1. Succesiuni aparent cauzale i2f8fp
2. Nemijlocirea intre cauza si efect
3. Definitia cauzalitatii
4. Conditionarea cauzalitatii de imprejurari.
Elemente esentiale si elemente secundare ale cauzei
5. Actiunea mai multor cauze
6. Cauzalitate si functie
7. Caracterul aparent univoc al relatiei de cauzalitate
8. Cauzalitatea in stiinta
9. Cauzalitatea simbolica

1. Analiza la care am ajuns in prelegerea de ieri, faptele acestea pe cari le interpretam noi ca legatura cauzala n-au fost din cele mai satisfacatoare, in sensul ca rezultatele obtinute de noi (ceea ce a ramas pozitiv) nu sunt suficiente pentru ca sa construim in adevar conceptul de cauza si de legatura cauzala propriu-zisa.
Ideea fundamentala care a dominat oarecum asupra intregei discutiuni a fost, anume, ca, intr-o legatura cauzala exista o aparenta, o succesiune regulata de fenomene. Dar, daca va dati bine seama, aceasta succesiune regulata de fenomene nu este suficienta ca sa indreptateasca afirmatiunea legaturii cauzale dintre cele doua fenomene. Am vorbit si alta data de cazul - care este specific intr-o oarecare masura - succesiunii zilei si noptii, care totusi nu indreptateste afirmatiunea ca ziua ar fi cauza noptii sau noaptea ar fi efectul zilei. Cum se explica faptul acesta? Pentru ca, vedeti, succesiunea perfect regulata a acestor doua fenomene, zi si noapte, este absoluta. De ce nu este aci legatura intre ele, adica, altfel pusa chestiunea, de ce nu putem afirma ca ziua este cauza a noptii sau noaptea, cauza a zilei, ca atunci cand afirmam, de pilda, ca scanteia electrica este cauza disocierii unui anumit lichid, cuprins intr-un aparat oarecare? De ce aoi anume secventa intr-un asemenea caz insemneaza cauzalitate si de ce in alt caz nu insemneaza? Cu alti termeni pusa problema, cand este valabil: post hoc, ergo propter hoc, cum ziceau scolasticii? Sa analizam cazul zilei si noptei.
Ce este, propriu-zis, zi si noapte? Zi este o anumita distanta de timp, noapte este o alta distanta, o alta portiune de timp. Ziua urmeaza noptei. Are vreun sens afirmatiunea aceasta? Este ziua un fenomen si noaptea alt fenomen? Zi insemneaza o anumita portiune de timp, in care se intampla anumite lucruri; noapte, iarasi o portiune de timp, in care se intampla iarasi anumite lucruri. Zi si noapte insa nu sunt ele insele, in ele insele, realitati, ci zi si noapte au ceva comun: sunt anume o portiune de timp, ambele. Daca noi am face abstractiune de tot ceea ce se intampla ziua, de tot ceea ce se intampla noaptea, intr-un anumit moment al realitatii, al istoriei, sa zicem la 22 martie, zi si noapte nu s-ar mai deosebi. Daca am scoate, prin urmare, continutul acesta al zilei si al noptii si am lasa numai forma in care are loc acest continut, intr-un anumit moment, zi si noapte nu s-ar mai deosebi. Prin urmare, vedeti, zi si noapte nu sunt doua fenomene, nu sunt doua evenimente cari sa aiba o insemnatate prin ele insele, ci zi si noapte sunt, propriu-zis, denumiri colective pentru o intreaga serie de evenimente. Ceea ce fundeaza noaptea este lipsa de lumina, ceea ce fundeaza ziua este prezenta luminii; prezenta de lumina si lipsa de lumina, cari sunt intovarasite, evident, de toate consecintele lor, de pilda, procesul de asimilatie, se intampla intr-un fel in timpul cand este lumina si in alt fel cand nu este lumina. Procesul de crestere se intampla intr-un fel cand este lumina, in alt fel in lipsa de lumina. Dar caracteristic acestor doua fapte, zi si noapte, nu sunt ele insele, faptele, ci un acelasi proces comun: prezenta luminii si lipsa acestei lumini. Atunci, care este pricina prezentei si a lipsei de lumina? Nu care este pricina zilei si a noptei, cum se leaga ele intre ele, pentru ca zi si noapte, propriu-zis, nu sunt evenimente, cum am aratat, ci sunt numai portiuni de timp goale, in care se intampla anumite evenimente, care evenimente sunt hotaratoare, datatoare de seama, definitorii pentru respectivele portiuni de timp goale.
