Referat, comentariu, eseu, proiect, lucrare bacalaureat, liceu si facultate
Top referateAdmitereTesteUtileContact
      
    


 


Ultimele referate adaugate

Adauga referat - poti sa ne ajuti cu un referat?

Politica de confidentialitate





Ultimele referate descarcare de pe site
  CREDITUL IPOTECAR PENTRU INVESTITII IMOBILIARE (economie)
  Comertul cu amanuntul (economie)
  IDENTIFICAREA CRIMINALISTICA (drept)
  Mecanismul motor, Biela, organe mobile proiect (diverse)
  O scrisoare pierduta (romana)
  O scrisoare pierduta (romana)
  Ion DRUTA (romana)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  Starea civila (geografie)
 




Ultimele referate cautate in site
   domnisoara hus
   legume
    istoria unui galban
   metanol
   recapitulare
   profitul
   caract
   comentariu liric
   radiolocatia
   praslea cel voinic si merele da aur
 
despre:
 
NOTIUNI FUNDAMENTALE DE PSIHOLOGIE JUDICIARA
Vizite: ? Nota: ? Ce reprezinta? Intrebari si raspunsuri
 

o4z24zk
1.1. OBIECT, DEFINITIE, CONCEPTE

Psihologia este stiinta centrata pe om, pe personalitatea sa, urmarind modul cum acesta se manifesta si actioneaza in mediul sau fizic, dar mai ales social. Psihologia este un sistem multistratificat de discipline teoretice si practice, genetice si experimentale, de discipline psihologice de ramura adecvate celor mai diverse genuri si forme ale activitatii umane.
Psihologia judiciara ca stiinta si practica, se adreseaza tuturor categoriilor de specialisti care intr-un fel sau altul participa la infaptuirea actului de justitie si ale caror decizii au influenta asupra vietii celor aflati sub incidenta legii. Aceasta reprezinta, de fapt, o imbinare intre psihologia generala si psihologia sociala, fiind aplicata la domeniul infractionalitatii ca forma specifica de activitate umana.
Psihologia generala este o disciplina prin excelenta teoretica si fundamentala pentru celelalte ramuri din sistemul stiintelor psihologice. Ea evidentiaza conditiile si factorii care determina desfasurarea vietii psihice. Studiind natura psihicului uman si procesualitatea acestuia, precum si modalitatile sale specifice de manifestare, psihologia generala, ca stiinta, elaboreaza un sistem de concepte psihologice corespunzatoare. Ea ofera acel cuantum de adevaruri esentiale si de fapte reprezentative necesare pentru descrierea si explicarea fenomenelor psihice, punand la dispozitia celorlalte ramuri psihologice un limbaj stiintific adecvat, un sistem de termeni consacrati si cai principale de investigare a psihicului in diferite domenii concrete de activitate umana.
Psihologia sociala este o stiinta particulara, relativ independenta care studiaza fenomenele si faptele psihosociale individuale, de grup, colective, care iau nastere din comunicarea si interactiunea dintre oameni in toate activitatile lor sociale si se manifesta in conceptii, motivatii, atitudini, convingeri, opinii, comportamente, mentalitati, traditii, stari de spirit, sentimente etc.
Psihologia sociala are in vedere atat studiul particularitatilor psihice ale oamenilor ca fiinte socioculturale, al conduitelor lor in cadrul grupurilor sociale concret-istorice din care fac parte, cat si studiul particularitatilor psihologiei de grup, colective si de masa, asa cum se manifesta ele in trairi si comportamente comune.
Domeniul psihologiei judiciare il constituie in esenta devianta, conduitele care se indeparteaza de la normele morale sau legale dominante intr-o cultura data.
Obiectul psihologiei judiciare il reprezinta studiul si analiza complexa a comportamentelor umane implicate in procesul judiciar (omul intr-o ipostaza speciala).
