PRINCIPII DE PREVENIRE SI CORECTARE A DISLALIEI

Tratarea timpurie a tulburarilor de limbaj asigura eficienta sporita acestei actiuni, intrucat la copiii mici automatismele psiholingvistice nu sunt consolidate si usor pot fi inlocuite cu deprinderi corecte de vorbire. Tratarea tulburarilor de limbaj inca in faza lor de debut, in mod deosebit al tulburarilor cu caracter polimorf, creeaza premisele timpurii ale inlaturarii unora dintre cauzele insuccesului scolar, si anume a cauzelor de natura logopedica.

Dislalia: Motorie, Senzoriala, Mecanica, Functionala - Sigmatismul si parasigmatismul

Tratarea indirecta vizeaza terapia copilului in mediul sau obisnuit de viata. Respectarea acestui principiu presupune initierea factorilor educationali (familie, parinti, scoala) in munca logopedica. Acest lucru se poate realiza prin crearea unei atmosfere propice in familie, in gradinita si in scoala. Gradinita si scoala, bunaoara, prin insasi specificul muncii care se desfasoara in ele, pot contribui din plin la profilaxia si terapia timpurie a vorbirii copiilor. Pentru aceasta insa, este absolut necesara o intensa munca de popularizare in randul parintilor, educatoarelor si invatatorilor a masurilor de ordin profilactic si terapeutic, scop spre a carui realizare tinde si cartea de fata. Deosebit de eficiente sunt si intalnirile de lucru ale profesorului logoped cu parintii si dascalii (educatoare si invatatori) copiilor cu tulburari incipiente de limbaj.

Tratarea in colaborare cu parintii si dascalii a copiilor cu tulburari de limbaj este o nuanta a principiului tratarii indirecte. El presupune mult tact atat din partea logopedului, cat si din partea parintilor si dascalilor. Din partea logopedului in raporturile sale cu parintii, pentru a le trezi si intretine increderea in reusita deplina a muncii lor comune, iar din partea parintilor si a dascalilor pentru a evita crearea la copil a atat de nedoritului complex de inferioritate. Cand este vorba de forme usoare de dislalie, de pilda, parintii pot continua acasa munca inceputa de logoped in gradinita, printr-o serie de exercitii realizate sub atractiva forma a jocului, exercitii pe care profesorul logoped le va indica.
Respectarea particularitatilor de varsta si individuale a devenit deja un truism pentru toate sectoarele educatiei. In cazul logopediei insa, acest principiu vizeaza evitarea confuziilor, posibile tocmai datorita varstei copiilor, intre tulburarile de limbaj propriu-zise si cele pasagere, datorate insuficientei maturizari a organelor si functiilor fonoarticulatorii.
La principiile cu valoare profilactica, enuntate mai sus, trebuie adaugate si cele patru principii pentru corectarea tulburarilor dislalice, formulate de Seemann:
Principiul exercitiilor de scurta durata. Deoarece copiii obosesc repede in timpul exercitiilor de vorbire, este bine ca intotdeauna sa exersam doar timp de 2-3 minute. In schimb este bine ca aceasta exersare scurta sa fie repetata frecvent (de 20 pana la 30 de ori intr-o zi), pentru ca intre aspectul sonor corect al sunetului rostit si miscarile articulatorii respective sa se poata fixa legaturile necesare.
Principiul utilizarii autocontrolului auditiv. Exercitiile sistematice de auz trebuie sa-i faca pe dislalici in stare sa deosebeasca sunetul fals de sunetul corect. Din acest principiu rezulta o serie de obligatii atat pentru logoped, dascal si parinti, cat si pentru copil. Daca dupa mai multe zile de exercitii, copiii nu sunt in stare sa distinga cu ajutorul auzului sunetele ce fac parte din aceeasi grupa, atunci logopedul se ajuta de vaz si arata copiilor, demonstrand pe organele lui fonatorii care sunt deosebirile.

Principiul utilizarii sunetelor ajutatoare. Deoarece controlul constient al miscarilor articulatorii si cel al pozitiei sunetelor duce la tensiuni care nu sunt necesare si prin care uneori se pericliteaza succesul educatiei vorbirii, se recomanda sa se recurga la sunetele asemanatoare pe care le poate pronunta deja. Din ele se formeaza treptat sunetele noi, corecte, care inlocuiesc pe cele vechi, gresite.
Principiul actionarii minime arata ca este mai bine ca sunetele noi sa se exerseze la inceputul exercitiilor cu vocea scazuta, fara exagerare. Vocala se adauga la inceput abia soptit si abia mai tarziu se pronunta cu voce tare. In felul acesta se evita miscarile insotitoare inutile, iar durata tratamentului se scurteaza.
Din cele de mai sus rezulta ca logopedul trebuie sa acorde o atentie deosebita exercitiilor de corectare a vorbirii, sa le faca placute copilului, sa-i trezeasca increderea in fortele proprii. Este mai bine ca exercitiile sa inceapa cu corectarea sunetelor mai putin dificile, pentru ca -; este bine stiut -; succesele imediate, fie ele si mici, vor alimenta dorinta copilului de a exersa, de a obtine succese si mai mari. Insuccesele, dimpotriva, creeaza disconfort psihic si demobilizeaza copiii de la activitatea logopedica. Ele sunt foarte periculoase, putand duce la aparitia mutitatii intentionate.

Stransa colaborare a logopedului cu “pacientul” sau contribuie la inlaturarea insucceselor si trezeste la copil interesul si increderea in reusita tratamentului. Unul dintre puternicii factori educationali este invatarea salutului la intrare si iesirea din cabinet (din casa, din sala de grupa, din clasa etc. ), cu repetarea corecta sunetelor-problema (ex.: rotacistii saluta, fiecare in parte, la intrarea in cabinet: “Buna ziua doamna invatatoare”, iar la plecare: “La revedere doamna invatatoare”). Un alt factor motivational caruia trebuie sa-i acordam importanta cuvenita il constituie invatarea pronuntiei corecte a numelui propriu, mai ales cand in componenta lui se intalnesc sunete-problema. Factorii motivationali mai sus amintiti, la care s-ar mai putea adauga si altii, trezesc la copil placerea de a vorbi, de a frecventa cabinetul logopedic. Atmosfera calma si amabila trebuie sa-l inconjoare pe copilul dislalic tot timpul, nu numai in cabinetul logopedic, ci si acasa (in familie), la gradinita (in grupa) sau la scoala (in clasa). Ori de cate ori este posibil, el trebuie sa fie rasplatit cu o lauda si inconjurat. La copiii mici chiar o mangaiere este o mare rasplata. Sa ne reamintim bucuria pe care a trait-o impreuna copilul Lucian Blaga si familia sa atunci cand cel ce avea sa devina marele nostru Poet-Filosof a izbutit sa imite prima oara un r purificat de orice aproximatii. Evenimentul noteaza cu fina autoironie Lucian Blaga, marcat de exclamatia de bucurie a tatalui sau (Bravo!), “este vrednic de insemnat in calendar” si de el (de acest eveniment) s-a luat act in chip solemn in toata familia, ca de nasterea unui nou copil.
Subscriem, in finalul acestui subcapitol, la concluziile cu valoare de principii formulate atat de concis de Wulff, care spunea ca este necesar ca sunetul sa fie format cat mai curat si cat mai clar cu putinta; pronuntia corecta a sunetului sa se exerseze cat mai degajat, mijloacele ajutatoare, mecanice, (spatule, sonde etc. ), sa se foloseasca pe cat posibil cat mai putin; controlul auditiv sa fie introdus cat mai repede; formarea corecta a sunetului sa fie exersata in cele mai variate combinatii (vocalice, consonantice); exercitiile obositoare sa fie efectuate cu cat mai multa voiosie si dozate in timp.
Principiile logopedice, principii care se completeaza reciproc in modul cel mai fericit, ele aflandu-se intr-o unitate indisolubila, constituie baza oricarei metode ce se foloseste la lectiile de logopedie.
2 METODE SI PROCEDEE DE PREVENIRE SI CORECTARE A DISLALIEI

In literatura de specialitate se vorbeste despre doua mari categorii de metode si procedee de tratare a tulburarilor dislalice. Prima categorie cuprinde metodele si procedeele cu caracter general, cele cu actiune indirecta, de profilaxie a dislaliei, iar cea de-a doua include metodele si procedeele cu actiune nemijlocita in munca de educare a dislalicilor.