Atunci, prin urmare, problema succesiunii zilei si noptei se pune in alta forma, in forma, anume, a prezentei si a lipsei de lumina, si, in cazul acesta, evident, putem sa punem intrebarea daca sunt in legatura cauzala sau nu. Dar, asa pusa intrebarea, adica asa transpusa cestiunea, pe fapte, nu pe forme goale, intrebarea este cam asa: exista vreo legatura intre prezenta unui fapt si lipsa acelui fapt? Evident, in cazul acesta nu mai poate sa fie vorba de nici o legatura cauzala, pentru ca prezenta si lipsa unui fapt nu sunt doua fenomene deosebite. Cand eu asist la un fenomen si constat ca fenomenul acela nu mai exista, nu insemneaza ca am doua fenomene deosebite. Existenta si neexistenta nu sunt doua fenomene; existenta este pur si simplu existenta, iar neexistenta este lipsa existentei, care nu poate sa fie considerata ca fenomen.
Prin urmare, vedeti care este siretlicul intregii discutiuni: zi si noapte nu pot fi considerate ca doua evenimente, in legatura cu care sa se puna intrebarea cauzalitatii sau problema cauzalitatii, pentru ca zi si noapte nu sunt fapte, ci sunt forme goale de fapte. Prin urmare, chestiunea cauzalitatii se pune efectiv numai acolo unde este vorba de fapte, nu de forme, si atunci evident ca succesiunea regulata a doua fapte poate sa ridice fara nici o dificultate si problema cauzalitatii. Acest exemplu, pe care l-am luat eu, ca sa lamuresc ce insemneaza secventa de cauzalitate si secventa fara cauzalitate, este tipic si as putea sa spun ca in toate cazurile in care noi observam secvente, fara ca in aceste secvente sa fie cuprinsa si cauzalitatea, nu vom avea de-a face cu fenomene, ci cu forme in cari se intampla anumite fenomene. Aceasta este de retinut.
2. Succesiunea aceasta, spuneam noi randul trecut, are un caracter de mijlocire. In genere, cercetarea filosofica afirma ca se poate stabili un caracter de nemijlocire, nu de urmare imediata, dar de sudare, daca voiti, a doua fenomene, care stau in raportul acesta de cauza si efect. Dar noi iarasi observam ca este o contradictie in a afirma existenta, in acelasi timp, a cauzei si a efectului si, prin analiza aceea de forma, mai mult matematica, pe care o facusem la doua portiuni de timp oarecari, ajungem la concluzia ca, propriu-zis, nemijlocirea n-ar insemna decat pur si simplu nemiscare. Totusi, este greu ca mintea omeneasca sa conceapa ca intre cauza si efect ar putea sa se mai insereze ceva, ca ar fi, adica, discontinuitate in sirul intamplarilor naturale.
