y2i12ic
Mecanismele prin intermediul carora se realizeaza reglajul psihic al activitatii si comportamentului sunt numeroase. Exista insa unele mecanisme psihice care intervin mai direct in reglajul comportamental. Aceste mecanisme sunt: comunicarea si limbajul, care permit proiectarea anticipata a rezultatului actiunii in raport cu intentiile si dorintele persoanei, ca si obtinerea modificarilor comportamentale dorite; atentia, ce asigura reglajul bazat pe orientarea, focalizarea si selectia actelor sau activitatilor; vointa, ca forma superioara de reglaj psihic ce tinteste spre atingerea unui scop constient propus care corespunde motivelor dar si conditiilor sociale si care intra in joc atunci cant este necesara invingerea unor obstacole ce apar in calea realizarii scopurilor propuse.

COMUNICAREA Sl LIMBAJUL
I. DELIMITARI CONCEPTUALE. Faptul ca limbajul si comunicarea constituie mecanismele psihice aflate cel mai la indemana individului pentru a-si regla propria sa conduita, dar si conduita altora, este mult prea evident pentru a insista asupra lui.
Daca sistemul imaginilor, conceptelor si ideilor, format prin intermediul mecanismelor informational-operationale ar fi tinut secret, daca el n-ar fi folosit, vehiculat, atunci n-ar avea aproape nici o utilitate practica, nu ar fi capabil de influenta si interinfluenta, nu putea fi preluat si reintrodus in circuitul cunoasterii, nu ar avea nici un impact asupra actlvitatii umane.
Comunicarea, inteleasa ca act tranzactional, inevitabil in situatii de actiune, devine esentiala, fundamentala atat pentru viata persoanei, cat si pentru viata sociala a individului.
· Din pacate, notiunile de comunicare, limba, limbaj sunt polisemantice, ele comportand o pluralitate de sensuri; ele constituie obiectul de investigatie al mai multor discipline stiintifice (lingvistica, psihologia, sociologia, semiotica, cibernetica etc.), care aduc propriile lor perspective de abordare, nu intotdeauna identice sau macar complementare.
Comunicarea a fost definita cel mai adeseori ca o forma particulara a relatiei de schimb intre doua sau mai multe persoane, doua sau mai multe grupuri.
Claude Levi-Strauss interpreta societatea de pe pozitia unei teorii a comunicarii. Dupa el, in societate sunt posibile tipuri de schimburi (sau de comunicari): o schimbul femeilor intre grupuri (datorat regulilor rudeniei sau casatoriei); o schimbul bunurilor materiale (datorat regulilor economice); o schimbul mesajelor intr-o limba comuna interlocutorilor (datorat regulilor lingvistice).
® Primele doua tipuri de schimburi largesc in mod nepermis sfera notiunii de comunicare,
® cel de al treilea o ingusteaza mult mai mult, reducand-o doar la comunicarea dintre oameni si doar la un singur tip al acesteia, cea verbala.
Dat fiind faptul ca nici una dintre aceste doua acceptiuni nu este satisfacatoare, cercetatorii s-au orientat spre depistarea unor elemente diferentiatoare mult mai fine.
Unul dintre pasionatii investigatori ai comunicarii nota: "exista comunicare cand exista schimb de semnificatii.” (CLAUDE FLAMENT)
Se retine, asadar, notiunea de "schimb", dar se precizeaza mai bine continutul acesteia, semnificatiile putand fi transmise atat prin mijloace verbale, cat si nonverbale.
· Alti autori au adus precizari pe directia unora sau altora dintre parametrii presupusi de "schimbul de semnificatii".
· SILLAMY insista asupra caracterului de feed-back al comunicarii. Cand informatia este transmisa, considera el, se produce o actiune asupra receptorului si un efect retroactiv asupra persoanei emitente.
· ANZIEU si MARTIN atrag atentia asupra elementelor componente ale comunicarii si orientarea ei; comunicarea constituie ansamblul proceselor psihice si fizice prin care se efectueaza operatia de punere in relatie a unei persoane sau a mai multora. cu o alta sau cu mai multe, in vederea atingerii unor obiective.
Asadar, esentiale pentru actul comunicarii sunt:
1) relatia dintre indivizi sau dintre grupuri;
2) schimbul, transmiterea si receptarea de semnificatii;
3) modificarea voita sau nu a comportamentului celor angajati.
Intelegerea in acest mod a comunicarii o intalnim si in lucrarile de data ceva mai recenta.
Principala problema pe care o presupune studiul comunicarii este aceea a stabilirii continutului si a mijloacelor prin intermediul carora acesta este transmis.

Comunicarea umana poate fi verbala sau nonverbala.
Continutul comunicarii este extrem de variat:
· comunicarea vehiculeaza imagini, notiuni, idei (deci are un continut informational),
· ea faciliteaza si manifestarea conduitelor afective, produce disonanta sau consonanta psihica, efecte de acceptare sau refuz, concordanta sau nonconcordanta (continutul afectiv-emotional),
· prin comunicare se transmit trebuinte, aspiratii, imbolduri spre actiune (continutul motivational),
· se initiaza, se declanseaza sau se stopeaza activitatile, se manifesta rezistenta la eforturi (continutul volitiv).
in general, se comunica trei tipuri de informatii:
· cognitive (continutul semnelor lingvistice);
· indiceale (centrate pe locuitor cu scopul definirii si controlarii rolului lui in timpul comunicarii);
· injonctive sau conative (schimbate intre interlocutori pentru a face sa progreseze comunicarea spre realizarea unui scop).
Mijloacele comunicarii se clasifica astfel:
Dupa doua axe opuse:
· vocal versus nonvocal (cuvinte versus gesturi, atitudini) si
· verbal versus nonverbal (cuvinte versus noncuvinte).

