Referat, comentariu, eseu, proiect, lucrare bacalaureat, liceu si facultate
Top referateAdmitereTesteUtileContact
      
    


 


Ultimele referate adaugate

Adauga referat - poti sa ne ajuti cu un referat?

Politica de confidentialitate





Ultimele referate descarcare de pe site
  CREDITUL IPOTECAR PENTRU INVESTITII IMOBILIARE (economie)
  Comertul cu amanuntul (economie)
  IDENTIFICAREA CRIMINALISTICA (drept)
  Mecanismul motor, Biela, organe mobile proiect (diverse)
  O scrisoare pierduta (romana)
  O scrisoare pierduta (romana)
  Ion DRUTA (romana)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  Starea civila (geografie)
 




Ultimele referate cautate in site
   domnisoara hus
   legume
    istoria unui galban
   metanol
   recapitulare
   profitul
   caract
   comentariu liric
   radiolocatia
   praslea cel voinic si merele da aur
 
despre:
 
INTRODUCERE IN PROBLEMATICA TEORIEI CUNOSTINTEI
Vizite: ? Nota: ? Ce reprezinta? Intrebari si raspunsuri
 
i7d2dj
1. Originile teoriei cunostintei
2. Fundamentarea necesitatii acestui curs
3. Cunostinta. Aspectul psihologic si cel logic
4. Teoria cunostintei - Gnoseologie - Epistemologie
5. Problema adevarului
6. Metoda de cercetare a acestui curs: cea empirica