Aceasta mijlocire, aceasta suprapunere a cauzei si efectului are un sens care este numai aproximativ; si iata care este sensul. Ganditi-va ca eu am aci, pe masa, o bila de biliard. Noi suntem, evident, cu totii aplecati sa spunem ca, in acelasi moment in care eu am atins bila de biliard, ea s-a miscat, daca am atins-o cu o forta suficienta. Sau: eu am o sarma prin care fac sa treaca un curent electric si atunci voi afirma ca, in momentul in care curentul electric a inceput sa se scurga prin sarma, aceasta sarma a inceput sa se incalzeasca. Nu este nici o distanta de timp, cum am zice noi, nici o portiune de timp, intre momentul in care incepe sa treaca curentul electric si momentul in care incepe sa se incalzeasca sarma, intre momentul in care am atins bila de biliard si momentul in care bila incepe sa se miste. Asa suntem inclinati sa spunem - si zic: aproximativ cu dreptate -, pentru ce? Cum acoperirea, coincidenta in timp a cauzei si efectului ne ingaduie noua sa ne inchipuim totusi scurgerea si inlantuirea evenimentelor? Foarte simplu: pentru ca un curent electric sa inceapa sa curga prin sarma, trebuie sa se scurga un anumit timp; adica, pentru ca sa se realizeze complexul de conditii in care curentul electric sa inceapa sa se scurga, trebuie sa treaca un anumit timp. Cand incepe, propriu-zis, sa se incalzeasca sarma respectiva? Cand incepe sa se miste bila de biliard? In momentul in care operatiunea de completare a tuturor conditiilor necesare pentru cutare miscare este desavarsita. Eu ating bila de biliard care este in fata mea, dar, pentru ca bila de biliard sa se miste, trebuie ca eu s-o ating. Dar, pentru ca eu s-o ating, trebuie sa fac o multime de miscari, trebuie sa se intample, trebuie sa convearga o multime de intamplari cu o multime de evenimente. Ei bine, cand aceasta multime de intamplari s-a inchegat, s-a completat in ea insasi, a devenit perfecta, numai in acel moment incepe sa se miste bila. Vasazica, exista coincidenta temporala intre cauza si efect, insa coincidenta aceasta nu se intinde asupra intregei cauze, ci numai asupra momentului in care toate imprejurarile cari constituie cauza au intrat intr-o anumita forma de echilibru, intr-o anumita injghebare, s-au completat, s-au perfectat.
Dar, pentru ca aceasta perfectare a cauzei sa se intample, trebuie sa se scurga o anumita distanta de timp, un anumit timp. Deci, coincidenta cauzei cu efectul, de care vorbeam noi ieri, trebuie sa fie inteleasa numai in felul acesta, ca, anume, efectul coincide in timp nu cu cauza propriu-zisa, ci cu perfectarea cauzei.
Dupa lamuririle acestea, pe cari vi le-am dat in legatura cu nemijlocirea dintre cauza si efect, si in legatura cu succesiunea, si in legatura cu asa-numitele timpuri goale de cari vorbeam adineauri, putem sa facem o definitie a cauzalitatii, care este iarasi aproximativa, dar care ne slujeste in cercetarile stiintifice.

3. Prin urmare, pentru ca noi sa spunem ca exista legatura cauzala intre doua fenomene, intai, trebuie sa existe doua fenomene cari sa se succeada, cari sa se succeada imediat si cari sa fie, propriu-zis, fenomene, cari sa nu fie cadre, timpuri goale, ci sa fie evenimente, fenomene propriu-zise.
Cu aceste doua incercuiri, definitia cauzalitatii ca o succesiune perfect regulata este aproximativ completa. Dar aceasta definitie, propriu-zis, este o definitie, hai sa zicem, abstracta, deoarece cazul acesta nu se intampla niciodata in natura. In natura lucrurile se intampla altfel: nu exista un fenomen A care este urmat de un fenomen B, ci exista un complex de fenomene. Fenomenul acesta A, pe care-l denumim noi cauza, este compus dintr-o multime de alte fenomene: A1, A2, A3, ..., An... etc.; adica, ceea ce numim noi cauza este numai un nume pentru un complex de evenimente. Cauza este, prin urmare, un fenomen colectiv.
In acest fenomen colectiv insa, sunt unele fenomene absolut necesare si alte fenomene a caror prezenta este numai incidentala. Vasazica, in cauza sunt unele momene esentiale si alte momente secundare. Intotdeauna fenomenului A ii va urma fenomenul B.