Din combinarea acestor doua axe rezulta urmatoarele categorii de mijloace de comunicare:
1) vocal-verbal: cuvantul fonetic ca unitate lingvistica;
2) vocal-nonverbal: intonatii, calitatea vocii, emfaza;
3) nonvocal-verbal: cuvantul scris ca unitate lingvistica;
4) nonvocal-nonverbal: expresia fetei, gesturile, atitudinile.
Exista si o alta clasificare a mijloacelor de comunicare:
· lingvistice (limba dublu articulata si de manifestarile vocale);
· para-lingvistice, mai mult sau mai putin constiente, intelese de membrii unei culturi: nonverbal-vocale (tonul vocii), nonvocale (gesturi);
· extra-lingvistice, care scapa locutorului in timpul comunicarii o vocale: calitatea vocii care fumizeaza informatii biologice, psihologice sau sociale asupra locutorului), o nonvocale (maniera de a se imbraca).
Combinarea continuturilor si mijloacelor comunicarii conduce la un anumit specific al comunicarii:
* informatia cognitiva este legata de mijloace lingvistice si paralingvistice (gesturile fiind un substitut al cuvintelor);
* informarea injonctiva este legata preponderent de mijloacele paralingvistice (gesturi, miscari, intonatii pentru a sugera unui parrticipant de a vorbi), dar uneori si de mijloacele lingvistice (fraze rituale de primire);
* informarea indiceala se transmite prin toate mijloacele
Teoria comunicarii considera comunicarea ca fiind modalitatea de legatura in spatiu si timp intre un „obiect-sistem” si mediul extern, ca sursa generatoare de semnale purtatoare de informatie sau ca „transfer de informatie de la sistem sursa (emitent) la un sistem receptor (destinatar). Potrivit acestei acceptiuni, comunicarea devine nu numai un atribut al omului, ci si al sistemelor fizice si biologice, la nivelul carora se realizeaza procese de reglare. Notiunea de comunicare ne apare astfel ca relatie si ca proces.
Relatia se defineste ca legatura informationala intre doi termeni: sursa sau emitentul si receptorul sau destinatarul. Emitentul genereaza si transmite semnale. Pentru a transmite semnale , sistemul emitent trebuie sa posede cel putin doua stari distincte (elemente, de ex. litere). Receptorul sau destinatarul este sistemul care capteaza si prelucreaza semnalele transmise de emitent, modificandu-si sub actiunea lor starea initiala. Calitatea in sine a comunicarii este determinata de capacitatea de receptie si prelucrare a destinatarului. Dintre toate sistemele reale ce pot ocupa locul de destinatar, omul dispune de cea mai complexa capacitata de receptie si prelucrare-decodare. Ipostaza de emitent si de destinatar nu au un caracter invariant ci unul relativ, cei doi termeni putandu-si schimba reciproc locurile, pe parcursul procesului de comunicare.
Ca proces, comunicarea se refera la ansamblul operatiilor de codare-recodare-decodare, ce se aplica asupra alfabetului de baza (la nivelul sursei) si alfabetului-cod (la nivelul destinatarului) si la succesiunea mesajelor care se transmit intre emitent si destinatar. Procesul de comunicare se caracterizeaza prin frecventa si periodicitate, prin amplitudine sau intensitate, prin natura substantial calitativa a semnalelor si prin continutul mesajelor. Privit prin prisma teoriei generale a informatiei, el ne dezvaluie 3 laturi: latura cantitativa, semantica si pragmatica.
Latura cantitativa se refera la conditiile obiective, necesare pentru ca mesajul sa poarte o minima cantitate de informatie. Aceasta conditie rezida in existenta, la nivelul destinatarului, a unei stari de incertitudine in legatura cu sursa. Volumul informatiei emis la nivelul sursei este, de regula, mai mare decat cel inregistrat la nivelul treceptorului. Astfel, comunicarea este supusa unor influente perturbatoare ce pun in evidenta mai multe situatii:
· Situatia ideala -; nu exista nici un factor perturbator;
· Situatia optima -; predominarea absoluta a semnalului asupra zgomotului;
· Situatie de maxima nedeterminare -; pronbabilitatea semnalului este egala cu cea a zgomotului;
· Situatia critica -; dominarea zgomotului asupra semnalului.
Latura semantica se va realiza daca, atunci cand emitentul transmite un mesaj, iar receptorul isi modifica starea tezaurului sau intern in concordanta cu continutul informational al mesajului. Pentru ca procesul de comunicare dintre emitent si receptor sa realizaze dimensiunea semantica, sunt necesare cateva conditii fundamentale:
· Astfel emitentul va trebui:
- sa organizeze transmiterea semalelor in acord cu capacitatea de admisie si de rezolutie (prelucrare) a destinatarului;
- sa codifica mesajul cu un alfabet pe care sa-l posede si destinatarul;
- sa organizeze fluxul mesajelor in concordanta cu regulile logico-gramaticale ale „limbii” in care se face codificarea.
· La randul sau, receptorul trebuie;
- sa cunoasca limba in care se transmite mesajul;
- sa posede modelele tezaurizate ale combinatiilor- cod prin care se transmit mesajele;
- sa dispuna de operatori de comparare a combinatiilor-cod primite;
- sa posede experiente anterioara in legatura cu mesajele primite.
Indicatorul comportamental concret care atesta realizarea laturii semanticii il constituie starea receptorului dupa primirea mesajului dat. Daca reactia sa concorda cu continutul informational, latura semantica s-a realizat.
Latura pragmatica presupune stabilirea unei relatii intre mesajul emis de sursa si o anumita stare de necesitate a receptorului. Daca mesajul respectiv contribuie la satisfacerea starii de necesitate atunci latura pragmatica s-a realizat.
Prin unitatea celor doua ipostaze ale sale -; de relatie si de proces- comunicarea pune in evidenta cateva caracteristici:
· completitudinea -; este data de diferenta dintre cantitatea de informatie emisa si cea real transmisa destinatarului; cu act aceasta diferenta este mai mica, cu atat comunicarea este mai completa.
· Promptitudinea se masoara prin durata dintre momentul aparitiei necesitatii unui mesaj si momentul receptarii lui. O comunicare este considerata prompta daca mesajele pe care le vehiculeaza pot fi inca folosite pentru atingerea obiectivului reglarii.
· Fidelitatea exprima gradul de corespondenta pe elemente de continut intre mesajul emis si cel real transmis si receptionat de catre destinatar.
Dupa contextul spatio-temporal in care se desfasoara, comunicarea poate fi directa (fata in fata) si indirecta (existenta unui mediator).
Dupa natura substantial-calitativa a sistemelor relationate, comunicarea poate fi omogena (ambele sisteme avand aceeasi natura substantial-calitativa) si heterogena (un sistem de o natura substantial-calitativa, iar celalalt de o alta), fizica (ambele sisteme sunt entitati fizice neinsufletite), biologica (vegetala, animala, umana).
Cele de mai sus ne ajuta sa diferentiem inca doua notiuni (limba si limbajul) stans legate intre ele si extrem de importante pentru comunicare.

Limba este totalitatea mijloacelor lingvistice (fonetice, lexicale si gramaticale) ce dispune de o organizare ierarhica potrivit unor reguli de ordonare. Ea este un sistem inchegat de semne (cuvinte) si de reguli gramaticale stabilite social-istoric. in raport cu individul, ea este un dat obiectiv. Ea depinde nu de existenta in sine a individului, ci de existenta colectivitatii umane, a poporului, a natiunii. Din acest punct de vedere, ea este extraindividuala.

Limbajul
· activitatea psihica de comunicare intre oameni prin intermediul limbii
· activitatea verbala, de comunicare prin intermediul limbii: una dintre formele activitatii comunicative ale omului.
Specificul psihologic al limbajului. Limbajul reprezinta modul in care se asimileaza, se integreaza si functioneaza limba la nivel individual. El se subordoneaza activitatii de comunicare, comportamentului semiotic.
Din punct de vedere psihologic, functia semiotica exprima capacitatea partial innascuta, partial dobandita a omului de a folosi semen ca ‘inlocuitori” ai obiectelor.
Ca modalitate de realizare a comunicarii, limbajul verbal nu poseda un continut reflectoriu propriu fiecare cuvant sau propozitie obiectiveaza si exprima continuturi senzorial -;perceptive, notionale, emotionale, motivationale, motorii. Din punct de vedere psihologic, limbajul verbal devine mediator al diferitelor functii si procese constiente si subconstiente, el facand posibila structurarea comportamentului verbal.

Diferentierea intre limba si limbaj se poate face prin criterii cum ar fi: istoric, ontogenetic, instrumental-functional.
Din punct de vedere istoric, limbajul precede limba. Aceasta se constituie pe baza dezvoltarii aparatului fonator si pe masura obiectivarii structurilor limbajului. Initial, limba exista si se manifesta in forma limbajului oral interindividual. Treptat insa, limba se va detasa relativ de limbaj, constituindu-se intr-o entitate specifica, obiectivata prin semne grafice si reguli logico-gramaticale.
Din punct de vedere ontogenetic limba precede limbajul, ea prezentandu-se individului ca o realitate obiectiva, pe care el trebuie s-o cunoasca si s-o asimileze pentru a putea intra in relatie adecvata de comunicare cu semenii.
Din punct de vedere instrumental-functional , limba constituie o multime de baza, constituita din urmatoarele elemente:
· Repertoriul de combinatii -;cod designative (vocabularul),
· Alfabetul (literele cu ajutorul caruia se formeaza alfabetul)
· Regulile gramaticale (care definesc modul de combinare a elementelor vocabularului).
In aceasta infatisare, limba este un instrument de comunicare potential.

