Referat, comentariu, eseu, proiect, lucrare bacalaureat, liceu si facultate
Top referateAdmitereTesteUtileContact
      
    


 


Ultimele referate adaugate

Adauga referat - poti sa ne ajuti cu un referat?

Politica de confidentialitate





Ultimele referate descarcare de pe site
  CREDITUL IPOTECAR PENTRU INVESTITII IMOBILIARE (economie)
  Comertul cu amanuntul (economie)
  IDENTIFICAREA CRIMINALISTICA (drept)
  Mecanismul motor, Biela, organe mobile proiect (diverse)
  O scrisoare pierduta (romana)
  O scrisoare pierduta (romana)
  Ion DRUTA (romana)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  Starea civila (geografie)
 




Ultimele referate cautate in site
   domnisoara hus
   legume
    istoria unui galban
   metanol
   recapitulare
   profitul
   caract
   comentariu liric
   radiolocatia
   praslea cel voinic si merele da aur
 
despre:
 
Psihologia sefului carismatic
Vizite: ? Nota: ? Ce reprezinta? Intrebari si raspunsuri
 
x5j17jd
1. Prestigiul si carisma
2. Postulatul psihologiei maselor
3. Secretul original

Psihologia sefului carismatic
1. Prestigiul si carisma
I
In cadrul psihologiei multimilor, seful constituie o adevarata cvadratura a cercului. Toti cei care au incercat sa rezolve enigma s-au dovedit obscuri sau ezitanti. Unii si-au facut chiar un titlu de glorie din acest lucru, asumindu-si cuvintele lui Pascal: Nu ne reprosati obscuritatea, ne-am facut din ea o profesiune. Atitudine nefasta si blamabila, intrucit nu au incercat sa lamu reasca natura fenomenelor de care s-au servit, facind astfel sa se acumuleze dificultatile. Unele dintre ele le-am semnalat pe masura ce am inaintat in analiza. A venit in fine momentul sa o abordez pe cea mai tulburatoare dintre ele.
Examinind portretul conducatorului, asa cum i-l construiesc Le Bon, Tarde sau Freud, sintem confruntati cu o senzatie stranie. Considerat sub un anume unghi, acest portret apare ca plauzibil, fiind conform cu faptele descrise de istorie. Privit sub un alt unghi, el nu mai constituie decit o imagine a la
Epinal, exagerata, caricaturala. Reflecta mai curind prejudecatile unei anumite epoci, decit o observare impersonala a celei contemporane. Intr-adevar, diver sitatea liderilor este atit de mare si corespunde unor forme de autoritate atit de variate a se compara, de exemplu, Roosvelt cu Robespierre, Gandhi cu Mao,
Charles de Gaulle cu Valéry Giscard d Estaing sau chiar Léon Blum cu
Marchais sau Mitterand incit este dificil sa-i bagam in aceeasi categorie.
Cum ar putea fi ei inclusi intr-o aceeasi clasa atita vreme cit nu s-a degajat elementul comun presupunind ca acesta exista?
Iata de ce raminem perplecsi. Conducatorii de care se ocupa psihologia multimilor corespund oare unei realitati sociologice sau doar unei fictiuni compozite? Daca raspunsul la aceasta intrebare se dovedeste imposibil, atunci cercetarea noastra nu mai merita continuata. Cita vreme ceea ce nu exista, indiferent ca ar fi un monstru sau o himera, nu poate fi explicat, nu putem sti la ce anume se aplica explicatiile date. O teorie poate fi adevarata sau falsa,




dar majoritatea teoriilor sint cind adevarate, cind false. In absenta unui obiect concret insa, ea nu este nici una, nici alta; nu este decit un mit, iar stiinta nu se face numai cu mituri.
II
Or, exista in lumea sociala un anume fel de autoritate care ne permite sa concepem ce inseamna in lumea psihica o dominatie exercitata mai putin in virtutea unei puteri fizice, anonime, decit a unei influente spirituale, per sonale; aceasta este autoritatea carismatica. In sens traditional, cuvintul carisma se refera la un personaj sacru. El califica dogmele unei religii si evoca o gratie; cea care usureaza o suferinta, lumina care invadeaza spiritul chinuit al credinciosului, cuvintul viu al profetului care atinge inimile, in fine, armonia interioara dintre maestru si discipol.
In zilele noastre, ca urmare a influentei sociologului german Max Weber, aceasta gratie este recunoscuta sefilor care fascineaza masele si devin pentru ele un obiect de adoratie. Churchill, de exemplu, o poseda, asemeni lui Mao,
Stalin, de Gaulle sau Tito. Ea este, de asemenea, un atribut al papei Ioan-Paul al II-lea, al carui ascendent asupra milioanelor de credinciosi care il asteapta si il asculta cu fervoare i-a frapat pe observatori.
Reporterul ziarului: Le Figaro care l-a insotit in calatorie in Polonia, noteaza: Marea forta a lui Ioan-Paul al II-lea rezida intr-adevar in egala masura in claritatea discursurilor si in carisma sa . Iar cel al austerului saptaminal englez, The Economist , accentueaza: Such magnetism is power , un asemenea magnetism este o putere.
In zilele noastre, cuvintul carisma a devenit atit de popular, incit el este utilizat chiar si in ziarele de mare tiraj, presupunindu-se ca cititorii il cunosc.
Gloria sa se datoreaza in mare masura obscuritatii si impreciziei, trezind in noi ecouri misterioase. Ideile inventatorului sau, Max Weber, sint, in schimb, mult mai clare. Dupa el, acest tip de autoritate este specific strain de economie. El constituie, acolo unde apare, o vocatie in sensul emfatic al termenului, in calitate de misiune sau sarcina interioara
Altfel spus, puterea de influenta a liderului carismatic asupra maselor nu depinde nici de bogatie, nici de industrie, nici de armata acestea apar, din punctul sau de vedere ca subsidiare, simple afaceri de intendenta cotidiana.
Carisma denota, propriu-zis, un har, o relatie de o anumita calitate intre credinciosi sau adepti si stapinul in care au incredere si caruia i se supun.
Acest har, aceasta calitate facultatea de a vindeca, atribuita, de exemplu, cindva regilor sint definite printr-o credinta, o viziune comuna.

O data recunoscut, acest har actioneaza ca un placebo simbolic. El produce efectul dorit la toti cei care intra in contact cu cel care il detine. La fel, medicamentul inofensiv care atenueaza durerea, vindeca pentru ca a fost prescris si administrat de catre un medic, fara a avea totusi proprietati fizice sau chimice intrinseci.
In pofida tuturor progreselor stiintei se poate verifica in mod constant ca omul constituie un remediu pentru om, cel mai universal dintre droguri.
Carisma, fara indoiala, se bazeaza mai mult pe credintele masei, decit pe talentele personale ale unui individ. Dar acestia joaca un rol care nu poate fi neglijat. Nu oricine poate fi saman sau ales! Cum altminteri ar mai putea exista atit de multi chemati si atit de putini alesi! Oricit ar fi de dificil sa se defineasca aceste talente, fiecare pare a sesiza imediat faptul ca ele desemneaza seful. Shakespeare a fixat scena intr-un dialog exemplar:
Lear: Ma recunosti, prietene?
Kent: Nu, domnule, dar aveti ceva in infatisare care ma indeamna sa va numesc stapine.
Lear: Ce anume?
Kent: Autoritatea .
Ca toate puterile primare, irationale, carisma este in acelasi timp o gratie si un stigmat. Ea confera celui care-o poseda semnul unei valori extraordinare, dar si marca unui exces, a unei violente intolerabile. El prezinta analogii cu puterea sefilor africani de a raspindi o forta neobisnuita si cu talismanul triumfului al regilor homerici, Kudos-ul fiind considerat a le acorda o superioritate magica absoluta.
Toate aceste semne au drept particularitate comuna de a fi in mod simultan atragatoare si amenintatoare. Ele protejeaza dar si sperie. Scapind controlului ratiunii, carisma declanseaza, asemeni puterilor numite mai sus, pasiuni contradictorii de dragoste si ura, de sfidare si repulsie. Inca din timpuri imemoriale, ea provoaca o intensificare a efectelor, smulgind multimile din amorteala pentru a le galvaniza si mobiliza.
Voi mai reveni asupra acestei ambivalente a sentimentelor pe care le provoaca, dat fiind ca ea este esentiala.
III
Seful carismatic este dotat, dupa cum se crede, cu calitati iesite din comun, plasate deasupra vietii de zi cu zi.
Relatiile, insa, pe care oamenii le intretin cu el, sint de ordin personal.
Relatii subiective, desigur, bazate pe o iluzie de reciprocitate. Ele ii permit totusi fiecarui individ din multime sa-si imagineze ca se afla in contact direct