4. Legea cauzalitatii pune insa o incercuire: in aceleasi imprejurari, fenomenului A ii urmeaza fenomenul B. Ce insemneaza: in aceleasi imprejurari? Noi stim de la Heraclit si mai dinainte, de la indieni, ca niciodata nu se reproduce in natura un anumit moment, oricat va trai universul: fenomenele universului nu se vor repeta niciodata exact asa cum au fost intr-un moment anterior. Anumite grupe de fenomene se repeta; dar chiar grupele acestea de fenomene stau in anumite raporturi personale, in anumite raporturi specifice, caracteristice. Daca, in adevar, ar fi avreoi posibilitate ca fenomenele sa se repete in natura exact in acelasi chip, noi n-am mai avea, propriu-zis, istorie; adica, noi n-am mai avea posibilitatea sa constatam scurgerea timpului. aNui numai atat, anui numai fenomenele, as zice, materiale, dar asii formal, daca raporturile dintre fenomene ar fi aceleasi, noi n-am mai avea posibilitatea de a intui, de a cunoaste, de a ne da seama ca exista scurgere de timp si istorie.
Inchipuiti-va ca eu m-as scula de dimineata dupa o noapte grozava, in care s-au intamplat in mine o multime de transformari, cari au avut ca rezultat o noua formula de echilibru in organismul meu; ca ceea ce ar fi fost pentru mine ieri un metru este astazi pentru mine 30 de metri; eu insumi as avea, in loc de 1,73 m, o lungime de 30 de ori mai mare; ca toate obiectele cari ma inconjoara ar fi marite la scara aceasta de 30. Ce s-ar intampla? Raporturile ar fi tot aceleasi. Eu n-as putea sa-mi dau seama ca s-a schimbat ceva in univers, pentru ca, propriu-zis, noi nu cunoastem un lucru in el insusi, ci numai prin raportaarei la celelalte. Daca, prin urmare, soba aceasta ar fi de 30 de ori mai mare si toate obiectele din aceasta sala de 30 de ori mari mari, eu n-as putea sa-mi dau seama ca s-a schimbat ceva.
Vasazica, si in ceea ce priveste istoria, asii in ceea ce priveste repetarea lucrului in natura, daca, formal, raporturile dintre fenomene ar fi perfect aceleasi, eu n-as mai putea sa deosebesc un moment de altul si pentru mine n-ar mai fi posibila istoria.
Prin urmare, in adevar, nu se repeta niciodata in natura doua momente exact asa cum au fost. Ce insemneaza insa atunci incercuirea care se face conceptului de cauzalitate, cand se spune: in aceleasi imprejurari, aceleasi cauze vor provoca aceleasi efecte? Insemneaza, pur si simplu, aproximativ in aceleasi imprejurari sau in imprejurarile in care subzista elementele fundamentale absolut necesare. De pilda, ca eu sa pot sa descompun apa in oxigen si hidrogen, am nevoie de un anumit aparat, adica am nevoie de un curent electric, de o solutie de apa acidulata etc. Solutia aceasta de apa acidulata poate sa fie, in anumite limite, mai slaba sau mai tare; curentul electric respectiv poate sa fie, iarasi in anumite limite, mai slab sau mai tare; temperatura in care eu fac aceasta experienta poate sa fie, intr-o anumita limita, mai urcata sau mai coborata. Ce insemneaza aceste limite? Limitele in care experienta este posibila. Dar care sunt limitele acestea? Le stabilesc prin experienta. Care este conditia ca sa pot descompune apa in oxigen si hidrogen? Una dintre conditii este ca apa sa fie in stare lichida, caci, daca pun o bucata de gheata, gheata nu se descompune in oxigen si hidrogen, oricat ai cara gheata si oricat ai face sa treaca curentul electric. Acesta este un caz de o anumita limita, celelalte cazuri sunt o multime. Aceasta insemneaza insa altceva, ca noi, in stabilirea cauzalitatii, nu avem apriori elementele ca sa putem sti care sunt cele esentiale unei cauze si care sunt cele accesorii. Cu alte cuvinte, teoreticeste, rational vorbind, noi nu putem sa stabilim care este cauza unui lucru, ci cauza unui lucru se stabileste experimental. Experienta, stiinta este aceea care ne pune pe noi in pozitiunea de a afirma: acestea sunt elementele caracteristice, esentiale, elemente absolut necesare, iar acestea sunt elemente accesorii. De pilda, temperatura de 7° C este secundara, temperatura de 3° C este secundara; totusi, este ceva care nu este secundar: temperatura de minimum 0° C si temperatura de maximum 100° C, care este punctul de evaporatie.

