Vise simbolice (logice si ilogice)
- logice - actiune cu o anumita structura
- ilogice -; actiune nestructurata
3. Vise de angoasa
- exprimarea unor pulsiuni bazale sexuale si agresive
Obiectul interpretarii terapeutice il fac visele simbolice si de angoasa.

Tehnica interpretarii viselor angajeaza urmatorul algoritm:
(1). Pacientul este pus sa-si povesteasca visul. Terapeutul noteaza temele visului, evenimentele in ordinea prezentata de pacient. De asemenea este atent la emotiile experientiate de pacient in cursul povestirii si legatura lor cu temele expuse, relatiile spatiale care pot semnifica relatii interpersonale
(2). Pornind de la evenimentele relatate (continutul manifest), pacientul este rugat sa faca asociatii libere adunandu-se treptat un volum mare de informatii (continut latent)
(3). Pe baza materialului obtinut, terapeutul ofera o interpretare a visului si/sau a repetarii sale ce pune in legatura in fapt continutul manifest cu continutul latent.
Eficienta tehnici depinde nu de valoarea de adevar a interpretarii, ci de plauzibilitatea si gradul acceptarii ei de catre pacient. Altfel spus, un vis care se repeta anxientizand pacientul este incomprehensibil. Aceasta incoprehensibilitate, impredictibilitate si sentimentul lipsei de control pe care il experientiaza subiectul in raport cu aparitia si semnificatia visului, genereaza anxietate anticipativa, care in fapt mentine si perpetueaza visul respectiv in diverse variante. Invingerea anxietatii anticipative si in consecinta reducerea frecventei repetarii visului se face prin oferirea unui mit terapeutic, in forma interpretarii visului. Sigur, in unele cazuri, interpretarea poate fi adevarata dar nu acest lucru este important in terapie, ci caracterul de coerenta si predictibilitate pe care aceasta il da pacientului.

Tehnica asociatiilor libere
Pacientului i se cere sa spuna tot ce ii vine in minte atunci cand terapeutul va pronunta numele temei de interes. Se precizeaza ca este necesar ca pacientul sa spuna totul fie ca este logic fie ca nu este logic, orice ii vine in minte. Tema o stabileste terapeutul in functie de domeniul in care doreste sa afle mai multe informatii pe care el le considera relevante pentru simptomatologie (ex. relatia cu mama).

Pentru tehnicile de constructie a relatiei transferentiale, tehnici dinamice de scurta durata si tehnica interpretarii, vezi cursul de psihologie clinica sau 2.2 din prezentul curs.

? Cuvinte cheie: continuturi informationale inconstiente, asociatii libere, interpretarea viselor.

3.2. Tehnici umanist-experientiale; individuale si de grup

Tehnicile umanist-experientiale urmaresc asigurarea unui cadru psihoterapeutic facilitator si suportiv in care pacientul isi poate gasi spontaneitatea si libertatea facilitand astfel dezvoltarea personala, capacitatea de a-si rezolva problemele cu impact favorabil asupra remiterii psihopatologiei.
Vezi tehnicile de constructie a relatiei psihoterapeutice caracterizata prin empatie, acceptare neconditionata si congruenta (cursul de psihologie clinica) si tehnicile de psihodrama (seminarul de psihologie clinica).

Tehnica jocului de rol in conditii ecologice
In acest caz se realizeaza un contract cu pacientul in care se precizeaza ca acesta timp de o saptamana trebuie sa se comporte conform unui rol prescris de terapeut. Terapeutul va prescrie un rol pentru pacient care este opus modului sau cotidian de a se comporta. Acest lucru are doua consecinte pozitive pentru demersul terapeutic. In primul rand, va apare o disonanta cognitiva intre comportamentul nou si credintele anterioare ale subiectului. Or, noi stim din cercetarile de psihologie sociala (Festinger, 1957) ca in acest caz de disonanta nefortata normele se schimba pentru a fi congruente cu comportamentul. Se modifica astfel cognitiile dezadaptative ale pacientului; modificarea este insa indirecta terapeutul ajutandu-l pe pacient sa inteleaga ca exista posibilitati de solutionare eficienta a problemelor sale. In al doilea rand, pacientul are posibilitatea de a se decentra de pe sistemul sau anterior de relationare cu mediul si de a experientia alte modalitati de relationare. Conteaza foarte mult ca terapeutul sa creeze un scenariu realist, adaptativ, incompatibil cu cel vechi pe care pacientul sa-l accepte si sa-l implementeze experimental in viata cotidiana.

? Cuvinte cheie: cadru psihoterapeutic facilitator, jocul de rol .

3.3. Tehnici cognitiv-comportamentale; individuale si de grup

Tehnicile cognitiv-comportamentale urmaresc modificarea cognitiilor si comportamentelor care sustin simptomatologia subiectului. Tot in aceasta categorie sunt incluse tehnicile de relaxare, de control al comportamentului respondent (invatat prin conditionare clasica) si de control al respiratiei.

A. Tehnicile de interventie la nivel cognitiv se clasifica in trei categorii:
(1) tehnici de restructurare cognitiva. Ele vizeaza modificarea cognitiilor dezadaptative. Altfel spus, problema psihologica generatoare de distres rezida in modul eronat in care subiectul interpreteaza situatiile din realitate, interpretare care intra in discrepanta cu asteptarile si dorintele subiectului. Tehnicile de restructurare cognitiva modifica modul in care subiectul interpreteaza realitatea reducand discrepanta cognitiva si in consecinta distresul.
(2) tehnica rezolvarii de probleme si antrenamentul asertiv. Ele urmaresc modificarea situatiilor generatoare de discrepanta cognitiva din realitatea externa (ex. relatiile interpersonale). In acest caz problema psihologica sau discrepanta cognitiva rezida in faptul ca subiectul nu are abilitatile necesare rezolvarii unor situatii din realitate pentru a le adapta expectantelor si necesitatilor lui, aceasta generand o discrepanta cognitiva intre ce asteapta subiectul si ce se intampla in realitate. Tehnica rezolvarii de probleme si antrenamentul asertiv invata subiectul cum sa controleze situatiile din realitate, eliminand discrepanta cognitiva si distresul asociat acesteia.
(3) tehnica inocularii stresului (SIT-stress innoculation training). Ea vizeaza modificarea mecanismelor de coping dezadaptativ emotional. In acest caz, cauza situatiei de distres nu poate fi eliminata, dar subiectul poate fi invatat cum sa se adapteze situatiei respective diminuand sau chiar eliminand stare neplacuta de distres. Aceasta se realizeaza prin eliminarea mecanismelor de coping dezadaptative ce amplifica si mentin starea de distres si asimilarea unor mecanisme de coping adaptative ce reduc distresul. In modificarea mecanismelor de coping utilizam, pe langa tehnici specific si tehnicile de restructurare cognitiva, rezolvarea de probleme si antrenamentul asertiv, dar intr-un context diferit. Astfel, tehnica restructurarii cognitive vizeaza, in acest caz, nu modul in care subiectul percepe realitatea externa ci modul eronat in care isi percepe starea de distres nemodificabila. Tehnica rezolvarii de probleme si antrenamentul asertiv vizeaza nu modul de control al situatiilor din realitatea externa ci modul de control si gestionare ale starii de distres.