Psihologia judiciara studiaza caracteristicile psihosociale ale participantilor la actiunea judiciara (infractor, victima, martor, anchetator, magistrat, avocat, parte civila, educator etc.), modul in care aceste caracteristici apar si se manifesta in conditiile concrete si speciale ale interactiunii lor in cele trei faze ale actului infractional: faza preinfractionala, faza infractionala propriu-zisa si faza postinfractionala (Bogdan, 1973; Bus, 1997 ).
Precizarea obiectivelor psihologiei judiciare trebuie sa se faca tinandu-se seama, in primul rand, de cei ce vor beneficia si vor utiliza efectiv rezultatele cercetarii din acest domeniu.
Psihologia judiciara se adreseaza in primul rand specialistilor din justitie, care prin natura activitatii lor au de-a face cu persoanele implicate in situatii infractionale si ale caror hotarari pot influenta destinul acestora. Actul de justitie nu poate fi inteles si acceptat in afara dezideratului care guverneaza intentia legiuitorului, si anume, aflarea adevarului. Numai asa poate fi garantat scopul procesului penal: “constatarea la timp si in mod complet a faptelor care constituie infractiuni, astfel ca orice persoana care a savarsit o infractiune sa fie pedepsita potrivit vinovatiei sale si nici o persoana nevinovata sa nu fie trasa la raspundere penala “(C.pr.pen., art. 1). Procesul penal trebuie sa contribuie la apararea ordinii de drept, la apararea persoanei, a drepturilor si libertatilor acesteia, la prevenirea infractiunilor precum si la educarea cetatenilor in spiritul respectarii legilor. Psihologia judiciara impune o serie de exigente fara indeplinirea carora actul de justitie ramane un exercitiu steril, tehnicist, lipsit de credibilitate si forta.
In privinta metodelor, psihologia judiciara ca parte aplicata a psihologiei generale si sociale, si-a preluat majoritatea elementelor din cadrul conceptual al acestora, utilizand tehnici si instrumente de investigare specifice acestor discipline: observatia, experimentul, ancheta psihosociala si ancheta judiciara ca metode specifice (pe baza de chestionar si interviu), metoda biografica, metoda analizei produselor activitatii, sondajul de opinie etc.
Sistemul de categorii cu care opereaza psihologia judiciara apartine in mare masura psihologiei generale si sociale, dar si altor discipline inrudite, conferindu-i un caracter interdisciplinar. In organizarea si realizarea demersului sau teoretic si practic, psihologia judiciara utilizeaza notiuni si din disciplinele psihologice de ramura, cum ar fi: psihologia experimentala, psihologia diferentiala, psihologia cognitiva, psihofiziologia, psihologia medicala, psihopatologia, psihologia militara, psihologia conduitei etc.
Demersul teoretic al psihologiei judiciare consta in: organizarea, dezvoltarea si perfectionarea unui sistem conceptual operant; validarea unor modele conceptuale teoretico-explicative elaborate de alte ramuri ale psihologiei, in urma testarii acestora pe domeniul specific activitatii judiciare; elaborarea unor modele teoretico-explicative referitoare la etiologia unor fenomene psihice din domeniul judiciar etc. (Butoi & Butoi, 2001).
Demersul practic-aplicativ al psihologiei judiciare presupune: elaborarea unei metodologii specifice de investigare-cercetare a realitatii psihice din domeniul judiciar si evidentierea legitatilor fenomenelor psihice specifice acestui domeniu; oferirea agentilor specializati din domeniul judiciar a unor date informatii pertinente si utile cu privire la realitatea psihica din sistemul judiciar, in vederea stabilirii adevarului; elaborarea unor programe psiho-sociale de prevenire a infractiunilor si recidivelor; elaborarea unor strategii de terapie educationala a infractorilor; elaborarea unor programe recuperative de reintegrare socio-profesionala a infractorilor; acordarea de asistenta psihologica, materializata in expertizele de specialitate oferite atat organelor judiciare, cat si infractorilor etc.