cu omul pe care il admira. Pentru a fi convins de acest lucru, este suficient sa-l fi vazut, sa se fi incrucisat cu el sau sa-i fi fost aproape o singura data, pe cimpul de bataie sau, poate inconjurat de multime. Si omul revine spunind:
L-am vazut, L-am atins , Mi-a vorbit , asa cum veteranii Imperiului povesteau: Am fost la Piramide, la Austerlitz sau la Berezina cu El . Max
Weber subliniaza acest lucru: In forma sa autentica, dominatia carismatica are un caracter extraordinar de specific si prezinta o relatie sociala strict persoanla, legata de valoarea carismatica a calitatilor personale si de confir marea lor .
Cu alte cuvinte, autoritatea conductorului este plasata deasupra tuturor corpurilor intermediare, organizatii, partide, mass-media, si toate institutiile care in interiorul fiecarui stat il preschimba pe acesta intr-un monstru rece si impersonal. In jurul persoanei sale se creeaza un fel de comunitate de fidelitate si speranta care scapa controlului ierarhiei. Fiecare se poate declara discipol, partizan, tovaras, fara a avea impresia ca decade sau se diminueaza. Gruparea de dominare este o comunitate emotionala .
Seful si partizanii sai par a se alege unii pe altii in mod reciproc. Bunul plac al conducatorului este disimulat sub arbitrariul afectivitatii. El este cel care tese legaturile prin care se afla reunit cu oamenii sai. Acestia, la rindul lor, ii acorda incredere si isi incredinteaza soarta in miinile sale, intr-o totala identificare, fara sa stie nici ei vreodata exact pentru ce fac acest lucru. Un asemenea abandon este justificat printr-o decizie bine cintarita, printr-o revelatie intima sau prin ambele, asa cum este, de exemplu, cazul cardinalilor intrind in conclav pentru a-si alege un papa. Rezultatul este intotdeauna identic: carisma unuia singur este validata de catre toti. Sociologul german descrie situatia in termenii urmatori: Recunoasterea de catre cei care sint dominati, recunoasterea libera, garantata prin confirmare (la origini, intot deauna prin miracol), creata prin abandonul in fata revelatiei, a veneratiei eroului, a increderii in persoana sefului, hotaraste asupra validitatii carismei .
Va puteti imagina cu usurinta reversul medaliei: supunerea. O supunere care pleaca, evident, de la o credinta comuna, dat fiind ca ea consta intr-o daruire pura si totala a persoanei. Fiinta supusa nu asteapta vreo recompensa sau vreun salariu. Daruirea ei merge chiar mai departe: o punere la dispozitie a propriei persoane, o renuntare la vointa proprie in favoarea vointei celuilalt, investit tocmai prin gestul care face din el un adevarat stapin.

IV
Circumstantele in care ia nastere o astfel de autoritate sint, la rindul lor, exceptionale. O ruptura clara a ordinii sociale existente, o uzura grava a credintelor, un dezgust fata de institutiile care isi pierd vitalitatea, toate acestea sint faptele care o preceda. Masele au, in acele momente, sentimentul ca in jurul lor totul se prabuseste. Forte de nestapinit ameninta sa le cuprinda, furtunile risca sa le arunce catre porturi nesigure. Viata sociala isi iese din fagas nici pace, nici razboi, ci ceva care tine si de una si de alta. Cotidianul pare abolit de catre propria sa rutina. Oamenii sint gata sa se lase purtati de valurile entuziasmului sau ale furiei si inclina sa transeze, prin solutii simple, probleme pe care le-au intortocheat compromisurile si intrigile continue.
Dincolo de ploaia cenusie, ei vad lucind culorile curcubeului.
Sesizati desigur ca este vorba de criza, de dezordine latenta sau acuta.
Masele cauta, fara a-si da seama de acest lucru, un om capabil sa forteze cursul lucrurilor, sa reuneasca idealul cu realul, imposibilul cu posibilul, finalmente sa rastoarne ordinea existenta resimtita ca o dezordine si sa readuca o intreaga societate la scopul ei autentic. Nevoia de un anume tip de autoritate se iveste atunci, autoritate capabila sa transforme situatia din interior. Iar liderii dotati cu carisma raspund acestei nevoi. Cine sint ei?
Uzurpatori, devianti, straini veniti din alte parti sau de la periferie
Napoleon, din Corsica; Hitler, din Austria; Stalin, din Georgia. Sau, la fel de bine uzurparea, ajunsa cu usurinta regicid, a unui Robespierre, Cromwell sau Lenin, aceea a marilor sefi ai Rezistentei, de Gaulle sau Tito, care ii condamna pe detinatorii puterii legitime la exil, la ghilotina, la inchisoare, sau cea a actualului papa ales prin incalcarea unei traditii care cerea ca acesta sa fie italian. Intr-un fel sau altul, ei pun capat dominatiei fostilor lideri inchistati in obisnuintele lor, cu autoritate rationalizata si decolorata care nu se poate mentine decit atita timp cit isi pastreaza stralucirea si suscita imagi natia. Conditiile carismei sint deci o bresa in tesatura sociala si sint constituite din recunoasterea autoritatii sefului de catre cei care i se supun.
In sensul cel mai puternic al cuvintului, dupa Weber, carisma este cea a profetului, poate si a unora dintre razboinicii eroici. Profetii formuleaza noi reguli sociale. Ei sint venerati si ascultati, recunoscindu-li-se merite exem plare. Fiecare depune un juramint de ascultare personala fata de aceste personalitati istorice in legatura cu care Hegel scria: Putem sa-i numim pe toti eroi datorita faptului ca scopurile si vocatia lor au provenit nu din cursul obisnuit al lucrurilor, sanctionat de catre ordinea existenta, ci dintr-o alta sursa, din acel spirit interior, neaparind niciodata la suprafata, care loveste

lumea exterioara si o face sa se sparga in bucati, precum puiul care iese din coaja. Astfel erau Alexandru, Cezar, Napoleon .
Asa cum am aratat, Max Weber se refera, in primul rind, la profeti, la cei care au stiut sa conduca popoarele si sa le dea o credinta noua, o noua ideologie si, mai ales, o noua incredere; mai precis, la profetii evrei. Chiar si in domeniul religios, scrie in legatura cu acest fapt un savant american, in care exista cea mai directa continuitate cu profetismul izraelit caruia conceptul
(de carisma) ii datoreaza atit de mult, isi fac aparitia noi stiluri de lideri .
Se poate face obiectia ca definitia acestui tip de autoritate omite interese economice, deloc profetice, ci reale. Acestea s-au servit de conducatori, au dispus de ei si i-au impus. Raspunsul, totusi, este gata pregatit. Ele pot fi, desigur, luate in considerare. Nu este mai putin adevarat ca masa de interese economice, militare etc., a avut nevoie, pentru atingerea propriilor scopuri, de un Napoleon si nu de un Fouché, de un Cezar si nu de un Pompei deci de cineva care sa posede un har deosebit, de un maestru in psihologia maselor.
V
Imi voi relua deindata firul ideilor. Tracasat de indoieli, ma intrebam daca conducatorul descris de catre psihologii maselor corespunde unei realitati sociale definitive. Exista suficiente motive de a raspunde negativ. Ori, contrar tuturor asteptarilor, am descoperit ca puterea carismatica raspunde exact acestei realitati. Ceea ce am aratat in legatura cu prestigiul, cu caracterul sau personal si simbolic, cu magnetismul exercitat asupra maselor, increderea spontana, ascultarea in absenta constringerii, admiratia fata de conducator, toate acestea se aplica la fel de bine carismei. Intre cele doua notiuni nu exista nici o diferenta esentiala, exceptind latura mai profetica a carismei fata de latura mai afectiva a prestigiului care il plaseaza la originea oricarei forme de putere. Teoria prestigiului a precedat si chiar a inspirat teoria carismei. In orice caz, initiate fiind aproape in acelasi timp, ele au incercat sa rezolve aceeasi problema politica: aceea a guvernarii si a democratiei intr-o societate de masa .
Aceasta similitudine ne permite sa avansam pe un teren mai putin fragil si sa dispunem de un cimp de observatie mai vast. Vom reveni acum la principala noastra preocupare: explicatia a ceea ce este elementul carismatic. De ce anume seduce el multimile? Cum se face ca ele accepta sa urmeze pe un