2. 1 METODE SI PROCEDEE GENERALE

Contribuind la accelerarea procesului de disparitie treptata a dislaliei (treptata, dar nu totala), metodele si procedeele din prima categorie, care se aplica inca din perioada prescolara, inlesnesc actiunea metodelor de corectare. Specialistii subliniaza cu tarie rolul deosebit de important pe care il are actiunea profilactica sprijinita pe promovarea metodelor pedagogice adecvate, actiune de care logopezii nu trebuie sa uite nici un moment.
Persistenta dislaliei pana la intrarea copilului in scoala poate avea efecte negative pentru viitorul scolar, intrucat dislaliile pot provoca, mai cu seama la copiii mai sensibili, tulburari de personalitate care, la randul lor, pot cauza esecul scolar, ca urmarea inhibitiei, retinerii, negativismului, dificultatilor de integrare in activitatea scolara in colectivitatea clasei. Mai mult, la copilul de varsta scolara mica, dislalia se poate combina cu alte tulburari de limbaj, ca balbaiala, dislexie, disgrafie.
La pledoaria pentru tratamentul timpuriu se mai adauga un argument. In raport cu prescolarul, scolarul are mai putin timp liber si mai multe sarcini de indeplinit, ceea ce-l face sa treaca pe planul secund problemele pronuntiei sale corecte.
Dintre metodele din prima categorie, cele cu caracter profilactic, in cabinetul logopedic pot fi utilizate urmatoarele: gimnastica generala, gimnastica fonoarticulatorie, educarea echilibrului dintre inspir si expir, educarea auzului fonematic, educarea personalitatii s. a. Ne vom opri, pe scurt, la fiecare in parte.
Gimnastica generala, al carei rol este subliniat de numerosi autori, influenteaza dezvoltarea limbajului si contribuie, cum bine este stiut, la mentinerea sanatatii organismului. Exercitiile fizice generale intaresc si relaxeaza musculatura organelor vorbirii. De un real folos s-au dovedit a fi in munca logopedului o serie de exercitii fizice simple, ca: rotirea bratelor (“moara de vant”), rotirea capului, aplecarea capului in fata si in spate, aplaudatul, imitarea spalatului mainilor, inchiderea si deschiderea pumnului, aratarea fiecarui deget in parte etc.
Gimnastica fonoarticulatorie se realizeaza prin mai multe serii de exercitii, ca exercitiile de gimnastica faciala, linguala, mandibulara, velo-palatala si labiala. Din seria exercitiilor de gimnastica faciala si linguala care pot fi utilizate cu bune rezultate amintim: deschiderea si inchiderea gurii, umflarea obrajilor, rictusul si tuguierea buzelor (sau “zambetul si pupicul la mamica”); prinderea buzei inferioare cu dintii superiori (“fasaitul frunzelor”: fff, apoi vvv); cu gura deschisa, limba se ridica sus-jos, in spatele incisivilor, limba latita si ascutita; santul lingual; cupa cu cescuta linguala; limba se proiecteaza si apoi se retrage puternic in fundul gurii; cu limba ghemuita in fundul gurii se pronunta c c c (se ajuta cu spatula sau, in lipsa ei, cu degetul, dezinfectat in prealabil); lipirea limbii de palat astfel ca la dezlipire sa se auda un pocnet; cu limba asezata in spatele incisivilor inferiori si colturile gurii puternic retrase se produce un suflu: sss (se simte aer rece pe mana); din aceeasi pozitie se pronunta zzz (“albina”); miscarea opusa: limba este ridicata sus inspre mijlocul palatului, gura rotunjita si se pronunta s-s-s (“vine trenul”), sss (“vantul lin”, in pumn se simte aer cald), apoi: jjj (“vantul puternic”); vibrarea buzelor (“sforaitul calului”); vibrarea limbii intre buze (“motocicleta”), vibrarea limbii in spatele incisivilor superiori tr tr tr (“ceasul desteptator”), br br br (“ciobanul mana oile”), pr pr pr (“se rup lemnele”).
Importante s-au dovedit a fi, de asemenea, exercitiile de gimnastica labiala, absolut necesare copiilor cu dislalie audiogena, cu anomalii ale buzelor (pareze, despicaturi de buze, rigiditatea buzelor) intrucat ele contribuie la intarirea musculaturii labiale, faciliteaza miscarile complexe de articulatie a sunetelor, ajuta la perceperea vorbirii prin labio-lectura. Din categoria acestor exercitii amintim: vibrarea buzelor (imitarea sforaitului calului) si umflarea buzelor cu retinerea aerului in gura.
Toate aceste exercitii cu caracter general se individualizeaza in functie de natura dislaliei. Astfel, expresivitatea faciala trebuie exersata in mod special la copii cu pareze, iar motricitatea linguala la dislalicii cu hipotonie linguala. Exercitiile de dezvoltare a mobilitatii mandibulare se aplica in mod special la copiii cu malocluziuni sau la cei care au suferit traumatisme maxilo-faciale. Sunt recomandate astfel de exercitii si dislalicilor care au mandibula rigida, din care cauza ea (mandibula)nu poate contribui suficient la modelarea orificiului bucal. Vorbirea, in acest caz, este stearsa, inexpresiva.
La copii cu o vorbire nazala, sunt indicate exercitiile de dezvoltare a motricitatii velo-palatine. Ele contribuie la ridicarea valului palatin, facand posibila vorbirea orala. Exercitiile de autocontrol si de diferentiere a vorbirii orale de cea nazala se pot face cu ajutorul unui dispozitiv format dintr-un tub stetoscop, tub ale carui capete se fixeaza unul intr-o nara, iar celalalt in ureche (vezi fig. 3). La rostirea sunetelor nazale, n (de pilda), copilul aude un zgomot in ureche. Mentinerea zgomotului in ureche si la rostirea altor sunete este o dovada sigura a nazalizarii acestora.
Este important ca toate categoriile de exercitii despre care am vorbit pana acum, in cadrul celor doua metode generale (gimnastica generala si gimnastica fo¬no¬ar¬ti¬cu¬la¬to¬rie) sa se execute ritmic, intru-cat ele au menirea si de a introduce ritmul in vorbirea copiilor.
Educarea echilibrului dintre inspir si expir sau, cum i se mai spune, gimnastica respiratorie este o alta metoda de tratare a dislaliei. S-a observat ca la unii copii respiratia este disritmica. La copiii cu tulburari de limbaj aceste disritmii sunt mai accentuate. Expirul si inspirul sunt neregulate, scurte, iar vorbirea acestor copii este foarte intrerupta. Unii vorbesc si pe inspir. Pentru reglarea inspir-expirului se utilizeaza numeroase procedee, ca: suflarea intr-o lumanare aprinsa, umflarea balonului, aburirea unei oglinzi (alternativ, cu nasul si cu gura), formarea de valuri intr-un vas cu apa (prin suflare), suflarea in diferite instrumente muzicale, iar la scolari se pot utiliza si spirometrele. In cadrul exercitiilor de gimnastica respiratorie, care se pot desfasura in grup sau individual, si pot fi verbale si nonverbale, trebuie sa se acorde o importanta foarte mare expiratiei lungi, relaxate. La exercitiile izolate de respiratie, durata expirului trebuie sa fie cel putin de doua ori mai mare decat durata inspirului. In cazul respiratiei nonverbale, atat expirul cat si inspirul se pot face cel mai bine pe nas, cu gura inchisa. Respiratiae trebuie sa fie lipsita de zgomot. Urmeaza apoi in sirul exercitiilor cele de inspir pe o singura nara, inspir pe nas si expir cu gura larg deschisa, inspir pe gura si expir pe nas, inspir adanc pe gura si expir pe gura.
Educarea auzului fonematic este indispensabila in tratarea dislaliei, ea ins¬cri¬in¬du-se in randul metodelor generale. Tulburarile auzului fonematic pot merge de la incapacitatea de diferentiere a unor sunete (ex.: siflantele intre ele, siflantele de suieratoare etc. ) pana la incapacitatea perceperii sunetelor, a silabelor sau chiar a cuvintelor. Dezvoltarea auzului fonematic determina cresterea capacitatii de diferentiere fonematica, intrucat, dupa cum am aratat mai inainte, intre auzul fonematic si miscarile articulatorii, adica intre perceptia auditiva si articulatie exista o legatura indisolubila. Copilul dislalic cu atat pronunta mai gresit, cu cat aude mai slab si cu cat pronunta mai gresit cu atat I se dezvolta mai putin capacitatea de diferentiere fonematica. Deficientele de auz fonematic fac imposibil autocontrolul auditiv. De aceea, la inceputul corectarii dislalicul se serveste de modelul corect motrico-kinestezic oferit de logoped.
Exersarea acestui model (motrico-kinestezic) stimuleaza dezvoltarea perceptiei fonematice, contribuind totodata la limpezirea ei, intre articulatia sunetelor si perceptia lor existand, dupa cum am vazut o legatura intima. Programa activitatilor din gradinita ofera suficient material pentru dezvoltarea auzului fonematic. Intrucat intreaga metodica de corectare a dislaliei este axata pe joc, dezvoltarea auzului fonematic se poate face si sub forma unor jocuri, ca: “Spune cum face” (se imita sunetele produse de diferite animale); “Repeta dupa mine”; “Ghiceste vocea care te striga” etc. Educarea personalitatii, ca o metoda generala de tratare a dislaliei, este impusa de constatarea ca la copiii care au pronuntia deficitara se semnaleaza diferite complicatii neuropsihice, tulburari de conduita si de personalitate. La instalarea lor contribuie, pe langa sensibilitatea marita a acestor copii, si atitudinea celor din jur, care fie ca pretind copilului sa vorbeasca corect, fie ca-l ironizeaza si il ridiculizeaza pentru tulburarea lui de limbaj.
Tabloul complicatiilor neuropsihice secundare este foarte complex, el putandu-se manifesta sub forma inchiderii in sine, timiditatii, negativismului, complexului de inferioritate, insuccesului scolar, devierilor de conduita, iritabilitatii marite, inapetentei verbale etc.
Din cauza cortegiului de necazuri care il insotesc pe dislalic, se impune cu necesitate aplicarea metodei de educare a personalitatii copilului deficient, chiar de la inceputul procesului de corectare. Dintre procedeele folosite in aplicarea acestor metode amintim: Inregistrarea vorbirii dislalicului pe banda de magnetofon, la inceputul tratamentului, iar apoi periodic. Procesele inregistrate de copilul dislalic ies in evidenta prin compararea vorbirii sale de la prima inregistrare cu vorbirea sa de la inregistrarile urmatoare sau prin raportarea ei la vorbirea unui copil dislalic aflat in faza incipienta a tratamentului logopedic.