Zlate: Sint cel putin doua diferentieri existente intre limba si limbaj: a. in timp ce limba este un fenomen social (elaborata de societate si nu de fiecare individ in parte), limbajul este un fenomen individual, individualizarea lui realizandu-se atat in plan fiziologic (datorata unor particularitati ale aparatului fonator), cat si in plan psihologic (el avand o manifestare personala si diferita de la individ la individ; chiar daca materialul limbii este acelasi, difera selectia si dispunerea cuvintelor in fraza, fiecare act de comunicare caracterizandu-se printr-un "coeficient personal"; extrem de ilustrativa pentru caracterul individualizat psihologic al limbajului este definitia data limbajului de Rubinstein: 'limbajul este limba in actiune'; b. daca limba este extraindividuala, limbajul este mijlocul de vehiculare al limbii, el presupune transformarea elementelor limbii in elemente proprii, or pentru aceasta este necesara constientizarea laturii fonetice, grafice si semantice a cuvintelor, trecerea de la structuri semantice simple (cuvinte izolate) la structuri semantice complexe (propozitii, fraze, discursuri, texte).
Cele doua notiuni se diferentiaza dupa sfera lor: comunicarea, dat fiind ca se realizeaza nu doar prin mijloace verbale, ci si nonverbale, are o sfera mai larga decat limbajul care este o comunicare verbala, realizata prin mijloace lingvistice.
Valer Mare considera ca intre comunicare si limbaj exista relatii de coincidenta partiala a sferelor, cele doua notiuni continand si elemente proprii, ireductibile unele la altele.
Limbajul depaseste limitele comunicarii propriu-zise, desfasurandu-se, intr-un fel sau altul, si atunci cand nu are loc comunicarea interumana (deci limbajul continua sa functioneze si atunci cand omul nu comunica cu nimeni).
La randul ei, comunicarea depaseste limitele limbajului verbal, angajand o serie de comporta-mente specifice ale vietii psihice a omului (imitatia, contaminarea, competitia etc.).
Autorul citat atrage atentia asupra faptului ca distinctia, desi reala, este totusi relativa, in realitate cele doua fenomene fiind indisolubil legate intre ele.
Lucrul acesta devine cu atat mai evident cu cat limbajul este mai elaborat. Odata constituit, prin verigile sale interne, el intervine in desfasurarea tuturor formelor de activitate umana, inclusiv in procesul comunicarii nonverbale.

II. Scopurile si rolurile comunicarii
Comunicarea intre persoane sau intre grupuri joaca un rol esential, de prim ordin. Ea este atat de importanta si utila incat unii autori nu s-au sfiit s-o considere ca reprezinta unul dintre "elementele" cheie in definirea, intelegerea si explicarea individului si chiar a societatii.
Exista, cateva "ratiuni" ale comunicarii la nivel individual: o Prin comunicare, individul se umanizeaza, isi formeaza si isi dezvolta personalitatea, deoarece ea este cea care ii asigura transmiterea experientei sociale. o comunicarea permite influentarea educativ-formativa a individului: in lipsa comunicarii individul ramane la nivelul dezvoltarii biologice, ramane izolat, inapt pentru interactiunea sociala, privat de capacitatea de integrare in colectivitate. Nu va fi posibila interactiunea rationala, bazata pe gindire si reflexie, coordonarea reciproca a persoanelor, cooperarea si interinfluentarea reciproca. o Omul este o fiinta care comunica si in virtutea acestui fapt se formeaza si se manifesta ca om. o Activitatile de comunicare il transforma pe om dintr-un simplu subiect intr-un actor capabil sa "actioneze asupra" si nu numai de a "fi in". Omul comunicant. apeland la limba, se construieste pe sine intr-un context intercomunicational permanent, atitudinile lui verbale fiind legate de context, de microsituatiile sociale in care el traieste. o omul comunicant nu este doar oglinda care reflecta realitatea, ci chiar constructorul realitatii. Aceasta nu inseamna a nega determinismul, ci a lasa loc unei dinamici creatoare. Realitatea sociala nu este un fapt ce trebuie tradus in limba, ci un santier de constructii. Indivizii nu inceteaza de a construi aceasta realitate, dar se construiesc si pe ei ca urmare a tranzactiilor comunicative. Spatiul comunicarii nu este un loc neutru si omogen, ci dimpotriva, un loc de ajustare si de glisare semantica.

Exista, insa, nu numai ratiuni individuale ale comunicarii, ci si "ratiuni sociale": o oamenii sporesc uniformitatea de informare, depasind, astfel, stadiul in care unii sunt informati, iar altii nu. o Comunicarea sociala contribuie la sporirea uniformitatii de opinie a membrilor grupurilor, fapt care se instituie intr-o premisa esentiala a uniformitatii de actiune. o Schimbarea ordinii ierarhice a grupurilor se poate obtine prin intermediul schimbului de informatii. o Comunicarea satisface si nevoia exteriorizarii emotiilor; organizarea sociala este imposibila fara comunicare; o societate este constituita din grupuri care comunica intre ei

Rolurile comunicarii a) descoperirea personala (in timpul comunicarii invatam despre noi si despre altii, ne descoperim, mai ales prin intermediul comunicarii sociale, care consta in raportarea la altii si in final, in propria noastra evaluare); b) descoperirea lumii exteme (comunicarea da o mai buna intelegere a realitatii exterioare, a obiectelor si evenimentelor); c) stabilirea relatiilor cu sens (prin comunicare capatam posibilitatea de a stabili si a mentine relatii stranse cu altii, deoarece ne place sa ne simtim iubiti si placuti de altii); d) schimbarea atitudinilor sl comportamentelor (comunicarea, mai ales cea realizata prin mass-media, exceleaza in schimbarea atitudinilor si comportamentelor noastre si ale altora); e) joc sl distractii (comunicarea este mijloc de destindere, de a face glume, de a ne simti bine)

Rolul limbajului, ca mediator in desfasurarea si dezvoltarea tuturor celorlalte mecanisme psihice, indiferent daca acestea sunt constiente sau inconstiente: o sub influenta luiperceptia capata sens, semnificatie, se imbogateste, se transforma in observatie - ca perceptie cu scop; o reprezentarile devin generalizate cand sunt evocate sau formate cu ajutorul cuvintelor; o fara limbaj nu se poate vorbi de formarea notiunilor, judecatilor si rationamentelor, fara el nu exista abstractizari si generalizari, nu pot fi rezolvate probleme; o formularile verbale sunt garantia memorarii de durata; in combinatorica imaginativa, cuvintele apar ca vehiculatori de imagini; verbalizarea permite definirea motivelor si departajarea lor de scopuri; vointa este un proces de autoreglaj verbal; insasi personalitatea umana se formeaza si isi exteriorizeaza mare parte din continutul ei prin limbaj. Limbajul devine, astfel, un fel de ax al sistemului psihic uman, care face posibil fenomenul de constiinta
Rolul limbajului este atat de mare incat activitatea lui nu se intrerupe odata cu intreruperea comunicarii cu altii, dimpotriva, ea se pastreaza pe tot parcursul starii de veghe (uneori sub forma limbajului interior) si chiar in timpul somnului.
Faptul ca limbajul are un rol fundamental in activitatea psihica a omului poate fi demonstrat, printre altele, cu ajutorul unui experiment in care activitatea lui este perturbata. De exemplu, daca se cere unor copii ca in timpul procesului rezolvarii problemelor sa-si tina limba cu dintii, vor aparea perturbari ale procesului rezolutiv.