anume conducator? Ce anume le face sa renunte la o parte din resursele, din timpul, din libertatea lor, sa-si rupa angajamentele si relatiile sociale pentru a face sa triumfe viziunea acestuia? Care sint resorturile psihologiei sale? Si cind anume sint oamenii inclinati in cea mai mare masura sa-l urmeze?
Intrebari teoretice, ele sint totodata intrebari practice. In loc de a cauta carisma la cei care-o poseda in mod natural, mass-media se straduieste din ce in ce mai mult sa o fabrice si, in unele cazuri, chiar reuseste.
La o privire mai atenta, observ totusi o dificultate. Acest tip de conducator nu numai ca se prezinta ca o exceptie, el ne apare chiar de natura arhaica. Am putea spune ca este specific societatilor de altadata, deci ca are pentru cele contemporane doar un interes pur anecdotic. Cu toate acestea, nu-l vedem oare rezistind si raspindindu-se impotriva tuturor asteptarilor? Evident, pro blema nu este de a-l aureola cu cine stie ce virtuti care l-ar imuniza impotriva uzurii istoriei. Trebuie sa acceptam pe conducatorul de multimi ca pe o realitate, sa indreptam asupra lui privirea ferma a cunoasterii. Mentionez acest punct caci, la primele inceputuri ale epocii multimilor si a partidelor de mase, psihologia multimilor a prevazut o astfel de ascensiune si a sustinut, prin scrierile lui Le Bon ca tipul eroului iubit de multime va avea intotdeauna structura unui Cezar. Panasul le seduce, autoritatea le impune si sabia le sperie .
La polul opus, majoritatea savantilor gindeau si continua sa gindeasca, ca, in epoca actuala, seful carismatic nu mai subzista decit in no man s land-ul dintre fazele sociale stabile, in ingustele plaje istorice ale crizelor, cind domnesc increderea spontana si admiratia fara rezerve. Expansiunea de mocratiei si mai ales a partidelor de masa, strins legata de viata economica, e cea care antreneaza, in aceasta conceptie, disparitia sa. Filosoful si liderul partidului comunist italian Gramsci parea convins ca in functia de conducere, organismele colective (partidele) se substituie indivizilor izolati, sefilor indivi duali (sau carismatici, dupa cum ii numeste Michels) .



Aceste cuvinte eroice au fost dezmintite de catre partidele comuniste la care se face aluzie. In chiar momentul in care Gramsci le scria in inchisoarea fascista pe care n-a parasit-o decit la moarte, aceleasi partide inaltau sefii individuali al caror antidot ar fi trebuit sa-l reprezinte. Daca rolul lor era destinat sa fie diminuat pe masura evolutiei societatilor moderne, previziunea a fost dezmintita categoric de catre fapte. Cel mai surprinzator lucru este ca nimeni nu s-a mirat de aceasta. Sa speram ca in viitor savantii si, mai ales,

oamenii politici vor da mai multa atentie motivelor pentru care psihologia multimilor a triumfat la acest capitol. Ar fi, in ceea ce-i priveste, o aplicare a regulilor elementare ale stiintei.
. Postulatul psihologiei maselor
I
In cele de mai sus, am trecut rapid in revista subiectul, pentru a ne face o idee despre dificultatile pe care le comporta. Ne-am multumit sa punem in evidenta relatia dintre carisma si psihologia maselor. Este cazul sa ne punem acum intrebarea ce anume face posibila aceasta relatie. Numai dupa aceea ne vom putea hazarda la a o explica. Sa observam un fapt: carisma prezinta caracterele unei evocari a trecutului, trezirea unor sentimente si imagini uitate in memorie, autoritatea unei traditii. Prin aceasta coniventa cu universul amintirilor, conducatorul suscita o reactie imediata de ascultare. S-ar spune ca ii este suficient sa apara, pentru ca masa sa recunoasca in el un alt conducator, care a jucat un rol pe o scena diferita, in alte circumstante.
El pare ca ii trezeste un fel de demon interior, asa cum hipnotizatorul trezeste in subiectul sau o mostenire arhaica. Singurul demon adevarat al oamenilor: memoria.
Aceasta asociere, de altfel, intre carisma si urmele trecutului, a fost deja stabilita de catre Max Weber insusi: Carisma, scria el, este marea putere revolutionara a epocilor legate de traditie . Totul ar merge perfect, daca am reusi sa ne imaginam cum este posibila aceasta asociatie si care sint manifes tarile ei psihice. Lucrul este, intr-adevar, extrem de dificil. Pentru depasirea acestui obstacol, va trebui mai intii sa admitem un postulat, apoi sa presu punem un mecanism, al treilea, care, alaturi de pulsiunea erotica si de identificare, sa ne permita explicarea fenomenelor psihologiei maselor. Un mecanism care, spre deosebire de primele doua, sa priveasca evolutia rapor turilor colective si timpul.
II
Iata acum precizarile. Unul dintre motivele invocate pentru a explica reactiile exagerate ale multimilor, disproportionate fata de faptele obiective, si lipsa lor de judecata, este persistenta gindurilor si sentimentelor trecutului, a caror intoarcere intuneca spiritul oamenilor. Opiniile mortilor se amesteca in

afacerile celor vii intr-un mod oneros pentru acestia. Este vorba aici de un vechi adevar, anume ca trecutul, asa cum foarte bine spune Paul Valéry, mai mult sau mai putin fantastic, actioneaza asupra viitorului cu o putere com parabila cu a prezentului insusi .
Se poate crede ca, in viata psihica, nimic nu se pierde, totul poate reveni dintr-o clipa in alta. Ne-am obisnuit sa spunem ca popoarele au memoria scurta. Eroi si evenimente extraordinare sint repede uitati. In realitate, se petrece exact contrariul. Popoarele au o memorie indelungata si nu-si intorc niciodata privirea de la oglinda trecutului. Le Bon si Tarde erau convinsi de acest lucru si il admiteau fara nici o discutie. La fel si Freud, caruia insa ii este dificil sa-l explice; o dubla dificultate legata de persistenta amintirilor si a traditiilor si de mecanismul transmiterii lor.
Exista un fapt incontestabil: tot ceea ce se intimpla in viata indivizilor lasa o trasatura mnezica, se inscrie in creierul lor. Cum insa se poate vorbi despre amprentele mnezice ale maselor? Problema devine insolubila in ceea ce priveste transmiterea amintirilor de la o generatie la alta. Nu are importanta ca este vorba despre masa sau individ: nu exista ereditatea caracterelor dobindite, nu exista memorie a grupului sau a speciei. Orice speculatie in aceasta directie se loveste, incepind cu Darwin, de vetoul geneticii. In acest caz nu putem stabili o analogie valabila intre psihologia indivizilor si cea a maselor, nu putem transfera notiunile de la una la alta. Dupa Freud, aceasta a doua dificultate cu privire la transmitere in cadrul psihologiei maselor este de departe cea mai importanta, dat fiind ca ea ridica o noua problema legata de principii, anume de a sti sub ce forma traditia eficace este prezenta in viata popoarelor, o problema care nu se pune pentru individ, caci aici ea este rezolvata prin existenta urmelor mnezice ale trecutului in inconstient .
Anumite evidente, totusi, permit ocolirea acestui obstacol, iesirea din dilema. Limbajul pare a fi un excelent vehicul de transmitere a amprentelor mnezice de la o generatie la alta. Simbolurile pe care le transporta sint imediat recunoscute si intelese si lucrul se petrece inca din prima copilarie. Mai mult, in amonte de limbaj dispunem de mituri si religii care aduna si pastreaza timp de milenii idei si rituri foarte vechi. In aval, observam mediul monumental al grupului, cuprinzind toate locurile de celebrare a marilor evenimente (nasterea lui Hristos, Revolutia, Victoria asupra dusmanilor etc.) si de comemorare a grupului insusi. De la o generatie la alta, acest mediu conserva aceeasi incarcatura emotionala. Arhivele vii, numite Pamint, reprezinta o geografie si o biografie imaginara. Ele creeaza iluzia unei continuitati, a unei legaturi care

