Referat, comentariu, eseu, proiect, lucrare bacalaureat, liceu si facultate
Top referateAdmitereTesteUtileContact
      
    


 


Ultimele referate adaugate

Adauga referat - poti sa ne ajuti cu un referat?

Politica de confidentialitate





Ultimele referate descarcare de pe site
  CREDITUL IPOTECAR PENTRU INVESTITII IMOBILIARE (economie)
  Comertul cu amanuntul (economie)
  IDENTIFICAREA CRIMINALISTICA (drept)
  Mecanismul motor, Biela, organe mobile proiect (diverse)
  O scrisoare pierduta (romana)
  O scrisoare pierduta (romana)
  Ion DRUTA (romana)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  Starea civila (geografie)
 




Ultimele referate cautate in site
   domnisoara hus
   legume
    istoria unui galban
   metanol
   recapitulare
   profitul
   caract
   comentariu liric
   radiolocatia
   praslea cel voinic si merele da aur
 
despre:
 
REZOLVAREA DE PROBLEME - PSIHOLOGIE COGNITIVA
Colt dreapta
Vizite: ? Nota: ? Ce reprezinta? Intrebari si raspunsuri
 

Obiectiv general: analiza computationala a proceului procesul rezolutiv. q4p1pt
8.1. REZOLVAREA DE PROBLEME

Confruntarea cu sitatii problematice si tentativele de rezolvare a acestora, ocupa o mare parte din sfera comportamentului uman. Principala finalitate a sistemului cognitiv este de a rezolva probleme. Reprezentarea cognitiva a mediului si calculele efectuate asupra acestor reprezentari, sunt realizate cu scopul de a spori adaptabilitatea organismului la mediu, de a-l ajuta sa rezolve problemele cu care se confrunta pentru care instinctele sale nu sunt suficiente.
Spre deosebire de celelalte componente ale sistemului cognitiv (ex: procesarea informatiei vizuale, atentia, memoria etc.), care formeaza sisteme functionale specifice, sustinute adesea de structuri anatomo-fiziologice relativ individualizate, mecanismele rezolvarii de probleme au un caracter globalist, cuprinzand toate celelalte sisteme. O performanta rezolutiva deficitara poate fi rezultatul functionarii neadecvate a unui singur "bloc cognitiv" (ex: a memoriei, a categorizarii sau recunoasterii etc.). In conditiile functionarii adecvate a tuturor celorlalte mecanisme implicate in rezolvarea problemei respective. Rezolvarea de probleme este, asadar, o rezultanta a functionarii interactive a mecanismelor cognitive studiate anterior. Desi rationamentul poate fi inclus in rezolvarea de probleme, procesul racionativ constituie un calcul specific, diferit de alte strategii rezolutive. Pentru a nu ajunge la o abordare generala a rationamentului prin aglutinarea diferentelor sale fata de alte proceduri rezolutive, am optat pentru tratarea sa separata. in consecinta, prima parte a capitolului va viza definirea "problemei", a metodelor de investigare a procesului rezolutiv, inclusiv strategiile euristice si algoritmice, iar a doua parte, va aborda problematica rationamentului.

