1. Existenta realitatii - o presupozitie fundamentala a cunoasterii l3e12ef
2. Cunoasterea realitatii
3. Principiul identitatii
4. Principiul contradictiei
5. Metoda dialectica
6. Pozitia bunului-simt

1. Ultimele doua lectiuni au fost afectate asezarii, daca voiti, as zice mai mult propedeutice, a problemei noastre. Trebuia sa gasim, cu alte cuvinte, un punct de plecare in procesul cunoasterii. Acest punct de plecare l-am gasit in stabilirea unei existente transcendente noua, care este realitatea.
Ati vazut insa ca stabilirea existentei acestei realitati nu am facut-o nici cu ajutorul logicei, nici cu ajutorul nu stiu caror deductiuni de rationament. Ati vazut ca existenta realitatii nu se poate nici postula logiceste, nici constitui metafizic sau aprioric deductiv. Concluziunea la care am ajuns, dupa cele doua prelegeri, a fost ca trebuie sa luam aceasta aexistentai a realitatii ca un fapt, ca ceva dat, peste care nu putem sa trecem si a carui fundare teoretica ne scapa, propriu-zis.
Aceste doua lectiuni sunt intru atat de interesante pentru intreg cursul de teoria cunostintei, intrucat stabilesc punctul de vedere din care intelegem sa desfasuram intreaga problematica a teoriei cunostintei. Teoria cunostintei sau, mai exact, cunoasterea in inaintarea ei, pentru stapanirea aceasta a realitatii, sub raportul cunoasterii, nu procedeaza deductiv, nu procedeaza dialectic, constructiv, ci procedeaza de la evidenta - nu de la evidenta care ar avea insa un caracter subiectiv, ci de la fapte -, de la lucruri date, peste cari nu se poate trece.
Acesta este punctul de plecare. Cu alte cuvinte, realitatea este pentru noi ceva apei care il gasim pur si simplu, a carui fundare sau justificare ne scapa si care formeaza pentru noi - cu un cuvant cam barbar - un fel de presupozitie a intregii teoretizari de mai tarziu.
Realitatea exista ca fapt. Realitatea exista. Afirmarea aceasta nu se sprijina pe nici un fel de rationament, ci pe ceva, as zice, de ordin ascuns, se sprijina pe o constatare a constiintei, pe un fapt peste care constiinta nu poate sa treaca.
De aci insa urmeaza doua lucruri: intai, ca, propriu-zis, ceea ce cunoastem noi ca realitate nu are inca un caracter ascendent constiintei noastre, caci ultima cristalizare a acestei realitati este tocmai o stare de constiinta. Adica, exista ceva inseamna pur si simplu: eu, constiinta in general, am o anumita perceptiune peste care nu pot trece. Realitatea este, in cadrul consideratiunilor noastre de pana acum, propriu-zis, ceva dat constiintei noastre, un continut al constiintei noastre. Dar aci intervine deosebirea care trebuie facuta fata de constientialism. Caci acest continut al constiintei noastre nu functioneaza intrucat este continut al constiintei, ci acest continut al constiintei ne este dat intr-un obiect exterior al constiintei; adica, constiinta nu in stadiul ei critic, ci in stadiul ei naiv-realist constituie un fapt. Aceasta este existenta realitatii.
Ei bine, constiinta aceasta nu-si da seama si nici nu vrea sa stie de continutul cunostintei care reprezinta aceasta realitate, ci zice pur si simplu: aceasta realitate exista pentru ca iau cunostinta de ea.
Vasazica, cunostinta pe care o am deasprei existenta realitatii este, pentru punctul de plecare al teoriei cunostintei, consecinta a existentei efective a acestei realitati. Aceasta este deosebirea. Iata primul fapt.
Al doilea fapt este ca, pana acum, noi nu aveam in acest proces al cunoasterii decat, pur si simplu, aceasta afirmare: exista o realitate ca obiect al unui continut sigur al constiintei noastre. Atat. Nimic mai mult.
Ei bine, in momentul in care noi avem data aceasta realitate, ce putem face cu ea? Adica, in momentul cand - hai sa zicem, cu un termen impropriu, dar care, cu toate acestea, se intrebuinteaza in filosofie - noi postulam, cum facea Aristotel, aceasta realitate, ce putem face cu ea?
Realitate este ceva, dar, pentru teoria noastra, este deocamdata pur si simplu un concept general, ceva in afara de continut. Aceasta postulare a realitatii se desfasoara prin varietatea de cunostinte a realitatii.