Constatarea progreselor facute au pentru copil un puternic efect stimulativ
Fig. .4 Metode si procedee (generale) de corectare a sunetelor
Psihoterapia, unul din procedeele cele mai eficiente in educarea personalitatii dislalicului, are drept scop inlaturarea starilor apasa-toare, dureroase, conflictuale care au pus stapanire pe viata psihica a copilului si restabilirea echilibrului psi-hic al acestuia. La inceputul tratamentului logopedic ea se aplica individual, iar pe parcurs se poate aplica si in grup, sub forma de convorbiri prin care se urmareste stimularea intere-sului copiilor pentru o vorbire corecta si frumoasa. Reusita actiunii psiho-terapeutice depinde in foarte mare masura, ca de altfel reusita tuturor activitatilor logopedice, de priceperea celui care o efectueaza. Logopedul (ca si ceilalti factori educogeni: educa-toarele, invatatorii si parintii) trebuie sa tina mereu seama de amorul propriu al copilului, sa-l apere pe acesta de ironii si umiliri, sa-i inlature sentimentul coplesitor al nimicniciei sale (al umilintei lui scazute), sa-i cultive increderea in fortele proprii, in reusita lui deplina, in incununarea cu succes a eforturilor pe care le depune.
Practicile copiilor cu tulburari de limbaj pot fi atat pozitive cat si negative. In primul caz, cel de dorit, copilul se situeaza pe o pozitie de atac, de cautare a unui mijloc de afirmare, de compensare a deficientei sale, de dobandire a unui sentiment de siguranta si superioritate (vezi cazul lui Demostene). In cel de-al doilea caz, atitudinea copilului este de evitare si retragere in fata greutatilor, de eludare a tratamentului logopedic, care i se pare rusinos, pentru ca nu-si da seama de rostul lui. Frica, timiditatea, sensibilitatea marita la observatiile celor din jur, neincrederea, banuiala sunt doar cativa dintre factorii care-l vor face pe copilul dislalic sa evite colectivitatea, sa se inchida in sine, sa piarda pofta de a conversa. Iata de ce intregul evantai de metode si procedee, din care doar o parte am prezentat aici, trebuie aplicate de la caz la caz.
Cunoasterea si aplicarea in practica logopedica a metodelor si procedeelor generale, cu caracter profilactic (vezi figura nr. 4), este o necesitate impusa de generalizarea invatamantului prescolar, invatamant chemat sa pregateasca copilul pentru scoala sub toate aspectele. Profilaxia tulburarilor de limbaj se inscrie printre cerintele noii orientari logopedice, si anume aceea de a le preveni si corecta cat mai de timpuriu si in mediul de viata al copilului.
2. 2. METODE SI PROCEDEE SPECIFICE

2.2.1. Etapa emiterii sunetului

Formele mai persistente de dislalie, care nu cedeaza in urma utilizarii metodelor generale-prezentate in subcapitolul precedent-necesita aplicarea unor metode specifice de corectare. Succinta lor prezentare o vom face parcurgand etapele prin care trebuie sa treaca procesul de corectare a sunetelor, si anume: emiterea, consolidarea, diferentierea si automatizarea.
In etapa emiterii sunetului se recurge in mod curent la metoda demonstratiei articulatorii in fata oglinzii logopedice, la exercitii (articulatorii si fonatorii), la comparatie, precum si la metoda derivarii sunetului nou din sunete corect emise anterior.
Metoda demonstratiei articulatorii. Emiterea sunetului nou se face, la inceput, numai cu concursul analizatorilor vizuali kinestezic, logopedul folosindu-se de unul din materialele sale de baza - oglinda logopedica. In fata ei, el demonstreaza copilului care este pozitia corecta a organelor articulatorii participante la elaborarea sunetului in cauza si ii explica modul de executie al miscarilor, punand un accent particular pe pozitia limbii, buzelor, dintilor si maxilarelor. In timpul demonstratiei, profesorul logoped se foloseste si de palatograme (care sunt reprezentari grafice ale suprafetei palatului atinse de limba in timpul emiterii sunetelor; pentru exemplificare, vezi fig. 5. , in care am reprodus palatogramele vocalelor romanesti) si de diferite profile de articulare, care pun in evidenta pozitia normala a organelor vorbirii in timpul pronuntarii sunetului (vezi cateva exemple in fig. 6.), in alternanta cu pozitia lor gresita. Ii sunt, de asemenea, de un real folos gesturile evocatoare, cu care il familiarizeaza pe copil, gesturi care indica locul de articulare a sunetului respectiv (ex.: in cazul sunetului s aratatorul mainii drepte va fi indreptat in jos, indicand locul de articulare a acestui sunet; pozitia degetului va fi inversa in cazul lui s, care este un sunet prepalatal). Dupa ce a urmarit atent demonstratia logopedului, copilul repera singur in fata oglinzii toate miscarile articulatorii, pana ajunge la fixarea lor kinestezica-tactila. La pronuntarea sunetului, in scopul deprinderii dislalicului cu aspectul sau acustic se trece numai dupa ce copilul a ajuns la deplina stapanire a sunetului din punct de vedere motric. Pentru aceasta, logopedul pronunta sunetul in soapta, dislalicul repeta dupa el, iar in final copilul pronunta singur, dupa modelul oferit. Totul are loc in fata oglinzii. Antrenarea analizatorului acustic in procesul complex de elaborare a sunetului este facilitata de efectuarea unor exercitii de imitare a sunetelor din natura (onomatopee). Acestea vor fi selectionate in asa fel incat intre ele si sunetul-problema al copilului dislalic sa existe o legatura directa. Exercitiile cu onomatopee - atractive si placute copiilor - joaca un rol insemnat in dezvoltarea auzului fonematic, intre care si articulatie exista o indisolubila legatura, fapt subliniat in mai multe randuri in lucrarea de fata.