8.1.1. Ce este o problema?




Debutul cercetarilor sistematice asupra rezolvarii de probleme a fost facut de W. Köhler (1927), un psiholog gestaltist german bine-cunoscut, care a emigrat in SUA la sfarsitul anilor ‘30. Fiind surprins de inceputul primului razboi mondial in Teneriffe (Insulele Canare), Köhler a inceput sa studieze comportamentul rezolutiv al membrilor unei colonii de cimpanzei captivi. Subiectul sau preferat de studiu, se numea Sultan. Una dintre problemele cu care se confrunta Sultan era aceea de a obtine o banana aflata la distanta fata de cusca sa, folosindu-se de cateva bete de bambus. La inceput, unul dintre betele de bambus era suficient pentru a-l ajuta sa-si dobandeasca banana respectiva. Ulterior, Köhler i-a pus la dispozitie doua bete, dar nici unul dintre ele nu era suficient de lung pentru ca cimpanzeul sa-si apropie hrana. Dupa tentative repetate de utilizare a unui singur bat, lui Sultan ii "vine ideea" sa monteze cele doua bete - unul in prelungirea celuilalt - reusind sa-si dobandeasca hrana mult dorita. Aceasta "iluminare" brusca ce duce la solutia corecta, dupa tentative nereusite, a fost botezata insight sau "aha-reactie", si a jucat un rol important in paradigma gestaltista din psihologia deceniilor trei-patru ale secolului nostru.
Avand in minte exemplul prezentat mai sus, sa ne intrebam acum, ce este o problema? O problema apare atunci cand subiectul intentioneaza sa-si realizeze un scop, sau sa reactioneze la o situatie-stimul, pentru care nu are un raspuns adecvat stocat in memorie. Mai exact, o problema apare cand exista: a) o stare initiala a organismului si a mediului sau. In cazul nostru, Sultan se afla inchis intr-o cusca, avand la dispozitie cateva bete de bambus, iar undeva, in afara custii - o banana. b) o stare-scop - o situatie dezirabila, diferita de cea initiala pe care subiectul e motivat sa o atinga. In cazul lui Sultan - aducerea bananei in interiorul custii sale pentru a-si satisface foamea. c) o multime de actiuni sau operatii a caror realizare fac plauzibila atingerea scopului; in exemplul oferit mai sus - repertoriul de actiuni pe care le poate face Sultan (ex: sa intinda unul din membrele sale, sa foloseasca unul din bete sau sa-l concateneze), pentru a obtine "premiul" dorit.
Absenta uneia dintre aceste caracteristici suspenda problema. De pilda, daca situatia actuala este complet satisfacatoare, daca nu exista o situatie diferita de cea actuala pentru care subiectul sa fie motivat, nu ne confruntam cu nici o problema, "n-avem probleme", cum se spune in limbajul cotidian. Trebuie sa avem capacitatea de a intrevedea o alta stare de lucruri decat cea prezenta si sa fim motivati sa o atingem pentru a putea apare problema. Daca nivelul intelectual nu ne permite sa intrezarim o alta stare de lucruri decat cea actuala sau daca realizarea acesteia nu ofera nici o satisfactie, nu satisface nici o trebuinta, nu ne ofera nici o intarire pozitiva, traim "fara probleme".
In mod similar, daca nu dispunem de un repertoriu de actiuni sau operatii care sa ne permita atingerea scopului, comportamentul rezolutiv nu apare. Trebuie sa consideram ca disponibilitatile noastre operatorii sau actionale fac cel putin plauzibila realizarea scopului pentru ca sa vedem in diferenta dintre starea initiala si starea dezirabila - o problema. Sa luam, de pilda, problema construirii unui perpetuum mobile. E clar ca o stare de lucruri in care apare un perpetuum mobile este diferita de starea prezenta, in care orice miscare are nevoie de un input initial si este finita in spatiu si timp. E la fel de evident ca am dori sa dispunem de o astfel de masinarie. Dar cunostintele pe care le avem, mijloacele de calcul si procedeele tehnologice de care dispunem fac total implauzibila constructia unei astfel de masini. In consecinta, nici un om (de stiinta) serios nu-si mai pune o astfel de problema. Poate doar copiii sau alienatii mintal, care, estimandu-si eronat disponibilitatile, mai persista in realizarea unei atari inventii. Estimarea sanselor de reusita pentru transformarea starii initiale in stare-scop pe baza aplicarii operatiilor sau actiunilor de care dispunem, este esentiala pentru aparitia unei probleme. Altfel, discrepanta dintre starea actuala si starea-scop nu este problema pentru noi, nu e "problema noastra", deci sistemul cognitiv o eludeaza din procesarile sale, nu ne gandim la ea.

Fig. 8.1. Turnul din Hanoi

Diferentele existente la nivelul starii actuale, a motivatiei pentru atingerea unei stari dezirabile, a capacitatii operatorii si modului de estimare a sanselor de reusita, rezida in diferente interindividuale a repertoriului de probleme. Repertoriul problematic variaza de la individ la individ. Acolo unde cineva vede o "problema", altcineva trece nepasator. Pentru creatia stiintifica, de pilda, surprinderea unei probleme (problem-finding) este mai importanta decat rezolvarea ei (problem-solving) (Dillon, 1988). Parafrazand pe A. Einstein, "formularea problemei este adesea mult mai importanta decat solutionarea sa, care poate fi nimic altceva decat o chestiune de deprinderi matematice sau experimentale" (Einstein, Infeld, 1938, p. 12).
La o analiza mai profunda, problemele pe care subiectul si le pune, depind de baza sa de cunostinte declarative si procedurale. Pentru o astfel de abordare, vezi Miclea & Radu, 1987, Miclea, 1991.