III. Formele comunicarii si functiile comunicarii
In genere, in clasificarea comunicarii sunt utilizate trei criterii: numarul de persoane, instrumentele (mijloacele) comunicarii, obiectivele ei.
1. Dupa numarul de persoane: o comunicarea interpersonala (se desfasoara intre doua persoane, capata o nuanta personala atunci cand partenerii se afla in relatii intime, reciprocitate sau o nuanta profesionala, cand partenerii se cunosc mai putin; poate fi autentica aspirand la durata si permanenta sau neautentica. ocazionala, provizorie) o comunicarea de grup (reglata nu de optica personala a fiecarui participant, ci de optica generala, comuna tuturor membrilor grupului, ea fiind deci supraindividuala); la randul ei poate fi impartita in comunicare Intragrup - desfasurata in interiorul grupului - si comunicare Intergrup - intre grupuri.
2. Dupa Instrumentele folosite, cea mai raspandita este o nonverbala si o verbala.
3. Dupa prezenta sau absenta unor obiective, : o comunicare incidentala (atunci cand individul furnizeaza informatia despre sine fara a avea intentia de a o face; prin indici mai grosieri sau de mare finete, indivizii comunica informatii despre statutul, rolurile, aspiratiile lor si chiar despre o serie de trasaturi psiho-comportamentale); o comunicare consumatorie (care survine ca o consecinta a unor stari emotionale sau motivationale a unui individ, fiind expresia directa a acestor stari; ceea ce ii impinge pe indivizi sa comunice nu este dorinta de a furniza informatii, ci pur si simplu de a-si exprima starea afectiva pe care o traiesc; ea vizeaza schimbul cu altul de placere, luand adeseori forma ("a vorbi pentru a vorbi,. 'a vorbi pentru a trece timpul); o comunicare Instrumentala (urmareste modificarea conduitei receptorului, presupune intotdeauna prezenta unor scopuri, este, deci, utilitara), o comunicare comuniune (partenerii comunica cu bucurie reciproca si fara alta ambitie decat de a "sarbatori" intalnirea lor, vizeaza mai ales atmosfera emotionala aparuta in cursul derularii ei).
Dintre toate, comunicarea instrumentala are cele mai mari virtuti reglatorii, ea deosebindu-se net de cea consumatorie.
Daca in comunicarea consumatorie mesajele sunt emise, forma si continutul lor depinzand de starea emitatorului, in comunicarea instrumentala mesajele sunt transmise si variaza dupa efectele pe care trebuie sa le produca asupra receptorului.
Apoi, daca in prima, altul este perceput ca subiect dorit pentru a fi intalnit si pentru a stabili comunicarea, in cea de-a doua, altul este perceput ca obiect de exploatat.
Particularitatile acestor forme de comunicare sugereaza utilizarea lor diferentiata in situatiile concrete interactionale.
De pilda, utilizarea comunicarii consumatorii intr-o situatie de examen, si nu a celei instrumentale, ar constitui nu numai o greseala de ordin psihologic, ci si o greseala practica, deoarece ea n-ar fi eficienta.
Recent, s-a incercat clasificarea formelor comunicarii dintr-o perspectiva mai ampla: filosofica, tehnica, politica, pragmatica.
Lucien Sfez recurge la trei metafore in clasificarea formelor comunicarii: o metafora masina - omul este liber vis-a-vis de tehnica, se serveste, dar nu este aservit de ea. importanta fiind prepozitia "cu"; aceasta perspectiva presupune a vorbi despre comunicare ca despre un mecanism cu trei elemente esentiale -emitator, canal, receptor - dintre care central este primul, el avand putere asupra celorlalte o metafora organism - omul este partea unui intreg, el este inserat in. acest tot, el face parte din mediu, iar mediul face parte din el; apare astfel un cuplu in care cei doi parteneri nu si-au pierdut total identitatea, dar practica schimburi neincetate intre ei, unul exprimandu-se prin altul; ceea ce conteaza este prepozitia "in"; aplicata la comunicare, aceasta metafora atrage atentia asupra necesitatii de a fi luate in considerare toate elementele constitutive ale comunicarii, care se integreaza unele in altele); o metafora confuziei - omul este absorbit de tehnica, el nu exista decat prin tehnica, de aici importanta particulei "prin"; subiectul si obiectul, producatorul si produsul incep sa se confunde, pierzandu-si astfel realitatea, identitatea, sensul; in loc de a fi producator, omul este un simplu produs, dand prioritate masinii inteligente; aplicata la comunicare, aceasta metafora conduce la confundarea totala a emitatorului cu receptorul;
Intr-un univers in care toti comunica, fara a putea determina cine vorbeste, intr-un univers fara ierarhie, comunicarea moare prin exces de comunicare si sfarseste printr-o interminabila agonie de spirale.
Prima metafora genereaza comunicarea reprezentativa (in care emitatorul traduce lumea obiectiva pentru un receptor pasiv), iar a doua, comunicare expresiva (in care individul exprima lumea care il exprima pe el insusi); in sfarsit, a treia, comunicare confuza (bazata pe confuzia dintre cele doua forme anterioare sau cum o numeste autorul, tautism, un neologism ce provine din combinarea tautologiei, pentru ca aici comunicarea este o repetitie imperturbabila in linistea unui subiect mort sau surdo-mut, cu autismul, deoarece individul este inchis in fortareata sa interioara; comunicarea se face de la sine catre sine insusi, insa un sine diluat intr-un tot. .
A.Comunicarea nonverbala.
Dupa cum reiese chiar din denumirea ei, se realizeaza prin intermediul mijloacelor nonverbale - corpul uman, spatiul sau teritoriul, imaginea.
1. Comunicarea prin corp este cea mai complexa, deoarece intervine in "intalnirile" cotidiene nu doar ca un obiect natural, ci ca un produs voluntar travestit, mascat, metamorfozat (prin imbracaminte, machiaj, tatuaj, mutilari);
Ea recurge la mijloace ca: aparenta fizica, gesturile, expresia fetei (mimica).
· Legat de aparenta o mare importanta o are imbracamintea persoanei, ca furnizor de formatii adecvate sau false despre individ, de asemenea, ca facilitator al apropierii sau indepartarii unor persoane de altele, mai ales in situatiile in care imbracamintea este aproape un mijloc institutionalizat (imbracamintea de politist, de medic etc.). Uneori imbracamintea "comunica" diverse trasaturi caracteriale ale oamenilor (fuga spre originalitate) sau intentiile lor (intentia de a se distinge, de a place ete.).
· Gesturile reprezinta unul dintre cele mai importante mijloace care dau acces la o persoana; Jean Stoetzel le clasifica in trei categorii: o gesturi autice (care nu au nici o legatura cu comunicarea, dar care tradeaza o anumita stare afectiva a individului, de exemplu, la un examen, o persoana isi framanta mainile, tine creionul intre dinti, misca picioarele sub banca); o gesturi obisnuite (reverenta diplomatului, degetele ridicate ale elevilor care vor sa raspunda la lectie ete.); o gesturi simbolice (prin care se exprima aprobarea, indiferenta, entuziasmul; pentru a chema pe cineva se face un semn cu degetul, pentru a aproba se da din cap).
Exista chiar o stiinta a gesturilor, numita kinezica.
Contributii importante la structurarea ei a adus Ray Birdwhistell AIntroduction to kinesics, 1952), care a aplicat metodologia lingvisticii structurale la studiul gesturilor. gasind o corespondenta intre unitatile verbale si cele gestuale (fenomenelor le corespund kinemele, ca fiind cele mai mici unitati de actiuni gestuale; morfemelor le corespund kinemorfemele).
Kinezica devine in conceptia lui o adevarata gramatica a gesturilor.
Exista insa nu numai o kinezica, ci si o parakinezica, deoarece gesturile au intensitate, durata, intindere, amplitudine, ritmuri constante sau in flux, caracteristici care se integreaza contextelor psihologice, sociale.
Studiind relatia dintre cultura si personalitate, Birdwhistell a ajuns la concluzia ca gestul reprezinta o a treia instanta ce se interpune intre cele doua notiuni.
El ajunge chiar la stabilirea unei stratificari sociale a oamenilor pornind de la indicii gestuali.
Corpul uman inseamna nu numai aparenta fizica sau gestica, ci si expresia fetei, mimica cu un foarte mare rol in comunicarea nonverbala. Privirea, se pare, ca se distinge ca element central al expresiei fetei. Sustinerea sau ocolirea ei, fixitatea sau mobilitatea ei tradeaza starile de admiratie, iubire, dusmanie etc.
Cercetarile au aratat ca intr-o conversatie asupra unor probleme personale, persoanele se privesc intre 50%-60% in timpul conversatiei. Prin expresia fetei putem stimula, orienta, decodifica si intelege intentiile partenerului, sustine partenerul.
2. Comunicarea prin spatiu si teritoriu.
Omul este extrem de grijuliu cu spatiul in care traieste. El isi delimiteaza si amenajeaza teritoriul in functie de nevoi si imprejurari.
Tocmai modul de delimitare si amenajare a spatiului "comunica" multe informatii despre individ. Dintr-o perspectiva sociologica si antropologica, pot fi desprinse trei tipuri de teritorii: tribale, familiale, personale (Desmond Morris, 1977).
Dintr-o perspectiva psihologica si psihosociala ne ocupam mai ales de ultimul tip de teritoriu, mai strans legat de particularitatile psihice ale omului.
Studiul relatiilor spatiale, ca mod de comunicare, revine unei stiinte numite proxemica.
Printre problemele studiate de ea putem enumera: jocul teritoriilor, maniera de a percepe spatiul in diferite culturi, efectele simbolice ale aspectelor spatiale, distantele fizice ale comunicarii.
Edward T. Hall exceleaza in studiul rolului distantelor spatiale in comunicare. Cartea lui, The Hidden Dimension, aparuta in 1966, este considerata a fi o veritabila gramatica a spatiului. Dupa el,exista patru tipuri de distante (intima, personala, sociala, publica) ce regleaza comunicarea in functie de respectarea sau incalcarea lor fiecare dintre ele se asociaza diferit cu celelalte categorii de mijloace ale comunicarii.
De exemplu,:
· in distanta intima (corp la corp sau maximum 15-40 cm, vocea are un rol minor, se exprima involuntar unele vocale);
· in distanta personala (45-75 cm, pana la maxim 125 cm vocea este normala, familiara);
· in distanta sociala (125-210 cm, un maxim de 210-360 cm, vocea este plina si distincta, mai intensa;