Dam mai jos, cu titlu de exemplificare, lista catorva onomatopee pentru unele din sunetele care pot crea dificultati de pronuntie copilului mic (vezi tabelul nr. 1. ).
Tabelul nr. 1. Exercitii pentru emiterea sunetelor cu ajutorul onomatopeelor
Sunetul Onomatopee Indicati privind locul si modul de articulare a sunetelor s

z gansacul suparat: chemarea pisicii: fusul: sirena: albina: s -; s -; s piss -; piss sfrr -; sfrr z -; z -; z bzzz -; bzzz 1. Limba, cu apexul (sau varful)cat mai ascutit, se sprijina la baza incisivilor inferiori, pe alveole
2. Buzele sunt intredeschise, cu comisurile trase in parti
3. Dintii sunt inchisi, pentru a evita interdentalismul t cantatul greierului: soricelul: trrr -; trrr chit -; chit 1. Limba, cu apexul ascutit, se sprijina pe linia de unire a dintilor superiori cu cei inferiori
2. Buzele sunt cu comisurile trase in parti
3. Dintii sunt inchisi pentru a evita interdentalismul ci c vrabiuta: ciocanitoare: cip-cip-cirip cioc-cioc 1. Limba se sprijina pe alveolele dintilor superiori (pe delusor)
2. Buzele intinse cu comisurile ridicate
3. Dintii sunt inchisi dupa care se deschid brusc pentru pronuntarea sunetului ci (c) r motocicleta: pocnetul lemnelor: ursul: fusur: ceasul: brrr -; brrr prrr -; prrr morrr-;morrr sfrrr -; sfrrr trrr -;trrr 1. Apexul ascutit al limbii atinge succesiv alveolele incisivilor superiori
2. Buzele au comisurile trase in parti
3. Dintii sunt indepartati s

j vantul lin: trenul in miscare: vantul puternic: sss -; sss s -; s -; s v-;jjj-;v-;jjj 1. Apexul limbii este ridicat aproape de valul palatin dur (cerul gurii)
2. Buzele se tin rotunde
3. Dintii sunt inchisi, pentru a evita interdentalismul f v fusul: vaiet: sfrr -; sfrr vai -; vai 1. Apexul limbii se sprijina pe incisivii inferiori
2. Buza inferioara atinge dintii superiori
3. Maxilarele sunt usor deschise c

g

h cocosul: gaina: ceasul: gasca: curcanul calul: cucuriguu ct-;cot-codac tic -; tac ga -; ga glu -; glu i -; ha; i -; ha 1. Apexul limbii sta la baza incisivilor inferiori
2. Buzele sunt usor intredeschise
3. Dintii sunt usor indepartati

NOTA:
Pentru a fi mai usor de emis, onomatopeele se pot introduce prin scurte povestioare.
Vocalele se pronunta astfel:
A: cu gura mare
E si I: cu buzele intinse, ca la zambet
O si U: cu gura rotunda

Sunetul se considera a fi elaborat numai atunci cand copilul il stapaneste deplin, atat motric cat si acustic, intre cele doua laturi existand stranse raporturi de interdependenta.
In practica logopedica se intalnesc cazuri cand datorita unei hipotonii musculare sau unor disabilitati motorii, copilul dislalic nu-si poate coordona singur miscarile organelor de articulatie (limba, buza palat). In astfel de cazuri, logopedul este nevoit sa foloseasca si mijloace auxiliare mecanice, ca sonde, spatule etc. Recurgerea la ele se face insa numai dupa epuizarea tuturor celorlalte posibilitati de care dispune logopedul, deoarece - dupa opinia majoritatii specialistilor -; utilizarea mijloacelor auxiliare mecanice inseamna de cele mai multe ori o investitie brutala asupra organelor vorbirii.
Metoda exercitiilor. Elaborarea sunetului corect este rezultatul efectuarii unui mare numar de exercitii fonoarticulatorii, care se realizeaza diferentiat in functie de forma dislaliei si de particularitatile organelor de vorbire. Nu se poate lucra dupa un model unic la corectarea unor, dislalii manifestate prin distorsiunea, prin omiterea sau prin substituirea sunetului, a vibrantei r, de pilda, pentru ca, in acest caz, desi este vorba de acelasi sunet, avem de-a face cu trei lucruri diferite. In cazul mai sus-citat, sarcina cea mai dificila o constituie corectarea pronuntiei distorsionate, datorita interventiei binecunoscutului fenomen al transferului negativ (al interferentei)
Pentru a asigura formarea perceptiilor auditive cat mai clare se utilizeaza procedeul verbo-tonal, care pune pe prim plan valoarea analizatorului auditiv in elaborarea sunetului nou. Logopedul poate folosi in acest scop aparatul de diferentiere fonematica, cu ajutorul caruia copilul dislalic exerseaza acomodarea organelor sale de vorbire dupa modelul corect, oferit de terapeut. In afara acestui procedeu, metoda exercitiilor mai cuprinde si procedeul imitatiei plurisenzoriale, al excluderii unor analizatori (mai ales in faza incipienta de insusire a pronuntiei), precum si folosirea unei largi game de material auxiliar: oglinda logopedica, profile de pronuntare, scheme, palatograme etc.
Metoda comparatiei ofera copilului dislalic posibilitatea raportarii stadiului in care se afla procesul de corectare a tulburarii sale de limbaj cu stadii anterioare si, in felul acesta, a inregistrarii progreselor realizate. Prin raportarea copilului in primul rand la el insusi si apoi la cei din preajma (logoped, care ii ofera modele de pronuntie, adultii din mediul ambiental, colegii sai etc. ), raportare care presupune mult tact, copilului i se potenteaza mobilurile interioare, dorinta de autodepasire.
Metoda derivarii sunetelor afectate din sunete ce sunt corect emise si care se aseamana cu ele prin executia lor motrico-kinestezica, ca si prin forma lor acustica are, de asemenea, o larga aplicare in practica logopedica. Sunetele afectate se pot obtine prin derivare nu numai din sunete apropiate, ci si din sunetele care le preced in ontogeneza.
2.2.2. Etapa consolidarii sunetelor

Etapa consolidarii sunetelor, de-acum emise, presupune, asa cum arata si denumirea sa, efectuarea repetata a unei serii de exercitii cat mai variate, menite a contribui la statornicia deprinderilor de pronuntie corecta.
Metoda exercitiilor, metoda pe care o vom intalni si in celelalte etape ale corectarii pronuntiei, contribuie la consolidarea sunetului, in cele mai diverse combinatii articulatorii: silabe directe, indirecte, intermediare, logatomi (cuvinte artificiale, monosilabice, fara semnificatie, formate din trei sunete: consoana -; vocala - consoana), grupe consonantice, cuvinte monosilabice, bisilabice, polisilabice. Toate acestea trebuie sa aiba sunetul-problema pozitionat diferit: initial, median si final. Se trece apoi la propozitii simple, propozitii dezvoltate, fraze, respectand principiul efortului minim. Pentru a usura analiza si sinteza fonematica sonora si scrisa, se foloseste cu succes abacul si albumul logopedic.
Metoda comparatiilor este si ea o metoda cu o larga arie de utilizare in procesul corectarii sunetelor. Ea ofera copilului posibilitatea raportarii modului sau de pronuntie la modelul corect. De un real folos ii sunt logopedului pentru punerea in aplicare a acestei metode, oglinda logopedica si inregistrarile pe banda de magnetofon, mijloace auxiliare care contribuie la sporirea eficientei muncii terapeutice. In oglinda, copilul compara propriul sau mod de pronuntare cu modelul oferit de logoped, iar banda de magnetofon ii ofera posibilitatea sa se raporteze la vorbirea corecta a altor copii sau la propria sa vorbire in etapele anterioare, pentru a vedea ce progrese a facut.
Etapa de consolidare a pronuntiei corecte reprezinta momentul introducerii sunetului nou in vorbirea curenta a copilului. La scolar, consolidarea sunetului nou se face si citit-scris. Elevul dislalic trebuie sa fie deprins sa foloseasca pronuntia corecta atunci cand citeste. Intrucat deprinderile se formeaza foarte greu, este bine ca elevul dislalic sa sublinieze cuvintele care contin sunetul-problema. In felul acesta atentia lui este sporita, greselile de articulatie se reduc, iar imaginea sonora corecta se fixeaza mai bine. Sunt eficiente si semnele grafice, cum sunt sagetile (orientate in jos pentru sunetele care au locul de articulare langa incisivii inferiori sau orientate in sus pentru sunetele care au locul de articulare in partea superioara a cavitatii bucale, asa cum se vad ele in listele exercitiilor din tabelele nr. 1 si 2).