8.1.2. Spatiul si mediul problemei

Modul in care subiectul isi reprezinta problema constituie spatiul problemei. Una si aceeasi problema poate fi reprezentata diferit in mintea unor subiecti diferiti sau in mintea aceluiasi subiect, in functie de variatia cunostintelor sale si a capacitatilor de procesare. Sa presupunem ca o problema dintr-un manual de geometrie, este reprezentata intern de prezumptivul rezolvitor. Problema ca atare, asa cum este ea prezentata in manualul respectiv, formeaza mediul problemei. Reprezentarea ei interna, dependenta de sistemul cognitiv al rezolvitorului = spatiul problemei. Spatiul problemei consta intr-o multime de stari: a) starea initiala (= "ceea ce se da"), b) starea finala (= "ceea ce se cere", sau se intentioneaza) si c) stari intermediare, care reprezinta transformari succesive ale starii initiale in starea finala. Toate aceste stari pot fi stari fizice (stari de lucruri), sau stari de cunostinte, adica structuri de cunostinte aflate initial la dispozitia subiectului sau dobandite pe parcursul procesului rezolutiv. Adica, informatiile accesibile rezolvitorului intr-un moment dat al procesului rezolutiv. Transformarea unei stari in alta stare, este facuta cu ajutorul unui operator. Un operator poate fi o actiune fizica ce schimba o stare de lucruri in alta stare de lucruri, sau o operatie cognitiva, care transforma o stare de cunostinte intr-alta. Orice operator se aplica numai daca anterior sunt indeplinite anumite conditii numite constrangeri de aplicare a operatorului in cauza. Rezolvarea problemei consta in aplicarea acelor operatori care vor permite transformarea starii initiale in starea finala, cu satisfacerea constrangerilor de aplicare. Cel mai scurt "drum" dintre starea initiala si starea finala, constituie solutia optima.



Sa luam acum un exemplu, pentru a ilustra cele spuse anterior. Una dintre problemele cele mai mult analizate de catre psihologi este cea numita Turnul din Hanoi.
Se dau trei discuri (A, B, C), de marimi diferite si trei tije (1, 2, 3). Cele trei discuri sunt asezate in ordine crescatoare pe una dintre tije, formand un turn cu aspect oriental (de unde si numele de "turn din Hanoi"), asa cum se poate vedea in figura 8.1.

Fig. 8.2. Spatiul problemei "Turnul din Hanoi". Sagetile indica transformarile ce se pot realiza in conditiile satisfacerii constrangerilor de aplicare a operatorilor.