B. Interventia la nivel comportamental este ghidata de doua legi importante.

Regula 1 precizeaza ca orice comportament este determinat de antecedente (1. stimuli externi; 2. stimuli interni- modificari fiziologice, subiective; 3. prelucrari informationale) si este mentinut de consecintele sale (1. intariri pozitive; 2. intariri negative; 3.pedepse). Pentru a modifica un comportament, trebuie facute modificari la nivelul antecedentelor si consecintelor acelui comportament. Altfel spus, orice comportament este determinat de procesari informationale amorsate de stimuli externi sau interni si este mentinut de consecintele sale.
Regula 2 precizeaza ca accelerarea sau decelerarea unui comportament este natural si automat insotita de decelerarea respectiv accelerarea comportamentului opus (A*). In terapie insa de multe ori urmarim o decelerare a unui comportament dezadaptativ (A) insotita de accelerarea unui comportament adaptativ (B). Comportamentul adaptativ B trebuie sa aiba urmatoarele caracteristici (Catania si Brigham, 1987):
• sa fie incompatibil cu comportamentul dezadaptativ A
• sa aduca aceleasi beneficii cu comportamentul dezadaptativ A
• sa fie adaptativ
Se observa ca daca am ramane doar la tendinta naturala de a accelera A* in loc de B, nu am respecta cu certitudine decat prima conditie a unei schimbari eficace de comportament (sa fie incompatibil cu A) ceea ce face ca interventia terapeutica sa nu-si aiba rostul.
Exemplu.
(1). comportamentul A: fumeaza
Acest comportament are urmatoarele beneficii: elimina anxietatea si stresul, atrage atentia si stima celorlalti, etc.
(2). comportamentul A*: nu fumeaza
Acest comportament este incompatibil cu A, este adaptativ, dar nu are aceleasi beneficii ca A (ex. nu ii reduce anxietatea).
(3). comportamentul B: face sport, alearga
Acest comportament este incompatibil cu A (este greu sa alergi si sa fumezi in acelasi timp), este adaptativ, are aceleasi beneficii ca si A (reduce stresul si anxietatea, atrage atentia si stima celorlalti).

C. Tehnicile de relaxare induc modificari la nivel biologic prin modificarea balantei neurovegetative in sensul echilibrarii acesteia si scaderii dominantei sistemului nervos vegetativ simpatic. Acest fapt este benefic in sensul ca reduce parametrii psihofiziologici ai stresului si anxietatii cu impact pozitiv asupra tratamentului tulburarilor psihosomatice si recuperarii dupa stres si anxietate (Catania si Brigham, 1987).
Cele mai utilizate tehnici de relaxare sunt:
• trainingul (antrenamentul) autogen
• relaxarea progresiva Jacobson
• tehnica biofeedback
• hipnoza (vezi partea a doua a lucrarii)

1. Antrenamentul autogen
Starea autogena se obtine printr-un antrenament de cateva luni in cursul carora se efectueaza urmatoarele exercitii:
(1). exercitiul bazal prin care se obtine starea de relaxare;
• introducere (1-2 sedinte)
• exercitiul greutatii (2-3 sedinte)
• exercitiul caldurii (2-3 sedinte)
• exercitiul cardiac (2 sedinte)
• exercitiul respirator (1 sedinta)
• exercitiul plexului solar (1 sedinta)
• exercitiul racelii fruntii (2 sedinte)
(2). exercitiul prin care se induc modificari somatice;
(3). exercitiul prin care se induc modificari psihice;
(4). exercitiul meditatiei.
Vom prezenta in cele ce urmeaza una din variantele primului exercitiu in scopul obtinerii relaxarii.
Exercitiul bazal prin care se obtine starea de relaxare

Introducere: se prezinta tehnica, istoricul ei, aplicatiile acesteia, se alege pozitia confortabila (cele mai indicate: culcat pe spate sau intr-un fotoliu comod) apoi intr-o ambianta linistita se spune:
• acum te rog sa inchizi usor ochii si sa respiri adanc de 2-3 ori,
• incepi sa fii calm si relaxat,
• la inceput, incercand sa te relaxezi, s-ar putea sa-ti vina in minte mai multe ganduri decat erau inainte; lasa-le sa treaca, cum vin asa pleaca,
• o liniste placuta te cuprinde,
• esti tot mai calm si mai relaxat.
Exercitiul greutatii
Acum te concentrezi usor asupra mainii drepte (sau stangi in functie de bratul dominant - se incepe cu bratul dominant).
Mana dreapta incepe sa devina mai grea.
Mana dreapta este mai grea.
O greutate placuta cuprinde mana dreapta.
Mana dreapta este grea.
Mana dreapta este grea ca plumbul.
Mana dreapta este grea ca un brat de statuie.
Mana dreapta grea. (repeta de 5-20 ori).
(Identic pentru mana stanga).
Bratele sunt grele, grele ca plumbul, ca niste brate de statuie. (repeta de 5-20 ori).
Acum te concentrezi usor asupra picioarelor.
Picioarele incep sa devina mai grele.
Picioarele sunt mai grele.
O greutate placuta cuprinde picioarele.
Picioarele sunt grele.
Picioarele sunt grele ca plumbul.
Picioarele sunt grele ca niste picioare de statuie.
Picioarele grele. (repeta de 5-20 ori).
Intregul corp este greu.
Greu ca plumbul.
Sunt calm, relaxat.
intregul corp este greu ca plumbul.
Sunt calm, relaxat.
Exercitiul caldurii
Mana dreapta incepe sa devina mai calda.
Mana dreapta este mai calda.
O caldura placuta cuprinde mana dreapta.
Mana dreapta este calda.
Mana dreapta calda. (repeta de 5-20 ori).
(Identic pentru mana stanga).
Bratele sunt calde. (repeta de 5-20 ori).
Picioarele incep sa devina mai calde.
Picioarele sunt mai calde.
O caldura placuta cuprinde picioarele.
Picioarele sunt calde.
Sunt calm, relaxat.
Intregul corp este greu ca plumbul.
Bratele si picioarele sunt calde.
O liniste placuta ma cuprinde.
Sunt calm, relaxat.
Exercitiul cardiac
Inima bate linistit si ritmic. (repeta de 5-20 ori).
Exercitiul respiratiei
Respiratia este adanca si linistita. (repeta de 5-20 ori).
Exercitiul plexului solar
Plexul solar este mai cald.
O caldura placuta cuprinde plexul solar.
Plexul solar este cald. (repeta de 5-20 ori).
Exercitiul fruntii
O racoare placuta cuprinde fruntea.
Fruntea este racoroasa. (repeta de 5-20 ori).
Sunt calm, relaxat.
O liniste placuta m-a cuprins.
Orice senzatie neplacuta a disparut.
Sunt calm, relaxat.
Exercitiul de anulare a starii autogene
Respir adanc, linistit.
Ma simt refacut ca dupa un somn lung, odihnitor.
Deschid usor ochii, ma trezesc.
Misc bratele si picioarele.