1.2. COMPORTAMENTUL -; PREZENTARE GENERALA

Termenul de comportament are o larga utilizare in vorbirea curenta, psihologia judiciara cercetandu-l sub toate aspectele sale normale sau deviante.
Comportamentul reprezinta reactia globala (glandulara, motorie, verbala, afectiva etc.) a unei persoane intr-o imprejurare data. Prin aceasta reactie totala organismul uman raspunde la o situatie traita in functie de stimularile mediului si de tensiunile sale interne.
Sistemul specific de referinta pentru comportamentul uman il reprezinta situatia sau contextul social la care orice persoana raspunde prin acte, miscari si gesturi vizibile, observabile, in stransa corelatie atat cu particularitatile situatiei, cat si cu particularitatile si trasaturile personalitatii sale. Obiectele, fenomenele, evenimentele care actioneaza asupra persoanei au un anumit ecou, o rezonanta in constiinta sa, corespund sau nu, satisfac anumite trebuinte, interese, aspiratii, idealuri. Intre starile interne ale persoanei si situatia in care se afla, se stabilesc o serie de raporturi de concordanta sau de neconcordanta, care in plan subiectiv dau nastere trairilor afective. Toate acestea se realizeaza intr-un timp si spatiu determinat. Corelarea tuturor factorilor prezenti la un moment dat, da nastere la un anumit context, situatie, imprejurare de viata etc.
Din interactiunea persoanelor rezulta o multitudine de fenomene psihosociale, care nu sunt altceva decat manifestari de natura spirituala, de constiinta sociala, in care se impletesc elementele ideologice, mai mult sau mai putin sistematizate, cu elementele psihologice.
Fenomenele psihosociale nu pot fi desprinse de persoana, de purtatorul lor, pentru ca ele se manifesta si au la baza conceptiile, normele de conduita pe care le aplica, atitudinile pe care le adopta, opiniile pe care le formuleaza. Fenomenele psihosociale iau nastere din interactiunea persoanei cu mediul social in care traieste efectiv, din interactiunea cu situatiile si evenimentele cu care intra in contact.
Comportamentul normal, obisnuit, al unei persoane reprezinta gradul in care aceasta reuseste sa ofere un raspuns semnificativ unei situatii date. Aceasta reusita poate aparea numai in conditiile integritatii functiilor psihice, care intervin in grade diferite, atat in evaluarea situatiei, cat si in elaborarea unui raspuns semnificativ si adecvat fata de ea. Orice persoana dispune de un ansamblu unitar de trasaturi psihice si comportamente centrate in jurul unui nucleu reprezentat de personalitate. Inseamna ca expectantele noastre sunt ca ea sa se comporte in limitele unei game de posibilitati scontate, consistenta interna a formelor sale de conduita fiind complementara cu constanta reactiilor sale semnificative si adecvate in anumite situatii. Aceasta presupune aprecierea personalitatii din punctul de vedere al constantei formelor de exteriorizare comportamentala.
Datorita marii varietati de situatii cu care se confrunta persoana de-a lungul vietii sale, comportamentul suporta un proces de specializare si diferentiere, in functie de spatiu si timp, de varsta si de sex, de mediu si cultura, de statusul socio-profesional etc.
La nivelul persoanei comportamentul apare ca un traductor de atitudini, fiind de fapt rezultanta configuratiei totale a atitudinilor. Atitudinile nefiind egale ca intensitate si valoare, in interiorul sistemului atitudinal are loc o selectie, in urma careia este desemnata si promovata atitudinea cu implicatiile cele mai profunde in forma de comportament data.
Modificarea comportametului uman depinde de : a) - situatia generatoare de fenomene psihosociale specifice si b) - persoana sau colectivitatea cu care se confrunta aceasta situatie.
Prin natura, continutul si gradul ei de periculozitate, situatia generatoare de fenomene psihosociale afecteaza unitatea organism-mediu, care incepe sa devina extrem de contradictorie, provocand schimbari in comportamentul persoanei. In aceste situatii organismul uman face eforturi de reechilibrare a relatiei organism-mediu, amplificindu-si functiile de adaptare. Adaptarea este influentata de: labilitatea proceselor nervoase, de temperament, de instinctul de aparare si conservare, de gradul de implicare a eului, de afectarea sentimentului sigurantei, de experienta de viata etc.
Intelegerea conduitei unei persoane intr-o imprejurare sau alta presupune in mod necesar cunoasterea motivelor care o anima, precum si a scopurilor sale care prefigureaza si orienteaza anticipat comportamentul. Prin mijlocirea motivelor si a scopurilor, comportamentul uman se afla in conexiune directa cu constiinta sub al carei control este.
O particularitate specifica a comportamentului uman o constituie caracterul invatat, dobandit al acestuia. In procesul interactiunii oamenii isi furnizeaza reciproc modele comportamentale corespunzatoare tot atator categorii de activitati:
• activitati necesare existentei noastre, cum ar fi: invatarea mersului, a vorbirii, a alegerii si prepararii hranei etc.;
• activitati necesare integrarii in comunitatea in care traim: invatam sa salutam, sa ne comportam civilizat, sa ne imbracam conform traditiei sau modei, sa ajutam, sa respectam etc.;
• activitati inutile si chiar daunatoare atat pentru persoana cat si pentru comunitate: consumul de alcool, fumatul, minciuna, farsele grosolane, practicile infractionale de tot felul, de la micile rautati ca barfa, calomnia, insusirea unor bunuri care apartin altora, pana la comportamentele grave ce intra sub incidenta legii etc. (Dumitrescu, 1991).
Procesul de invatare este un fenomen care se extinde la intreaga viata umana, prin invatare intelegand orice achizitii, care prin exercitiu si repetare actioneaza asupra comportamentului nostru modificandu-l. Un rol important in invatarea unor comportamente il au recompensa si sanctionarea, care contribuie fie la facilitarea noilor achizitii, fie la eliminarea celor necorespunzatoare. Acestea ocupa un rol important in invatarea si elaborarea comportamentelor, dar pe langa aceasta mai exista si alte metode cu acelasi grad de importanta utilizate de factorul uman in procesul de invatare.
Psihologia judiciara este interesata, in primul rand de ceea ce reprezinta devianta in materie de comportament. Statistic, devianta reprezinta o abatere de la medie. Media o constituie comportamentul conformist, in raport cu normele si reglementarile sociale, iar comportamentul deviant ca abatere, semnifica deviatiile cu sens negativ, antivaloric, de tipul a tot ceea ce este denumit in termeni generici comportament antisocial, criminalitate sau infractionalitate.
Notiunea de comportament infractional este utilizata sub mai multe forme: comportament deviant, delincvent sau aberant (Banciu, Radulescu & Voicu, 1985). In realitate, comportamentul deviant include abaterile de la normele sociale in general, cel delincvent (infractional) se refera la abaterile si incalcarile normelor juridice penale, in timp ce comportamentul aberant include aspectele medico-legale, psihiatrice sau psihopatologice.
Comportamentele deviante, in marea lor majoritate se invata prin imitatie. Primele “succese” ale unor astfel de comportamente constituie nu numai gratificatii, dar si incitatii pentru invatare din partea celui care imita.
Imitatia este selectiva si ierarhica. Nu imitam orice si oricum. Imitam doar ceea ce ne atrage, impresioneaza si fascineaza de multe ori chiar in pofida nonvalorii sociale evidente pe care respectivul model o reprezinta. Observatia este valabila indeosebi pentru cei de varste tinere la care imitarea ierarhica negativa este adesea hotaratoare in procesul genezei comportamentului infractional.