Sarcina subiectului este de a muta toate cele trei discuri de pe tija 1, pe tija 3. Starea initiala si starea finala sunt vizibile in figura 8.1. Intre ele, ne putem imagina o multime de stari intermediare. Mutarea jetoanelor trebuie facuta respectand urmatoarele constrangeri: (a) la orice miscare nu se poate deplasa decat un singur disc; (b) se poate deplasa numai discul de deasupra; (c) nu se poate pune un disc cu diametru mai mare, peste un disc cu diametrul mai mic.
Operatorii cu care lucreaza rezolvitorul consta in suita de deplasari pe care acesta le poate efectua, iar constrangerile deja mentionate, sunt constrangerile sau conditiile de aplicare a operatorilor. Rezolvarea problemei consta in multimea de transformari care duc de la starea initiala (A, B, C in 1), la starea finala (A, B, C in 3). Spatiul problemei este circumscris de multimea acestor stari initiale, intermediare si finale, precum si de transformarile unora in altele. Figura 8.2. ilustreaza spatiul problemei Turnul din Hanoi.
In contextul discutiei despre spatiul problemei, mai trebuie mentionata distinctia dintre probleme bine definite (well-defined problems) si probleme insuficient definite (ill-defined problems). Daca intr-o problema se specifica complet starea initiala, starea finala, setul de operatori si conditiile de aplicare a acestora, avem de-a face cu o problema-bine-definita (p.b.d.). Demonstrarea unei teoreme de logica simbolica este un exemplu de astfel de problema. Se specifica starea initiala (= axiomele din Principia Mathematica), se specifica starea finala (= teorema ce trebuie demostrata), setul de operatori (= regulile de deductie, de pilda modus ponens si regula substitutiei) si conditiile de aplicare a acestora (ex: daca se aplica regula substitutiei, atunci variabila substituita trebuie inlocuita in toate ocurentele sale dintr-o expresie. Demonstrarea unei teoreme de geometrie, "Turnul din Hanoi", multe probleme de algebra, probleme de sah, sau probleme de rutina din viata cotidiana etc., constituie tot atatea exemple de probleme bine definite.
Problemele-insuficient-definite (p.i.d.), sunt cele in care nu sunt complet specificate starile problemei, sau blocul de operatori, sau conditiile de aplicare ale acestora. De pilda, a scrie o carte de psihologie cognitiva este o problema-insuficient-definita. Nu e clar precizata nici starea finala - cum trebuie sa arate, in final, o astfel de carte, nici operatorii care ar permite atingerea ei. Alegerea unei profesiuni potrivite, intemeierea unui mariaj fericit sau inventarea unui nou tip de automobil, sunt tot atatea exemple de probleme insuficient definite, in care una sau mai multe dintre componentele problemei, sunt slab specificate.
H.A. Simon, care impreuna cu A. Newell a pus bazele abordarii rezolvarii de probleme ca o deplasare, o "navigatie", in spatiul problemei in celebra lor carte Human Problem Solving (1972), sunt de parere ca diferentele dintre problemele-bine-definite si cele insuficient-definite nu sunt insurmontabile. O mare parte din procesul rezolutiv, spun ele, consta in reducerea problemelor-insuficient-definite la probleme-bine-definite (Simon, 1977). Desi lucrurile nu sunt inca pe deplin clarificate, cel putin problema reducerii unei pid la o pbd, pare a fi o problema bine definita ea insasi.

8.1.3. Metode de cercetare a procesului rezolutiv

Cercetarea rezolvarii de probleme a constituit "placa turnanta" a psihologiei cognitive pana la inceputul deceniului opt, "sacralizata" odata cu aparitia lucrarii lui H.A. Simon & A. Newell (1972). Pentru studiul procesului rezolutiv s-au pus la punct o serie de metode capabile sa ofere informatii valide despre spatiul problemei si procesarea informatiei desfasurata in cazul rezolvarii de probleme. Principalele metode sunt urmatoarele: analiza timpului de latenta, protocolul gandirii cu voce tare, inregistrarea miscarilor oculare, analiza sarcinii, analiza produselor activitatii, analiza erorilor, protocolul comportamentului motor. Pentru cei interesati de metodologia cercetarii, e disponibila o vasta bibliografie pe aceasta tema (ex: Erickson & Simon, 1984, Anderson, 1987, Kahney, 1986, Hoc, 1987, Richard, 1990 etc.). Cea mai bogata in informatii s-a dovedit a fi analiza protocolului gandirii cu voce tare, celelalte metode fiind folosite mai mult ca adjuvant. Ca atare, vom proceda la o tratare separata a acestei metode.