Mecanismul antrenamentului autogen
Pozitia aleasa, inchiderea ochilor si conditiile de mediu induc in mod natural, prin mecanisme fiziologice specifice, o stare de relaxare musculara. Exemplu: lipsa stimularii proprioceptive intense (prin pozitia aleasa) si a stimularilor din mediu (prin inchiderea ochilor si organizarea mediului) reduc activitatea formatiunii reticulate si gradul de stimulare pe care aceasta il exercita asupra scoartei cerebrale. In consecinta, tonusul muscular se reduce si muschii se relaxeaza.
Pe acest fond se exercita ulterior formule verbale specifice. Acestea indeplinesc doua functii:
(1) se asociaza cu starea de relaxare naturala indusa prin mecanismele amintite anterior; prin asocieri repetate se ajunge sa se poata declansa ulterior rapid starea de relaxare ca urmare a conexiunii puternice existente la nivel cortical, formate prin exercitiu, intre formulele verbale si starea de relaxare musculara. Altfel spus, ulterior subiectul isi genereaza prin formule verbale relaxarea musculara.
(2) in primele sedinte ale trainingului autogen, formulele verbale joaca de asemenea rolul unor atribuiri eronate. Mai precis, subiectul interpreteaza subiectiv senzatiile musculare ca o stare de relaxare etichetata de formule verbale (vezi teoria detectarii semnalului - alarme false). Aceasta etapa este esentiala in invatarea trainingului autogen, deoarece ea invinge anxietatea de performanta care ar rezulta in cazul in care subiectul nu ar simti in scurt timp, la nivel subiectiv, senzatiile sugerate. Mai mult, aceasta anxietate de performanta ar impiedica realizarea relaxarii.

2. Relaxarea progresiva Jacobson
Este o metoda de relaxare initiata de Jacobson. Ea consta in alternarea relaxarii si tensionarii principalelor grupe de muschi pana la eliminarea contractiilor musculare si obtinerea relaxarii.
1. Introducere: se prezinta principiile tehnicii, istoricul, aplicatiile ei; se alege o pozitie confortabila intr-un fotoliu sau culcat pe spate.
2. Acum inchide usor ochii si respira adanc de trei ori.
3. Strange puternic pumnul drept astfel incat sa simti tensiune in mana si antebrat, tine asa, observa ce simti, bine, acum relaxeaza.
4. Repeta 3.
5. Repeta 3 si 4 pentru pumnul stang.
6. Strange puternic pumnul drept si indoieste antebratul astfel incat sa simti tensiune in antebrat si biceps, tine asa, observa ce simti, acum relaxeaza.
7. Repeta 6.
8. Repeta 6 si 7 pentru mana stanga.
9. Acum repeta simultan 7 si 8.
10. Strange puternic muschii din jurul ochilor astfel incat sa simti tensiune in jurul ochilor si a fruntii, tine asa, observa ce simti, bine, relaxeaza.
11. Repeta 10.
12. Strange puternic maxilarul, ridica barbia astfel incat muschii cefei sa fie contractati, observa ce simti, bine, acum relaxeaza.
13. Repeta simultan 10 si 12.
14. Impinge puternic pieptul in fata si trage umerii in spate, astfel incat sa simti tensiune in muschii spatelui, tine asa, foarte bine, acum relaxeaza.
15. Repeta 14 si in plus trage abdomenul astfel incat sa simti incordati muschii abdomenului, tine asa, observa ce simti, bine, acum relaxeaza.
16. Repeti 15.
17. Respira adanc de trei ori si repeta simultan 9, 13 si 15.
18. Ridici degetele de la picioare astfel incat sa simti o puternica tensiune in gamba si coapsa dreapta, tine asa, bine, acum relaxeaza.
19. Repeta 18.
20. Repeta 18, 19 pentru piciorul stang.
21. Repeta 20 si 19 simultan.
22. Respira adanc de trei ori si repeta simultan 9, 13, 15 si 21.
Fiecare exercitiu dureaza aproximativ 20-30 de minute.
1. Practicati cei 22 de pasi cel putin de 3 ori in decursul a 2 zile.
2. Practicati pasii 1, 9, 17, 22 de ce putin 3 ori in decursul a 2 zile.
3. Practicati pasii 1 si 22 de ce putin 3 ori in decursul unei zile.

Mecanismul relaxarii progresive Jacobson
Prin tehnica relaxarii progresive Jacobson, subiectul invata sa operationalizeze conceptele de relaxare si tensiune. Ulterior, ca urmare a exercitiilor repetate, se intareste conexiunea intre eticheta lingvistica de relaxare si starea efectiva pe care aceasta o defineste, subiectul reusind astfel sa-si controleze lingvistic si voluntar relaxarea musculara.