1. Am anuntat un curs de Teoria cunostintei, si anume, de introducere in problematica generala a acestei discipline filosofice, determinat, intre alte consideratiuni, si de aceea ca la Universitatea noastra din Bucuresti un asemenea curs nu s-a facut pana acum.
In afara de prelegerile profesorului meu, Radulescu-Motru, facute pentru prima oara cam prin 1912 - prelegeri cari aveau mai mult un caracter metafizic, adica de vedere de ansamblu asupra realitatii, in afara de prelegerile cu un caracter ceva mai special ale colegului meu, d-l Florian, facute acum doi ani, si in afara de prelegerile mele, purtand asupra unor probleme cu totul speciale, asupra uniformitatii legilor naturii, facute acum trei ani, nu s-a facut, ce putin dupa cate stiu eu, nici un curs propriu-zis de teoria cunostintei la aceasta Universitate.
Nu stiu daca, din punct de vedere filosofic, aceste prelegeri ar fi de prima necesitate; cu alte cuvinte, nu stiu daca impartirea aceasta pe felii a domeniului de speculatiune filosofica este tocmai ceva recomandabil introducerii d-voastra in spiritul de filosofare.
Filosofia si filosofarea ar trebui sa fie unul si acelasi lucru. Si, cu toate acestea, au ajuns sa fie doua lucruri distincte unul de altul, filosofarea ramanand pentru toata lumea un fel de atitudine spirituala in incercarea omului de impacare cu sine insusi, iar filosofia devenind un obiect de studiu. Cu alte cuvinte, acest nobil mestesug al filosofiei, care a fost odinioara o preocupare personala a spiritului, s-a transformat adeseori intr-un fel de meserie. Se invata astazi filosofia cum se invata orice mestesug; se invata filosofia intr-o presupozitie nedovedita inca, in presupozitia ca exista un domeniu precis al filosofiei, cu o problematica precisa si cu solutiuni precise la aceasta problematica.
Nu este parerea mea, intrucat ma indeletnicesc cu mestesugul filosofarii. Dar trebuie sa fie si parerea mea, intrucat stau pe scaunul acesta - adica trebuie sa contribui si eu la lamurirea didactica a problemelor dezbatute in filosofie, al caror instrument de lupta este domeniul filosofarii.
Teoria cunostintei este o disciplina ceva mai noua. Ea a aparut mai intai, constienta si de numele ei si de importanta ei, cam prin veacul al XIX-lea si ameninta la un moment-dat sa devina filosofia insasi; adica in momentul de criza a gandirii filosofice, care a fost perioada de dupa 1850. Instaurarea filosofiei sau, mai bine zis, restaurarea metafizicei in demnitatea ei naturala s-a facut cu ajutorul acestei teorii a cunostintei sau a cunoasterii. Au fost filosofi si cercetatori in ale filosofiei in Germania cari au identificat chiar, la un moment-dat, aceasta teorie a cunostintei cu filosofia insasi. Trebuie insa sa o spunem de la inceput: nu exista teorie a cunostintei ca disciplina filosofica, ca aparitiune de sine statatoare in domeniul filosofiei, ci exista probleme de teoria cunostintei cari, alaturi cu alte probleme, de alta natura, intregesc filosofia in cadrul ei natural si in functiunea ei primitiva de creare a unei viziuni personale asupra universului. Istoriceste, as putea spune chiar ca, daca teoria cunostintei nu s-a constituit ca stiinta pana in veacul al XIX-lea, este tocmai din cauza ca, pana in veacul al XIX-lea, nu a fost niciodata o perioada spirituala asa de saraca incat sa se margineasca interesul pentru filosofie la desfacerea problemelor si la delimitarea diferitelor ramuri de activitate spirituala in filosofie. Teoria cunostintei a fost o preocupare constanta a spiritului omenesc - si o sa vedem indata din ce motive a inceput sa fie.
Dar aceasta preocupare constanta nu a fost de sine statatoare, ci s-a impletit intotdeauna cu preocupari din domenii anexe, cari, desi logiceste ar putea sa fie distincte de teoria cunostintei, totusi, din punctul de vedere al necesitatilor spirituale ale omenirii, nu sunt deosebite, ci se intregesc.
Aceasta afirmatiune are ceva din ceea ce ar fi un fenomen fizic si un fenomen chimic. Este evident ca putem face o cercetare fizica a realitatii si una chimica a aceleiasi realitati; dar nu este mai putin adevarat ca realitatea, in ea insasi, nu este nici fizica, nici chimica, ci este pur si simplu realitate; ca poate sa ne ofere perspective diferite asupra ei, dar ca, in definitiv, ea ramane una si aceeasi.