2. Cum cunoastem noi realitatea? Sunt mai multe teorii in privinta aceasta. Una din cele mai insemnate sfortari ale neamului omenesc, una din cele mai mari sfortari ale filosofilor a fost de a construi din aceste postulate ale realitatii, plecand de la acest dat, de la elementul acesta dat, existenta realitatii, de a construi realitatea insasi. Toata scoala rationalista si, mai departe, toata scoala absolut idealista aceasta fac: construiesc realitatea. Ceea ce cunosc eu din realitate, sub raportul filosofic, metafizic, nu este realitatea insasi perceputa de mine, ci dedusa de mine din anumite postulate, dedusa de mine cu ajutorul ratiunii. Cu ajutorul ratiunii - cum? Cu ajutorul logicei. Problema aceasta se complica apoi cu problema, ceva mai speciala, daca logica este, in adevar, o stiinta constructiva (aproblemai pe care putem sa o neglijam); se complica insa, in ceea ce ne intereseaza pe noi, si din punctul de vedere al functiunii creatoare a principiilor logice.
Daca am realitatea data, daca am ca punct de plecare o existenta a mea, cu ajutorul principiilor logice ce le cunosc: identitate, contradictiune, tertiu exclus etc., cu ajutorul acestor principii pot sa desfasor un intreg univers. Si, in momentul in care o singura existenta, realitatea adica, este punctul de plecare, atunci, daca operatiunile mele logice sunt exacte, evident ca asii constructiunea mea rationala nu va fi numai una rationala, ci va fi si o constructiune reprezentand un univers existent in realitate. Este un lucru pe care vi-l expun schematic, de unde iese la iveala slabiciunea punctului de vedere, dar este un punct de vedere care, in cel putin jumatate din istoria filosofiei, este inchis in acest punct de plecare - si nu de asa mult atimpi. O sa ziceti: pe vremea cand nu erau oamenii asa de destepti ca acum! Nu. D-voastra stiti ca scoala de la Marburg cam aceeasi pretentie are. Ei bine, eu nu inteleg lucrurile acestea. Desigur ca, daca l-ai lua pe respectivul de la inceput, poti sa mergi cu el pana la sfarsit. Dar deosebirea dintre o carte buna si una rea este ca, cu o carte rea, ca sa mergi pana la sfarsit, trebuie sa o iei de la inceput, pe cata vreme una buna poti sa o incepi de oriunde, tot buna e.
Ei bine, daca luati o carte dintre acestea ale filosofilor idealisti, cari, fara indoiala, nu au fost tocmai oamenii cei mai neindemanatici, si o deschideti la urma, o sa vedeti ca sunt unele parti ce contin aberatiuni. (Poate ca nu veti avea curajul sa spuneti aceasta, pentru ca este vorba de ceva tiparit, dar daca, de exemplu, ar fi un manuscris sau daca ar fi vorba, de exemplu, de sfarsitul unei conferinte...)
Deci, eu - ca sa simplific lucrurile - nu urmaresc pe respectivul in capitolul doi sau in capitolul trei, ci in insasi structura mestesugului lui de rationare. Si atunci, zic: cum construim noi universul, plecand de la un fapt dat si ajutandu-ne cu principiile logice? Cari sunt aceste principii logice?
Primul dintre principiile logice este principiul identitatii, al doilea este principiul contradictiunii si, in sfarsit, al treilea, principiul tertiului exclus - ca sa nu mai vorbim si de al patrulea, acela al ratiunii suficiente, care nu e un principiu constructiv, ci e un principiu - ca sa zicem asa - explicativ, desi eu as zice, mai degraba, expozitiv.

3. Principiul identitatii spune ca un lucru este asa cum este el si nu este altfel.
Cum poti, cu ajutorul acestui principiu, sa largesti o cunostinta? Nu am decat un fapt dat, existenta realitatii, si principiul identitatii care face aceasta afirmare: realitatea este, adica realitatea este asa cum este ea si nu este altfel.
Realitatea este asa cum este ea inseamna, pur si simplu, afirmarea identitatii conceptuale a realitatii, independent de timp si spatiu - identitatea logica, nu cea materiala.
Realitatea este un concept cu anumite margini bine stabilite si eu am dreptul, in virtutea principiului identitatii, ca acest concept sa-l intrebuintez totdeauna in siguranta ca el ramane totdeauna acelasi.
Vasazica, am faptul existentei realitatii. Cu ajutorul principiului identitatii, eu nu pot sa ies in afara de acest fapt, ci raman inauntrul faptului, adica afirm identitatea faptului.