1.3. DEVIANTA SOCIALA SI DELINCVENTA

Dupa anul 1990, problematica deviantei sociale a inceput sa fie abordata sistematic, existand preocupari pentru elaborarea si fundamentarea unui cadru teoretic si metodologic.



In plan teoretic-conceptual s-au reelaborat si redefinit notiuni si concepte de baza ale criminologiei, fundamentandu-se un cadru general etiologic al infractionalitatii, iar in plan metodologic s-au elaborat si validat metode de investigatie a diferitelor tipuri de manifestari si comportamente antisociale, identificand si evaluand factorii si mecanismele care le genereaza sau favorizeaza, atat ca fenomen de grup, cat si ca manifestare specifica a comportamentului individual.
Impreuna cu celelalte ramuri ale stiintelor sociale, psihologia judiciara isi propune sa contribuie la aprofundarea cunoasterii structurii si functionalitatii microgrupurilor infractionale, a zonelor vulnerabile ale acestora, pentru prevenirea, contracararea si destramarea lor.
Prin intermediul procesului de socializare, societatea transmite membrilor sai un anume model normativ si cultural, facilitandu-le integrarea sociala. Acesta permite existenta normala a vietii sociale, asigurand atat rationalitatea comportamentului, cat si stabilitatea sistemului social. Socializarea reprezinta un proces fundamental, care faciliteaza integrarea individului in societate, prin asimilarea culturii grupului din care face parte si a rolurilor sociale pe care este chemat sa le indeplineasca in cadrul acestui grup. Ca rezultat al socializarii, individul adera la normele si valorile grupului, facand din acestea un etalon al propriului comportament. La randul ei, societatea apreciaza indivizii dupa acest etalon, asteptand ca ei sa se comporte in moduri predictibile, conforme cu modelul cultural si normativ.
Orice societate are o serie de norme scrise sau nescrise prin intermediul carora poate aprecia daca o anumita conduita sau un anumit act, este adecvat sau nu, se inscrie sau nu in modelul cultural prescris pentru toti membrii ei. Aceste norme stabilesc modalitatile de sanctiune pentru toate conduitele sau actele care nu corespund asteptarilor societatii (unele sanctiuni se aplica in mod institutionalizat, altele se aplica prin mecanisme neoficiale, informale).
Daca am defini toate aceste conduite ori acte ca abateri de la normele de orice fel, am putea afirma ca orice societate se confrunta, in cursul dezvoltarii ei, cu manifestari de devianta.
Devianta desemneaza nonconformitatea, incalcarea normelor si regulilor sociale. Aceasta are o sfera mult mai larga decat criminalitatea, infractionalitatea sau delincventa (denumita si “devianta penala”), deoarece include nu numai incalcarile legii penale, ci toate deviatiile de la comportamentul socialmente acceptat si dezirabil (Radulescu, 1994).
In orice societate si in orice moment al evolutiei ei exista devianta. Dincolo de grupurile infractionale care incalca normativul penal, exista marea masa a populatiei care se abate de la exigentele conventionale sau morale. Nici un individ nu se poate supune tuturor exigentelor normative ale unei societati. In functie de anumite criterii, comportamentul acestuia poate lua forme de devianta sociala sau de delincventa.
Comportamentul deviant este un comportament “atipic”, care se indeparteaza sensibil de la pozitia standard (medie) si transgreseaza normele si valorile acceptate si recunoscute in cadrul unui sistem social. Diagnosticarea comportamentului deviant depinde de natura normelor sociale, de gradul de toleranta al societatii respective, ca si de pericolul actual sau potential pe care il prezinta devianta fata de stabilitatea vietii sociale.