NOTE:
1. Acesta este mersul in corectarea fiecarui sunet alterat. 1. La sunetele perechi (s -; z; s -; j; ce, ci -; ge -;gi; f -; v; t -; d; p -; b; c -; g) alterate dupa
Locul de formare a sunetelor se arata cu degetul aratator: corectarea sunetului surd (s; s; ce, ci; f; t; p; c),
-orientat in jos (?) pentru perechea s-;z; se va trece in mod obligatoriu la sunetul sonor
-asezat orizontal (-;) pentru sunetul t; (z, j, ge, gi, v, d, b, g), pentru evitarea desonorizarii
-arcuit (?) pentru sunetele ce, ci -; ge, gi; (de exemplu, in loc de vaze spun vase).
-orientat in sus (?) pentru perechea s -; j; In acest scop se exerseaza cuvinte paronime la
Deci: s -; z, t; ce, ci -; ge, gi; s -; j fiecare pereche de sunete, cu ajutorul imaginilor.

Exemple: s -; s-z: vase -; vaze varsa -; varza s -; j: cos -; coji sale -; jale ce -; ge: cer -; ger f -; v: fata -; vata foi -; voi t -; d: toamna -; doamna tata -; data p -; b: pere -; bere para -; bara c -; g: cara -; gara coala -;goala

Tabelul nr. 2

EXERCITII PENTRU CONSOLIDAREA SUNETELOR EMISE
Sunetele emise cu ajutorul onomatopeelor se consolideaza prin coarticularea (asocierea) in:
I. II. Cuvinte cu “s” initial
Silabe directe: sa-se -; si -; so-;su Monosilabice; exemple: sa-;sac; se-;sec; si-;simt; so-;soc; su-;suc;
(urmarim seria de vocale a-;e-;i-;o-;u)
Silabe indirecte: as -; es -; is -; os -; us Bisilabice; exemple: sa-;sala; se-;sete; si-;sita; so-;soba; su-;suta;
Silabe intermediare: asa -; ese -; isi -;oso -;usu Polisilabice; exemple: sa-;sabie; se-;secara; si-;silaba; so-;solarul; su-;supune;
Logatomi: sas -; ses -; sis -; sos -; sus Cu grupe consonantice; exemple: sta-;stau; ste-;stea; sti-;stins; sto-;stol; stu-;stup;
Grupe consonantice: stra -; stre -; stri -; stro -; stru
III IV
Cuvinte cu “s” median Cuvinte cu “s” final
Monosilabice; exemple: pisc; plisc; pasc; nasc; Monosilabice; exemple: nas, vas, dus, cos
Bisilabice; exemple: casa, masa, vase Bisilabice; exemple: spinos, voios, ploios
Polisilabice; exemple: cusute, fasole, pensula Polisilabice; exemple: curios, serios, scorburos

III. propozitii: simple (cu “s” in toate cele trei pozitii sub)
Exemple: Sandu este voios; Vasile sta serios.
Dezvoltate
Exemple: Sanda scrie frumos
Sandalele Sandei sunt albastre.
Cosmin a scapat vasul cu sos.

IV. fraze care pot fi inchegate in scurte povestiri, intamplari etc.
Rezultate bune in corectarea diferitelor sunete s-au obtinut prin asocierea semnelor grafice, scrise deasupra grafemului corespunzator sunetului-problema, cu sublinierea cuvintelor care contin aceste sunete si cu gesturile evocatoare (cum este orientarea degetului aratator: in sus pentru suieratoare, africate etc. , sau in jos pentru siflante, velare etc.)
Etapa diferentierii sunetelor este impusa de necesitatea dezvoltarii auzului fonematic, a capacitatii de diferentiere fonematica, deficitara la multi dintre copii dislalici. Aceasta etapa mai este reclamata si de faptul ca unele sunete au foarte apropiate locul si modul de articulare si, de aceea, exista posibilitatea de-a le confunda (ex.: s -; z; f -; v; p -; b etc. ). exercitiul si comparatia sunt doua dintre metodele cele mai des folosite in acest scop.
Metoda exercitiilor. Multi copii dislalici dispun de capacitatea necesara articulatiei corecte a sunetelor si, cu toate acestea, nu pronunta corect. In aceste cazuri, dificultatile de pronuntie nu se gasesc in organele de articulatie, ci in unele deficiente ale auzului fonematic, ca: maturizarea mai lenta a proceselor neurologice care stau la baza capacitatii de percepere si diferentiere auditiva (in special a sunetelor cu frecventa inalta), leziuni la nivelul urechii interne etc. La acesti copii deprinderile motrice se formeaza, adeseori, inainte de-a putea fi modelate printr-un autocontrol auditiv din cauza insuficientei lui dezvoltari. In felul acesta se formeaza un model defectuos de pronuntie. Dislalicul, in special cel senzorial, este convins ca pronunta bine, desi el pronunta gresit. Prin repetare, neputandu-se controla, el isi fixeaza si consolideaza miscarile defectuoase de articulatie si, deci, vorbirea sa gresita se permanentizeaza. Auzul deficitar cauzeaza insusirea eronata a sunetului. Acesta este un argument in plus in favoarea terapiei timpurii prin care se poate prevenii instalarea tulburarilor de limbaj pe fondul deficientelor de auz.
Dezvoltarea auzului fonematic, care reprezinta de fapt o particularitate a auzului uman, prin care sunetele vorbirii sunt percepute ca elemente semantice sau foneme, este un proces important care se cere a fi urmarit in toate etapele actiunii de corectare. Responsabile de nedezvoltarea auzului fonematic nu sunt numai cauzele organice, ci si cele de natura functionala, intre care la loc de frunte se situeaza lipsa de exersare a acestuia.
2.2.3. Etapa diferentieri sunetelor

Etapa de diferentiere a sunetelor contribuie la dezvoltarea capacitatii de diferentiere fonematica, de analiza si sinteza fonematica la copiii cu dislalie.
O noua diferentiere fonematica este conditionata de o buna perceptie auditiva. Copilul este antrenat prin exercitii sa-si analizeze propria vorbire, atat sub aspect acustic cat si motrico-kinestezic si sa sesizeze propriile greseli. Comparand vorbirea lui cu vorbirea logopedului sau cu cea a copiilor fara deficiente de limbaj, dislalicul isi “descopera” imperfectiunile si ramane chiar mirat de cum vorbeste. Acesta este momentul in care se stabileste colaborarea cu el. Tactul de care se da dovada in aceste clipe va hotari daca copilul va participa cu placere si interes sau nu la orele de corectare a vorbirii. Tot in aceasta etapa incepe colaborarea logopedului si cu dascalul (educatoarea sau invatatorul) si parintii copilului logopat. Corespondenta pe care o poarta logopedul cu acesti doi colaboratori ai sai -; prin carnetul de corespondenta al copilului -; contribuie in buna masura la reusita tratamentului logopedic. Carnetul de corespondenta se va constitui treptat intr-un adevarat inventar al sunetelor-problema si va consemna etapele de corectare si exercitiile care vor trebui continuate de ceilalti doi factori educogeni (dascalul si parintii) in afara cabinetului logopedic.
Exercitiile de diferentiere fonematica se aplica gradat, pornindu-se de la diferentierea sunetelor izolate la diferentierea lor in silabe, cuvinte si propozitii. La inceput, se diferentiaza sunetul nou de sunetele mai indepartate ca structura acustico-articulatorie (ex.: siflantele de velare), dupa care se trece la exersarea diferentierii sunetului nou de sunetele mai apropiate ca loc si mod de formare (ex.: siflantele de suieratoare).
In cadrul acestor exercitii se asociaza de fiecare data consoana surda cu cea sonora, pentru a evita desonorizarea (ex.: s cu z). Diferentierea fonematica se poate face si in cuvinte paronime, fie dupa auz, fie prin denumire de imagini (ex.: scoala -; scoala). De un mare folos in aceste exercitii sunt discurile cu paronime perechi asezate in sens opus, astfel incat sagetile ce pornesc din mijlocul discului sa le poata indica usor. Utile s-au dovedit a fi in aceasta etapa si plansele cu imagini paronime, avand sub fiecare imagine si cuvantul care le denumeste. Cu ajutorul acestor cuvinte se poate face si o diferentiere scrisa, nu numai sonora.
Diferentierea fonematica trebuie facuta si in citit -; scris, pentru ca greselile de pronuntie ale dislalicului (in special ale dislalicului senzorial) se manifesta si in citit -; scris; el scrie si citeste asa cum pronunta. Aceste exercitii solicita mult autocontrol auditiv, contribuind din plin la dezvoltarea capacitatii de diferentiere fonematica. Copiii corectati, desi stiu si pot sa vorbeasca corect continua o perioada de timp sa mai faca greseli de pronuntie, deoarece -; si acest fapt este bine cunoscut -; deprinderile de pronuntie incorecta nu se destrama nici usor si nici repede. Pentru ai ajuta sa obtina rezultate cat mai bune, logopedul recurge la un intreg arsenal de procedee. Redam mai jos cateva exercitii folosite pentru diferentierea sunetelor emise.
Cuvintele paronime se folosesc nu numai la perechi de sunete (surda -; sonora), ci si la fixarea si diferentierea sunetelor asemanatoare din punct de vedere acustic, dar diferite ca loc de formare; de exemplu: s -; s (? -; ?); z -; j (? -; ?); t -; ce, ci (-;, ?); r -; l (?, ?).
Exemple de paronime: s -;s ? ? ? ? ? ? ? ? scoala -; scoala dus -; dusi peste -; peste nas -; nasi z -; j ? ? ? ? cozi -; coji zar -; jar t -; ce -; ci _ ? _ ? _ ? tara -; ceara tine -; cine teapa -; ceapa r -; l ? ? ? ? rac -; lac rama -; lama