Atata timp, prin urmare, cat filosofia a ramas in adevar preocuparea aceasta metafizica a construirii viziunii de ansamblu a universului, nici nu a simtit omenirea nevoia unei delimitari precise in diferite discipline filosofice. Si atunci, logica, psihologie, teorie a cunostintei, morala, estetica si celelalte erau probleme cari se impleteau si, impletindu-se, prezentau nu realitatea insasi, ci realitatea vietii spirituale. Dar, in momentul cand, cum spuneam, sufletul omenesc nu a mai fost destul de bogat, cand necesitatea aceasta spirituala de opunere a individului in fata universului sau de impacare a individului cu intreaga existenta a cazut, in momentul acesta traditiunea gandirii filosofice s-a realizat, insa transformata, adica a devenit un fel de cercetare metodica asupra filosofiei care se facea pana atunci. Si atunci, in locul filosofiei care se facea pana atunci, in locul filosofiei ca rezultat al necesitatii de filosofare a omenirii, a aparut filosofia care nu era decat cercetarea filosofiei anterioare - activitate spirituala care a deschis calea la noi probleme, care a deschis calea problemei istoriei filosofiei, a problemei enciclopediei filosofiei, nu in intelesul in care se face la noi acum, ci in intelesul sistematizarii filosofiei.
Ei bine, astazi sistematica filosofica este o realitate; este o realitate care are si partile ei rele, dar care are, incontestabil, si partile ei bune.
Este evident ca, in principiu, a filosofa trebuie sa poata toata lumea. Dar este iarasi evident ca necesitatea aceasta de a filosofa nu o are, de fapt, nu o simte toata lumea. Este, pe de alta parte, iarasi adevarat ca, in orice moment, gandirea noastra si atitudinea noastra spirituala in fata realitatii, in fata existentei nu este de sine statatoare, ci este oarecum - as zice - dependenta de traditiunea noastra istorica. Constient sau inconstient, a inceput de la o vreme, si anume, cam de pe la sfarsitul veacului al XVIII-lea, sa fie dependenta si de altceva, si anume, de traditiunea scrisa; adica, a inceput sa fie dependenta de eruditie.
Ceea ce cunoaste veacul al XIX-lea si veacul al XX-lea ca metoda de lucru este, in adevar, un aspect cu totul nou al activitatii acestei speculatiuni. Daca ati deschide cartile de filosofie, ati fi totdeauna izbiti de putinatatea argumentelor polemice, ati fi totdeauna izbiti de autenticitatea cu care fiecare filosof isi expune punctul sau de vedere. Nu exista, in marea generalitate a cazurilor, propriu-zis, eruditiune sau trimiteri in josul paginei, nu exista material asupra caruia sa se speculeze, care sa fie altul decat acela dat de observarea directa a celui care filosofeaza si de puterea creatoare directa a celui care filosofeaza. Adica, nu exista, pana la sfarsitul veacului al XVIII-lea, asa-numita filosofie despre ceea ce a spus cutare, ci exista filosofia de-a dreptul, in contact direct cu realitatea. Si intre aceasta realitate directa si cel care filosofeaza nu se mai asaza nimic.
Trebuie sa fiti izbiti si d-voastra, dupa cum este izbita majoritatea cercetatorilor, de faptul acesta, in adevar surprinzator, ca marii cugetatori ai omenirii, la cari filosofia a fost in adevar o necesitate organica si nu un mestesug invatat, ca marii cugetatori nu au prea tinut seama de ceea ce au spus cei dinaintea lor. Filosofia lor este un fel de tasnitura spontana, un fel de reactiune a tuturor fortelor lor sufletesti.
Eu am mai spus si cu alta ocaziune ca Pascal, care este unul din varfurile cele mai de seama ale vietii spirituale omenesti, era un ignorant in materie de filosofie. El si-a facut cultura filosofica cu Montaigne, care spunea ca cutare spune cutare lucru si cutare, cutare lucru, in tonul in care obicinuia sa-si scrie Eseurile. Iar Kant, pe care d-voastra il invatati si cu privire la care se zice ca noi il stim pe dinafara, ceea ce nu este deloc exact, Kant citeaza in toata opera lui, care este de cateva mii de pagini, doar cateva nume mai mari si aceasta incidental. De altfel, Kant este prototipul omului incult. Desigur, vi se pare ciudat. Ei bine, stiti cum facea Kant geografie? Era profesor de geografie fizica si nu vazuse in viata lui un munte! Facea geografie, fapt constatat, dupa romanele de calatorii.
Desigur ca veti zice: Ia uite cum se facea stiinta pe vremea aceea! Ei bine, domnilor, se facea cel putin tot atat de bine ca si acum.
Vasazica, filosofarea sprijinita pe eruditiune este o cucerire a veacului al XIX-lea, o cucerire pe care, desigur, noi nu putem sa o trecem astazi cu vederea. Este adevarat ca noi astazi suntem ceva mai jos decat un Kant sau un Descartes; dar nu este mai putin adevarat ca, daca i-am prinde pe unul din ei la un examen de anul I, nu stiu daca ar raspunde cel putin atat cat ar putea raspunde un student de anul I; insa ar gandi ceva mai mult, desigur, decat 14 profesori la un loc. Aceasta este singura deosebire intre cultura filosofica a vremii noastre si cultura filosofica a vremii trecute.