· in distanta publica (3,60-7,50 m si cu un minimum de peste 7,50 m, discursul este formalizat, gesturile stereo; interlocutorul devine un simplu spectator, iar comunicarea un spectacol).
3. Comunicare prin imagini.
Viata modrema a adus cu sine o multitudine de mijloace imagistice de comunicare (afis, fotografii, benzi desenate, ilustratii, cinema, televiziune).
Comunicarea prin imaginea omniprezenta, creaza un paradox: desi mai putin interactiva, deoarece se exercita intr-un singur sens, ea este mult mai eficienta - afecteaza un numar extrem de mare de persoane.
Asadar, intre reciprocitatea si amploarea ei exista o oarecare incompatibilitate, care se datoreaza tehnicii care nu ofera destinatarului posibilitatea de raspuns imediat, diferentelor de competenta: in timp ce toti oamenii stiu sa manuiasca limbajul, lucrul nu-i valabil si pentru imagine, fapt care duce la accentuarea inegalitatii dintre emitator si receptor.
- 0 mare importanta in aceasta forma de comunicare o are mesajul lingvistic care insoteste imaginea, o completeaza sau o exprima.
Important este si contextul, el facand sa varieze semnificatia ei.
Abraham Moles (1988) a stabilit chiar un indice de iconicitate,iar J. Bertin a efectuat studii asupra ''graficii, definita de el ca limbajul ochilor.
Proliferarea comunicarii prin imagini, desi omniprezenta este considerata de unii autori ca reprezentand un fenomen de regresiune culturala, el impiedicand dezvoltarea altor forme de comunicare (se pierde, de exemplu, gustul pentru lectura).
Mijloacele nonverbale ale comunicarii au, in totalitatea lor, urmatoarele roluri:
1)de a transmite ceva (idei, informatii, intentii, trasaturi de caracter);
2)de a nuanta si preciza comunicarea (care devine, astfel, aprobativa sau dezaprobativa, receptiva sau nereceptiva);
3) de a ajuta persoanele sa se exprime si sa se inteleaga reciproc mult mai bine (pentru realizarea acestui ultim rol, mijloacele nonverbale trebuie sa le insoteasca pe cele verbale, in nici un caz nu pot actiona independent).
De Vito stabileste sase functii ale comunicarii nonverbale asociate celei verbale.
Astfel, ea accentueaza, completeaza, contrazice, regleaza, repeta, substituie comunicarea verbala