Identitate inseamna o multime de lucruri. Cand zic ca am o identitate matematica oarecare, cand zic ca A este identic cu A', aceasta inseamna pentru matematica doua lucruri: ca A este A, asa cum este el, dar mai inseamna inca ceva, si anume, ca exista doi termeni, A si A', si ca acesti doi termeni au exact aceeasi functiune.
Identitate insa mai inseamna si altceva - si poate ca pentru filosofie acest „altceva" este inca mai interesant. Ce inseamna cand te cheama la politie si ti se cere sa-ti stabilesti identitatea? Inseamna ca ti se cere sa te definesti pe dumneata, inseamna ca trebuie sa-ti arati semnele dupa cari vei putea fi recunoscut oricand, inseamna sa arati ce este esential in dumneata. Ce inseamna Nae Ionescu? Un om. Dar cum voi putea eu sa-l cunosc pe acest Nae Ionescu? Cum isi stabileste el identitatea lui? Definindu-se. Aceasta inseamna identitate: definirea a ceva spre deosebire de celelalte obiecte.
Politia este deocamdata mai filosoafa decat matematicianul, pentru ca matematicianul, in limbajul pe care-l intrebuinteaza, ajunge la oarecari alunecari.
Din faptul ca identitatea matematica se poate reprezenta si prin semne asezate intre doi termeni, si plecand de la faptul acesta, ca exista doi termeni intre cari se pune un semn, s-a alunecat de la identitatea aceasta pe care o numeam logica, la o identitate care nu este o identitate propriu-zisa, ci este o identitate functionala.
Ce insemneaza identitate functionala? Daca eu, spre exemplu, am cifra 3 si am, de alta parte, suma 2 + 1, din anumite puncte de vedere, 3 joaca acelasi rol ca 2 + 1. Bineinteles, numai din anumite puncte de vedere, caci 2 + 1 este altceva decat 3. In anumite imprejurari insa, 2 + 1 joaca acelasi rol ca 3. Si atunci, fara sa se spuna, se subintelege totdeauna, in anumite imprejurari, 3 este identic cu 2 + 1; adica, functiunea indeplinita de 3 este aceeasi cu functiunea indeplinita de 2 + 1. Deci, identitate nu numai prin raport la insusi obiectul pus in formula, ci asii la altceva, la o functie, care este deasupra acestor obiecte si care este oarecum inchisa in fiecare din aceste obiecte.
Deci, identitatea matematica propriu-zisa nu este identitatea a doi termeni; identitatea a doi termeni este, cum am spus-o, un fel de contrazicere.
In adevar, cum o sa fie identitate, daca sunt doi? Ca sa fie doi, trebuie sa se deosebeasca unul de altul, caci altfel nu mai putem sa distingem ca sunt doi. Trebuie sa existe un element. Inchipuiti-va ca sunt doi frati gemeni, cari seamana perfect, cari se imbraca chiar la fel, si ca-l vedeti pe unul la Vacaresti (in cartierul cu acest nume) si pe altul in cartierul Cotroceni. Veti putea sa-i deosebiti? Nu. Daca stii ca in momentul acela unul este la Vacaresti, iar celalalt la Cotroceni, atunci zici: da, sunt doi. De ce? Pentru ca este un element de distinctiune: asezarea lor in spatiu. Dar inchipuiti-va ca, printr-o imprejurare oarecare, v-ati fi dus la Vacaresti si l-ati fi vazut pe cel de acolo si ca pe urma v-ati fi dus la Cotroceni si l-ati fi vazut si pe acesta; ati fi stiut ca este altul? Desigur ca nu.
Identitatea a doua obiecte este o imposibilitate. Trebuie sa fie un element de distinctiune: asezare spatiala, temporala, un element constitutiv chiar, dar trebuie sa fie ceva, caci altfel nu mai este identitate. Un obiect este identic cu el insusi.
Vasazica, spun eu, identitate nu exista. De indata ce este identitate, si deci postularea logica a unui obiect cu ajutorul principiului acesta al identitatii, nu pot sa ies din acel obiect, ci raman inauntrul lui. Am postulat afirmarea aceasta: exista realitatea. Ei bine, cu principiul acesta al identitatii nu trec peste aceasta afirmare: exista o realitate, ci trebuie sa repet la infinit existenta unei realitati. Cum construiesc eu atunci, cu principiul acesta logic? Veti zice: dar mai exista si principiul contradictiei. Foarte bine! Ce spune acesta?