Vasazica, experienta ne spune care sunt elementele fundamentale, esentiale ale cauzei. Neglijarea factorilor secundari are anumite limite si limitele pe care le ia operatia de neglijare a factorilor secundari sunt indicate intotdeauna de problema care ni se pune noua; adica, un factor este azi secundar, mane insa poate sa nu mai fie secundar, depinde de problema. Noi putem, cu alte cuvinte, intr-un grup de fenomene, sa deosebim principalele si secundarele, dupa efectele pe care le urmarim. Daca, de pilda, eu vreau sa am o temperatura de atatea grade intr-o sarma incalzita cu electricitate, gratie unui curent electric de intensitatea cutare, eu trebuie sa calculez intotdeauna diametrul firului. Daca vreau sa am numai o incalzire pur si simplu, o temperatura oarecare, elementul acela principal, diametrul firului nu mai intereseaza; diametrul firului devine insa un element principal, fundamental, in momentul in care pe mine ma intereseaza un anumit grad de temperatura, pe care trebuie sa-l ajung.

5. In legatura cu consideratiunile acestea, mai este inca o problema interesanta, pe care stiinta o cerceteaza sau care sta aproape de interesul stiintei. In definitiv, cauzele, cum spuneam, nu sunt una singura, ci totdeauna un grup de cauze. Asupra unui obiect oarecare pot sa concureze mai multe cauze si atunci obiectul acela va fi supus unor schimbari diferite, care schimbari reprezinta diferite efecte ale diferitelor cauze care actioneaza asupra obiectului. Ei bine, stiinta se intereseaza de un proces special. Daca mai multe cauze actioneaza asupra unui obiect si produc mai multe efecte, stiinta se intreaba daca noi putem sa prevedem dinainte un fel de totalizare a efectelor, pe care un complex de cauze le produce asupra unui obiect; adica, daca noi putem sa aditionam efectele. Presupuneti ca asupra bilei de biliard pe care o ciocnim actionam cu o forta intr-o directie precisa; presupuneti iarasi ca, in acelasi timp, actionam cu o forta tot in directia aceea, directia A. In cazul acesta, stiinta zice: putem sa prevedem ce se va intampla. Adunam cauzele si vom avea un rezultat final, care este, propriu-zis, suma efectelor. Inchipuiti-va insa ca noi actionam asupra aceluiasi mobil cu doua forte: P asi P'i, in directiuni deosebite: A si B. Stiti din mecanica cum se compune paralelogramul fortelor si deduceti de aci ca aceasta aditiune nu mai este o aditiune simpla, aritmetica cum se zice, ci este o aditiune geometrica. Daca, de pilda, eu actionez asupra unui mobil in sens invers cu o forta P si cu o aaltai forta, P', atunci rezultatul acestei actiuni diferite va fi diferenta dintre acele doua forte, reprezentate prin doi vectori oarecari. Vasazica, aditiunea aceasta este de alta natura decat aditiunea precedenta.
Pentru ca suntem la exemplul acesta, care face parte din aparatul stiintific, vedeti chiar din exemplele pe care le-am luat eu ca, propriu-zis, efectul acesta este transpus intr-un limbaj particular, ca, adica, eu pot sa stabilesc legatura, sa exprim legatura aceasta cauzala intr-un fel care, propriu-zis, nu implica ideea de cauzalitate. Eu am mobilul M, asupra caruia actionez cu forta P'. Construiesc paralelogramul fortelor: voi trage o diagonala si voi lua o lungime determinata de cealalta lungime si diagonala va iesi numaidecat, determinata de paralelogramul insusi. Unde mai este, propriu-zis, exprimata legatura aceasta calitativa intre cauza si efect? Nicaieri.