ii reuneste pe toti ocupantii planetei, incepind cu timpurile imemoriale. Tot ceea ce se bazeaza pe asemenea evidente nu poate fi probat, ci numai postulat.
Postulatul stipuleaza ca impresiile trecutului se pastreaza de asemenea in viata mentala a maselor, sub forma unor amprente mnezice. In anumite conditii favorabile, ele pot fi restituite si reinviate. De altfel, cu cit sint mai vechi, cu atit ele se pastreaza mai bine.
Acest postulat este desigur exorbitant din punct de vedere stiintific. El inseamna ca tot ce se intimpla in viata noastra prezenta este determinat de reminiscentele trecutului. In plus, cauzele psihice, interioare, ale actelor noastre au mai multa importanta decit cele fizice si sociale. Oricit ar fi de exorbitant, trebuie insa sa-l acceptam: Daca lucrurile stau astfel, nu mai putem inainta cu nici un pas pe drumul pe care ne-am angajat, nici in analiza, nici in psihologia maselor. Este o indrazneala inevitabila .
III
Vom face o observatie foarte simpla, care are insa importanta ei. Nu atit posibilitatea ca trecutul sa fie conservat in viata mentala este cea care ne obliga sa subscriem la acest postulat, cit consecintele ei. Si mai ales, cea mai socanta dintre ele: Istoria este o miscare ciclica, iar multimile parcurg asemenea cicluri. Ele revin in locuri deja vizitate, repeta actiuni trecute, fara a fi constiente de acest lucru. Carisma face parte dintre ele. Putem vedea in ea unul din acele elemente care subzista din timpurile arhaice. El reinvie periodic, atunci cind roata istoriei il aduce din nou la lumina, apoi dispare. Sa lasam, asadar, ezitarile si sa ne intrebam care este mecanismul sau. Fiintele si situatiile din trecut iau in cadrul psihicului nostru forma de imago, de repre zentari figurate. Asemenea imaginilor lui Epinal, ele fac ca o absenta sa fie prezenta, simplificindu-i trasaturile. In general, este vorba despre fiinte si situatii cu care ne-am identificat, parintii, natiunea, un razboi sau o revolutie cu care sint asociate emotii deosebit de puternice. Imago-ul, scriau Laplanche si Pontalis, poate deci la fel de bine sa se obiectiveze in sentimente si conduite, ca si in imagini .
Majoritatea imago-urilor poarta amprenta faptului ca ele au fost intr-un moment sau altul, interzise din motive morale, politice sau culturale. Ele provin dintr-o selectie care incerca sa le stearga din istoria unui popor.
Condamnarea lui Galilei sau executarea lui Ludovic al XVI-lea, persecutia

evreilor sau crucificarea lui Christ erau destinate sa impiedice poporul sa se identifice cu ele sau cu idealurile lor. Acestea vizau sa le elimine odata pentru totdeauna. Or, in loc sa dispara, astfel de elemente interzise si selectionate se regrupeaza si se reconstituie in memorie. In scene frapante din Medicul de tara, Balzac arata, cu puterea de patrundere a geniului, in ce fel ultimii ramasi, disperati si clandestini, ai Marii Armate reconstituie cu caldura inimii resturile amintirilor despre Napoleon si creeaza legenda omului caruia era interzis sa i se pronunte numele sub Restauratie.
Intr-adevar, cu nemaipomenita sa obstinatie, memoria conventionalizeaza mai intii cel mai neinsemnat gind, cea mai insignifianta data reala, fiecare personaj. Vreau sa spun ca le debaraseaza de contraste, de complexitati si ca le stereotipizeaza pentru a le reproduce conform cu anumite scheme tipice.
Eroii vor avea intotdeauna o moarte tragica si grandioasa, marii sefi figura majestuasa a tatalui sever si senin, profetii o barba lunga si accentele miniei si ale justitiei etc. In felul acesta, ii simtim apropiati si familiari, asemanatori unii cu altii. Procesul de identificare transforma automat personajele in vignete, fapt pe care ei il suporta curajos.
In al doilea rind, memoria ii doteaza cu o forta emotiva invadanta. Sa o numim, in lipsa de altceva mai bun, seductia nostalgiei. Printr-un joc de contraste intre prezent si trecut, memoria ne face sa opunem persoanelor, realitatilor pe care le avem in fata ochilor, imago-ul echivalentelor lor, re constituite de catre spirit. Indepartind tot ceea ce este neplacut, negativ si insuportabil, tindem sa retinem aspectele agreabile, pozitive, satisfacatoare.
Si chiar daca este vorba de cei mai singerosi tirani ai istoriei, sau daca evocam perioade lamentabile din viata noastra, intotdeauna recreeam amintiri mai satisfacatoare si mai conforme cu propriile dorinte.
Aceasta seductie a nostalgiei indeparteaza, cel mai adesea, virulenta con flictelor trecutului asa cum se intimpla cind ne gindim la copilarie sau la istoria patriei. Ea face sa fie compatible lucruri incompatibile sau chiar plauzibile altele care nu sint. Imago-urile sint redesenate dupa principiul coincidentia oppositorum, al coliziunii de idei, de sentimente si de personaje opuse, in asa fel incit lucrurile trecute nu ne apar niciodata asa cum s-au desfasurat. Filtrate insa, cu ajutorul marilor teme ale propriei noastre istorii sau ale culturii de care apartinem, ele sint intotdeauna mai stralucitoare sau mai intunecate decit au fost. Nu exista o memorie, ci memorii, asemenea celor ale autorilor care le scriu pentru a-si justifica existenta si care urmaresc sa-l fascineze pe cititor, povestindu-si viata si fiind convinsi ca spun numai adevarul.
Seductia nostalgiei este cu atit mai irezistibila cu cit este vorba de perioade mai eterate si mai indepartate: Epocile indepartate, constata Freud, exercita asupra imaginatiei o atractie vie si misterioasa. De indata ce oamenii sint

nemultumiti de prezent, lucru care se intimpla destul de des, se intorc spre trecut si spera, o data in plus, sa regaseasca visul, nicicind uitat, al virstei de aur. Ei continua, neindoielnic, sa fie dominati de farmecul magic al copilariei pe care o amintire fragmentara le-o prezinta ca pe o epoca de fericire ne tulburata .
IV
Aceste imago interzise si selectionate se pastreaza ca niste amprente mnezice. Din cind in cind ele revin in constiinta. Dupa Freud, gindurile, imago-urile, amintirile legate de o pulsiune sint cenzurate, deformate, inabusite de vointa individului de a le mentine in inconstient. Totusi, in pofida acestor refulari, tendinta lor este de a reveni, prin intermediul drumului deturnat al viselor, al simptomelor nevrotice si al tulburarilor numite psihosomatice. O data revenite, continuturile inconstiente exercita asupra eu-lui, in afara con trolului constiintei, o influenta obsedanta careia acesta nu poate sa-i scape.
Mecanismul, nelinistitor, se numeste intoarcerea continutului refulat. Or, la drept vorbind, el este propriu psihologiei individului si se aplica prost psiho logiei multimilor.
El presupune, mai intii, existenta unui fond inconstient. Un astfel de fond nu exista la mase. Psihanaliza, la rindul ei, nu-l admite . Apoi, intoarcerea continutului este legata prioritar de reprimarea pulsiunilor erotice. La ea se refera cea mai mare parte a continuturilor uitate si comprimate in inconstient.
Dar reziduurile psihice ale acelor epoci indepartate, mostenite de catre mase, sint mai curind de natura mimetica. Ele sint legate de identificarea cu stra mosii, cu vreun om de valoare, Einstein sau Napoleon, cu orasul natal etc. si revin la fiecare generatie. Atunci cind Freud, in ultimile pagini din Moise si
Monoteismul, expune pentru ultima data evolutia umanitatii, el afirma ca aceasta evolutie ar putea fi descrisa ca o lenta intoarcere a continutului refulat , adaugind insa de indata: Aici nu folosesc termenul refulat in sensul propriu. Ceea ce intereseaza este ceva din viata poporului care este trecut, pierdut din vedere si pe care ne hazardam sa-l comparam cu ceea ce este refulat in viata psihica a individului .
Pentru a evita un astfel de transfer nesigur de la o psihologie la alta, putem avea in vedere un mecanism specific: resurectia imago-urilor. Acest mecanism se traduce printr-o reinviere brusca si aproape scenica, in orice caz globala, a situatiilor si personajelor din trecut.