3. Tehnica biofeedback
Biofeedback-ul este o metoda dezvoltata din anii ‘60 in Statele Unite. Sintetic prezentata, tehnica presupune utilizarea unor instalatii electronice pentru detectarea si amplificarea unor procese fiziologice inconstiente (ex. conductanta electrica a pielii, pulsul, ritmul cardiac, undele alfa cerebrale, etc.). Semnalul fiziologic - transformat cu ajutorul acestor instalatii electronice in stimul auditiv sau vizual -, este prezentat subiectului, care astfel constientizeaza indirect (cu ajutorul semnalului vizual sau auditiv) procesele fiziologice inconstiente respective. Aceasta constituie premisa controlului pe care subiectul il poate dobandi asupra proceselor fiziologice inconstiente. Pe scurt spus, biofeedback-ul este o tehnica prin care ajungem sa controlam functiile biologice interne ale organismului. In comparatie cu tehnicile de relaxare amintite mai sus, biofeedback-ul realizeaza o mai mare discriminare a proceselor fiziologice inconstiente. Spre exemplu, in trainingul autogen si in relaxarea progresiva Jacobson subiectul discrimineaza numai intre starea de relaxare versus starea de tensiune. Sigur ca aceste stari presupun modificari specifice ale proceselor fiziologice (ex. starea de relaxare presupune reducerea ritmului cardiac, reducerea conductantei electrice a pielii, aparitia undelor alfa, etc.), dar subiectul nu constientizeaza si nu controleaza modificarea fiziologica specifica (ex. reducerea ritmului cardiac) ci doar o stare de ansamblu (ex. starea de relaxare) care presupune uneori implicit starea fiziologica specifica. Aceasta diferenta intre tehnicile prezentate nu are importanta daca scopul pe care il urmarim este inducerea unei stari generale de relaxare. Consecinta insa este alta daca urmarim modificarea specifica a unor parametri fiziologici inconstienti, cum se intampla in cazul unor tulburari psihosomatice-tinta (ex. reducerea tensiunii arteriale in cazul hipertensiunii). In acest ultim caz, utilizarea tehnicii biofeedback pentru modificarea parametrului fiziologic-tinta in opozitie cu utilizarea unei tehnici de relaxare ce determina o modificare globala a tuturor parametrilor fiziologici se exprima intr-o eficientizare a modificarii parametrului fiziologic de interes atat sub aspectul vitezei, cat si al stabilitatii si intensitatii. Sigur ca si in cazul tehnicii biofeedback, modificand un parametru fiziologic (ex. reducand ritmul cardiac), influentam si parametrii altor procese fiziologice (ex. reducerea tensiunii arteriale) dar tehnica se focalizeaza in principal pe parametrul care ne intereseaza, cu consecintele pozitive amintite mai sus.
Procedura:
Sedinta 1. Introducere. Se urmareste: (a) justificarea fata de subiect a utilizarii tehnicii biofeedback raportata la problema pe care urmarim sa o rezolvam; (b) operationalizarea termenilor de relaxare si tensiune; (c) prezentarea tehnicii biofeedback ca tehnica de relaxare si/sau de modificare a unor parametri specifici: istoric, evolutie, procedura, eficienta; (d) prezentarea instalatiei si a aparaturii: este important ca subiectul sa manipuleze aparatul pentru a se familiariza cu el; (e) alegerea functiei fiziologice specifice care va face obiectul controlului prin tehnica biofeedback. Daca scopul este inducerea unei stari de relaxare este indicat ca subiectul sa fie determinat indirect sa opteze pentru modificarea pulsului (deoarece este o functie mai usor controlabila comparativ cu undele alfa sau cu conductanta electrica a pielii, corespunde cu miturile subiectului referitoare la ceea ce inseamna relaxare si nu implica o stare de anxietate care s-ar genera in cazul in care am incerca sa modificam functiile strans legate de un organ vital -ex. modificarea ritmului cardiac). Optam pentru o modificare a oricarui parametru fiziologic, in cazul in care conditiile si boala pacientului o cer.
Sedinta 2. Se incepe exercitiul propriu-zis intr-o ambianta linistita, cu lumina difuza si dupa ce pacientul isi alege o pozitie confortabila incercand sa se relaxeze. Uneori este indusa o relaxare prealabila de catre terapeut, treptat pacientul invatand cu ajutorul tehnicii biofeedback sa si-o induca singur. Pe masura ce apar modificarile dorite (ex. reducerea intensitatii sunetului in casca pe masura reducerii frecventei pulsului), terapeutul administreaza intariri pacientului (ex. “Da”, “Bine”, “Excelent”, “Continua” sau semne non-verbale de incurajare), efectele biofeedback-ului fiind conditionate in fapt de binecunoscuta lege a efectului - un comportament urmat de o consecinta pozitiva tinde sa-si creasca frecventa. Treptat intaririle sunt administrate de pacient (autointariri), pentru ca apoi sa functioneze ca intarire tocmai aparitia in diverse grade a efectului dorit (ex. reducerea intensitatii sunetului). Cand subiectul reuseste sa-si controleze voluntar functia interna in aceste conditii, se trece in sedintele urmatoare la incercarea de a controla aceasta functie in conditii mai ecologice, trecandu-se prin urmatoarele gradatii:
(1) aceleasi conditii ca mai sus, dar cu ochii deschisi;
(2) aceleasi conditii ca mai sus dar fara aparat;
(3) intr-o camera bine luminata, cu aparat;
(4) intr-o camera bine luminata, fara aparat;
(5) intr-o camera bine luminata, in prezenta a 2-3 persoane, cu aparat;
(6) intr-o camera bine luminata, in prezenta mai multor persoane, fara aparat.
In conditiile in care exercitiile se desfasoara fara aparat, inregistrarea modificarii se realizeaza ulterior efectuarii exercitiului. Ori de cate ori o faza nu functioneaza, ne intoarcem la faza anterioara pe care o stabilizam si incercam apoi sa abordam din nou, in mod gradat, faza la care au existat probleme. Intre sedintele terapeutice, este indicat ca pacientul sa exerseze singur acasa cel putin de doua ori pe zi in faza de invatare. Ulterior, dupa ce subiectul a invatat tehnica, frecventa exercitiilor se poate reduce, cu conditia ca tehnica sa fie efectiv practicata pentru modificari fiziologice specifice sau generale (vezi starea de relaxare).

Mecanismul biofeedback-ului
Prin tehnica biofeedback, subiectul invata sa operationalizeze conceptul de relaxare si/sau de modificare a unui parametru specific (ex. aparitia ritmului alfa). Ulterior, ca urmare a exercitiilor repetate, se intareste conexiunea intre eticheta lingvistica de relaxare si/sau modificare specifica si starea efectiva pe care acestea o definesc, subiectul reusind astfel sa-si controleze lingvistic si voluntar relaxarea musculara si/sau modificarea specifica.
Tehnica biofeedback este favorizata de urmatoarele premise:
(1) De cele mai multe ori o functie interna a organismului nu este liniara, ea variind continuu intre anumite limite; in momentul in care terapeutul observa o variatie a functiei in sensul urmarit, va administra intaririle care conform legii efectului vor duce la cresterea frecventei modificarii dorite.

(2) Pozitia aleasa, inchiderea ochilor si conditiile de mediu induc in mod natural, prin mecanisme fiziologice specifice, o stare de relaxare musculara. Exemplu: lipsa stimularii proprioceptive intense (prin pozitia aleasa) si a stimularilor din mediu (prin inchiderea ochilor si organizarea mediului) reduc activitatea formatiunii reticulate si gradul de stimulare pe care aceasta il exercita asupra scoartei cerebrale. In consecinta, tonusul muscular se reduce si muschii se relaxeaza.
(3) In cazul in care dupa mai multe incercari, modificarea dorita nu apare sau nu se mentine nici macar un timp scurt, terapeutul poate schimba usor (in sensul dorit si asteptat de subiect) si intentionat valoarea parametrului constientizabil (ex. sunet) prin care functia interna se exprima. Aceasta duce la scaderea anxietatii de performanta a subiectului, care se presupune ca interfera cu aparitia modificarii dorite. Mai mult, pentru a stimula aparitia modificarii dorite, terapeutul poate da pacientului sugestii asemanatoare celor din cadrul trainingului autogen; nu este insa indicat a se abuza de aceste formule, deoarece astfel se elimina unul dintre aspectele fundamentale ale biofeedback-ului, si anume acela care confera individului sentimentul de independenta si autocontrol, cu efecte benefice asupra eficientei terapiei.
Tehnica biofeedback este indicata in special atunci cand dorim sa modificam preponderent un proces fiziologic-tinta. De asemenea, este indicata in cazul subiectilor cu o pregatire tehnica, in stiintele exacte.