Pentru ca vorbeam adineauri de firul incalzit, daca fac sa treaca printr-un fir de sarma un curent electric, atunci temperatura se poate calcula; si anume, temperatura depinde, intai, de intensitatea curentului electric si, al doilea, de rezistenta firului respectiv. Formula exacta este: DT = KI2R, in care I2 este intensitatea curentului.
Prin urmare, temperatura este proportionala cu patratul intensitatii curentului, multiplicat cu coeficientul de rezistenta a firului aRi si cu o constanta, K. Este o constanta pe care putem s-o calculam intotdeauna, tinand seama de unitatile de masura pe cari le-am luat pentru masurarea intensitatii si a rezistentei.

Propriu-zis, aceasta formula nu este decat exprimarea unui raport de cauzalitate. Ce spune legea aceasta? Spune ca, de cate ori noi vom avea un curent electric ce trece printr-o sarma, acea sarma isi va ridica temperatura proportional sau in masura intensitatii curentului, iar cantitatea de temperatura castigata in acea sarma va fi cutare, masurabila intr-un anumit fel. Matematic, se zice altfel: T este in functie de I, R si K fiind o constanta, adica in masura in care eu variez pe I sau pe R, va varia si T, cantitatea de caldura din acea sarma. Aceasta este exprimarea numerica si care este, in fond, cum spuneam, exprimarea unui raport de cauzalitate intre un grup de fenomene, adica trecerea curentului electric, si un grup de efecte, intre cari acela ce intereseaza este ridicarea temperaturii. Aceasta ridicare de temperatura este intovarasita si de alte efecte, dar aceasta nu ne intereseaza acum.

6. Aceasta transformare, transpunere a cauzalitatii propriu-zise in formula matematica a dus la convingerea unor oameni de stiinta, ca Mach, ca, propriu-zis, cauzalitatea poate sa fie inlocuita in stiinta, in fizica in genere, prin ceea ce se numeste functie si aceasta este o credinta foarte raspandita azi in lumea stiintifica si in cea filosofica. Adevarat sa fie? In aparenta, da; in fapt, nu, pentru un motiv foarte simplu, ca sa nu lungim discutia: pentru ca functia nu este aplicabila decat acolo unde este aplicabila masuratoarea. Unde inceteaza posibilitatea de masurare, inceteaza posibilitatea de punere in functie.

7. Dar cauzalitatea, procesul de cauzalitate se intampla, propriu-zis, intr-un domeniu mult mai larg decat acela al masuratorii - si cu aceasta pun o alta problema. Pentru noi, legatura cauzala intre doua fenomene este o legatura caracteristica. A si B sunt legate prin legatura de cauzalitate. Stiintificeste, A nu are nici o personalitate, B nu are nici o personalitate. A si B sunt doua fenomene. Stiinta afirma, dar cu ce drept o sa vedem imediat, ca raportul de cauzalitate este univoc. Adica, intotdeauna aceeasi cauza va avea acelasi efect - ceea ce este exact. Dar stiinta afirma mai mult, ca pot sa deduc efectul din cauza, deci apoti sa prevad si pot sa reconstruiesc cauza din efect, sa urc, prin urmare, invers firul evenimentelor. Aceasta ar insemna raport univoc, sau univocitatea raportului de cauzalitate.
Asa sa fie? Sa vedem in ce masura este asa si in ce masura este interesant pentru noi.
Daca aceasta palarie are greutatea X, ca sa ajunga aci a parcurs un drum, Y, eu pot sa stabilesc imediat, stiintificeste, care a fost forta necesara in kilogrammetri, pentru ca eu sa port palaria din cancelarie pana aci. Pot sa stabilesc numeric raportul acesta, saa-li pui in functie, vasazica, si, stiintificeste, sunt satisfacut. Poate insa sa-mi spuna mie stiinta cum am facut aceasta operatie? Stiinta imi spune atat: ai intrebuintat o cantitate de energie X pentru ca sa porti aceasta palarie de colo pana colo; dar poate sa-mi spuna mie stiinta in ce mod am intrebuintat aceasta cantitate de energie? Eu puteam sa duc aceasta palarie in mana sau puteam s-o duc pe cap. Sau, palaria aceasta poate sa fie aci pentru ca am pus-o eu sau pentru ca a aruncat-o altul. Aceasta scapa masuratorii si scapa experientei stiintifice. Felul cum s-a intamplat lucrul, acesta scapa experientei.