Se cunosc mai multe analogii. Prin stimularea cortexului temporal al unui pacient epileptic, se observa o resurectie totala a experientei anterior traite: imagini si situatii, actiuni si sentimente. De asemenea, atunci cind o persoana sufera un soc emotional, ea reincepe sa vorbeasca o limba uitata, reactioneaza intr-un mod arhaic, cazut demult in desuetudine. In sfirsit, ceea ce s-a produs alta data si se raporteaza la identificarea primordiala a unui grup, tinde sa se repete la nesfirsit si sa se impuna ca un fel de model coercitiv. Totul se petrece ca si cum participantii la o revolutie, de exemplu, ar reproduce si ar trai o alta: Revolutia franceza in cadrul Revolutiei sovietice. Sau, ca si cum din sirul tuturor imparatilor, unul singur ar renaste continuu: Cezar sau Napoleon.



Toate acestea au o consecinta importanta: in tot ceea ce apartine prezentului, nu vedem doar o copie a trecutului, ci si o traire, cu sentimentele care se cuvin originalului. In felul acesta, putem sesiza in societatea viitoare o realitate a comunitatii arhaice si perfect intruchipata in papa, Christos, de
Gaulle, Napoleon sau Ludovic al XV-lea si asa mai departe. Ne gindim la cuvintele marelui filosof arab Saadi: Mare este numarul femeilor care, in umbra corturilor si sub ascunzatoarea valului, sint frumoase. Ridica insa valul, o vei zari pe mama mamei tale .
Vorbesc despre resurectie pentru ca ideea este foarte veche. Toate culturile au credinte care se raporteaza la ea, ceremonii care o faciliteaza si ii marcheaza rezultatul, mai ales atunci cind este vorba de un conducator carismatic.
Posedarea unei carisme magice, scrie Max Weber, presupune intotdeauna o renastere , cea a unei imagini pe care masa o recunoaste. Mai mult, se evoca, cu aceasta ocazie, identitatea cu un alt personaj, in mod deosebit cu un mort.
Elevii lui Pitagora il reprezentau ca asemanator cu samanul Hermotim, iar mai tirziu sub infatisarea lui Stalin, a fost regasit Lenin. Romanii facusera din acest mecanism o formula politica, in fiecare imparat resuscitind persoana intemeiatorului. El purta asadar titlul de redivivus: Octav Romulus redivivus.
Aceasta practica a continuat de atunci mereu. Cind sovieticii declarau: Stalin este Leninul zilelor noastre , o faceau sub imperiul acelorasi necesitati sociale si psihice. Toti sefii isi intretin puterea prin evocarea imago-urilor trecutului care, o data reiterate, reaprind sentimentele de odinioara. Baudelaire a re cunoscut acest lucru intr-un mod foarte exact: Fenomenele si ideile care se
(re)produc periodic de-a lungul epocilor imprumuta, la fiecare resurectie, caracterul complementar al variantei si al imprejurarii .
Toate aceste observatii s-ar putea sa va para hazardate si incredibile. Este greu de acceptat ca personajele si evenimentele se conserva, imateriale, in memoria generatiilor. Ca, dupa o perioada de latenta, ele revin, inevitabil, reincarnate intr-o noua fiinta fizica si sociala. Si, in sfirsit, ca pina si cel mai neinsemnat eveniment, cea mai usoara emotie a maselor isi au cauzele in acest trecut si rezultatele intr-un viitor care reconstruieste acelasi trecut. Pe scurt,

ca viitorul este deja un trecut. Acestea sint cauzele pentru care vom considera resurectia imago-urilor drept un mecanism ipotetic, chiar fictiv, comparabil cu cimpurile fantoma din fizica, care nu ne ofera nimic mai mult decit posibilitatea de a aborda continuitatea identificarilor in cursul istoriei.
. Secretul original
I
Fara voia lor, masele pastreaza urmele vietii trecute si ale timpurilor primitive pe care le repeta. Important este, inainte de orice, sa precizam ce anume revine si se repeta: raportul sefului carismatic cu poporul. In cadrul multimilor artificiale biserici, corporatii, collegia ale Romei antice se observa ca ceremoniile care celebreaza ciclul manifestarilor de atasament fata de tezaurul de credinte si sentimente comune tuturor membrilor sint aceleasi.
Despre care anume ceremonii este vorba? Este, in esenta, dupa Tarde, faptul de a minca impreuna si cel de a avea un cult comun pentru un stramos.
Amintiti-va de aceste doua trasaturi caci ele explica de ce castelele, cor poratiile, cetatile antice acorda atita importanta comensalismului, banchetelor fraterne si confraterne periodice si indeplinirii ritualurilor funerare .
Acest fel de masa, numita de catre unii totemica, comemoreaza cu siguranta pe tatal fondator al multimii, acela pe care discipolii il imita si cu care se identifica. Canonizat dupa moarte, el supravietuieste in spiritul lor, precum
Christ in cel al discipolilor sai sau Pitagora in cel al tuturor sefilor din secta sa. Putem admite faptul fara riscul de a trece drept necugetati. De indata se ivesc mai multe intrebari. De ce fondatorul mort este asociat cu carisma succesorilor sai? Cum poate el exercita inca o influenta preponderenta asupra lor, desi, in fapt, a devenit o fiinta fictiva? Ce anume ii reinnoieste fara incetare dominatia, in loc ca aceasta sa se epuizeze? Si toate acestea, chiar in epoca noastra, in era stiintei si a tehnicii!
Solutia lui Freud este simpla, o voi rezuma in citeva cuvinte. Masa luata in comun si ritualurile funerare comemoreaza un eveniment primordial: uciderea tatalui primitiv de catre fiii conjurati. Intreaga evolutie umana incepe cu acest eveniment preistoric pe care ea continua sa-l ispaseasca si a carui amintire revine periodic. In ultima instanta, acesta este singurul lucru care se prezinta in viata noastra mentala si el constituie nucleul psihologiei maselor. Dupa aceasta explicatie, declara Freud, nu am nici o reticenta de a declara ca oamenii au stiut dintotdeauna in acest mod special ca au posedat un tata primitiv si ca l-au ucis .

Acesta este secretul originar pe care il disimulam si-l mascam prin religii, prin carisma sefilor si ceremoniile omagiale. Acesta este continutul exact al postulatului psihologiei maselor. In pofida sau, poate, din cauza reprosurilor pe care le-a primit de la lumea stiintifica, Freud a ramas convins pina la sfirsitul vietii ca acest continut este adevarat si lui i-a consacrat inclusiv ultimele pagini publicate.
II
De ce a fost comisa aceasta crima?In timpurile preistorice, oamenii traiau, dupa Freud, intr-o hoarda compusa dintr-un tata atotputernic, inconjurat de fiii si sotiile sale. Datorita fortei sale, el exercita asupra lor o teroare constanta, netolerind nici o veleitate de autonomie, nici o afirmare a unei individualitati care sa rivalizeze cu a sa. Fara a se sinchisi de nevoile, sentimentele sau opiniile lor, el cerea o supunere absoluta, din partea fiilor si sotiilor. Viziunea si dorinta unuia singur au valoare de imperativ pentru toti oamenii. Arbitrariul individual este erijat in sistem de cutuma sociala.
In acelasi timp, tatal era iubit si chiar admirat de catre copiii sai din motive evidente. El reprezenta tot ceea ce exista mai puternic si incarna, pentru fiecare dintre ei, idealul. Probabil ca poseda, dupa cuvintele lui Kafka, acel caracter misterios care apartine tuturor tiranilor al caror drept este bazat nu pe gindire, ci pe propria lor persoana .
Domnia sa era cea a bunului plac si a violentei unuia impotriva tuturor.
Acest tata, probabil vinator, reprima pur si simplu, prin constringere fizica exterioara, orice veleitate de satisfacere a dorintelor erotice la oricine alt cineva, cu exceptia propriei persoane. In aceste conditii, este usor de imaginat acumularea sentimentelor de ura. Rebeliunea se pregatea sub pasii despotului arhaic. Unirea facind puterea, fii s-au asociat impotriva lui pentru a-l dobori, fiind, desigur, incurajati si protejati de catre mamele umilite care le atitau ostilitatea inca din copilarie. Fara indoiala ca au fost si ele incluse in aceasta coalitie, intrucit aspirau, la rindul lor, la o anumita libertate, cu atit mai mult cu cit, exact cam in aceasta perioada, femeile au inventat agricultura .
. In studiul sau, Freud pleaca de la supozitia unui razboi al tuturor impotriva tuturor in cadrul hoardei dominate de un mascul, razboi descris de Darwin. Am adaptat putin acest mit stiintific pentru a-l asocia cu lupta intre sexe si cu diviziunea sexuala a muncii. Ceea ce a avut ca efect de a schimba pe ici, pe colo, citeva notiuni cu privire la originea legilor si sensul prohibitiei incestului. Trebuiau introduse citeva modificari. Caci, pe de o parte, ideea unei hoarde primitive nu mai rezista, pe de alta, Freud nu arata niciodata in ce fel uciderea tatalui conduce, de exemplu, la matriarhat. In afara de aceasta, si in teoria sa, ca si in altele, femeile joaca rolul