4. Principiul contradictiunii. Mai intai de toate, nu este asa de original cum se crede. El spune: un lucru nu poate sa fie ceea ce nu este el. Acesta este principiul contradictiunii. Daca taiem negatiunile, ramane ca un lucru este ceea ce este el si nimic altceva. Prin urmare, tot principiul identitatii.

Dar principiul contradictiei inchide - de aceea spuneam ca nu este original, inca din al doilea motiv - o alta presupozitie, pe care logicienii puri - si idealistii absoluti, si rationalistii - nu vor sa o scoata la iveala.
Ce insemneaza: un lucru nu poate sa fie ceea ce nu este? Inseamna - si acesta este, in adevar, un postulat care trebuie definit si incercuit, delimitat - ca exista un lucru, dar, in afara de acest lucru, exista alte lucruri cari nu sunt lucrul acela. Prin urmare, exista o multiplicitate de obiecte. De unde aceasta?
Noi nu am plecat decat cu postulatul acesta al existentei realitatii - atat si nimic mai mult. Cum putem noi sa trecem dintr-o data si sa zicem: bine, dar exista si principiul contradictiunii! Acesta presupune existenta unei multiplicitati de obiecte in aceasta realitate. Este o presupozitie care nu este de ordin logic, ci este de alt ordin, de acelasi ordin ca si existenta realitatii insesi, adica un fapt, ceva care ni se da noua, pe care constiinta noastra il gaseste si pe care trebuie sa-l constate. Dar, in sfarsit, eu primesc si acest postulat - desi nu trebuie sa-l primesc -, ca sa vedem in adevar eficacitatea principiilor logice in constructiune.
Vasazica, un lucru este ceea ce este el prin identitate, un lucru nu poate sa fie ceea ce nu este el prin contradictiune. Exista deci un obiect A si exista o multiplicitate de obiecte care nu ne intereseaza, si pe care o notam cu non-A.
Dar principiul identitatii, cu ajutorul principiului contradictiunii, punand la contributiune existenta unei multiplicitati de obiecte, nu poate sa deduca decat existenta a doua obiecte pur si simplu: A, care-mi este dat prin principiul identitatii, si non-A, care nu este dat prin principiul contradictiunii, ci este presupozitia principiului contradictiunii - presupozitie care este mult mai bogata decat insusi principiul contradictiunii, dar pe care principiul acesta logic al contradictiunii o inglobeaza intr-un singur obiect, care este non-A.
Vasazica, A si non-A sunt doua obiecte puse in prezenta, doua obiecte a caror existenta nu este data de principii logice, dar a caror existenta este delimitata cu ajutorul acestor doua principii, al identitatii si al contradictiunii.
Vasazica, avem doua obiecte. In afara de postulatul realitatii, primul postulat, care nu e de ordine logica, avem doua obiecte cari nu sunt de ordine logica, dar cari se definesc cu ajutorul principiilor logice.

5. Al treilea aprincipiui. Aci insa intervine o scamatorie filosoficeasca.
A si non-A sunt doua obiecte. Dar ele se pot uni. Dar daca se pot uni, ele dau un al treilea. Aceasta este o operatiune pe care eu o pot banui. In virtutea carui principiu logic? In virtutea principiului identitatii? Nu. Al contradictiei? Nu. Al tertiului exclus? Nu. Al cauzalitatii? Nu. Cauzalitatea arata inlantuirea, succesiunea, cauzarea, crearea, dar nu unirea; raportul dintre doua obiecte sau doua evenimente, nu contopirea a doua obiecte sau evenimente, cele doua obiecte pe cari le intrebuinteaza idealismul in general si rationalismul, in alta directiune.
Acest nou proces nu este de origine logica, ci este si el o alta presupozitie, adusa din afara. De unde? Din realitatea insasi? Nici aceasta nu putem sa o stim. Este o presupozitie absolut gratuita, caci se stabileste ca nu este de origine logica. Aceasta ne intereseaza deocamdata. Si atunci, zic: A si non-A exista, in afara de A si non-A nu mai poate sa existe nimic, caci contrariul lui non-A este A si viceversa, se bucleaza bucla, cum zice francezul, se incheie circuitul.
Vasazica, pentru gasirea unui alt termen decat acesta, se recurge la procesul acesta - a carui origine se poate atasa la Fichte si poate inca ceva inaintea lui -, al asa-numitei metode dialectice. Deci, A asii non-A este postulat, existenta!
Postulare sau teza este unul si acelasi lucru; negatiune, antiteza si unirea acestora doua, sinteza. Prin urmare, teza, sinteza si antiteza. Sinteza devine teza si creeaza antiteza si aceasta noua teza si antiteza fac o noua sinteza s. a. m. d.
Aceasta insa ce ne da? Intai, ne da o serie uniliniara de evenimente si de existente, este un fel de monogenie a tuturor evenimentelor si existentelor din univers, pe care nu o constatam nicaieri. Aceasta, in primul rand.