Concluzie. Tehnicile de relaxare propuse se constituie in metode eficace de interventie nu doar pentru remiterea simptomelor generate de o situatie anxiogena si/sau stresanta, ci si pentru prevenirea acestora si imbunatatirea performantelor subiectilor in situatii in care starea de relaxare este un factor ce poate creste eficienta (ex. performante sportive - tir cu arcul, etc).
Cercetarile actuale se focalizeaza in special pe circumscrierea profilului psihologic al subiectilor care pot obtine beneficii printr-o tehnica sau alta, precum si asupra modului in care tehnicile pot fi combinate in scopul cresterii eficientei lor (in special trainingul autogen cu biofeedback-ul, relaxarea progresiva cu biofeedback-ul, hipnoza cu fiecare dintre ele).

D. Tehnici de control al comportamentului respondent. Aceste tehnici au fost elaborate de terapia comportamentala in scopul modificarii efectelor biologice (activarea SNV) ale stimulilor tinta. Altfel spus, se modifica legatura intre stimulul conditionat si reactia neconditionata.

(1) Tehnica flooding (sau a inhibitiei de stingere)
Ruperea legaturii intre stimulul conditionat (ex. stimulul fobic) si reactia neconditionata (reactia anxioasa exprimata prin dominanta simpaticului) se face pe baza inhibitiei de stingere. Subiectul este expus stimulului fobic, fiind lasat sa experientieze timp indelungat starea de anxietate pana la aparitia inhibitiei de stingere. Inhibitia de stingere se refera la faptul ca daca stimulul conditionat nu este insotit de stimulul neconditionat treptat acesta nu mai determina raspunsul conditionat. Altfel spus, daca stimulul fobic nu este insotit de un stimul neconditionat care determina o reactie de anxietate acesta treptat nu mai determina anxietate conditionata (intensitate anxietatii se reduce treptat in cursul expunerii).
Exista cateva variante ale acestei tehnici:
(1) stimulul anxiogen poate fi prezentat in vivo (real) - integral sau gradat
(2) stimulul anxiogen poate fi prezentat in imaginar - integral sau gradat.
Indicatii: fobii de intensitate subclinica; timpul de expunere cat mai mare.
Contraindicatii: cardiaci; nu se fac expuneri de scurta durata.

(2) Tehnica desensibilizarii progresive (sau a inhibitiei conditionate)
Ruperea legaturii intre stimulul conditionat (ex. stimul fobic) si reactia neconditionata (ex. anxietatea) se face in baza inhibitiei reciproce. Stimulului conditionat i se ataseaza un nou raspuns (ex. relaxare) incompatibil cu reactia anterioara (ex. anxietatea). Procedura presupune urmatoarele etape:
(1). se identifica stimulul anxiogen (ex. inaltimea in cazul fobiei de inaltime);
(2). stimulul anxiogen este gradat (ex. gradatia 1 etajul 1, gradatia 2 etajul 2, etc.) astfel incat evaluarea pe o scala de la 0 (stimul neanxiogen) la 100 (stimul extrem de anxiogen) a fiecarei gradatii sa nu depaseasca cu mai mult de 5 puncte gradatia imediat inferioara; Se fac aproximativ 15-20 de gradatii incepand de la gradatia 0 pana la 100 sau peste 100;
(3). subiectul este invatat o tehnica de relaxare;
(4). subiectului i se prezinta, pe fondul starii de relaxare, in mod gradat, stimulul anxiogen in vivo sau in imaginar. Se incepe cu prima gradatie (ex. etajul 1). Subiectul este expus timp de 10 secunde la acest stimul . Daca reactia anxioasa nu apare (evaluarea gradatiei pe care o face subiectul in aceasta conditie pe scala de la 0 la 100 este 0 sau mai mica decat 5) se trece la gradatia 2. Daca apare reactia anxioasa, atunci se efectueaza urmatorul algoritm:
(a) se repeta prezentarea gradatiei 1 pe fondul de relaxare. Daca nu apare reactia anxioasa, atunci se trece la gradatia 2. Daca apare reactia anxioasa, atunci se trece la (b);
(b) se prezinta pe fondul de relaxare gradatia 1 timp de 20 secunde. Daca nu apare reactia anxioasa, atunci se trece la gradatia 2. Daca apare reactia anxioasa, atunci se trece la (c);
(c) gradatia 1 se descompune in alte componente mai putin anxiogene (ex. gradatia 1a parter, gradatia 1b urc treptele catre etajul 1 etc.);
(d) se prezinta gradatia 1a si algoritmul se reia.
Indicatii: fobii clinice extrem de intense.
Daca desensibilizarea se realizeaza in imaginar, treptat, spre sfarsitul terapiei, ea trebuie transpusa in vivo. Exista o diferenta cam de 5 situatii din cele ierarhizate intre expunerea in vivo si expunerea in imaginar, expunerea in imaginar devansand asadar expunerea in vivo cu 5 situatii.

(3) Tehnica expunerii gradate
Ruperea legaturii intre stimulul conditionat si reactia neconditionata se realizeaza prin inhibitie conditionata. Mai precis, stimulul anxiogen este prezentat gradat la o intensitate extrem de slaba, el neputand declansa raspunsul neconditionat. Repetand aceasta procedura, stimulul fobic isi pierde valoarea de stimul conditionat. O varianta a acestei tehnici este tehnica modelarii, in care subiectul este expus la stimulul fobic gradat si indirect, observand involuntar comportamentul terapeutului (de abordare gradata) fata de stimulul fobic. Pacientul urmeaza si imita comportamentul gradat al terapeutului fata de stimulul fobic.
Indicatii: terapia copilului.

(4) Tehnica imploziva (sau a inhibitiei de protectie)
In acest caz, stimulul fobic este exagerat in frecventa sau intensitate, astfel incat acesta genereaza o stare de anxietate extrem de puternica. Aceasta stare se diminueaza ulterior prin inhibitia de protectie. Raspunsul inhibitiv este unul innascut, de protectie a sistemului nervos fata de un excitant prea puternic. Spre exemplu, in cazul unei fobii fata de sobolani, subiectului i se cere sa-si imagineze ca este acoperit cu sobolani care misuna pe corpul sau; sobolanii sunt multi, din ce in ce mai multi etc.
Contraindicatii: Nu se utilizeaza in vivo, in cazul fobiilor de intensitate clinica si a pacinetilor cu tulburari cardiovasculare.
Indicatii: Se utilizeaza in vivo ( sau in imaginar), in cazul fobiilor de intensitate subclinica si a subiectilor motivati spre o remitere rapida a simptomatologiei.