Se recomanda alcatuirea unor propozitii simple cu aceste cuvinte paronime.
Metoda comparatiei. In randul mijloacelor mecanice auxiliare care faciliteaza aplicarea metodei comparatiei se inscrie, pe langa magnetofon, si aparatul de diferentiere fonematica pe care l-am prezentat mai inainte (vezi fig. 3. 1). Inlaturarea unor forma de manifestare a incidentei dislaliei cu dislexia si disgrafia (omisiuni, substituiri, inversiuni de sunete sau grafeme ale acestora) se face tot cu ajutorul comparatiei, si anume prin exercitii de analiza si sinteza fonematica, cuplate cu exercitiile de comparare grafica. Solicitand copilului un control auditiv si vizual permanent, procedeul il ajuta sa diferentieze sunetele-problema, sa le observe locul in cuvant (initial, median, final). Dintre numeroasele exercitii de acest gen, experimentate in practica logopedica, amintim: descompunerea propozitiei in cuvinte, a cuvintelor in silabe, a silabelor in sunete, separarea primului sau a ultimului sunet din cuvant, indicarea prin ridicarea mainii a prezentei (cu precizarea locului) sunetului-problema in cuvintele citite, alegerea imaginii in a carei denumire se afla sunetul exersat, exercitii de completare (a sunetelor, cuvintelor omise), compuneri de familii de cuvinte pornind de la sunetul dat, alegerea grafemului din randul altor grafeme si multe altele.
Activitatea cu manualul ii ajuta pe copii sa se familiarizeze cu folosirea in vorbirea curenta, in citire si in scriere a tot ceea ce invata la cabinetul logopedic, ii ajuta sa vada cum se oglindesc progresele lor din domeniul pronuntiei in acuratetea si frumusetea vorbirii, citirii si scrierii proprii.
2.2. Etapa automatizarii sunetului

Etapa automatizarii incheie complexul proces de corectare a tulburarilor de limbaj.
Perioada de automatizare, care are un rol deosebit de important in terapia dislaliei, este etapa in care deprinderile noi, corecte, de pronuntie se transforma in obisnuinte. Aflat la capatul acestei etape copilul nu numai ca poate vorbi corect, dar si simte nevoia sa o faca, are deja suportul interior, motivatia intrinseca necesara. La finele acestui proces complex si de durata, copilul respinge vechiul mod de vorbire, cel defectuos, pentru ca il deranjeaza, nu-l mai suporta.
Durata acestei etape depinde de gradul de inradacinare a deprinderilor de pronuntare gresita, de varsta copilului si, bineinteles, de particularitatile lui individuale. Cu cat se trateaza deficienta la varste mai mici, cu atat este mai scurt procesul de corectare in general. Inaintarea in varsta aduce cu sine consolidarea deprinderilor de pronuntare gresita si, ca urmare, complicarea procesului terapeutic si lungirea duratei lui.
Metodele utilizate in aceasta etapa sunt cele binecunoscute in pedagogie: exercitiul, compunerea (cu toate formulele sale), povestirea, conversatia etc. Cu ajutorul conversatiei, utilizata individual sau in grup, logopedul evidentiaza rezultatele bune obtinute de copii in activitatea de corectare si subliniaza importanta lor pentru reusita scolara a elevilor, pentru cultivarea frumusetii graiului. Acesta ii mobilizeaza si mai mult pe copii, le accentueaza motivatia invatarii vorbirii corecte.
Automatizarea vizeaza atat exprimarea orala, cat si cea scrisa. Exercitiile verbale si scrise de analiza si sinteza fonematica, compunerile, povestirile au un mare rol in aceasta directie.
Etapa automatizarii, care este in acelasi timp si o activitate de control final, are o influenta binefacatoare asupra vietii psihice a copiilor, prilejuindu-le satisfactii deosebite.
In concluzie se impun a fi subliniate doua lucruri. Intai, ca trecerea de la o etapa la alta nu se face deodata la toti copiii aflati in tratament logopedic, ci de la caz la caz. Apoi, metodele prezentate sumar in cuprinsul acestui subcapitol al lucrarii noastre sunt, dupa cum s-a putut vedea, unele si aceleasi in mai toate cele patru etape enumerate, ceea ce le deosebeste fiind nu denumirea lor, ci modalitatile concrete de aplicare a lor de la o etapa la alta.
O imagine sintetica a etapelor, metodelor si procedeelor specifice de corectare a sunetelor am infatisat in figura 8.

3. PROGRAM LOGOPROFILACTIC SI LOGOTERAPEUTIC
3. 1. EFICIENTA EXERCITIILOR LOGOPEDICE

Copiii cu tulburari de limbaj se inscriu printre cei a caror scolarizare este amanata pana inspre varsta de sapte -; opt ani, datorita esecului scolar care ii ameninta pe acestia mai ales in prima clasa a ciclului primar.
Abordarea timpurie si in echipa (logoped, O. R. L. - ist, pediatru, neurolog etc. ) a tulburarilor accentuate de limbaj asigura acestei categorii de copii pregatirea necesara pentru activitatea lor ulterioara in scoala de masa, terapia logopedica la varstele mici dovedindu-se a fi una din masurile utile de prevenire a insuccesului scolar.
Rezultatele pozitive ale experimentului nostru logopedic aplicat la inceput intr-o singura gradinita din municipiul Cluj-Napoca, ne-au determinat sa-l extindem si la alte gradinite din raza cabinetului nostru logopedic, cu atat mai mult cu cat activitatea logopedica interscolara trebuie orientata in directia cuprinderii tuturor copiilor prescolari cu deficiente de limbaj.
In prima etapa a experimentului, aceea cu caracter constatativ, am depistat copiii cu tulburari dislalice. La aceasta actiune au fost antrenate si educatoarele grupelor de copii.
In etapa a doua am stabilit mijloacele indirecte de profilaxie a tulburarilor dislalice si am efectuat un instructaj logopedic, teoretic si practic cadrelor didactice din gradinita, in scopul familiarizarii lor cu problemele de profilaxie a tulburarilor de limbaj. Am pus la indemana fiecarei educatoare care participa la experiment lista exercitiilor de gimnastica faciala si linguala, precum si lista exercitiilor de onomatopee. Aceste exercitii au fost aplicate si demonstrate in gradinita mai intai de catre logoped.
In etapa urmatoare -; cea dea treia -; s-a trecut la efectuarea de catre educatoare a exercitiilor mai sus amintite, cu toate grupele si in mod gradat, sub indrumarea si controlul permanent al logopedului. Exercitiile care erau de scurta durata (5-6 minute), se efectuau zilnic, in cadrul activitatilor de inviorare, apoi se reluau pe parcursul zilei in cadrul activitatilor la alegere, pe grupe mici de copii, in care erau cuprinsi si copiii care nu intampinau nici o dificultate de articulare. S-a recurs la acest procedeu tocmai pentru a evita formarea parerii printre copii ca atentia educatoarelor ar fi indreptata in mod special asupra unora dintre ei. S-a evitat astfel nasterea complexului de inferioritate la copiii deficienti, una din cele mai mari piedici in activitatea profilactica si terapeutica a tulburarilor de limbaj. Exigentele educatoarelor nu au vizat niciodata un singur copil, ci ele s-au indreptat mereu spre intregul colectiv de copii.