8.1.3.1. Protocolul gandirii cu voce tare

La baza acestei metode se afla asumptia ca subiectul isi poate verbaliza cunostintele si modul de procesare a acestora pe parcursul procesului rezolutiv, sau ulterior. Ca atare, rezolvitorul este pus sa gandeasca cu voce tare, fie in momentul efectuarii unei operatii, fie la sfarsitul rezolvarii problemei.In primul caz avem de-a face cu o verbalizare concomitenta; in cel de-al doilea, cu o verbalizare retrospectiva.
Mai intai, subiectul este instruit de catre experimentator in ce consta gandirea cu voce tare si i se ofera o "sarcina de proba", in care el sa-si exerseze abilitatea de verbalizare a gandirii, sub supravegherea experimentatorului. De pilda, subiectul e pus sa descrie itinerariul pe care l-a folosit in dimineata respectiva pentru a ajunge de la locuinta sa, in laboratorul de cercetare. Se da apoi o sarcina cognitiva mai dificila, pe care el trebuie sa o verbalizeze. De pilda, i se cere sa efectueze adunarea 834+452, si sa relateze toate operatiile care le face, cat si despre imaginile sau cunostintele care ii vin in minte pe parcursul rezolvarii ei.
Dupa ce subiectul a inteles in ce consta aceasta metoda, i se administreaza sarcina propriu-zisa, pentru care avem nevoie de gandirea cu voce tare. Tot ceea ce relateaza rezolvitorul se inregistreaza si se consemneaza intr-un protocol - protocolul gandirii cu voce tare. Daca, pe parcursul verbalizarii subiectul tace mai mult de 5 secunde, i se sugereaza sa continue verbalizarea. Se recomanda utilizarea unor sugestii non-directive, de genul "incearca sa verbalizezi", acestea fiind mai eficace decat cele directive (ex: "spune-mi la ce te gandesti acum?"). Pentru a obtine informatii suplimentare subiectii pot fi solicitati sa explice si de ce anume au procedat intr-un anumit fel, la o anumita secventa a procesului rezolutiv. Acest gen de intrebari lungeste considerabil rezolvarea problemei, dar poate oferi informatii suplimentare despre cunostintele tacite ale rezolvitorilor. Este indicat sa punem acest gen de intrebari dupa terminarea sarcinii, in verbalizarea retrospectiva, cautand sa evitam interferenta dintre procesul rezolutiv propriu-zis si sarcina de verbalizare. S-a observat, in repetate randuri, ca subiectii verbalizeaza mai usor informatia despre cunostintele implicate in rezolvare si mai dificil informatia referitoare la prelucrarile sau operatiile efectuate. Pentru a contracara pe cat posibil aceasta situatie, vom acorda o atentie speciala consemnarii verbelor utilizate de subiecti si a conectivelor logice ("si", "sau", "daca", "atunci", "nici" etc.), precum si a idiosincraziilor de discurs, care apar in verbalizare.