E. Tehnici de control al respiratiei
Tehnica expunerii interoceptive
Se cere pacientului sa respire adanc si cu frecventa mare pe gura timp de 1-2 minute. Acest exercitiu va duce la aparitia hiperventilatiei si in consecinta la declansarea unor simptome asemanatoare celor declansate in crizele anxioase (ex. lesin, ameteala, ritm cardiac crescut etc.).
Indicatii: Tehnica este utila in modificarile cognitive din atacul de panica, cand pacientul trebuie convins ca, crizele sale sunt declansate prin mecanismul hiperventilatiei si nu se datoreaza unei boli grave, incurabile si incontrolabile.

Tehnica de control al respiratiei.
Pacientul este invatat sa respire usor si lent pe nas (3-4 secunde inspiratia, 4 secunde expiratia).
Indicatii: Tehnica este utila cand dorim sa invatam pacientul sa previna si sa controleze hiperventilatia.

? Cuvinte cheie: restructurare cognitiva, discrepanta cognitiva, mecanisme de coping, accelerarea / decelerarea comportamentului, controlul activarii SNV, principiul conditionarii clasice.

3.4. Tehnici ericksoniene; individuale si de grup.

Tehnicile ericksoniene urmaresc accelerarea raspunsurilor adaptative si reducerea rezistentei si a raspunsurilor dezadaptative.

Tehnici de accelerare a raspunsurilor adaptative
Tehnica amorsajului. Pentru a facilita un comportament sau o interpretare terapeutul amorseaza anterior reprezentarea mentala a comportamentului sau a informatiilor utilizate in interpretare. Exemplu: inainte de a efectua o tehnica de relaxare pacientul este intrebat de momentele placute de relaxare pe care le-a experientiat anterior.
Tehnica imersiei in scenariu. Pentru a facilita un anumit comportament, pacientului nu i se cere doar sa faca un anumit comportament dar i se da si o justificare plauzibila pentru acel comportament.
Tehnica justificarii efortului. Pacientul este implicat in sarcini extrem de dificile, mai dificile decat ar fi nevoie in mod real. Cercetarile arata ca cu cat efortul angajat in sarcina este mai mare cu atat subiectii se simt mai atasati si mai implicati in sarcina.

Tehnici de minimizare a rezistentei
Tehnica paradoxului. Porneste de la ideea ca daca se incerca blocarea unui comportament pozitiv atunci acesta isi creste frecventa. Daca subiectului care sufera de o depresie usoara i se cere sa experientieze o depresie severa atunci este posibil ca acesta sa nu mai experientieze simptomatologie depresiva.
Tehnici de stimulare a controlului. Pacientul este invatat cum sa-si exagereze simptomatologia. Observand ca aceasta este sub controlul sau inseamna ca o poate controla si in sensul reducerii. Desigur aici intervin si mecanismele descrise in cazul tehnicilor paradoxale.
Tehnica reinterpretarii. Orice manifestare in cadrul psihoterapeutic este interpretata ca fiind favorizanta pentru psihoterapie. Exemplu: daca pacientul casca in cursul psihoterapiei i se spune ca este pregatit pentru relaxare sau ca este relaxat, nu ca este plictisit.

? Cuvinte cheie: accelerarea raspunsurilor adaptative, minimizarea rezistentei.

3.5. Hipnoza si terapia sugestiva

Putine teme atrag in psihologie in masura in care o face hipnoza. Cauzele acestui interes sunt multiple. Hipnoza fascineaza prin neobisnuitul sau si nu stim daca ceea ce atrage este interesul de a-i descifra taina sau dorinta de a te lasa furat de ea. (Gheorghiu, 1977). Stim insa cu certitudine ca cercetarile experimentale moderne sunt expresia a doua paradigme aflate fundamental in opozitie: (1) paradigma clasica sau a transei avand ca reprezentanti de marca pe Hilgard, Erickson, Spiegel si Edmonston; (2) paradigma cognitiv-comportamentala de inspiratie sociala, avand ca reprezentanti pe Barber, Spanos, Wagstaff, Lynn, Kirsch si Gorassini.
Ne aflam, parafrazandu-l pe Kuhn (1976) intr-o faza de cercetare stiintifica a hipnozei, extraordinara dar si paradoxala.
Cercetarea este extraordinara deoarece este expresia luptei intre cele doua paradigme mai sus mentionate. Cercetarea este paradoxala deoarece lupta intre paradigme dureaza de aproximativ 30 de ani fara a se intrevedea clar un castigator. Or, Kuhn (1976) arata ca ar fi trebuit sa se intample unul din urmatoarele doua lucruri: (1) schimbarea de paradigma prin inlocuirea paradigmei vechi (clasica) cu noua paradigma (cognitiv-comportamentala); (2) asimilarea paradigmei noi in paradigma clasica.
Nu s-a intamplat nimic, si aceasta stagnare la nivel paradigmatic are consecinte negative asupra elaborarilor teoretice si aplicative in domeniu; in cartile noi (anii ‘90) despre hipnoza gasim tratate si prezentate aproximativ aceleasi tehnici si proceduri ca acum 20-30 de ani, progresul fiind deci infim.
Hipnoza nu este considerata astazi un domeniu major de interes in cercetarea stiintifica mondiala. In SUA si Marea Britanie ea nu este vazuta ca o intreprindere serioasa. Cauzele sunt naivitatea, ambiguitatea si uneori comicul conceptelor utilizate in paradigma clasica, fara valente euristice pe de o parte si dogmatismul teoretico-metodologic behaviorist care limiteaza inca abordarea cognitiv-comportamentala pe de alta parte. Se face simtita astfel necesitatea unei perspective noi asupra hipnozei care sa depaseasca impasul in care s-a ajuns si care sa revitalizeze activitatea de cercetare fundamentala si aplicativa in domeniu integrand insa asumptiile valide ale paradigmelor anterioare. Din punct de vedere istoric, paradigma clasica a fost prima care s-a impus in studiul modern si experimental al hipnozei (de aici si denumirea de clasica).

Paradigma clasica in studiul hipnozei
Paradigma clasica a generat atat teorii si orientari stiintifice asupra hipnozei, fundamentate experimental, (ex. teoria neodisociationista - Hilgard) cat si teorii si orientari naive situate in apropierea simtului comun, fara o baza experimentala riguroasa (ex. orientarea New Age cu implicatii asupra hipnozei). Cu toata aceasta diversitate se poate evidentia un nucleu comun de asumptii teoretico-metodologice proprii acestei paradigme:
• prin procedura de inductie hipnotica se induce o stare de transa hipnotica numita si hipnoza neutrala (Edmonston, 1981) sau transa A (Barber, 1969). Intelegem prin transa A o stare de constiinta caracterizata prin faptul ca subiectul “rupe” legatura cu mediul inconjurator, comportamentul este experientiat ca involuntar, atentia se concentreaza pe un stimul intern sau extern iar la nivel fiziologic apare o stare de relaxare;