B. Comunicarea verbala (limbajul).
Limbajul este unul dintre mijloacele cele mai specific umane, cel mai frecvent folosit in comunicarea interumana. El a si fost definit de aceea ca fiind "un vehicol ce transporta intentii, atitudini.
Limbajul este si un tip aparte de conduita a individului, si anume, de conduita verbala, ce implica activitati diverse (vorbire, ascultare, schimb de idei, retinerea mesajelor sonore, reproducerea sau traducerea lor).
De asemenea, conduita verbala se subsumeaza unei familii mai vaste de conduite si anume conduitelor simbolice (desen, gesturi, scris, diverse alte coduri).
Limbajul, ca facultate inerenta si specifica speciei umane, constituie tocmai expresia si realizarea conduitelor verbale.
Studiul limbajului presupune investigarea unor probleme cum ar fi: perceperea limbajului, intelegerea discursului, memorizarea frazelor si a textelor, achizitia si producerea limbajului.
Nu-i de mirare, de aceea, de ce psihologii au inceput studiul limbajului cu investigarea relatiei dintre fenomenele externe ale producerii si perceperii sunetelor, si procesul intern al gandirii (Wundt).
Buhler, criticand pozitia lui Wundt, explica limbajul prin referire doar la evenimentele externe, decat prin invocarea obscurelor "procese mentale", pozitie care se va radicaliza in behaviorism. Watson, Kantor etc. s-au centrat pe studiul determinantilor functionali ai comportamentului verbal.
Contributii remarcabile la studiul limbajului au adus reprezentantii scolii constructiviste (Wallon, Vigotski, Luria, Piaget) preocupati de investigarea achizitiei limbajului, implicit de socializarea copiilor..
Din multitudinea problematicii psihologice referitoare la limbaj, vom decupa doar o singura problema care se distinge nu numai prin semnificatia ei majora, ci si prin aceea ca a fost extrem de controversata. Este vorba despre problema achizitiei limbajului, care i-a condus pe unii autori la considerarea limbajului ca fiind innascut, iar pe altii la ideea construirii treptate a structurii limbajului.
Teoriile nativiste ale limbajului insista asupra rolului echipamentelor biologice innascute. Nu este nici un dubiu, afirma sustinatorii acestor teorii, ca intram in lume echipati pentru vorbire. Facand un inventar al capacitatilor innascute ale vorbirii, Gray arata ca acestea sunt:
· structurile anatomice prezente in gat (laringe, faringe) care ne fac apti a produce o gama larga de sunete, comparativ cu orice alt manifer;
· preferinta de a asculta, de vorbi, de a distinge toate sunetele de baza ale vorbirii;
· mecanisme care fac posibila trecerea printr-o serie de faze (gangurit,)
· ariile specializate pentru vorbire din creier (Broca si Vernicke).
Cel mai tipic reprezentant al teoriilor nativiste ale limbajului este Noam Chomsky, care incearca sa explice structurile lingvistice de suprafata descrise inaintea lui de Saussure si Sapir.
Ei aratasera ca unitatile lingvistice de baza intra in relatii specifice intre ele si chiar cu realitatile extralingvistice (semnale, simboluri, integrandu-se in constructii mult mai complexe (sintagme, paradigme, produse gramaticale).
Chomsky si-a propus un dublu scop:
1) de a gasi acele structuri non-aparente ale vorbirii (numite de el structuri profunde) in stare de a explica structurile de suprafata;
2) de a stabili regulile care transforma structurile profunde in structuri de suprafata.
El s-a orientat spre dezvoltarea regulilor de transformare a structurilor profunde in structuri de suprafata, constituind ceea ce s-a numit gramatica generativa.
Trecerea de la gramatica sintagmatica de suprafata la cea generativa si transformationala a reprezentat o adevarata revolutie in ceea ce priveste conceperea limbajului, ea atragind atentia psihologilor de a studia nu doar comportamentul verbal in expresia lui interna, ci si reprezentarile mentale psiholingvistice pe care comportamentele verbale le reflecta.
- 0 a doua idee a lui Chomsky se refera la distinctia pe care el o face intre conceptul de competenta lingvistica si conceptul de performanta lingvistica: in limbajul vorbit al unui individ exista fraze gramaticale, dar si fraze negramaticale.
Cum ar putea fi diferentiate acestea?
Chomsky ofera ca metoda recurgerea la intuitia subiectului, la constiinta lui implicita, adica la capacitatea lui intrinsec-ideala de a produce si intelege fraze in acord cu "forma" limbii, de a aprecia gradul de devianta al unui enunt in raport cu o "buna forma".
Chomsky isi propune un nou scop, si anume, acela al analizei competentei lingvistice a subiectului vorbitor, care reprezinta o proprietate esentiala a spiritului uman si care consta in cunoasterea de care dispune subiectul, cunoastere ce prezideaza orice act verbal, ea luand forma unei gramatici, a unui sistem de reguli.
Performanta lingvistica este definita ca fiind capacitatea subiectului de a pune in practica sistemul de reguli, in functie de diverse situatii si imprejurari. Conceptul de competenta este studiat de lingvistica, cel de performanta de psiholingvistica
Din pacate, relatiile dintre cele doua concepte sunt, dupa cum remarca Bronkart, ambigui, fapt care a marcat pentru mult timp insasi relatiile dintre lingvistica si psiholingvistica.
Cea de-a treia idee esentiala pentru psihologia limbajului este cea care se refera la considerarea limbajului (mai ales a structurilor profunde si a competentei lingvistice) ca fiind innascut.
· la nastere. creierul omenesc este inzestrat cu o structura nervoasa inalt specifica, avand capacitatea de a realiza structuri lingvistice complexe.
· creierul omenesc se maturizeaza la fel ca alte organe (inima, ficatul), in cazul lui fiind mai nimerit sa vorbim despre crestere, ideea de dezvoltare si de constructie, cand este vorba de limbaj, nemaiavand sens.
· Maturizarea creierului se produce prin developarea in sens fotografic a unor structuri deja existente si nicidecum prin invatare. Argumentul imbatabil in favoarea acestei teze l-ar constitui localizarea centrului limbajului, care pledeaza pentru specificitatea ereditara.
· Chomsky considera, deci, ca omul se naste predispus sa invete limbajul in anumite moduri. Regulile lingvistice sunt mult prea complexe pentru ca sa poata fi invatate de catre copii singuri, cu ajutorul unei inteligente generale. Dimpotriva, arata el, copiii sunt ajutati de o intelegere innascuta a aspectelor limbii (este vorba despre regulile gramaticale) comune tuturor limbilor. De asemenea, ei sunt ajutati de un ghid innascut care faciliteaza achizitionarea regulilor unice ale limbajului specific unei culturi. Acestea sunt numite de Chomsky mijloace de achizitie ale limbajului. 0 facultate de limbaj determinata genetic, precizeaza o anumita clasa de gramatici omeneste accesibila. Copilul isi va insusi una din aceste gramatici pe baza datelor limitate care ii sunt accesibile. Pentru Chomsky, lingvistica cu structurile ei profunde, cu gramaticile ei generative este primordiala in raport cu cognitia.
Chomsky pierde din vedere faptul ca dezvoltarea cognitiva si cea a limbajulul sunt interactive. Bronckart arata ca pe buna dreptate conceptia lui Chomsky a avut un veritabil rol catalizator in evolutia stiintelor comportamentului verbal si a stiintelor in general, nu uita sa adauge ca 'din punct de vedere psihologic, ca si' d.p.d.v. pedagogic, interesul ei este limitat'
Teoriile invatarii limbajului au fost dezvoltate de behavioristi si constructivisti: limbajul nu este in mod special diferit de orice alta forma a comportamentului.
Spre deosebire insa de behaviorismul traditional al lul Watson, care punea accent doar pe elemente Astimul - reactie), Skinner adauga un al treilea - intarirea (sau recompensa, cum mai este denumita popular).
Aceste trei elemente interactioneaza in maniera urmatoare: stimulul care actioneaza asupra organismului ofera ocazia pornind de la care raspunsul este susceptibil de a fi emis si de a fi intarit.
Daca se produce intarirea pozitiva a reactiei, se instaleaza un proces de discriminare si stimulul devine un agent susceptibil de a face sa apara raspunsul.. Acesta este tipul de interactiune pe care Skinner il numeste operant.
Comportamentul verbal este un asemenea comportament operant, achizitionat prin conditionarea operanta si folosit ca un instrument pentru a opera in mediul inconjurator, intr-o astfel de maniera, incat sa se achizitioneze o intarire a stimulului.
In explicarea comportamentului verbal, trebuie sa se tina seama de variabilele situationale susceptibile a intari raspunsul, de istoria intaririlor in contextul grupului social din care face parte individul sau de ingradirile genetice ale speciei sale.
Asadar, se invata, este achizitionat in timpul vietii individului; el trebuie ajutat prin conditii si mijloace specifice.
Daca la Chomsky esential era ceea ce el numea language-acquisition device- LAD, in viziunea behavioristilor si a reprezentantilor teoriilor invatarii sociale, important este sistemul de suport pentru achizitia limbajului (language-aquisition support-system -; prescurtat LASS).
Contributia cea mai semnificativa pe directia ilustrarii caracterului dobandit al limbajului a adus-o, insa, Piaget, adept al modelului auto-organizarii psihicului. Fara a intra in amanunte, amintim ca trei concepte sunt esentiale pentru intreaga teorie piagetiana:
1) Interactionism (care se refera la relatiile de interactiune reciproca intre organism si mediu, respinge unilateralitatea teoriilor behavioriste care privilegiaza mediul, dar si teoriile preformiste, ce acordau o prea mare atentie structurilor interne ale organismului);
2) constructivism (ce vizeaza doua aspecte esentiale: pe de o parte, rolul activ al orga-nismului, pe de alta parte, caracterul progresiv al elaborarii structurilor cunoasterii, inclusiv a limbajului);
3) echilibrul (ce cuprinde sistemele reglatoare care permit actiunea organismului impotriva factorilor perturbatori si reechilibrarea structurilor inteme).
Ipoteza piagetiana esentiala in ceea ce priveste natura si originea limbajulul este continuitatea functionala intre sistemele reprezentative si cele de tratare a informatiilor.
Subiectul, datorita perfectionarii sistemelor de tratare a informatiilor, isi construieste mai intai imaginile mentale (reprezentarile), apoi simbolurile si, in sfarsit, semnele vorbirii.
Crearea semnificatiei este indisolubil legata de activitatea cognitiva. Trecerea de la inteligenta actionala (senzorio-motorie) la inteligenta operationala (reflexiva) se face in mod firesc, fara rupturi majore. In final, se ajunge la adaptarea corespunzatoare a individului la solicitarile mediului.
In 1975 a avut loc o celebra disputa intre Piaget si Chomsky, cunoscuta sub denumirea de controversa dintre inneism si constructivism. Conceptia lui Chomsky duce catre o serie de bizarerii:
1) dat fiind faptul ca limbajul este cuprins in genomul individului, acesta si-1 poate insusi chiar in conditiile unei educatii limitate;
2) toate ipostazele posibile despre regulile sintaxei pe care copilul ar putea sa le inventeze sunt excluse de mostenirea genetica;
3) limbile vorbite sunt in toate privintele, in toata lumea, aceleasi;
4) mediul joaca, in cel mai bun caz, un rol declansator, el avand un rol minim in elaborarea cunostintelor.
Acestor concluzii exagerate, Piaget le opune altele mult mai realiste:
1) structurile cognitive ale intelectului se construiesc printr-o organizare de actiuni succesive exercitate asupra obiectelor; (desi nu crede in existenta structurilor cognitive innascute ale inteligentei, accepta ideea ca functionarea inteligentei implica mecanisme nervoase ereditare, mecanisme care sunt insuficiente pentru explicarea genezei si evolutiei comportamentului uman);
2) exista o inteligenta general umana care este apta sa transforme in realitate potentele organizatoare elementare ale creierului, in diferite forme din ce in ce mai complexe. Principiile dupa care se conduce Piaget sunt "minimum de performare” si "maximum de autoorganizare"