Comportamentul deviant poate fi inteles in doua moduri: fie ca produs al incapacitatii functionale a individului, datorita unor deviatii fiziologice sau anormalitatii psihice (punctul de vedere “substantialist”), fie ca rezultat al unui comportament perfect normal, dar incompatibil cu standardele de normalitate ale grupului (punctul de vedere “situational“). Sanctionarea sau acceptarea acestor comportamente tine de criteriile utilizate de diferite societati in definirea deviantei (Radulescu & Piticariu, 1989). Evaluat fie ca problema sociala sau comportament disfunctional, fie ca produs tranzactional al relatiilor de interactiune intre indivizi, fenomenul de devianta se caracterizeaza printr-o serie de trasaturi specifice, distincte pentru o societate sau alta, care deriva din conditiile social-economice si culturale, din modul de viata si existenta al soietatii respective.
Comportamentele socialmente normale ale membrilor unei societati emana din cultura de apartenenta, care modeleaza personalitatea de baza sub aspect psiho-socio-cultural. Personalitatea este o structura fundamental culturala, reprezentand un sistem dinamic, organizat, in cadrul caruia impulsurile biopsihice sunt puse in concordanta cu normele si valorile sociale, interiorizate de individ prin socializare.
Devianta nu poate fi inteleasa ca fenomen sau ca un comportament detasat de contextul social. Fiind intim legata de conditiile fundamentale ale oricarei vieti sociale, devianta reprezinta un fenomen normal in cadrul evolutiei societatii, a moralei si a dreptului, iar individul deviant nu trebuie considerat neaparat ca o fiinta nesocializata, ca un element parazitar, neasimilabil, introdus in corpul societatii, el avind uneori rolul unui agent reglator al vietii sociale (Durkheim, 1974). Devianta, desemnand distantarea semnificativa de la normele de conduita si de la valorile sociale acceptate intr-un spatiu cultural determinat, intr-o anumita societate si la un moment dat, are atat o semnificatie negativa, disfunctionala, cat si una pozitiva, functionala. In unele situatii devianta faciliteaza functionarea societatii. Cei din afara randurilor ii determina pe cei din “coloana” sa fie mai uniti. Altfel spus, devianta consolideaza conformarea, sanctioneaza, certifica normalitatea.
Extensia, intensitatea si gravitatea deviantei sociale depind, in mare masura, de valorile si normele care sunt incalcate, precum si de reactia publica fata de aceste abateri si incalcari. De aceea, evaluarea deviantei sociale se face pornind de la procesul de elaborare a normelor si regulilor de conduita si terminand cu intensitatea reactiei sociale fata de incalcarea acestora.
Literatura de specialitate ofera numeroase criterii, teorii, conceptii, orientari, puncte de vedere etc. cu privire la etiologia comportamentului deviant. Un prim punct de vedere sustine ca etiologia deviantei rezida in structura biologica sau in personalitatea individului (de exemplu: orientarea biologica atribuie factorilor bio-genetici o importanta hotaratoare in geneza deviantei; orientarea psihologica sustine ca actele deviante sunt savarsite cu precadere de personalitati cu deficiente sau tulburari psihice; orientarea psihosociologica apreciaza ca individul nu se naste deviant, ci este socializat in acest rol sub influenta imitatiei si a unor modele culturale, inca din perioada copilariei).
Un al doilea punct de vedere considera devianta ca fenomen de inadaptare sau nonintegrare sociala, generat de conflictele intre idealul individului, sistemul sau de valori si posibilitatile oferite de catre societate, conflicte acompaniate de scaderea controlului social sau de incapacitatea sistemului social de a concilia aceste conflicte.
In ansamblul formelor de devianta sociala se include si delincventa (infractionalitatea sau criminalitatea), care afecteaza cele mai importante valori si relatii sociale protejate de normele juridice cu caracter penal. Aceasta reprezinta ansamblul actelor si faptelor care, incalcand regulile juridice penale, impun adoptarea unor sanctiuni negative, organizate, din partea agentilor specializati ai controlului social (politie, justitie etc.).