• transa hipnotica are diferite nivele de adancime care pot fi evaluate cu diverse scale de hipnotizabilitate (ex. scala Barber, Scalele Stanford: A, B, C sau de grup, etc.);
• pe fondul transei A se fac sugestii hipnotice specifice generandu-se fenomenele hipnotice tinta (ex. catalepsia bratului). Transa A este considerata o conditie absolut necesara pentru producerea fenomenelor hipnotice tinta. Ea poate fi interpretata ca un fenomen hipnotic “difuz” care urmeaza si este indus de procedura de inductie hipnotica, si care precede, conditioneaza si explica aparitia fenomenelor hipnotice tinta;
• realizarea fenomenelor hipnotice depinde de nivelul de adancime a transei; unele necesita ca o conditie prealabila pentru aparitia lor doar un nivel superficial de adancime a transei (ex. catalepsia bratului), altele presupun un nivel profund de adancime a transei (ex. amnezia posthipnotica);
• hipnotizabilitatea este o trasatura relativ stabila de personalitate, fiind greu si putin modificabila prin tehnici si exercitii specifice (ex. biofeedback, deprivare senzoriala etc.).
Figura 2 prezentata in continuare ilustreaza aceasta perspectiva.
Teoria dominanta din cadrul acestei paradigme este teoria neodisociationista (teoria observatorului ascuns - Hilgard, 1965, 1973). Ea isi are radacinile in cercetarile lui Janet (1925) asupra fenomenelor de disociere. In aceasta teorie se afirma ca prin procedura de inductie hipnotica se induce o stare de transa caracterizata printr-o disociere a constiintei. Adica unele sisteme de prelucrare a informatiei se separa de procesorul central - constiinta - functionand automat si independent. Aceasta capacitate de disociere este stabila pentru fiecare subiect in parte, neputand fi modificata prin diverse proceduri (ex. biofeedback, relaxare, etc.) decat intr-o masura extrem de mica. Disocierea constiintei indusa prin proceduri de inductie hipnotica este conditia absolut necesara pentru producerea fenomenelor hipnotice.

Figura 2. Abordarea clasica a hipnozei (dupa Fellows, 1986).

Aceasta perspectiva asupra hipnozei a fost criticata serios de programul cognitiv-comportamental initiat de Barber (1969, 1979). Ca urmare a acestui fapt, impactul ei asupra cercetarii fundamentale si asupra hipnozei experimentale a fost drastic redus. Cu toate acestea, ea domina in practica clinica si juridica, deoarece prin tehnicile si procedurile riguroase si sofisticate pe care le presupune, hipnoza se constituie intr-un “pretext” si “ritual” cu functie terapeutica. Altfel spus, nu tehnica in sine este eficienta, ci semnificatia si functia care i se atribuie de catre pacient tehnicii este fundamentala. Utile in anumite situatii, astfel de tehnici sunt totusi departe de a genera aplicatii si interventii de anvergura. Impactul lor pragmatic ar putea fi comparat cu eficienta clinica a ritualurilor religioase. Or, desi nu trebuie ridiculizate, ele trebuie depasite, altfel riscam sa ne situam la nivelul unor interventii practice situate cu o palma deasupra simtului comun, rupte de aplicatiile de varf din stiinta. Schimbarea care trebuie realizata ar fi similara trecerii de la vindecarea prin ierburi tamaduitoare la farmacologia moderna sau de la altoiri la ingineria genetica. O astfel de intreprindere si incercare de schimbare este programul cognitiv-comportamental initiat de Barber (1969, 1979).

? Cuvinte cheie: transa A, adancimea transei, hipnotizabilitate, sugestii hipnotice specifice, teoria neodisociationista.