¦ Formele limbajului verbal. Analiza limbajului in contextul activitatii generale de comunicare interumana a dus la delimitarea formelor particulare in care se manifesta: limbajul extern si limbajul intern.
Limbajul extern este adresat cu precadere unor destinatari din afara. El se realizeaza in doua forme: limbajul oral si limbajul scris.
Limbajul oral rezulta din succesiunea selectiva, structurata dupa regului logico-gramaticale, a sunetelor articulate, produse de aparatul fonator. Dupa specificul schemei de comunicare, limbajul oral se realizeaza in trei variante: solilocviu, monolog si dialog.
Solilocviul inseamna vorbirea cu voce tare cu noi insine. In mod normal, aceasta forma se intalneste la copii (pana la 5 ani). La adult, vorbirea cu sine insusi apare doar situational sau in stari patologice.
Monologul presupune existenta unui destinatar extern, care sa recepteze fluxul mesajelor fara a replica dupa fiecare secventa, ci doar la sfarsit. De regula, monologul este centrat pe o anumita tema, si el are ca obiectiv informarea auditoriului.
Dialogul este forma cea mai frecventa de realizare a limbajului oral. El se desfasoara prin alternarea pozitiilor celor doi termeni ai relatiei de comunicare si are caracter de schimb reciproc de mesaje. Dialogul poate fi structurat si liber-situational. In primul caz, dialogul se axeaza pe o problema anume, si prin el se urmareste ajungerea la un acord, consens sau rezultat final. Dialogul liber se incheaga si se desfasoara spontan.
Limbajul scris se realizeaza prin codarea mesajelor orale in forma grafica. Din punct de vedere ontogentic se constituie mai tarziu decat cel oral, printr-un proces de instruire in care copilul trebuie sa diferentieze literele si sa le lege in cuvinte. Limbajul scris are doua verigi care se constituie paralel: cititul si scrierea. El se realizeaza dupa clasa a patra si are un grad mare de dificultate datorita regulilor logico-gramaticale. In cadrul limbajului scris apar procedee stilistice care maresc latura expresiva. El depinde de nivelul general de instruire si cultura al subiectului.
Limbajul intern reprezinta o comprimare a limbajului extern. Din punct de vedere structural se bazeaza pe scheme logico-gramaticale. Din punct de vedere functional se bazeaza pe scurt-circuite, omitandu-se cuvinte si realizandu-se noduri releu. Din punct de vedere ontogenetic se consolideaza mult mai tarziu decat limbajul oral si scris. Limbajul intern dispune de o mare viteza de derulare a ideilor. Cu cat este mai bine elaborat, cu atat gandirea este mai bine consolidata.

Functiile comunicarii si limbajului
Eficacitatea comunicarii este strict dependenta de gradul de implicare al individului (sau grupului) in ea. La randul sau, gradul de implicare exprima caracterul functional al comunicarii si limbajului. Iata de ce psihologii s-au concentrat pe stabilirea functiilor acestor 2 mecanisme psihice.
Karl Buhler le clasifica dupa natura procesului psihic predominant (emotianal -; expresiva, conativa, referential-designativa).
Ombredane prefera ierarhizarea lor de la primitiv si spontan catre elaborat si voluntar (afectiva, ludica, practica, reprezentativa, dialectica)
In fiecare dintre aceste clasificari este prezenta functia reglatoare a comunicarii si limbajului, care este esentiala.
Gerard Wackenheim -; Functiile comunicarii si limbajului, in raport cu individul.
1) functia de integrare a individului in mediul sau - permite individului alaturi si impreuna cu altii, sa ia pozitie fata de altii, sa se adapteze situatiilor noi, sa tina seama de experienta altora, sa asimileze o parte din ea);
2) functia de dezvaluire si autodezvaluire - prin comunicare, individul se face cunoscut altora, dar si siesi, isi corijeaza o serie de perceptii si atitudini eronate, se introspecteaza si se poate intelege mai bine;
3) functia valorizatoare - comunicarea raspunde nevoii individului de a fi apreciat, prin intermediul ei individul atragand atentia altora asupra sa, implicit, afirmandu-se;
4) functia reglatoare a conduitei altora - comunicand cu altii, un individ isi poate ameliora pozitia in ierarhia grupului, ii poate determina pe acestia sa-si schimbe atitudinile, creeaza conflicte sau atmosfere destinse in timpul unei conversatii;
5) functia terapeutica (comunicarea este un mijloc curativ, marturie in acest sens stand psihanaliza, psihodrama si intretinerea rogersiana).