2. Dar noi suntem, in definitiv, prinsi in ruajul acesta al existentei si nu putem sa ignoram in adevar ceea ce ni se impune. De indata ce o realitate a fost creata, nu poti sa-i comanzi sa se dea la o parte. Poti sa te dai cel mult tu la o parte, in masura in care nu esti realitate, dar realitatea nu poti sa o indepartezi.
Si atunci, este evident ca noi astazi in filosofie judecam, in afara de elementul personal si de elementul realitatii propriu-zise, cu un al treilea element, care este tocmai ceea ce s-a spus pana la noi. Astazi, la drept vorbind, nici nu mai putem sa facem ca Pascal sau Descartes (lasa ca ni s-ar spune ca facem literatura, ceea ce nu ar fi tocmai un repros greu de suportat), dar, pentru uzul nostru personal, problematica este astfel schimbata, instrumentele noastre de lucru sunt astfel modificate, incat, daca am face filosofie ca pe vremea lui Pascal, nu am avea, desigur, nici un succes. De ce? Pentru ca am vorbi pur si simplu un alt limbaj decat acela pe care-l vorbesc specialistii.
Ati deschis d-voastra vreo istorie a filosofiei unde sa vedeti pe Pascal? Nu exista! Ati deschis vreo istorie a filosofiei unde sa gasiti pe Goethe? Nu exista nici aceasta! De ce? Nu erau doctori!
Prin urmare, limbagiul filosofic schimbandu-se in masura in care se schimba si schimbarea aceasta facand astazi parte integranta - vorbesc serios, fara nici un fel de ironie - din structura noastra spirituala, noi suntem tinuti, in adevar, sa urmam punctul de vedere al realitatii noastre de azi. Altfel riscam sa fim pur si simplu in afara de ziua noastra de azi si asai nu avem nici un rost.
Deci, interesul nostru pentru problemele de teoria cunostintei, adica interesul nostru pentru tratarea dupa metode stiintifice a problemelor de teoria cunostintei este un interes care nu este deplasat. Iar pe mine, personal, nu ma surprinde decat un singur lucru: ca teoria cunostintei a trebuit sa puna 50 de ani ca sa ajunga de la Berlin la Bucuresti. Ma surprinde, cu alte cuvinte, lucrul acesta, ca in momentul cand structura noastra spirituala se adaptase deja demult Apusului, nu am ajuns la concluziunea ca trebuie sa facem si un curs de teoria cunostintei, cand admisesem deja toate modalitatile de lucru, de cercetare ale epocii contimporane.
Iata, prin urmare, unde sta fundamentarea necesitatii acestui curs de teoria cunostintei si iata, in acelasi timp, cari sunt rezervele ce trebuiesc facute in legatura cu importanta acestui curs - rezerve cari se incheaga in cea mai insemnata, si anume, ca teoria cunostintei nu este o disciplina de sine statatoare, iar ceea ce studiem noi in teoria cunostintei nu se prezinta in realitate in aceeasi imbinare, in aceeasi inchegare in care se vor prezenta problemele in seria de prelegeri pe care am sa o fac inaintea d-voastra.
Prin urmare, teoria cunostintei ce poate sa fie altceva decat o considerare a acestei realitati care se cheama cunostinta?
O sa spuneti, desigur, ca teoria cunostintei definita ca o teorie a cunostintei este o tautologie. Ei bine, nu este, si iata de ce: pentru ca numele acesta de teorie a cunostintei este cu mult prea larg fata de ceea ce cuprinde ea propriu-zis. As zice, fata de obiectul ei, dar nu zic: fata de obiectul ei, pentru un motiv foarte simplu. Exista o intreaga tendinta in filosofie, apropriei nu numai filosofiei, dar asii stiintei in general, care crede ca orice stiinta se poate defini prin obiectul ei. Parerea aceasta este pentru mine absolut nefundata, pentru simplul motiv ca nu exista, in toata activitatea noastra omeneasca, nici o stiinta care sa aiba un anumit obiect. Tot ceea ce formeaza obiectul cercetarilor noastre este realitatea si aceasta realitate, aceeasi realitate, este cercetata in toate operatiunile noastre intelectuale, nu numai in cele stiintifice, ci si in cele filosofice. Nu exista nici o stiinta - fizica, chimie, matematica, psihologie, estetica etc. -, nu exista obiect care sa delimiteze un teren anumit al unei stiinte.
Orice stiinta se raporteaza la intreaga realitate; altfel spus, campul de activitate al intregei stiinte sau campul la care se refera obiectul oricarei stiinte este intreaga realitate.
Dar asupra acestei realitati spiritul nostru poate sa arunce tot felul de priviri. Adica, spiritul nostru se acorda unei sume de perspective si fiecare din aceste perspective reprezinta, pentru noi, domeniul unei stiinte.
Prin urmare, ceea ce determina domeniul unei stiinte nu este obiectul ei si nu sunt obiectele acelei pe cari noi le cercetam in aceasta stiinta, ci sunt aspectele sub cari noi, in fiecare din aceste stiinte, privim realitatea. Astfel, avem aspectul fizic al realitatii, aspectul chimic, aspectul matematic sau aceli logic etc., dar nu avem o realitate fizica, chimica, matematica sau logica. Realitatea este, cu alte cuvinte, asa cum se prezinta ea, intr-un tot inauntrul caruia noi nu decupam, propriu-zis, terenuri, ci ne cream pur si simplu perspective. Deci, propriu-zis, nu se poate vorbi de obiectul unei stiinte, ci cel mult de temele pe cari o stiinta are sa le rezolve in legatura cu realitatea.