Chiar daca delincventa apare ca un fenomen juridic, reglementat prin normele dreptului penal, ea este primordial, un fenomen social avand consecinte negative si distructive pentru securitatea indivizilor si grupurilor.
Delincventa este un fenomen deosebit de complex, incluzand o serie de aspecte si dimensiuni de natura statistica, juridica, sociologica, psihologica, economica, prospectiva si culturala (Banciu, 1995 ): a).dimensiunea statistica - evidentiaza starea si dinamica delincventei in timp si spatiu, prin evaluarea si masurarea in procente, medii, serii de distributie si indici ai diferitelor delicte si crime, si corelarea acestora cu o serie de variabile si indicatori cu caracter social, ecologic, cultural, geografic etc.; b).dimensiunea juridica - evidentiaza tipul normelor juridice violate prin acte si fapte antisociale, periculozitatea sociala a acestora, gravitatea prejudiciilor produse, intensitatea si felul sanctiunilor adoptate, modalitatile de resocializare a persoanelor delincvente; c).dimensiunea sociologica - centrata pe identificarea si prevenirea sociala a delictelor si crimelor, in raport cu multiple aspecte de inadaptare, dezorganizare si devianta existente in societate si cu formele de reactie sociala fata de diferitele delicte; d).dimensiunea psihologica - evidentiaza structura personalitatii individului delincvent si individului normal, motivatia si mobilurile comiterii delictului, atitudinea delincventului fata de fapta comisa (raspunderea, discernamantul etc.); e).dimensiunea economica sau “costul crimei” - evidentiaza consecintele directe si indirecte ale diferitelor delicte din punct de vedere material si moral (costurile financiare acordate victimelor, martorilor, reparatiei bunurilor etc.); f).dimensiunea prospectiva -; evidentiaza atat tendinta generala de evolutie a delincventei, cat si tendinta anumitor indivizi si grupuri sociale spre delincventa; g).dimensiunea culturala -; se refera la relativitatea criteriilor normative si culturale cu care este investita delincventa in diverse societati si culturi. Exista diferente sensibile din punct de vedere cultural, in definirea anumitor acte ca periculoase si in evaluarea intensitatii si gravitatii acestora. Gradul de periculozitate al unui comportament antisocial depinde, in mare masura, de caracterul coercitiv sau, dimpotriva, permisiv al normelor sociale. Marea diversitate si variabilitate a culturilor implica deci, comportamente eterogene din punct de vedere al semnificatiei lor sociale, moralitatea, imoralitatea, binele sau raul fiind intr-o stransa legatura cu normele si valorile grupului respectiv. ”Normalul” este reprezentat de comportamentele socialmente acceptabile, compatibile cu modelele culturii din care face parte individul.
Reprezentand o institutie de baza a dreptului penal, delictul este o fapta antisociala, ilicita, care lezeaza o serie de valori si relatii sociale, fapta imputabila care genereaza o serie de consecinte si efecte juridice, adica o raspundere penala. Pentru acest motiv, numai in prezenta unei anumite fapte, considerata ilicita sau ilegala, norma prevede sanctionarea persoanei vinovate. Pentru a exista deci, raspundere penala, trebuie sa existe, in primul rand, o fapta antisociala reala, savarsita de o anumita persoana care este responsabila, iar in al doilea rand, fapta respectiva trebuie incriminata de legea penala. Inexistenta uneia sau a mai multora dintre aceste trasaturi (ilicitatea, vinovatia, incriminarea) conduce, practic la inexistenta delictului sau crimei ca atare.
Sistemul nostru penal utilizeaza expres notiunea de infractiune, nu de delict sau crima. Prin articolul 17 din Codul Penal al Romaniei, infractiunea este definita ca o “fapta care prezinta pericol social, savarsita cu vinovatie si prevazuta de legea penala “.
Din punct de vedere psihologic, infractiunea reprezinta o manifestare comportamentala devianta, ce consta in incalcarea unor norme codificate de catre societate, manifestare cu continut antisocial, fata de care se iau anumite atitudini, prin aplicarea de sanctiuni penale (Popescu-Neveanu, 1978).
Majoritatea sistemelor de sanctionare si prevenire a criminalitatii urmaresc, prioritar, controlul efectiv asupra crimei, ca si protectia si apararea sociala a indivizilor, grupurilor si institutiilor sociale, prin organizarea unor activitati specifice si utilizarea unor mijloace menite sa asigure atat represiunea si constrangerea penala, cat si prevenirea si diminuarea surselor potentiale de criminalitate prin adoptarea de masuri de profilaxie sociala, culturala si educativa.
Cercetarea psihologica trebuie sa cuprinda in aria sa descifrarea diferitelor dimensiuni psihologice cu accent pe motivatie, afectivitate, pe descifrarea personalitatii in ansamblul sau.
A intelege omul inseamna a recunoaste inegalitatea inzestrarii native a indivizilor, fapt ce trebuie sa ne conduca la diversificarea, nuantarea si individualizarea cantitativa si calitativa a actiunilor educative.
De asemenea, inegalitatea si neomogenitatea mediilor sociale, de provenienta, exercita presiuni diferite cantitativ si calitativ asupra indivizilor, ceea ce le confera anumite limite individuale in privinta rezistentei fata de restrictii, fie ele morale sau legale.