Rezultatul intregii conjuratii este evident: unul dintre frati, probabil cel mai tinar si la care te-ai fi asteptat cel mai putin, a dus la indeplinire ingrata sarcina. Probabil ca tatal a cazut sub loviturile sale, strigind precum Cezar:
Si tu, fiule! . Brutus reprezinta, in istoria noastra, imaginea fiului care conspira si comite crima eliberatoare. Dupa ce si-a ucis tatal, fiii l-au mincat impreuna, pecetluindu-si prin singe unirea, caci nimic nu-i leaga pe oameni mai mult decit o crima comisa in comun. Incepind de atunci, masa luata in comun de catre confreriile totemice, corporatii si alte multimi artificiale reinvie acest prinz primitiv. Doar ca inlocuieste corpul tatalui prin acela al unui animal, totemul lor.
In felul acesta ia nastere prima asociere compusa din indivizi liberi si egali, fara zeu sau stapin: fraternitatea.
Ar fi putut exista riscul ca, odata sparte catusele represiunii paterne, fiecare sa-si dea friu liber instinctelor, fratele devenind lup pentru frate.
Conspiratia, insa, i-a pregatit deja sa coopereze, sa creeze intre ei altfel de legaturi. Pe de alta parte, ei contractasera o datorie de complicitate activa fata de sotii, mamele lor. Ratiune suplimentara pentru a nu mai reveni la relatiile dinainte. Din aceste doua motive fiii au fost obligati sa-si domine instinctele si sa nu se uneasca cu femeile decit in anumite conditii.
Astfel, ceea ce constituise miza luptei intre sexe si generatii, marul dis cordiei, pe scurt, posesiunea sexuala, se transforma in mijloc de alianta intre barbati si intre acestia si femei. Primii abandoneaza orice veleitate de a deveni tiran colectiv. Ultimele inceteaza de a mai fi obiecte pentru a deveni partenere.
In locul comunismului primitiv al femeilor isi face aparitia exogamia. Ea este cea care da o anumita libertate de miscare si posibilitatea alegerii. Daca incestul ramine exclus, aceasta nu mai are loc din cauza unei represiuni exercitate de catre tata, ci printr-o renuntare interioara, necesara vietii in comun. Semnul rivalitatii cu tatal se transforma in contract de asociere cu mama. Fiii se pot identifica cu ea in mod deschis, in loc de a o poseda, asa cum inainte se identificau cu tatal arhaic in loc sa lupte cu el. Oricum, uniunea fraterna s-a modificat. Raporturile instinctuale si violente sint inlo cuite cu raporturi de valoare si de drept. Vedem astfel ca dreptul este puterea unei comunitati .
Legea pune capat arbitrariului si bunului plac care erau atotputernice pe vremea dominatiei tatalui. Ea atribuie fiecaruia o parte de suveranitate. In acelasi timp insa, ii obliga pe frati sa returneze aceasta parte comunitatii unei multimi de umbre mute si absente. De unele dintre aceste chestiuni m-am ocupat in cartea mea La Société contre nature, U.G.E., Paris, .

intrucit, asa cum arata Robespierre, fratele ca si cetateanul trebuie sa aduca la masa comuna portia din puterea publica si din suveranitatea poporului pe care o detine sau, prin chiar forta acestora, trebuie exclus din pactul social .
Acestea sint conditiile in care a luat nastere prima forma de organizare sociala, fondata pe recunoasterea obligatiilor mutuale, renuntarea la instincte si insti tuirea legii si a moralei. Ele reclama consimtamintul personal si adeziunea voluntara.
Vedem cum, in locul unei colectivitati bazate pe dominatii, se instaureaza o alta, bazata pe disciplina. Ea comporta prohibirea incestului, permitind unirea barbatilor cu femeile si identificarea cu clanul, cu fraternitatea, pre gatind unirea oamenilor, a generatiilor. Sa presupunem ca notiunea de lege a fost inventata de catre mame pentru a canaliza instinctele fiilor, pentru a pune capat tendintelor catre tiranie si a legitima conspiratia impotriva ei.
Intr-adevar, cine, mai mult decit femeile, era interesat sa opreasca declansarea violentei fara sfirsit, sa limiteze puterea fizica printr-o contraputere psihica si sociala? Si este de presupus ca, stapinind resursele agricole ale comunitatii, ele detineau mijloacele de a impune respect.
Legea, asa cum se poate observa, semnifica absenta tatalui, iar de fiecare data cind el reapare sub forma vreunui sef oarecare o goleste de continut si o subordoneaza propriului sau arbitru. Dincolo de acestea, si eu vad aici o proba suplimentara, primul cod instituit dupa revolta fiilor fiind un cod matriarhal. O buna parte, scrie Freud, din puterea eliberata prin moartea tatalui a trecut asupra femeilor si astfel a venit vremea matriarhatului .
III
Masele revolutionare si-au inscris pe drapel: Libertate, Egalitate, Frater nitate sau Moarte. Ar fi fost mai inspirate sa scrie: Libertate, Egalitate,
Fraternitate si Moarte. Tatal, despotul urit si iubit in acelasi timp, o data inlaturat, departe de a disparea, continua sa hartuiasca constiinta celor care l-au ucis. Incetind de a mai fi deasupra multimii, el tinde sa revina in cadrul ei. Nici unul dintre fii nu-i exercita functia. Fiecare, insa, a asimilat, deodata cu o bucata din corpul acestuia, o parcela a puterii. Nimeni nu mai este tata, deci cu totii au devenit asa ceva. Din individuala, paternitatea a devenit colectiva. Cu timpul, i s-a uitat brutalitatea, oamenii nu-si mai amintesc decit partile bune ale vietii de odinioara. Nostalgia copilariei, adaugindu-se culpa bilitatii, potoleste ura si tempereaza criticile. Incetul cu incetul, se simt atrasi de catre cel disparut. Incep sa-l iubeasca, in efigie si in amintire, pe cel pe care il detestau cind era in viata.

In final este divinizat; in jurul lui ia nastere o intreaga religie, mai exact, religia. Ea tainuieste crima si, as putea adauga, esecul ei. Caci, daca fiii au ucis pentru a-si inlocui tatal in raporturile cu mama, pentru a se bucura de aceeasi libertate a instinctelor ca si el, scopul nu a fost atins. Nu au trebuit oare sa renunte de buna voie la ceea ce le refuza el, anume promiscuitatea sexuala? Mai mult, s-au vazut constrinsi sa inlocuiasca violenta nascuta din forta unuia singur cu violenta nascuta din legea tuturor. De aceea, fiii incearca simultan sa mascheze uciderea tatalui si inutilitatea revoltei proprii, a oricarei revolte criminale, destinata satisfacerii dorintelor.
Aceasta este, in mare, lectia oricarei religii. Ea creeaza acum imago-ul unui tata ideal, al unui zeu pe care il iubeau toti fiii sai si pe care il asculta, dupa ce l-au infruntat. Cind era in viata era un tiran. Odata mort, el devine simbolul colectivitatii, garantul moralitatii si al legii. Ceea ce interzisese tatal, isi interzic acum copiii ei insisi, in virtutea acelei obediente re trospective , caracteristica a unei situatii pe care psihanaliza ne-a facut-o familiara .