3. Ei bine, campul sau perspectiva larga pe care teoria cunostintei o deschide asupra realitatii este tocmai perspectiva aceasta a cunostintei, prospectarea realitatii din punctul de vedere al cunostintei.



Dar punctul de vedere acesta al cunostintei, prin el insusi, nu este suficient pentru ca sa delimiteze tema teoriei cunostintei. O cunostinta este, fara indoiala, o realitate; adica, presupune de la inceput ca avem o materie, un material asupra caruia lucram, material pe care ni-l luam din realitate, material pe care, prin urmare, il avem inaintea noastra. Noi nu avem decat sa-l cercetam. Cercetarea materialului acesta ar trebui sa dea, dupa titulatura, disciplina noastra: teoria cunostintei. Lucrul acesta insa nu este tocmai exact, pentru ca cunostinta poate sa fie studiata in diferite feluri si fiecare fel in parte in care noi studiem cunostinta ne da, din punct de vedere al specificarii si clasificarii in domeniul preocuparilor noastre stiintifice, discipline diferite.
Cunostinta este, fara indoiala, o realitate, dar aceasta realitate poate sa fie privita din mai multe puncte de vedere. Cunostinta este, in primul rand, ceva, o existenta oarecare - hai sa zicem, chiar un obiect -, ceva care ne spune noua ce este realitatea. Dar cunostinta aceasta, care ne spune noua ce este realitatea, are, pe de o parte, o viata a ei, iar pe de alta parte, o structura a ei. Deci, cunostinta poate sa fie privita o data in felul ei de realizare concreta si poate sa fie privita, alta data, in afara de aceasta realizare concreta, in structura ei propriu-zisa.
Realizare concreta a cunostintei inseamna considerarea cunostintei in existenta ei temporala, adica in realizarea ei intr-un individ, in sufletul individual. In cazul acesta, noi am avea de cercetat cum se naste cunostinta, cari sunt elementele din sufletul nostru si elementele din corpul nostru cari contribuie la formarea acestei cunostinte si cum se dezvolta mai tarziu aceasta cunostinta, cari sunt atitudinile noastre personale, care este partea noastra de activitate in constituirea acestei cunostinte.
Aceasta ar fi, prin urmare, cunostinta considerata in realizarea ei concreta, ceea ce nu ne intereseaza pe noi in teoria cunostintei.
Vedeti dintr-o data ca am scos din teoria cunostintei totusi ceva, care este tot o teorie a cunostintei; si anume, am scos aspectul psihologic al cunostintei.
Exista foarte multa lume - si eu tocmai de aceea am insistat asupra acestui punct - care considera ca educatiunea constiintei, de indata ce este un fenomen individual, constiinta fiind un fenomen individual care se petrece intr-un individ, este natural sa fie o stransa legatura intre teoria cunostintei si psihologie. Si este adevarat ca, in istoria gandirii omenesti, punctul acesta de vedere psihologic sau, cum i se mai zice celuilalt, gnoseologic sau epistemologic, s-au intalnit adeseori. Ca sa nu va amintesc decat de John Locke, lasand la o parte toata scoala psihologista germana din veacul al XIX-lea.
Dar, daca este vorba ca, in adevar, noi sa delimitam in domeniul acesta vast al gandirii filosofice, sa delimitam precis perspectivele pe cari le putem avea, sa delimitam precis caracterele si, natural, temele problemelor fiecarei discipline filosofice, hotarat ca trebuie sa tinem separat punctul de vedere psihologic de cel structural: punctul de vedere psihologic, care considera cunostinta in realizarea ei concreta, in felul ei de nastere; punctul de vedere de structura, care considera cunostinta in ea insasi, independent de realizarea ei.
Acest punct de vedere structural este in general cunoscut sub numele de punct de vedere logic. Si este natural ca aceasta unitate, aceasta considerare structurala este destul de fundata pentru ca, in adevar, sa fundeze ea insasi, la randul ei, pretentiunea atator cercetatori cari au zis ca nu exista decat doua posibilitati de a considera cunostinta, si anume, psihologica si structurala, deci psihologica si logica.