Functiile comunicarii in raport cu grupul:
1) functia productiv-eficienta (permite realizarea sarcinilor, mai ales in situatia in care acestea implica un inalt grad de cooperare intre membrii grupului, ajuta "locomotia" grupului spre atingerea scopurilor fixate);
2) functia facilitatoare a coeziunii grupului (prin comunicare se naste si subzista un grup; incetarea sau perturbarea ei se soldeaza fie cu moartea grupului, fie cu aparitia unor disfunctionalitati grave);
3) functia de valorizare a grupului (aproape identica cu cea intalnita si la nivelul individului; prin comunicare grupul isi afirma prezenta, se pune in evidenta, isi releva importanta, originalitatea, isi justifica existenta);
4) functia rezolutiva a problemelor grupului (comunicarea salveaza onoarea grupului, iar cand acesta se degradeaza trece prin perioade dificile, poate fi utilizata ca mijloc terapeutic; sociodrama este poate cel mai bun exemplu in sustinerea acestei functii).
Functiile comunicarii si limbajului, clasificate dupa raportarea la grup, sugereaza faptul ca dincolo de cuvinte si de sensul asigurat de lexic, omul poate produce sensuri derivate, cu efecte multiple, datorate tocmai dinamicii grupului.
A comunica inseamna a "intra in orchestra", a intra in simbolurile disponibile, a-ti ajusta timbrul la ansamblul preexistent, a pune in comun, a face ceva impreuna cu cineva.
Paradigma orchestrei se opune paradigmei liniei de telegraf, ea combate egocentrismul, insistand, in schimb asupra necesitatii de a pune in joc ansamblul semnelor disponibile interlocutorilor care declanseaza comportamente.
Rolul reglator al comunicarii si in special al limbajului a fost evidentiat intr-o multitudine de cercetari
Influenta reglatoare a limbajului se remarca cel mai bine in cadrul proceselor persuasive.
Sunt trecute in revista tehnici cum ar fi: folosirea argumentelor cvasilogice, a argumentelor bazate pe structura realului (relatii de succesiune, de coexistenta), a legaturilor care fundeaza realul (cazul particular, rationamentul prin analogie)
In afara strategiilor argumentative, o mare importanta, dintr-o perspectiva psihologica, o au si factorii facilitatori sau perturbatori ai persuasiunii.
O sistematizare excelenta a acestora a fost facuta de catre Marcel Bromberg.
Persuasiunea este influentata de:
1) caracteristicile sursei persuasive (credibilitatea, atractivitatea, puterea ei de a distrubui sau nu recompense si pedepse);
2) caracteristicile mesajului (mesaje unilaterale sau bilaterale, structura mesajului, tipul mesajului);
3) caracteristicile receptorului (legate indeosebi de unele procese si mecanisme psihice ce intra in functiune in timpul procesului persuasiv; atentia, intelegerea, acceptarea, memorizarea, actiunea; o mare importanta o are si punerea in garda a receptorului, contra intentiei persuasive sau contra continutului mesajului - ambele putand duce la fenomenul rezistentei la schimbare).
Legate de unul sau altul dintre acesti factori, exista tehnici de reglare dezvoltate in psihologie referitoare la procesele persuasive:
· McGuire (1964) a propus tehnica inocularii, bazata pe analogia cu imunizarea biologica a organismului; asa cum putem creste capacitatea de aparare a orga-nismului prin injectarea anticipata a unor virusi, similari celor care se presupune ca vor actiona mai tarziu, tot asa putem stimula apararea atitudinala a individului inoculandu-i o forma atenuata de argumente contraatitudinale susceptibile a fi formate in viitor.
· Exista si terapii de sustinere, asemanatoare intaririi organismului printr-un aport de vitamine. Analog, ii putem furniza individului o previziune bazata pe un set de argumente de sustinere care ii va permite sa reziste la contra-propaganda ulterioara.
· De la astfel de constatari s-a ajuns si la o generalizare: daca posibilitatea de contraargumentare a receptorului permite descresterea impactului persuasiv al unui discurs, atunci orice procedeu capabil a anihila un astfel de proces trebuie sa creasca eficacitatea discursului. Asadar, impactul mesajulul persuasiv va fi cu atat mai mare cu cat el este structurat intr-o maniera capabila a elimina orice contraargumentare din partea receptorului.

ATENTIA
1. Specificul psihologic al atentiei

Omul se afla permanent intr-o ploaie de stimuli care produc numeroase senzatii: vizuale, auditive, olfactive, tactile, interne etc. Volumul de informatii receptat de organele senzoriale ajunge pana la 100.000 de biti pe secunda. Din aceasta cantitate nu ajung in constiinta decat 25-100 de biti pe secunda. Se realizeaza o importanta selectie a stimularilor. In acest proces, un rol central in indeplineste atentia, ea fiind o focalizare a constiintei (Cosmovici). In orice moment exista o zona de maxima claritate a constiintei -; cea a atentiei, - inconjurata de aspecte neclare si de stimuli subconstienti.
Atentia, dupa Cosmovici, consta in orientarea si concentrarea activitatii psihice cognitive asupra unui obiect sau fenomen. Ea realizeaza astfel o optimizare a cunoasterii unui sector din lumea inconjuratoare sau din viata psihica interna.
Atentia ocupa un loc important in structura si dinamica sistemului psihocomportamental al omului.
Ea nu este un proces cu continut reflectoriu-informational propriu si distinct- precum perceptia, reprezentarea, gandirea su procesele afective si motivationale.
Mai mult decat atat, ea nu are o nu are o existenta si o desfasurare independenta, in sine, ci numai sau eminamente in contextul altor procese si activitati psihice cu continut si finalitate proprie.
Putem spune deci, ca atentia nu face parte din categoria proceselor psihice refectorii, ci din cea a conditiilor si functiilor psihofiziologice mediatoare -; reglatorii.
Ea nu poate fi incadrata in categoria proceselor nespecifice, deoarece este implicata in toate tipurile de situatii si sarcini care, prin ele insele, genereaza o activare preferentiala sau in care subiectul este interesat, realizand astfel prin ,,mijloace proprii” (ex. mobilizarea voluntara) o asemenea activare.
Atentia, dupa Golu, este definita ca proces psiho-fiziologic, de orientare, concentrare si potentare selectiva, a functiilor si activitatilor psihice si psiho-comportamentale modale specifice, in raport cu obiectul si finalitatea lor proprii, asigurandu-le atingerea unui nivel optim de eficienta adaptativa.

ISTORIC
Atentia a avut in campul cercetarii psihologice o evolutie extrem de sinuoasa, facand saltul de la considerarea ei ca fiind o facultate psihica centrala, pana la ignorarea sau chiar izgonirea ei din psihologie.
§ Introspectionismul
· facultate de sine statatoare, independenta, cu continutul sau specific, la fel ca alte procese si activitati psihice, avand un rol decisiv in buna desfasurare a celorlalte fenomene psihice.
· Atentia explica toata bogatia vietii sufletesti, toate fenomenele psihice, omitandu-se, insa, tocmai explicatia ei.
· atentia s-ar datora asa-numitei “priviri interioare", ea fiind tributara claritatii si puritatii starilor de constiinta, ingustarii campului constiintei care ar asigura, astfel, ridicarea nivelului reprezentarilor si al gandirii. (Wundt si Ebbinghause)
§ Functionalismul (reprezentat prin James)
· Natura selectiva a atentiei- functie activa a organismului bazat pe starea lui motivationala
§ Structuralismul
· TITCHENER: atentia - stare a constiintei caracterizata prin cresterea concentrarii si a claritatii senzoriale, centrandu-se, pe studiul conditiilor care tind sa maximizeze claritatea si proeminenta senzatiei.
- reprezinta 'nervul intregului sistem psihologic'.
§ Behaviorismul
· 'soarta' atentiei devine mai mult decat precara, ea fiind ignorata sau chiar eliminata din psihologie.
· Psihologul danez E. Rubin a prezentat o comunicare cu titlul 'Nonexistenta atentiei”.
· in ceea ce ii priveste pe behavioristii traditionali, ei interpretau atentia in termeni pur comportamentali; atentia n-ar fi altceva decat o componenta a unui comportament dominant. (HUNTER)

Psihologii au oscilat mult intre considerarea atentiei ca fiind proces psihic, activitate psihica, stare psihica, conditie facilitatoare sau perturbatoare a celorlalte fenomene psihice. lar atunci cand nici unul din aceste atribute nu-i satisfaceau, au declarat atentia ca fiind un proces psihofiziologic, domeniu de granita intre psihologie si fiziologie.
Indiferent insa ce este atentia (proces, activitate, stare, conditie), ceea ce coteaza este specificul ei psihologic care multa vreme a ramas o enigma.

In legatura cu depistarea unui asemenea specific psihologic al atentiei s-au manifestat cel putin doua tendinte:
1) Unii psihologi au redus atentia la alte fenomene psihice, confundand-o in cele din urma cu acestea.
· Pentru RIBOT (1889) atentia era un ''act motor'.
Faptul ca atentia este insotita de o serie de miscari (vasomotorii, respiratorii, contractia muschilor mimicii, dirijarea aparatelor senzoriale spre sursele de informatie) este incontestabil.
Aceste miscari intretin si intensifica atentia, ca dovada ca atunci cand sunt suspendate sau impiedicate, activitatea se perturba.
Ribot greseste insa considerand ca aceste miscari sunt elemente constitutive ale atentiei si in felul acesta pierde din vedere tocmai