Tatal devine voce a constiintei incarcata cu amenintari si cu amintiri despre o culpabilitate pe care nimic nu poate sa o stearga. Atunci cind ei proclama, asemeni muntenilor elvetieni ai lui Schiller care si-au asasinat tiranul: Vrem sa fim un singur popor de frati , vocea le raspunde in ecou: Sinteti un popor de fii conjurati si asasini ai propriului tata .
Aceasta ar fi deci explicatia caracterelor atribuite de Tarde si Freud multimilor artificiale, motivul supunerii lor in fata unui sef venerat si divinizat.
Rezulta de aici ca relatiile intre membrii lor, fraternitatea, se sprijina, pe de o parte, pe fondul de matriarhat, soclu al legii si, pe de alta, pe religia profana sau sacra, creata de fii in jurul tatalui pentru a-si disimula crima si a-si linisti constiinta. Dualitatea lumii realitatii cu cea a iluziilor, a obiceiurilor si a miturilor, a legii si a puterii, reflecta dualitatea celor doi poli intre care a izvorit cultura: polul matriarhal si cel patriarhal. Toate masele organizate biserica, armata etc. evolueaza de la unul la celalalt. Ele isi procura mijloacele indispensabile pentru a suporta tensiunea acestei duble subordonari.
Am ajuns in felul acesta la o observatie importanta: uciderea sefului regicid, homicid este instrumentul trecerii de la o multime naturala la una artificiala, din aceleasi motive din care uciderea tatalui este instrumentul trecerii de la hoarda primitiva la societatea organizata, adica de la preistorie la istorie. Ne ramine sa vedem din ce cauza resurectia imago-ului sau ne releva natura carismei. Al treilea si ultimul episod al desteptarii umanitatii ne va ajuta sa intelegem acest lucru.

IV
Trebuie sa presupunem ca societatii ii repugna absenta tatalui asa cum ii repugna naturii vidul de materie. Dupa ce l-au izgonit, fiii il regreta si fiecare se gindeste cum sa-l inlocuiasca. Odata cu trecerea timpului, fortele de ruptura triumfa asupra celor de coeziune. Faptul acesta ii transforma pe conjurati in frati rivali si rivalitatea dintre ei in razboi larvar. Pina in momentul in care unul dintre ei indrazneste sa ceara intoarcerea tatalui si sa-i ia apararea cu aplombul unui Marcus Antonius, reamintind virtutile lui Cezar romanilor adunati in jurul cadavrului acestuia. Adresindu-se mai putin ratiunii cit mai ales inimii, el desteapta la toti atasamentul fata de defunct. Evoca supunerea filiala din timpul copilariei si, in acelasi timp, proclama necesitatea intoarcerii tatalui in persoana unui mostenitor, si aceasta cu atit mai mult cu cit absenta sa se face mai crud simtita.
Semnificatia exacta a resurectiei imago-urilor este urmatoarea: dupa ce a fost asasinat, stramosul, ale carui amintire si reprezentari s-au pastrat o vreme in ascunzisurile memoriei, revine sa-si ocupe locul si drepturile. O face insa sub forma unuia dintre fiii care au participat la asasinarea sa si a devenit, in felul acesta, un erou. Fiecare il recunoaste si vede in el un loctiitor al tatalui.
Odata instalat, el ii face pe fratii sai, in acele timpuri indepartate, sa ispaseasca crima comuna cu inversunarea unui Marcus Antonius, urmarindu-l pe Brutus si pe ceilalti conjurati, cu violenta unui Stalin, umilindu-si, apoi exter minindu-si tovarasii de revolutie. In felul acesta, el se descarca pe sine de culpabilitatea pe care o pune in seama lor. Ucide in fasa, orice veleitate de a-l rasturna asa cum, cu totii, l-au rasturnat pe tatal veritabil. Trebuie sa aratam ca tatal, scrie Freud, repus in drepturi dupa ce a fost rasturnat, se razbuna nemilos pentru infringerea de odinioara si exercita o autoritate pe care nimeni nu indrazneste sa o discute, fiii supusi folosindu-se de noile conditii pentru a-si diminua si mai mult responsabilitatea fata de crima comisa .
Ei pleaca capetele, unii chiar sint complet descumpaniti, inlantuiti fiind de o alianta pe care unul o foloseste impotriva celorlalti. Devenit stapinul egalilor sai, tata pentru cei care-i sint asemenea, precum Cezar, Stalin sau Mao, el ii admonesteaza: Stiti la fel de bine ca si mine ce s-a intimplat. La ce v-ar mai folosi sa rascoliti aceste povesti vechi? Credeti oare ca multimea este dispusa sa le cunoasca? Absolut de loc! Ea are nevoie sa creada in paternitatea noastra; are nevoie sa se supuna tatalui pe care il reprezint eu Si proclama in fata tuturor: Nu stiti ca stramosul nostru comun a reinviat in mine?

Acesta este felul in care se manifesta, insusindu-si trasaturile incom parabilului si neuitatului fondator al colectivitatii, Moise, Hristos, Lenin, garant al trecutului, anticipator al viitorului.
Din acest moment, noul sef poate concentra in miinile sale puterea distri buita fiecaruia. Implinind aceasta misiune, el restabileste inegalitatea intr-o masa de oameni care a dat o lupta cumplita pentru egalitate. Misiunea este comparabila cu cea a lui Napoleon, imediat dupa Revolutia franceza, cind a restaurat titlurile si gradele Vechiului Regim, si cu cea a lui Stalin, cind, dupa
Revolutia Sovietica, a restabilit privilegiile si onorurile care erau destinate alesilor trecutului. Aceste exemple nu-si propun sa dovedeasca nimic, ci numai sa ilustreze ceea ce am spus mai sus.
Dincolo de toate acestea, drumul evolutiei nu poate fi niciodata parcurs in sens invers si nimic nu redevine exact ca inainte. Oricare i-ar fi atuurile, loctiitorul tatalui este un uzurpator, care a furat si puterea fonatorului, si pe cea a fratilor sai. El este obligat sa accepte legea clanului fratern, sa-si conformeze actele si autoritatea exigentelor acestuia. Pentru a izbuti, el le pastreaza forma, modificindu-le continutul. Intr-adevar, respectind caracterul egalitar, acelasi pentru toti, el ii adauga un caracter de interdictie si de sanctiune exterioara, care tine de puterea respectiva a fiecaruia. Egali in fata legii, oamenii nu mai sint egali in fata recompenselor si a pedepselor. Ceea ce este permis superiorilor este interzis pentru cei inferiori. Trecind in miinile noului tata, devenit si judecator si parte, legea se transforma. Ea nu mai este putere, ci instrument al puterii. De acum inainte, ea comporta doua greutati si doua masuri: unele pentru conducatori, altele pentru supusi. Cu alte cuvinte, inventia feminina a legii a fost deturnata pentru a deveni matricea unei creatii masculine, ordinea, adica un drept limitat de catre putere, ordinea patriarhului.
In acest interval, scrie Freud, s-a produs o mare revolutie sociala. Dreptul matern a fost inlocuit cu restabilirea ordinii patriarhului . Freud precizeaza: dreptului mamelor ii urmeaza ordinea tatilor.
Drept urmare, societatea se divizeaza in familii, avind fiecare in frunte un tata care exercita o autoritate temperata de un mic numar de precepte morale si de reguli sociale. Sef necontestat, tiran domestic deasupra sotiei si copiilor, el recreeaza intr-un alt mod hoarda primitiva.
Totul se petrece, asadar, ca si cum, de-a lungul evolutiei, indivizii si masele disparute ar reinvia pentru a-si lua revansa asupra rebeliunii si a schimbarii; ca si cum abolirea dreptului matern si intoarcerea la ordinea patriarhului ar constitui adevaratul destin al unei societati. Mai devreme sau mai tirziu, ceea ce a inceput prin uciderea tatalui se sfirseste prin masacrul