Intr-o etapa mai inaintata, cand copiii si-au insusit miscarile articulatorii neverbale, s-au asociat treptat si cateva exercitii de dezvoltare a auzului fonetic care constau din emiterea unor sunete mai dificile. Efectuarea acestor exercitii s-a facut intr-o anumita ordine, urmarind localizarea rostirii sunetelor respective.
La prescolari, formarea corecta a sunetelor se poate face sub forma de joc antrenant, cu subiect vesel, in timpul careia copiii invata sa indice singuri locul corect de articulare a sunetelor.
Un exemplu: “Intr-o zi de vara, cu soare dogorator, am pornit la plimbare prin padure. Vantul adia usor, misca incet frunzele copacilor (sss). Nici n-am observat cand cerul s-a innorat. Vantul a inceput sa sufle din ce in ce mai tare (vjjj-vjjj) si s-a pornit furtuna. Dar, vara, ploaia trece repede, soarele straluceste din nou, iar pasarile voioase isi continua cantecul (cip-cip-cirip). In drumul nostru am intalnit un urs, care iesea mormaind dintr-un zmeuris (morrr-morrr). La marginea padurii, langa o balta, am asistat la un concert de broaste (oac-oac), de gaste (ga-ga) si de gansaci (s-s-s). Ne-am intors acasa de-abia seara. Sunetul soneriei (z-z-z) a adus-o in prag pe mama, care ne astepta nerabdatoare”.
In timp ce educatoarea lucreaza cu intreaga grupa de copii, logopedul se ocupa de cazurile cu tulburari mai pronuntate de limbaj, utilizand, in scopul corectarii lor oglinda logopedica, aparatul de diferentiere fonematica si alte mijloace la care ne-am mai referit in paginile anterioare ale prezentei lucrari. De exemplu, cu sigmaticii interdentali, la care deprinderea de a scoate limba este foarte fixata, am efectuat exercitii de pronuntare a siflantelor du dintii stransi si cu buzele imobile. Lipsa de miscare a buzelor si a maxilarelor a fost compensata prin miscari linguale mai accentuate. La sigmaticii labio-dentali deprinderile negative de a ridica buza inferioara spre dintii superiori (transformand astfel pe s in f) am inlaturat-o prin exercitii individuale (desfasurate in fata oglinzii) de pronuntare a siflantelor cu buzele cat mai intinse, comisurile labiale trase mult, astfel incat buza inferioara sa nu atinga dintii superiori.
Munca logopedica s-a concentrat indeosebi asupra formarii izolate a consoanelor complexe sub aspect biomecanic (ex.: r), urmand ca introducerea lor in combinatiile fluente ale vorbirii sa fie realizata de educatoare prin activitatile din gradinita. Dificultatile incep odata cu exercitiile de coarticulare a sunetelor in silabe, cuvinte, propozitii si fraze. Cu copii care intampina greutati la pronuntarea grupelor consonantice, logopedul lucreaza individual, pentru a-i deprinde cu procedeul de coarticulare. Prima consoana se lungeste usor, apoi se face o scurta pauza necesara acomodarii organelor vorbirii, dupa care se pronunta restul din combinatia fonetica (ex.: s. . . caun). Treptat pauza se reduce (s. . caun, s-caun) pana se ajunge la articularea directa (Cf. E. Boscaiu, 1973).
Pe tot parcursul exercitiilor de coarticulare, continuate apoi cu intreaga grupa de copii, se pune un accent deosebit pe pozitia corecta a limbii, a dintilor, a buzelor si a maxilarelor. Nerespectarea, pozitiei aparatului fonoarticulator in pronuntarea unui sunet atrage dupa sine modificari in pronuntarea altor sunete. De pilda, pozitia gresita a sunetului c, la incisivii superiori in loc de incisivii inferiori, face ca sunetul s din cuvantul scaun sa devina s, deoarece noul loc de articulatie a sunetului c, cel gresit deci, este vecin cu locul de articulatie al sunetului s, care este un sunet prepalatal. Fenomenul se intalneste indeosebi la copiii cu hipotonie musculara si cu deficit auditiv. Exercitiile de pronuntare (ex.: miscari lente, bine conturate, precise, accentuate, vizibile si ritmice) care contribuie la inlaturarea acestor confuzii nu trebuie prelungite in mod exagerat, pentru ca sunt obositoare si dauneaza rezonantei vocale. Cele mai eficiente s-au dovedit a fi exercitiile in care se imbina pronuntarea exagerata a unor sunete noi cu pronuntarea aproape normala, aceasta contribuind la trecerea accentului de pe latura acustica pe cea articulatorie.
Programul activitatilor instructiv-educative din gradinitele de copii ofera educatoarelor posibilitatea folosirii unei game largi de mijloace indirecte pentru profilaxia tulburarilor de limbaj.
Intregul program terapeutic, din care -; cu titlu de exemplificare doar -; am prezentat un fragment in acest subcapitol, dupa ce l-am stabilit pana la cele mai mici detalii, l-am aplicat prin intermediul persoanelor care se ocupa de educarea copiilor (educatoare si parinti), logopedului revenindu-i sarcina de-a dirija aceasta activitate logoterapeutica, de a decide asupra cazurilor care necesita un tratament suplimentar in gradinita si in mediul familial, de a antrena in munca de educare a vorbirii pe toti cei interesati si de a populariza rezultatele pozitive. Descongestionandu-se de cazurile mai usoare, pe care le-a rezolvat prin colaborarea larga cu dascalii si parintii copiilor logopati, profesorului logoped ii ramane timpul necesar tratarii cazurilor mai grave, care necesita uneori, largirea starii sale de colaborare cu medicii (pediatrii, O. R. L. -isti, neurologi, psihiatri).
Valoarea mijloacelor indirecte de profilaxie a tulburarilor de limbaj nu este deloc neglijabila intrucat ele pregatesc suportul psihologic necesar in munca de corectare, stimuleaza la copii interesul pentru o vorbire corecta, expresiva, frumoasa.

Tabelul nr. 3
Situatia copiilor cu tulburari dislalice la sfarsitul anilor scolari 1973/1974 si 1978/1979
Anii scolari PRESCOLARI SCOLARI
Examinati Depistati Inscrisi la cabinetul logopedic Frecventi C A S N Examinati Depistati inscrisi la cabinetul logopedic Frecventa C A S N
Cifre % Cifre % Cifre % Cifre % Cifre absolute % Cifre absolute % Cifre absolut % Cifre absolute %
1978/1979 950 86 13 13 25 29. 0 32 37. 3 9 10. 5 20 23. 2 1100 36 21 21 16 76. 2 3 1 3 2 2. 9 35 62. 5
1973/1974 1800 159 2 2 60 38. 0 75 47. 1 15 9. 3 9 5. 6 2300 109 30 30 26 86. 8 2 6. 6 2 6. 6 79 72. 5
Legenda: C -; corectati; A -; ameliorati; S -;stationari; N -; netratati.