Dupa inregistrarea protocolului brut el se transcrie, incluzand, acolo unde este cazul, si informatiile obtinute ulterior de la subiecti, prin verbalizare retrospectiva, sau prin intrebari lamuritoare despre anumite etape ale rezolvarii. Rezulta un protocol mai complet decat cel obtinut prin verbalizarea concomitenta. Acest protocol e supus apoi analizei.
Analiza de protocol debuteaza cu segmentarea sau "frazarea" acestuia in unitati sau componente care pot fi considerate relativ independente. De regula, componentele de baza sunt propozitiile. Orice propozitie denota fie o stare a problemei (o stare fizica sau o stare de cunostinte), fie o operatie care permite transformarea starii precedente intr-una succedenta. Marcarea conectivelor logice ne poate fi de mare folos in segmentarea protocolului. Dupa segmentarea protocolului, se umplu "petele albe", adica se infereaza acele procesari sau cunostinte care nu au fost verbalizate de subiect, dar care se pot deduce din mersul rezolvarii. In acest moment, coroborarea datelor din protocol cu cele obtinute din analiza sarcinii, adica a operatiilor care trebuie efectuate pentru a putea rezolva problema, sau din observarea produselor intermediare ale procesului rezolutiv, se dovedeste a fi deosebit de utila.
Orice analiza de protocol se intemeiaza pe un anumit angajament teoretic, care influenteaza nivelul de analiza. Imixtiunea teoriei in analiza nu constituie nici o situatie disparata, nici unica. In definitiv, toate datele de observatie la microscop se bazeaza o anumita teorie despre microscopul utilizat (ex: ce capacitate are el, deci ce fel de procese poate surprinde, cum variaza dimensiunile fenomenelor observate in functie de manipularea lui, ce tip de microscop este etc.). In cazul rezolvarii de probleme, fundamentul teoretic vizeaza setul nostru de convingeri despre ce poate fi considerata o unitate de baza (o componenta) a procesului rezolutiv, ce solutie este intre procesele imagistice si verbalizarea lor, care este nivelul de analiza cel mai saturat in infomatia relevanta si/sau valida, ce anume nu poate fi verbalizat, deci trebuie inferat, care sunt premisele acestui gen de inferente, ce avantaje/dezavantaje ofera verbalizarea concomitenta sau cea retroactiva etc. Intrucat nu putem scapa de acest angajament teoretic, cel mai bun lucru pe care il putem face este: a) sa ne explicitam complet asumptiile teoretice; b) sa recurgem la o multime minima de astfel de asumptii; c) sa le aplicam cat mai consecvent, la toate segmentele procesului rezolutiv. Obiectul principal al analizei de protocol consta in relevarea, exhaustiva, pe cat posibil a spatiului problemei si a blocului de operatori utilizat. In ciuda dificultatilor semnalate anterior sau doar banuite, concordanta dintre analiza intreprinsa de experimentatori diferiti este deosebit de ridicata. Dupa un antrenament prealabil si specificarea prealabila a asumptiilor teoretice, corelatia dintre analizele efectuate de analisti diferiti poate atinge r=.80-.90! (Simon & Kaplan, 1990). Cu cat expertiza analistilor este mai ridicata, cu atat mai ridicata este concordanta dintre analizele lor.
Sa mai notam ca analiza de protocol este influentata de scopul cu care se efectueaza aceasta. Daca intentia este de a pune in evidenta diferentele interindividuale in rezolvarea de probleme, atunci unitatea de analiza trebuie sa fie mai "fina". Dimpotriva, daca se doreste detectarea unor euristici generale, transindividuale, se procedeaza la suprapunerea protocoalelor individuale si formarea unui "protocol tip", iar segmentarea se face pe unitati mai mari.
In fine, odata analizat, protocolul rezultat este tradus intr-un limbaj formal. Formalismele cele mai cunoscute sunt GPS (General Problem Solving), elaborat de Newell & Simon si sistemele de producere, construite de J.R. Anderson. Aceasta transcriere poarta numele de codare a protocolului. Uneori se recurge si la construirea arborelui de rezolvare a problemei. Arborele rezolutiv este un graf orientat avand varful in starea initiala a problemei. Cel putin unul din terminale corespunde starii finale sau solutiei problemei respective. Orice stare a problemei se reprezinta printr-un nod al grafului si orice transformare - printr-un arc.
Figura 8.2. reprezinta arborele rezolutiv al problemei "Turnul din Hanoi". S-au facut deja primele incercari de realizare a unei codari automate a protocolului gandirii cu voce tare, creindu-se programe speciale pentru traducerea segmentelor de protocol in grafuri (vezi, de pilda, programele PAS I si PAS II). Desi promitatoare, aceste produse informatice reclama consistente imbunatatiri pentru a se apropia de performantele unui analist uman expert (Simon & Kaplan, 1990).
Oferirea unui exemplu de analiza de protocol ar fi bine-venita in acest moment, dar ea consuma mult timp si, mai ales, spatiu tipografic. Locul ei este, mai degraba, intr-un manual de lucrari practice de psihologie cognitiva, un astfel de manual aflandu-se in atentia noastra in viitorul apropiat. Pentru cei interesati facem trimitere la Erickson & Simon (1984), sau Richard (1990).
Deocamdata ne mariginim sa facem cateva remarci legate de valoarea si limitele analizei protocolului gandirii cu voce tare.
Asa cum am precizat, analistul poate solicita subiectului o verbalizare concomitenta sau una retroactiva in raport cu rezolvarea propriu-zisa. Principalul neajuns al verbalizarii concomitente rezida in posibilitatea interferentei dintre procesul rezolutiv ca atare si verbalizarea acestuia. Cu alte cuvinte, verbalizarea incetineste si (ca atare), distorsioneaza procesul rezolutiv. Cercetarile efectuate asupra interferentei in cazul verbalizarii concomitente au reliefat ca: a) verbalizarea interfereaza cu procesul rezolutiv, deteriorand rezolvarea, daca subiectul verbalizeaza cunostinte nerelevante pentru etapa rezolutiva in care el se afla efectiv; b) verbalizarea cunostintelor relevante pentru operatia pe care el o executa in acel moment, are un efect pozitiv, imbunatatind solutionarea problemei. "Morala" acestor investigatii consta in aceea ca indemnurile la verbalizare trebuie sa fie non-directive, iar in instructia initiala pe care i-o facem subiectului, va trebui sa-i atragem atentia sa verbalizeze numai cunostintele relevante la un moment dat pentru sarcina pe care o executa. Luate per ansamblu, distorsiunile pe care le realizeaza verbalizarea concomitenta nu sunt chiar atat de mari cat ar parea la prima vedere. Experienta de pana acum legata de analiza de protocol, arata ca verbalizarea concomitenta ofera date valide despre dinamica procesului rezolutiv. Fireste, marimea distorsiunii variaza in functie de caracteristicile sarcinii. Pentru o problema de transformari imagistice, de pilda, verbalizarea introduce o distorsiune mai mare decat pentru o problema de rationament deductiv.