1.4. RELATIILE PSIHOLOGIEI JUDICIARE CU DIFERITE RAMURI ALE STIINTELOR JURIDICE

Intre psihologie si stiinta dreptului exista numeroase conexiuni, interferente si puncte de convergenta, care au constituit premisele teoretice si metodologice pentru afirmarea psihologiei judiciare. Magistratul mileniul trei, motivat de simtul datoriei duse pana la capat, nu poate face abstractie de notiunile psihologiei judiciare.
Psihologia judiciara, definita ca disciplina formativ-aplicativa si de cultura profesionala a magistratului in statul de drept, al carei obiect il constituie studiul si intelegerea aprofundata si nuantata a personalitatii umane implicata in procesul judiciar, are legaturi cu stiinta dreptului, oferindu-i acesteia un instrumentar al interpretarii corecte a conduitelor umane cu implicare infractionala.
Caracterizat ca o forma de prevenire si constrangere prin care sunt reglementate si controlate actiunile si conduitele indivizilor, dreptul include un ansamblu de reguli sociale cu incarcatura normativa. Dreptul si normalitatea juridica au un caracter imperativ, stabilind ceea ce trebuie sa faca indivizii angajati in anumite actiuni sociale, prin recompensarea conduitelor dezirabile si reprimarea celor indezirabile sau deviante.
Impactul psihologiei judiciare asupra actului de dreptate este resimtit pe mai multe directii (Butoi & Butoi, 2001): a) il ajuta pe magistrat la intelegerea aprofundata si nuantata a complexitatii individului uman (autor, victima, martor etc.), il avertizeaza asupra limitelor general umane, oferindu-i acele strategii si mijloace prin care acestea pot fi depasite si totodata ii recomanda o conduita autocontrolata, impartiala si profesionala in raport cu cel aflat sub incidenta legii; b) ofera magistratului o conceptie sistemica integratoare atat asupra dinamicii si interactiunii intregului ansamblu de factori care contribuie la producerea actului infractional, cat si asupra manifestarilor psihocomportamentale ale participantilor la actiunea judiciara; c) atrage magistratului atentia asupra faptului ca in general, omul actioneaza rational, dar de multe ori automat si irational, ceea ce presupune o interventie preventiv-ofensiva de eliminare sau reducere a potentialului de irationalitate criminogena; d) pentru a intelege persoanele aflate sub incidenta legii, magistratul trebuie sa cunoasca si sa recunoasca inegalitatea inzestrarii native a acestora, inegalitatea si neomogenitatea mediilor sociale de provenienta, diferentele in pregatirea educationala si profesionala etc.; e) interpretand conduitele umane in raporturile interpersonale specifice actului de justitie, magistratul trebuie sa stapaneasca notiunile referitoare la legitatile psihologice ale personalitatii si sensibilitatii umane ( ale actului senzorio-perceptiv, ale memoriei, ale potentialului cognitiv, afectiv si motivational etc.); f) in final, dobandind notiuni de psihologie, magistratul implicat in actul de justitie, mai ales in cazurile complexe, dificile, va sti cand si cum sa apeleze la serviciile psihologilor existenti in criminalistica moderna, in vederea valorificarii unor concluzii din rapoartele de expertiza sau constatarile tehnico-stiintifice specifice psihologiei judiciare.



Psihologul criminalist isi aduce o contributie importanta la solutionarea unor cauze penale atat prin investigarea comportamentului simulat cu ajutorul tehnicii poligraf, cat si prin intocmirea profilului psihologic al diferitelor categorii de infractori.
Diagnosticarea profilului psihocomportamental al infractorului, prin aplicarea unor probe psihologice (testele de inteligenta, testele proiective, inventarele de personalitate etc.) constituie sursa unor informatii deosebit de valoroase atat in descifrarea personalitatii infractorului, cat si in stabilirea mobilului care a dus la savarsirea infractiunii. Cunoasterea trasaturilor de personalitate ale infractorului contribuie la individualizarea celor mai eficiente tehnici si metode de audiere si cercetare a acestuia (Bus, 2001).
Notiunile de psihologie judiciara contribuie, in dreptul penal, la aprecierea elementelor de culpa, vinovatie, intentie, prevedere, stare emotionala, conduita simulata, responsabilitate etc., ajutand la o buna dozare a pedepselor si o justa incadrare a faptelor.
Legaturile procedurii penale cu psihologia judiciara se regasesc in aceea ca o serie intreaga de activitati, cum ar fi: confruntarea, perchezitia, prezentarea spre recunoastere, ascultarea, nu pot fi eficiente decat in masura in care cei ce se ocupa de cercetare vor avea cunostintele psihologice necesare cunoasterii corecte a conduitelor umane, in raport cu a caror interpretare si obiectivare actul procedural sa aiba maximum de eficienta sub aspectul aflarii adevarului.
Relatia cu criminalistica este biunivoca, regasindu-se atat in aspectele teoretice cat si in cele practice ale ambelor discipline. Numai cunoscand psihologia judiciara, criminalistii vor putea trage concluzii cu privire la intentiile, motivatiile si actiunile autorilor si a victimelor acestora, anticipandu-se conduitele de simulare, victimizare, eludare a identificarii, fabricarea de alibiuri etc., toate acestea apte sa ofere indicii de descoperire a autorilor si probarea vinovatiei acestora.
In ceea ce priveste tactica criminalistica, numai daca ne referim la vasta si complexa activitate de ascultare a invinuitului, este clara necesitatea cunoasterii intregului registru al potentialului psihologic al individului uman (invinuit, victima, martor, parti, experti etc.), implicat in procesul judiciar.
Psihologia judiciara mentine legaturi stranse cu criminologia, care studiaza conduita infractionala din punct de vedere al genezei si trecerii de la potential la act criminogen ca fenomen sociopsihologic. Psihologia judiciara ofera criminologiei date si legitati, instrumentar si metodologie.
Psihologia judiciara are legaturi de interdisciplinaritate cu medicina legala, careia ii ofera tabloul psihocomportamental si caracterial al personalitatii infractorului, ilustrand in mod nuantat motivatiile, tendintele, potentialul intelectual, actional, coeficientul de agresivitate, structura temperamentala si echilibrul emotional in vederea circumstantierii conduitelor autorului din punct de vedere psihologic si ulterior psihiatric, in legatura cu necesitatea juridica a stabilirii gradului de responsabilitate penala.