In al doilea rand, presupunand ca, in adevar, aceasta monogenie nu ne incurca, caracterul acesta monogenetic, introdus cu prilejul acestei metode nu ne incurca, este, in adevar, aceasta o constructiune logica, adica o constructiune cu ajutorul principiilor pur si simplu logice? Nu. Noi am vazut ca mai intai trebuie sa postulam realitatea pentru ca sa putem formula principiul identitatii; am vazut ca a trebuit sa postulam diversitatea realitatii pentru ca sa putem formula principiul contradictiunii. Nu insist asupra principiului tertiului exclus, care e pur si simplu derivat.
In afara de aceste principii logice, trebuie sa introducem mereu antepresupozitiuni, ca sa putem sa construim in adevar universul cu posibilitatile constiintei noastre. Acesta este un lucru foarte interesant si ati vazut - iar interesant! - ca cele doua lectiuni precedente verifica toate aceste presupozitii ale noastre, pe cari le introducem neincetat in sensul de natura apriorica. Dialectica constructiva este ceva pe care il gasim pur si simplu.
6. Vasazica, trebuie sa parasim odata aceasta atitudine plina de demnitate a ratiunei omenesti care, la-ndemana filosofilor, creeaza universul si sa ne coboram la lucrurile asa cum sunt ele. Cu ce? Cu ajutorul caror elemente construim? Cari sunt elementele pe cari ni le da noua universul, asa cum este el?
Am spus ca primul fapt este existenta - existenta, care nu se dovedeste, dar care este. E o afirmatie de bun-simt si am mai vorbit si alta data despre aceasta.
Bunul-simt este lucru mare, chiar in filosofie. In ce consta bunul-simt in imprejurarile acestea? Intr-un lucru foarte simplu; anume, ca poti sa ceri dovada tuturor lucrurilor si a tuturor afirmatiunilor. Sunt insa lucruri care nu au nevoie de dovada, dupa cum sunt si oameni care se afirma pur si simplu prin prezenta lor. Prin urmare, in filosofie, lucrul care exista nu are nevoie de demonstratie; pentru ca, foarte simplu, el exista. In adevar, de ce sa caut argumente pentru existenta unui obiect, de ce sa caut sa-mi fundez existenta unui obiect? Este nu numai o complicatie inutila a vietii mele pe pamant, ci este asii o operatiune pur si simplu absurda. Ce pot eu sa dovedesc in existenta ceasornicului meu? Exista, in primul rand, pentru ca a existat un om care l-a inventat; pentru ca urmasii acelui om au facut fabrica „Omega"; pentru ca aceasta fabrica a facut si ceasul cu numarul cutare; pentru ca ceasul cu numarul cutare a fost cumparat adei „Schmidt & Stratulat"; pentru ca eu m-am dus si l-am cumparat de acolo. Foarte frumos rationament, dar eu trebuie sa cred ca exista ceasornicul acesta pentru ca-l am eu aci, pentru ca pot pune mana pe el. Aceasta este cea mai buna dovada ca exista. Tot asa si in filosofie. Exista realitatea? Evident. De ce? Pentru ca exista pur si simplu, nu este nevoie de a construi realitatea, ea ne este data, elementele pe cari trebuie sa le luam din aceasta realitate sunt acolo, nu trebuie sa le bagam noi.

Acesta este un lucru foarte important si asupra lui am vrut sa insist mai mult. Puteam sa fac aceasta lectiune mai scurta, dar am insistat asupra acestor consideratiuni tocmai pentru ca sa arat baza pe care se asaza cursul nostru.
O sa vedem in lectiunea viitoare cum, pornind din acest punct de plecare, noi distingem inauntrul realitatii actuale toate presupozitiile necesare noua si pe urma cum transcendem aceste realitati actuale, cu ajutorul caror procese transcendem aceasta realitate actuala, intinzand-o nu numai in spatiu, dar si in timp, in ceea ce a fost si in ceea ce este.
Si acum se vede precis cari mai sunt cele cateva probleme fundamentale pe cari noi trebuie sa le infatisam: in ce consta realitatea si cum se largeste aceasta realitate, pe de o parte; iar pe de alta parte, cari sunt functiunile de cunoastere gratie carora noi putem sa stapanim, sa ne insusim aceasta realitate.