Paradigma cognitiv-comportamentala in studiul hipnozei
Programul de cercetare asupra hipnozei initiat de Barber (1969) s-a derulat pe parcursul a doua etape: 1) etapa de negare si invalidare a rezultatelor teoretico-experimentale obtinute pana la el, caracterizata printr-o pozitie behaviorista radicala; 2) etapa de constructie a unei noi paradigme de orientare cognitiv-comportamentala, imbogatita ulterior prin cercetarile lui Spanos (1971) si Wagstaff (1981) cu elemente de psihologie sociala.
In etapa de negare, Barber aduce urmatoarele argumente pentru a discredita rezultatele teoretico-experimentale obtinute in studiul hipnozei pana la el:
• explicatia tautologica a fenomenelor hipnotice in paradigma clasica si, in consecinta, lipsa suportului logic pentru astfel de explicatie. Se afirma, arata Barber, ca hipnoza este o stare de transa iar fenomenele hipnotice apar ca urmare a faptului ca subiectul se afla in stare de transa. In acelasi timp insa, continua autorul, starea de transa este evaluata si identificata prin producerea fenomenelor hipnotice. Avem deci o explicatie tautologica, circulara, in care starea de transa este definita prin fenomenele hipnotice, iar acestea la randul lor prin starea de transa;
• existenta unor variabile mascate in studiile anterioare. Spre exemplu, procedura de inductie hipnotica are o structura ce cuprinde urmatorii factori: (1) situatia este definita de subiect ca hipnoza; (2) sugestiile vizeaza inducerea greutatii, inchiderea ochilor, somnul; (3) subiectului i se spune ca ii va fi usor sa raspunda la sugestii; (4) subiectul este motivat sa realizeze sugestiile. Cercetarile lui Barber (1969) arata ca factorii 3 si 4, reuniti sub numele de “sarcina de supramotivare”, sunt tot atat de eficienti in producerea fenomenelor hipnotice ca si procedura de inductie considerata in structura ei (fact.1,2,3 si 4.). Acest lucru inseamna ca nu procedura de inductie este raspunzatoare de producerea fenomenelor hipnotice, ci doar factorii 3 si 4 din cadrul procedurii;
• studiile anterioare utilizau design-uri experimentale in care acelasi lot de subiecti era examinat in stare de veghe si sub hipnoza pentru a se inregistra eventualele diferente. Dar este posibil ca sub hipnoza subiectii sa se comporte diferit decat in starea de veghe deoarece cred ca hipnotizatorul asteapta acest lucru de la ei. In consecinta, sugereaza Barber, studiile asupra hipnozei trebuie sa se realizeze pe esantioane independente de subiecti, nu pe esantioane paralele in care acelasi lot de subiecti este testat in pretest si posttest;
• multe rezultate obtinute anterior nu au putut fi reproduse utilizandu-se o metodologie experimentala riguroasa sau daca s-au obtinut, amplitudinea lor (exprimata in marimea efectului si prag de semnificatie) a fost mult mai redusa comparativ cu exagerarile anterioare;
• fenomenele hipnotice pot fi produse utilizandu-se sarcina de supramotivare cu aceeasi eficienta ca si in cazul utilizarii procedurii de inductie hipnotica.
Desi unele critici sunt exagerate si nefondate (Gauld, 1992), in ansamblu ele sunt valide si se mentin, pregatind drumul pentru o schimbare de paradigma.
In etapa de constructie, ca urmare a unei activitati de cercetare sistematica si prolifica, Barber (1969, 1979) (Barber este considerat dupa Spanos cel mai prolific autor in domeniul hipnozei) initiaza o noua paradigma, paradigma cognitiv-comportamentala, avand urmatorul nucleu tare:
• hipnoza este o stare de transa, dar transa nu are valoare explicativa ca in paradigma clasica, ci este o variabila dependenta alaturi de celelalte fenomene hipnotice, care trebuie ea insasi explicata;
• avem doua tipuri de transa, si anume transa A si transa B. Transa A este rezultatul procedurii de inductie hipnotica si se caracterizeaza prin faptul ca subiectul “rupe” legatura cu mediul inconjurator, comportamentul este experientiat ca involuntar, atentia se concentreaza pe un stimul intern sau extern, iar la nivel fiziologic apare o stare de relaxare. Pe fondul transei A se fac sugestiile specifice, generandu-se fenomene hipnotice tinta (ex. catalepsia bratului) si transa B. Transa B este rezultatul unor sugestii specifice care vizeaza declansarea unor fenomene hipnotice tinta pe fondul transei A sau dupa sarcina de supramotivare. Acest tip de transa se caracterizeaza prin faptul ca subiectul este “absorbit in imaginar”, efectuand involuntar sugestia hipnotizatorului, rupand legatura cu mediul inconjurator; altfel spus, transa B este o stare de constiinta ce insoteste fenomenele hipnotice tinta, generate prin sugestii specifice, pe fondul transei A sau dupa sarcina de supramotivare;
• variabilele independente care conditioneaza aparitia fenomenelor hipnotice sunt: (1) sugestiile hipnotizatorului; (2) atitudinile, expectantele si motivatiile subiectului; (3) abilitatile imagistice ale subiectului;
• hipnotizabilitatea nu este o trasatura stabila de personalitate, ci este modificabila relativ usor. Gorassini si Spanos (1986) elaboreaza programul Carleton care vizeaza modificarea hipnotizabilitatii. Pe scurt, programul are urmatoarele componente: (1) restructurari cognitive cu scopul de a elimina conceptiile gresite despre hipnoza si de a crea atitudine si motivatie pozitive ale subiectilor fata de hipnoza; (2) dezvoltarea abilitatilor imagistice ale subiectilor si incurajarea utilizarii lor in cursul hipnozei; (3) oferirea de informatii cu privire la modul in care trebuie interpretate sugestiile. Se insista asupra faptului ca subiectul trebuie sa interpreteze si sa initieze activ fenomenele sugerate, cel putin in faza initiala, in acelasi timp lasandu-se “absorbit in imaginar” pentru a genera in plan subiectiv senzatia ca fenomenele sugerate se produc involuntar, automat, ca de la sine;
• procedura de inductie hipnotica si transa A sporesc sugestibilitatea subiectilor evaluata cu scala Barber cu aproximativ 2,5 puncte (din 8 posibile) in comparatie cu sugestibilitatea evaluata in starea de veghe. Acelasi efect il are insa si sarcina de supramotivare, ceea ce il face pe Barber sa afirme ca tot ce se face cu hipnoza se poate face si fara ea, utilizand doar sarcina de supramotivare. In acest context prin hipnoza se intelege utilizarea procedurii de inductie hipnotica.
Figura 3, prezentata in continuare, ilustreaza aceasta perspectiva.
Desi initial revolutionar si progresist, programul initiat de Barber s-a blocat la un moment dat, neputand depasi dogmatismul teoretico-metodologic al behaviorismului clasic din care s-a inspirat, ignorand totodata dezvoltarile teoretice recente din psihologia cognitiva. Mai mult, el nu a penetrat niciodata serios practica clinica si juridica. Aceasta deoarece, in numele unui pozitivism logic extrem, ridicat de behavioristi la rangul de lege, s-a abordat preferential relatia stimul-raspuns sau variabile antecedente - variabile dependente in studiul hipnozei, ignorandu-se (in prima faza a programului) sau minimalizandu-se si neabordandu-se sistematic (in a doua faza) prelucrarile informationale intermediare. In plus, acest program cognitiv-comportamental in studiul hipnozei s-a rupt de cercetarea avansata din psihologia cognitiva, lipsindu-se astfel de o sursa serioasa de cunostinte riguroase care i-ar fi dat un ascendent in lupta cu paradigma clasica. Astfel, tehnicile elaborate nu au generat aplicatii practice de anvergura, ele dominand insa hipnoza experimentala si cercetarea fundamentala datorita rigorii si caracterului lor obiectiv sustinute de cercetari experimentale serioase.

Figura 3. Abordarea cognitiv-sociala asupra hipnozei
(dupa Fellows, 1986).

Recapituland, desi paradigma cognitiv-comportamentala in studiul hipnozei a reusit in foarte scurt timp sa penetreze acest domeniu, ea nu a putut sa se impuna definitiv in competitia cu paradigma clasica, in acest moment ele coexistand pasnic. Aceasta coexistenta pasnica paradoxala a doua paradigme aflate fundamental in opozitie este posibila deoarece ele si-au epuizat potentialul creativ si valentele euristice, nemaireprezentand una pentru cealalta un pericol. In stiinta, insa, o asemenea coexistenta a doua paradigme opuse cu aceeasi influenta asupra unui domeniu tinta, este periculoasa deoarece nu se stimuleaza competitia si progresul, acest lucru avand un impact negativ asupra elaborarilor teoretico-metodologice in domeniu.
Cu toate acestea, cele doua paradigme au avut o contributie covarsitoare in abordarea si cercetarea stiintifica a hipnozei prin reprezentantii lor marcanti, oameni de mare capacitate intelectuala si stiintifica: Barber, Hilgard, Orne, Sarbin, Spanos, Wagstaff, etc., intr-o perioada cand in hipnoza se manifestau si incercau sa-si faca loc cu pregnanta influente pseudostiintifice ca mesmerismul, magnetismul animal, orientarea New Age reprezentata prin neoericksonieni si programare neurolingvistica (NLP), caracterizate prin comicul conceptelor, naivitate, simt comun sau, si mai grav, uneori prin frauda (Heap, 1988, 1991). Paradigma clasica si paradigma cognitiv-comportamentala vor ramane in istoria hipnozei ca puncte de referinta, iar abordarile noi nu pot face abstractie de ele si de rezultatele lor teoretico-experimentale valide, care trebuie integrate, reevaluate si dezvoltate.
Laboratorul de cercetare creat la Cluj-Napoca in cadrul “Seminarului de Studii Avansate asupra Hipnozei si Sugestiei” incearca sa depaseasca aceasta stagnare paradigmatica in cercetarea hipnozei printr-o infuzie de cunostinte fundamentale din psihologia cognitiva care vor face posibila trecerea peste impasul in care se gaseste paradigma cognitiv-comportamentala integrand si dezvoltand totodata asumptiile sale valide. Altfel spus, incercam sa revigoram paradigma cognitiv-comportamentala in studiul hipnozei prin ancorarea ei la cercetarea fundamentala recenta din psihologia cognitiva.