Eficienta utilizarii exercitiilor logopedice in corectarea dislaliei se reflecta, desi nu in totalitatea ei, in datele cuprinse in tabelul nr. 3. Din informatiile sintetizate in acest tabel subliniem doar cateva puncte. Proportia copiilor cu tulburari dislalice (din totalul celor cu tulburari de pronuntie) gasita la cele doua sondaje pe care le-am efectuat (in anul scolar 1973/1974 si in 1978/1979) este aproximativ aceeasi (98, 6, respectiv 98, 1%). Acest lucru rezulta din compararea datelor cuprinse in fig. 9. In nici unul din cei doi ani scolari, care fac obiectul discutiei noastre, n-au putut fi tratati la cabinetul logopedic toti copiii cu tulburari dislalice. Referindu-se la copiii de varsta scolara, se vede ca am fost nevoiti sa lasam fara tratament, in amandoi anii scolari in discutie, un numar destul de mare de copii (35 de elevi, adica 62, 5% din totalul celor depistati ca avand tulburari dislalice in 1973/1974 si 79, adica 72, 5% din cei 109 elevi in 1978/1979). Situatia mult mai buna la populatia prescolara se datoreaza utilizarii pe scara larga a metodelor de profilaxie, metode despre care am vorbit mai inainte. Numarul prescolarilor netratati, destul de mic dealtfel (20, adica 23, 2% din cei 86 depistati in anul scolar 1973/1974 si 9, adica 5, 6% din cei 159 depistati in anul scolar 1978/1979), il formeaza copiii cu frecventa sporadica la gradinita, frecventa generata de un intreg cortegiu de cauze, asupra carora nu staruim acum si aici. Cele de mai sus indreptatesc intrebarea: de ce un numar atat de mare de copii de varsta scolara mica n-au putut beneficia de tratament logopedic, stiut fiind, ca ei, spre deosebire de prescolari, la care problema frecventei nu se pune cu atata severitate, au frecventat cu regularitate cursurile ciclului primar? Raspunsul este urmatorul: n-au putut fi cuprinsi in sfera de activitate a cabinetului logopedic. Fiecare logoped (reamintim aici prevederile Regulamentului invatamantului de cultura generala pentru copiii cu deficiente senzoriale, fizice si intelectuale) va lucra anual in cabinet cu 35-40 copii. Or, datele din tabelul de mai sus arata ca in fiecare din cei doi ani scolari am cuprins in tratament un numar de copii dislalici apropiat de cel prevazut in norma: 34 (13 prescolari si 21 elevi) in anul scolar 1973/1974 si 32 (2 prescolari si 30 elevi) in anul scolar 1978/1979. Daca la numarul copiilor dislalici aflati in tratament la cabinetul nostru logopedic in anul scolar 1973/1974, de pilda, mai adaugam si pe cei tratati de noi de alte tulburari de limbaj decat cele dislalice (acestia fiind in numar de 12), vedem ca numarul total al copiilor logopati cu care logopedul a lucrat direct, in cabinet, este de 45, ceea ce este peste norma stabilita de amintitul act normativ.
Revenind la copiii dislalici aflati in tratament la cabinet, se impune precizarea ca numarul foarte redus al prescolarilor in raport cu elevii trebuie pus pe seama faptului -; subliniat si mai inainte -; ca logopedul nu lucreaza direct, individual decat cu prescolarii care au tulburari accentuate de limbaj, celorlalti aplicandu-li-se un tratament indirect, in cadrul grupelor din care fac parte, cu sprijinul direct al educatoarelor si parintilor.
Eficienta exercitiilor de corectare a dislaliei, exercitii pe care ne-am straduit sa le imbunatatim de la an al an, se reflecta si in cresterea numarului de copii corectati de noi, fie direct, in cadrul cabinetului logopedic, fie indirect, cu ajutorul educatoarelor, invatatorilor si parintilor cu care am colaborat. Diferenta de cca. 10% intre copiii (din ambele grupe de varsta) corectati de noi in cei doi ani scolari la care ne-am referit (29, 0% in 1973/1974 fata de 38, 0% in 1978/1979 la prescolari si 76, 2% in 1973/1974 fata de 86, 8% in 1978/1979 la scolari) are pentru noi rolul unui feed-back, ea (aceasta crestere) aratandu-ne ca ne aflam pe un drum bun, fapt ce ne-a determinat sa impartasim si altora din experienta noastra si prin intermediul cartii de fata.
• LEGENDA:
AT1 -; copii cu alte tulburari de limbaj (N = 4; 2, 4%)
AT2 -; copii cu alte tulburari de limbaj (N = 3; 1, 0%)
RF1 -; copii cu tulburari de ritm si fluenta (N = 13; 8, 1%)
RF2 -; copii cu tulburari de ritm si fluenta (N = 19; 6, 5%)
D1 -; copii cu dizartrie (N = 2; 1, 4%)
D2 -; copii cu dizartrie (N = 3; 1, 1%)
R -; copii cu rinolalie (N = 2; 0, 7)
SL1-; copii cu sigmatism labiodental (N = 5; 3, 5%))
SL2 -; copii cu sigmatism labiodental
PC1 -; copii cu paracapacism (N = 3; 2, 1%))
PC2 -; copii cu paracapacism (N = 12; 4, 5%)
PL1 -; copii cu paralambdacism (N = 1; 0, 7%)
PL2 -; copii cu paralambdacism (N = 5; 1, 8%)
DS1 -copii cu dislalie silabica (N = 1; 0, 7%)
DS2 -copii cu dislalie silabica (N = 12; 4, 7%)

In cele ce urmeaza ne vom ocupa mai in detaliu de cea mai raspandita forma a dislaliei -; rotacismul.

3. 2 ROTACISMUL -; O FORMA A DISLALIEI

Exista un numar apreciabil de tulburari dislalice care nu pot fi corecte la varsta prescolara, din mai multe cazuri:
• nefrecventarea gradinitei de catre unii copii printre care se gasesc si cei cu tulburari de limbaj;
• frecventarea de catre copiii cu tulburari de limbaj numai a grupei mari, ceea ce este insuficient pentru formarea deprinderilor de vorbire corecta;
• influenta negativa a modelelor gresite de educatie;
• tratamentul medical la care trebuie supusi unii dintre copiii cu deficiente de limbaj depaseste, uneori, granitele varstei prescolar.
Aceasta categorie de copii, ajunsi la varsta scolaritatii trebuie sa stea in centrul atentiei logopedului, tratarea lor facandu-se la cabinet, unde se lucreaza pe grupe de tulburari, efectivul grupelor variind intre 1-6 copii, in functie de gradul de dificultate a tulburarilor de limbaj.
Dintre toate sunetele limbii noastre, a caror gresita pronuntare cauzeaza sirul lung al tulburarilor dislalice amintite mai inainte, am ales pentru exemplificare varianta r („buclucasa consoana r”), din mai multe motive:
• datorita complexitatii sale articulatorii, varianta r este cea mai supusa la deformari;
• este sunetul asupra caruia cresterea in etate a copiilor exercita cea mai mica influenta;
• in comparatie cu alte tulburari, rotacismul cedeaza mai greu la tratamentul logopedic;
• sunetul r ocupa locul al doilea ca frecventa in seria consoanelor din limba romana si locul al cincilea (dupa vocalele i, e, a, si consoana n) intre sunetele limbii noastre. De notat, in legatura cu acest din urma motiv, ca statisticile „fonetice” difera putin de la un autor la altul. Sursa bibliografica utilizata de noi (Alexandra Roceric-Alexandrescu, 1968) indica urmatoarea ordine de rang a fonemelor romanesti:

Rangul 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17
Litera e i a n r u a t o s ce m d i l p v
(Fonemul)
Rangul 18 19 20 21 22 23 24 25 26 27
Litera s c f t g b z h j g
(Fonemul)
De ce am ales pentru exemplificare o consoana si nu o vocala, pe este de pilda, care are frecventa cea mai mare in limba romana? Pentru ca tulburarea vocalelor se produce mai rar, iar atunci cand are loc este un indiciu al unei dislalii grave sau al existentei si a altor handicapuri de limbaj, cum sunt dizartriile, afaziile, alaliile sau al tulburarilor de ritm. Or, se stie bine acest lucru, tratarea unor astfel de tulburari este de competenta specialistului (poate chiar a specialistilor, avand in vedere ca terapia lor presupune colaborarea intre specialisti din mai multe domenii).
Daca ne-am oprit la o consoana -; din motivele aratate mai sus -; atunci de ce-am ales-o pentru exemplificare pe cea de-a doua consoana (in ordinea frecventei) si nu pe prima, care este n? Ca raspuns la aceasta intrebare, ne reamintim aici parerea educatoarelor si invatatorilor care au raspuns la intrebarile chestionarului nostru: cel mai greu de corectat este rotacismul (pararotacismul) -; spun 68, 1% dintre dascalii investigati -; si cel mai usor de indreptat este nitacismul (p