fiilor. Revolutia ii devoreaza asa cum l-au devorat si ei odinioara. Nimeni nu poate scapa: Chiar daca, asa cum spune Propertiu, acest baiat ingenios se ascunde sub fier si arama, moartea va face totul pentru ca el sa-si scoata capul . La sfirsit, ordinea este cea care cistiga.
V
Cum anume poate fi recunoscuta carisma? Ce semn anume poarta un om care ii face pe ceilalti oameni sa i se alature? Care este instrumentul puterii sale? Carisma ar putea reprezenta tatal resuscitat si reincarnat in persoana unuia dintre asasinii sai si, de asemenea, pe insusi acel ucigas in chip de erou, altfel spus, unul dintre fii, care s-a opus tiranului si l-a invins. El reuneste deci doua personaje intr-unul singur: un imago divinizat al tatalui si marca unui individ eroic, fiul. Seful care poseda o asemenea carisma este recunoscut ca atare de catre mase. El reuseste sa atraga asupra sa sentimentele de dragoste si admiratie pentru tatal defunct si frica in fata dezlantuirii de cruzime, a violentei repercursiunilor inspaimintatoare de care ele il stiu capabil pe cel care a comis asasinatul si si-a supus fratii rivali.
Cea mai mare putere ii vine din dualitate. El lasa impresia ca este in acelasi timp deasupra celorlalti si asemeni celorlalti Sinind locul tatalui care retraieste in el, redivivus, el este, in acelasi timp, loctiitorul masei de frati conjurati care si-au abandonat puterea in miinile sale.
Astfel ne apar stim acum pentru ce imparatii romani, tati ai patriei si tribuni ai plebei. Astfel este majoritatea liderilor contemporani, detinatori ai tuturor puterilor si reprezentanti alesi ai poporului. In concluzie, carisma realizeaza coincidenta contrariilor in persoana unui singur individ. Din aceasta cauza, fascinatia acestuia este irezistibila.
Adevarata dificultate apare aici. Aceasta reconstituire a evolutiei nu este, asa cum banuiti, desigur, conforma cu observatia stiintifica, si nu sint primul care spune acest lucru. In ochii mei, faptul cel mai ciudat nu este ca ea a fost inventata intr-un elan genial si nici ca a fost sfarimata de anumiti savanti scrupulosi, ci ca, in loc sa dispara, asa cum ar fi trebuit, printre ruinele si rebuturile spiritului, ea supravietuieste si continua sa ne intereseze. Sint in situatia, asadar, sa justific faptul ca ea ne priveste si ca o retinem cu titlul de ipoteza centrala pentru restul expunerii.
S-ar spune ca ea rings a bell , cum spun englezii. Face sa vibreze in noi o coarda care ne interzice sa o ignoram pur si simplu. Aceasta coarda se face insistent auzita in versurile lui Shakespeare: fiecare, din universul tragic, ne vorbeste despre condamnarea la moarte a regelui de catre unul din fiii sai si despre resurectia sa, atunci cind vremurile s-au schimbat, sub trasaturile

altuia. O auzim vibrind in miezul culturii noastre, cind Nietzsche ne inter peleaza violent: Dumnezeu a murit! Dumnezeu ramine mort! Iar noi l-am ucis . Lucru la care Freud raspunde: Tatal, dumnezeul nostru, este cel pe care l-am ucis. Si asta, de multa vreme, in negura timpurilor. Acum nu facem decit sa repetam crima primordiala si sa ne amintim de ea . Fiecare revolta si revolutie din epoca moderna, care nu a fost de loc lipsita de asa ceva, aminteste acest lucru. Pe linga aceasta, cuplul asociat al mortii si al resurectiei se regaseste in fiecare cultura, ca si cum el ar exprima un adevar psihic in discutabil pe care ni-l apropiem prin aceasta ipoteza. (Unul din motivele pentru care am propus sa distingem mecanismul resurectiei imago-urilor de intoarcerea continutului refulat este tocmai acela ca ea este legata de acest continut particular, uciderea tatalui, si de un ciclu prestabilit).
In sfirsit, evolutia definita prin ipoteza ciclului totemic acesta fiind numele sub care ar trebui ea desemnata incearca sa explice ponderea carismei asupra psihologiei multimilor care, fara ea, ar continua sa apara ca ceva gratuit, miraculos, irational .
O ipoteza fecunda, asadar? Putem, cel putin, vedea, in acest stadiu al anchetei, ca ea pune problemele care privesc psihologia multimilor intr-un mod in care nu le pune aproape nici o alta ipoteza. Acesta este, desigur, motivul pentru care ocupa un loc esential in cercetarile lui Freud, in domeniu.
Mai mult decit atit: este leit-motivul lor. Luata a la lettre, aceasta evolutie a umanitatii de la epoca multimii la cea a legii si a dreptului, si de la aceasta la cea a ordinii (hoarda, matriarhat, patriarhat) se intretaie cu admirabila evolutie reconstituita de Vico de la epoca zeilor la cea a eroilor si de la aceasta la cea a omului. In mod simultan insa, ea tinde sa deseneze istoria, din punct de vedere psihic, ca pe rezulatul unei munci de idealizare.
La inceput, constringerea este impusa oamenilor cu forta unei realitati brute pe care ei o supraestimeaza, in acelasi fel in care tirania tatalui reprima, prin mijloace fizice, dorinta fiilor de a se uni cu sotiile. Vine apoi timpul incercarilor si al coalitiilor intre ei. Ei creeaza o contrarealitate sociala pentru a-si manifesta mai intii refuzul de a se supune si, apoi, pentru a invinge.
Uciderea tatalui, de exemplu, are tocmai acest sens. Forta invinsa astfel in toti, sfirseste insa prin a reveni in fiecare individ, metamorfozata intr-o realitate psihica compusa din amintiri si simboluri. Desigur, oamenii i se supun, asa cum se supuneau realitatii fizice, tatalui tiranic, dar numai in masura in care ea reprezinta contrariul sau, un ideal: idealul de sine sau idealul de grup. Nu mai reactionam in mod direct fata de fiintele din univers si nici chiar fata de experienta pe care o avem despre ele: reactionam la

fiintele idealizate de catre gindire, la imago-urile din univers. Ceea ce omul trebuie sa depaseasca de acum inainte nu este puterea realitatii asupra lui, ci este puterea idealului din interiorul lui. Eliberindu-se de prima, el devine sclavul celei de-a doua.
Ipoteza totemica da un sens acestei munci de idealizare. Ea defineste progresul care, in cultura ca si in politica, merge dinspre lumea exterioara catre cea interioara. De-a lungul timpurilor, oamenii isi creeaza ei insisi, sub forma de instante psihice, ca supraeul si renuntarea la instincte, tot ceea ce le este impus din afara. Dimpotriva, in economie si in tehnica, progresul merge dinauntru inspre exterior si realizeaza o opera de materializare. Se doreste intotdeauna sa se reproduca in exterior, sub forma de proteze fizice (roboti, instrumente, masini), parti ale corpului, brate, picioare, ochi si, de asemenea, idei si senzatii interne. Pe de alta parte, se tinde sa se faca din lumea lucrurilor o lume a oamenilor, si invers, dintr-o lume a oamenilor o lume a lucrurilor. A sustine ca aceasta evolutie are ca germen paricidul a carui amintire o pastram este o idee simpla, aproape prea simpla. Nimeni nu se gindeste sa faca din asta o ipoteza si sa o introduca in stiinta. In momentul de fata lucrul s-a intimplat.






Comentarii:

Nu ai gasit ce cautai? Crezi ca ceva ne lipseste? Lasa-ti comentariul si incercam sa te ajutam.
Esti satisfacut de calitarea acestui referat, eseu, cometariu? Apreciem aprecierile voastre.

Nume (obligatoriu):

Email (obligatoriu, nu va fi publicat):

Site URL (optional):


Comentariile tale: (NO HTML)


Noteaza referatul:
In prezent referatul este notat cu: ? (media unui numar de ? de note primite).

2345678910

 
Copyright 2005 - 2021 | Trimite referat | Harta site | Adauga in favorite