Verbalizarea retrospectiva este folosita, adesea, pentru a impiedica aparitia unor interferente prezente in cazul verbalizarii concomitente si pentru a obtine informatii suplimentare despre cunostintele implicate in procesul rezolutiv. Cu cat intervalul dintre realizarea sarcinii si relatarea subiectului este mai mare, cu atat mai pregnant este riscul distorsiunii datelor. Mai remarcam ca informatiile obtinute prin verbalizare retrospectiva nu coroboreaza cu datele obtinute pe baza analizei erorilor sau a timpului de latenta. Cerandu-le sa-si justifice o anumita procedura pe care au utilizat-o in rezolvarea problemei, subiectii tind sa ofere o teorie coerenta care sa justifice operatia facuta, deci o rationalizare secundara a procesului rezolutiv (Wason, 1970). Pe baza celor mentionate mai sus, recomandam utilizarea verbalizarii retrospective mai degraba ca adjuvant al verbalizarii concomitente, decat ca sursa unica de informatie. In plus, asa cum am aratat, ea trebuie sa succeada imediat rezolvarii problemei.
Protocolul gandirii cu voce tare, indiferent daca este rezultat al verbalizarii concomitente sau retrospective, poate contine informatii doar despre acele procesari care sunt constientizate si verbalizate. Datele obtinute in protocolul brut sunt, asadar, rezultatul unui dublu filtraj: al constientizarii si al verbalizarii. Prelucrarile cu o durata mai mica de 500 milisecunde nu sunt, de regula, constientizate.Ca atare, utilizarea gandirii cu voce tare pentru elucidarea modului de recunoastere a figurilor, de pilda, sau pentru alte procese extrem de rapide, este inadecvata. Dupa cum el nu ne poate oferi nici o informatie despre procesarile modulare implicate in primele stadii ale tratarii informatiei vizuale. Chiar daca anumite cunostinte si operatii sunt constientizate, prezenta lor in protocolul brut depinde de fluiditatea si flexibilitatea verbala a subiectului. Un subiect cu capacitate de verbalizare redusa va oferi mai putine informatii despre modul de rezolvare a problemei decat unul cu aptitudini verbale ridicate.
Deficientele de verbalizare pot fi compensate prin recurs la verbalizari retroactive, sau prin coroborarea informatiilor din protocol cu alte tipuri de date, obtinute prin alte metode, precum si prin capacitatea analistului de a infera el insusi procesele neverbalizate, dar absolut necesare pentru desfasurarea procesului rezolutiv.