Psihologia si logica si-ar imparti, prin urmare, fara rest, tot domeniul de probleme cari se pun in legatura cu aceasta cunostinta. Si totusi, daca este vorba sa facem o diviziune fara rest, sau o diviziune precisa, pe baza unui criteriu unitar, ireductibil, a materialului acesta, trebuie sa admitem o noua impartire.
In adevar, cunostinta, in ea insasi, este un obiect; dar functiunea fundamentala a acestui obiect este ca e, dupa cum i-o indica numele, o cunostinta, adica imi spune ceva despre aalticeva.
Vasazica, cunostinta in ea insasi inchide doua elemente propriu-zise: inchide, in primul rand, elementul acesta, obiectul pe care-l reprezinta ea in existenta ei de cunostinta; si mai inchide, in al doilea rand, obiectul pe care ea il denumeste.
O judecata pe care o fac este o cunostinta, dar judecata aceasta pe care o fac este o cunostinta pentru ca imi spune ceva despre ceea ce este in afara acestei cunostinte. Cu alte cuvinte, orice cunostinta este cunostinta in masura in care are, cum spuneau scolasticii, un caracter intentional; adica, in masura in care imi indica ceva in legatura cu un obiect din afara de ea insasi. Si atunci, este natural ca noi sa deosebim punctul de vedere strict imanent - as zice: punctul de vedere din care noi nu consideram decat cunostinta in ea insasi - si punctul de vedere din care noi consideram cunostinta in raport cu obiectul pe care-l intentioneaza.
Cunostinta in ea insasi, independent de continutul ei, independent, prin urmare, de obiectul pe care-l indica, este, in adevar, un domeniu precis, si acest domeniu este acela al logicei.
Logica considera cunostinta sub raportul formei ei, sub raportul ei formal, adica netinand seama de continutul, de obiectele pe cari aceasta cunostinta ni le indica. Dar ramane inca un domeniu, destul de vast, tocmai domeniul acesta care considera cunostinta in legatura cu obiectele pe cari ni le aduce noua in constiinta. Si acest domeniu este domeniul precis delimitat si delimitabil in genere la teoria cunostintei.
Dar teoria cunostintei, asa delimitata cum am aratat-o, adica considerarea cunostintei in legatura cu obiectul pe care-l indica, considerarea cunostintei din acest punct de vedere nu se acopera, propriu-zis, cu numele de teoria cunostintei, pentru ca in aceasta perspectiva noi trebuie sa distingem doua feluri de probleme: o teorie a cunoasterii si o teorie a cunostintei; adica, o teorie in care noi supunem operatiunea de cunoastere unei analize si o teorie in care noi supunem precipitatul acestei operatiuni de cunoastere unei analize, care este insasi cunostinta.
Daca am merge insa asa mai departe, ar trebui sa cream o multime de stiinte, am face ceea ce a facut veacul al XIX-lea, care nu a facut altceva decat sa creeze o multime de stiinte. Si atunci, trebuie sa ne punem intrebarea: pana unde trebuie sa mearga aceasta ramificare a activitatii noastre? In momentul cand noi am separat psihologia de o parte si logica de alta parte, cred ca ne putem multumi cu aceste domenii.

4. Dar revenim la obiectiunea pe care am facut-o adineauri, tocmai ca sa arat ca numele de teoria cunostintei in romaneste este un nume neprecis. In limba germana se zice: der Erkenntnistheorie. Trecand in limba romana, a devenit sau teoria cunostintei, sau teoria cunoasterii. Sensul nu este precis. Sunt cugetatori cari vorbesc de una, cum sunt altii cari vorbesc de alta. Este adevarat ca adeseori preferintele acestea sunt mai mult de sonoritate. Dar v-am aratat ca exista si o fundare in fapt a acestor preferinte. Prin urmare, daca voim in adevar sa inglobam intr-un singur tot de cercetare si cunoasterea, si cunostinta, desi numele este ceva cam barbar, as prefera sa-i zicem epistemologie, cum ii zic englezii, sau gnoseologie, cum ii zic italienii. In aceasta gnoseologie sau epistemologie, noi cercetam problema cunostintei in legaturile ei cu realitatea.
Dar insasi punerea in problema, asa cum am facut-o noi, indica numaidecat perspectiva aceasta pe care o deschidem noi asupra cunostintei. De indata ce cunostinta trebuie studiata in legatura cu realitatea, veti intelege numaidecat ca trebuie sa ne intrebam: in ce masura cunostinta noastra ne reprezinta realitatea; adica, in ce masura cunostinta noastra se muleaza pe realitate. Cu alte cuvinte: este cunostinta noastra adevarata sau nu?

5. D-voastra stiti ca problema adevarului este o problema de logica si dintr-o data auziti acum - acei cari nu cunoasteti acest punct de vedere, care, de altfel, nu este numai al meu - ca problema adevarului nu intra in logica, ci in teoria cunostintei.