1.5. ASPECTE ETICE SI DEONTOLOGICE PE CARELE IMPLICA PSIHOLOGIA JUDICIARA IN SISTEMUL JUDICIAR

Deontologia se refera la ansamblul normelor referitoare la indatoririle precumpanitor morale sau de alt ordin ale profesionistilor fata de societate si fata de diversele categorii de oameni in raport cu care isi desfasoara activitatea.
Codul deontologic reprezinta un ansamblu de norme care stabilesc exigentele morale de exercitare a unei profesiuni. Aceste exigente morale capata forma unor reguli de conduita profesionala. Codul deontologic cuprinde: constrangeri de conduita morala, precizari referitoare la pastrarea secretului profesional, recomandari cu privire la respectul fata de celalalt, recomandari vizand perfectionarea pregatirii profesionale, norme referitoare la independenta personala, reguli de etica etc.
Principiile generale de deontologie impun specialistilor: responsabilitate, obiectivitate, competenta si integritate, dreptate si demnitate, simt critic si autocritic, respect pentru semeni.
In unele tari au existat preocupari de elaborare a unui cod deontologic care sa stea la baza activitatii psihologice din sistemul judiciar. Astfel, in S.U.A. un comitet special al Asociatiei Psihologilor Americani (A.P.A.) a numit inca din anul 1975 o comisie care sa se ocupe de problema locului psihologiei in sistemul judiciar si mai ales de aspectele si dilemele de natura etica pe care le au psihologii din politie, justitie sau din institutiile corectionale. Au fost formulate recomandari atat pentru problemele etice pe care sistemul judiciar le creeaza psihologilor, cat si pentru problemele etice pe care psihologii le creeaza sistemului judiciar.
Prezenta psihologiei judiciare in sistemul judiciar fundamenteaza cateva deziderate etice si deontologice (Mitrofan & colab., 1992):
• umanizeaza norma juridica, dandu-i mai multa viata continutului acesteia;
• dezvaluie magistratului pe omul real, concret, unic si irepetabil in individualitatea sa biotipologica si psiho-comportamentala;
• orienteaza justitia catre intelegerea fiintei umane din punct de vedere psihocomportamental (intentie, culpa, marturisire, simulare, recunoastere, regret, responsabilitate, iresponsabilitate, prevedere, provocare, consimtamant, stare emotionala etc,);
• orienteaza justitia catre realizarea procesului judiciar cu respectarea demnitatii, libertatii de constiinta si expresie, a integritatii psihomorale si fizice, a liberului consimtamant, a dreptului la protectie si aparare al persoanei implicate in actiunea judiciara;
• ofera justitiei date utile (programe, strategii) cu privire la reeducarea si reinsertia sociala a persoanelor private de libertate.
In Romania, psihologia judiciara se confrunta cu doua intrebari fundamentale: 1) in ce masura psihologii identifica problemele judiciare, ca intrand in sfera lor de activitate? si 2) care sunt rolul si contributia activitatii psihologice, comparativ cu alte discipline, in sistemul activitatii judiciare? Practica judiciara si politica manageriala de administrare a actului de justite, sunt in masura sa dea raspuns celor doua intrebari.






Comentarii:

Nu ai gasit ce cautai? Crezi ca ceva ne lipseste? Lasa-ti comentariul si incercam sa te ajutam.
Esti satisfacut de calitarea acestui referat, eseu, cometariu? Apreciem aprecierile voastre.

Nume (obligatoriu):

Email (obligatoriu, nu va fi publicat):

Site URL (optional):


Comentariile tale: (NO HTML)


Noteaza referatul:
In prezent referatul este notat cu: ? (media unui numar de ? de note primite).

2345678910

 
Copyright 2005 - 2021 | Trimite referat | Harta site | Adauga in favorite