8.1.3.2. Simularea pe calculator. Alte metode.

Alaturi de analiza protocolului gandirii cu voce tare, cercetatorii procesului rezolutiv recurg la un intreg arsenal de metode. Pentru investigarea procesarilor implicate in rezolvarea unor probleme de geometrie, inregistrarea miscarilor oculare este o metoda larg utilizata. Procedand la plasarea unor electrozi pe pleoape, cu ajutorul unor instrumente speciale, se pot inregistra sacadele si baleiajele globilor oculari. Punctul de fixare a privirii la un moment dat, este un indice despre tipul de informatie pe care sistemul cognitiv o prelucreaza in acel moment. Sacadele pe care le realizeaza rezolvitorul denota comutarea atentiei sale spre alte aspecte ale spatiului problemei, spre alte stari de cunostinte. Coroborand datele obtinute prin inregistrarea miscarilor oculare cu protocolul gandirii cu voce tare, sporeste gradul de validitate a cunostintelor noastre despre demersul rezolutiv (Preda, 1988).
Analiza sarcinii consta in descompuenrea mediului problemei in componentele sale, necesare si suficiente pentru obtinerea solutiei. De pilda, in problema "Turnul din Hanoi" se procedeaza la analiza logica a sarcinii, astfel incat sa putem stabili acele transformari care trebuie efectuate pentru a obtine solutia. Pentru fiecare transformare se postuleaza un operator cognitiv, si pentru fiecare input sau output al acesteia, cate o stare din spatiul problemei. In acest fel putem stabili care segmente ale procesului rezolutiv au fost surprinse in protocol si care nu. Ca atare, putem face inferente despre prelucrarile cognitive necesare pentru rezolvarea unei probleme, dar care - din diverse motive - nu au fost mentionate de subiect in protocolul gandirii cu voce tare. Informatii adiacente despre dinamica procesului rezolutiv putem obtine si prin analiza erorilor (vezi Leplat, 1985), sau analiza produselor intermediare ale rezolvarii ori analiza de continut (Weber, 1985).
Coroborate, toate aceste metode fac posibila simularea pe calculator a rezolvarii de probleme. A simula pe computer procesul rezolutiv, inseamna a crea un program informatic care sa rezolve problema respectiva intr-un mod cat mai asemanator cu cel efectuat de subiectul uman. De regula, starile din spatiul problemei se reprezinta prin liste si descriptii, iar prelucrarile cognitive - prin instructiuni, rutine (subrutine) si programe. Daca programul rezultat, implementat pe calculator, functioneaza si are acelasi output ca si al subiectului uman, atunci se considera ca el constituie o buna teorie a procesului psihologic in cauza. Prima realizare de acest fel a fost programul L.T. (Logical Theorist), construit la mijlocul deceniului sase de catre H.A. Simon & A. Newell, capabil sa demonstreze unele teoreme din Principia Mathematica. Un program ulterior, mai imbunatatit (GPS - General Problem Solver), a fost considerat, multa vreme, ca "o teorie generala a gandirii".
Entuziasmul pentru simularea pe calculator a proceselor rezolutive a scazut, intre timp, pe masura ce psihologii cognitivisti au realizat ca euristicile generale ofera o imagine extrem de simplificata despre functionarea cognitiva. Cu toate acestea, simularea pe calculator ofera o serie de avantaje, printre care mentionam cateva. Mai intai, ea obliga analistul sistemului cognitiv sa-si expliciteze toate asumptiile, sa infereze toate componentele rezolvarii de probleme. Cu alte cuvinte, simularea reclama completitudinea protocolului tip, altfel logicialul nu functioneaza. In al doilea rand, simularea realizeaza o testare a consistentei interne a analizei de protocol, eludand posibilitatea structurarii unor contradictii. Fireste, consistenta interna trebuie completata cu validitatea ecologica a simularii respective, care vizeaza masura in care ea poate genera predictii testabile si relevante pentru comportamentul uman in situatii naturale. Oricum, simularea constituie o importanta sursa de ipoteze pentru adancirea cercetarii procesului rezolutiv. In general vorbind, combinarea ingenioasa a metodelor prezentate mai sus, poate atenua neajunsurile fiecareia dintre ele, luata in parte, oferind astfel informatii mult mai valide despre procesul rezolutiv.




Colt dreapta
Creeaza cont
Comentarii:

Nu ai gasit ce cautai? Crezi ca ceva ne lipseste? Lasa-ti comentariul si incercam sa te ajutam.
Esti satisfacut de calitarea acestui referat, eseu, cometariu? Apreciem aprecierile voastre.

Nume (obligatoriu):

Email (obligatoriu, nu va fi publicat):

Site URL (optional):


Comentariile tale: (NO HTML)




Noteaza referatul:
In prezent referatul este notat cu: ? (media unui numar de ? de note primite).

2345678910



 
Copyright 2005 - 2024 | Trimite referat | Harta site | Adauga in favorite
Colt dreapta