Evident, de indata ce admitem despartirea aceasta intre logica si teoria cunostintei, trebuie sa admitem si despartirea sau trecerea aceasta a problemei adevarului de la logica la teoria cunostintei, pentru simplul motiv ca logica, considerand cunostinta in ea insasi, independent de tot ceea ce exista, si de timp si de spatiu, adica de formele realitatii concrete, nu poate sa ne spuna daca cunostinta noastra este adevarata. Logica poate sa ne spuna cel mult daca o cunostinta a noastra este corecta, daca o incheiere pe care o tragem noi este justa, adica daca este facuta dupa toate regulile artei - atat si nimic mai mult.
Ce inseamna a face insa un rationament dupa regulile artei - rationament care poate sa fie bun sau rau? Se intampla uneori ca rationamentul sa nu fie facut dupa toate regulile logicei si totusi sa fie bun, adica sa corespunda realitatii. Prin urmare, propriu-zis, problema aceasta a realitatii nu poate sa intre in logica, ea trebuie sa intre in teoria cunostintei, care pune in adevar problema realitatii.
Dar tocmai pentru ca teoria cunostintei pune in adevar problema realitatii, prin aceasta ea insasi isi creeaza alt grup de probleme. Cunostinta este ceva care ne spune altceva despre auni alt ceva. Sunt, prin urmare, o multime de ceva-uri aci.
Ce insemneaza aceasta? Insemneaza ca teoria cunostintei pleaca de la anumite lucruri date. Cand ni se spune ca cunostinta se refera la un obiect in afara adei el insusi, noi presupunem existenta unui obiect in afara de noi si in afara de constiinta noastra - o presupozitie pe care noi o gasim de fapt cand incepem teoretizarea. Si atunci, teoria cunostintei trebuie sa faca si aceasta operatie, in afara de aceea de a studia valoarea cunostintei, de a descoperi cari sunt diferitele presupozitii pe cari le facem noi atunci cand traim procesul de cunoastere; altfel spus, cari sunt conditiunile preexistente acestei cunostinte, cari sunt elementealei asupra carora nu putem sa discutam asa mult, dar cari, totusi, fac parte integranta din toata fabrica aceasta a noastra spirituala, al carei fabricat este tocmai cunostinta.
In afara, cunostinta se raporteaza la realitate. Dar pana la ce limita putem sa impingem noi aceasta patrundere a cunostintei in realitate? Aceasta constituie un alt grup de probleme. Grupe de probleme mai sunt si altele, pe cari fara indoiala ca o sa le studiem, dar cari - tin sa va spun de la inceput, ca sa intelegeti si spiritul in care vreau sa fac acest curs - nu se deduc dupa un criteriu oarecare. Nu exista un criteriu logic de despartire a acestor probleme, a acestor grupuri de probleme, ci pur si simplu un criteriu empiric de observatie.
Cum le vom imparti? Cate grupe vom avea? Dintru inceput nu putem spune nimic. Trebuie sa le vedem pe toate cate sunt si in toate problemele cari sunt trebuie sa facem gruparile pe cari structura lor intima ni le impune.

6. Prin urmare, metoda pe care o intrebuintez eu si pe care am intrebuintat-o, de altfel, si la logica - desi de catre unii a fost intovarasita, poate, de oarecare ridicare din sprancene -, metoda pe care o intrebuintez eu in incercarea mea de a teoretiza asupra filosofiei, este o metoda empirica; aceasta nu pleaca nici de la principii apriorice, nici de la idei preconcepute, ci pur si simplu de la constatari asupra realitatii, asa cum este ea in viata noastra si tot asa cum o traim noi.
Din moment ce materialul pe care il studiem este in fata noastra, cand nu putem decat sa observam acest material, sa-l descriem sau sa-l clasificam, din acel moment nu facem o stiinta deductiva, ci pur si simplu o operatiune empirica. De aceea, va spun, metoda pe care o voi intrebuinta in aceasta expunere pe care o fac inaintea d-voastra in cursul acestui an este metoda empirica, fiind singura care pleaca de la realitate si care, prin urmare, prezinta de la inceput toate garantiile ca vorbim despre realitate si nu despre altceva.






Comentarii:

Nu ai gasit ce cautai? Crezi ca ceva ne lipseste? Lasa-ti comentariul si incercam sa te ajutam.
Esti satisfacut de calitarea acestui referat, eseu, cometariu? Apreciem aprecierile voastre.

Nume (obligatoriu):

Email (obligatoriu, nu va fi publicat):

Site URL (optional):


Comentariile tale: (NO HTML)


Noteaza referatul:
In prezent referatul este notat cu: ? (media unui numar de ? de note primite).

2345678910

 
Copyright 2005 - 2021 | Trimite referat | Harta site | Adauga in favorite