8. In ce consta procesul, aceasta, o spune stiinta: cum s-a intamplat procesul; de ce s-a intamplat asa, aceasta nu mai poate sa o spuna.
Prin urmare, acest raport univoc, care s-ar parea ca exista intre cauza si efect, nu este, de fapt, un raport univoc. Eu pot sa construiesc numeric echivalenta intre cauza si efect, pot sa descopar felul abstract al procesului intamplat, dar nu pot sa restabilesc, istoriceste, cum s-a intamplat lucrul acesta. Univocitatea este numai aparenta, nu este reala. De ce spun aceasta? Pentru ca, vedeti ce insemneaza pentru cauzalitate: este altceva decat ceea ce ne da stiinta prin functiile ei. Noi zicem ca exista o anumita legatura calitativa indisolubila si caracteristica intre doua fenomene. Aceasta ne intereseaza pe noi foarte mult. Cand zicem cauza, intelegem intrebarea de ce? Astazi soarele a apus la ora 7. De ce? Stiinta o sa faca numaidecat calculul si o sa spuna: apoi, intotdeauna, in ziua de 15 mai, soarele apune la ora 7. Acesta nu este raspuns, ca intotdeauna se intampla la fel, pentru ca eu atunci intreb: dar de ce se intampla totdeauna la fel? Prin urmare, stiinta constata, propriu-zis, uniformitatea, dar nu spune de ce se intampla asa. Cu alte cuvinte, conceptul de cauzalitate pe care-l intrebuinteaza stiinta, si pe care ea il confunda cu functia, nu este conceptul de cauzalitate propriu-zis, ci este conceptul de lege. Stiinta nu explica lucrul, ci spune cum se intampla; nu spune de ce se intampla lucrul asa.

Noi nu putem, cu ajutorul stiintei, sa urcam inapoi sirul evenimentelor, nu putem sa reconstruim trecutul din prezent. Putem sa prevedem intr-o oarecare masura viitorul, dar nu putem sa-l reconstruim decat prin analogie cel mult, nu putem sa reconstruim de-a dreptul trecerea. Si totusi, cand zicem cauza, intelegem altceva. Noi intelegem ca o cauza este aoi explicare. Cunoasterea prin cauze este cunoasterea explicativa, care ne da intelegerea, pentru ca se intelege un lucru asa si nu altfel. Dar aceasta cunoastere prin cauze nu este deloc cunoasterea stiintifica - si este falsa formula a filosofiei contimporane, care spune ca adevarata cunoastere este cunoasterea stiintifica - , pentru ca cunoasterea stiintifica este cunoasterea prin legi, nu prin cauze. Aceasta cunoastere prin cauze, zic, este un postulat nu al stiintei noastre, ci al necesitatii in metafizica si aceasta cunoastere prin cauze este o prelungire a personalitatii noastre metafizice in univers.
9. Cat despre conceptul insusi de cauza, trebuie sa ne intoarcem la lucrurile pe cari le-am spus si sa recunoastem, anume, ca exista pentru noi aoi prelungire intre cauza si efect, exista o legatura indisolubila intre cauza si efect, in care efectul reprezinta cauza, sta pentru cauza. Adica, conceptul de cauzalitate pe care-l intrebuintam noi nu este decat un concept hibrid. El rezulta din extinderea functionala, as zice, a conceptului de creatiune sau a conceptului de cauzalitate simbolica, care este de origine metafizica. Cum, de cauzalitate simbolica? A si B sunt doua fenomene. Ele sunt in raport de cauzalitate stiintifica, atunci cand le putem pune in functie, cand le putem prinde intr-o lege. Dar aceasta nu este suficient pentru noi. Noi trebuie sa stim de ce se intampla asa.
Intr-un singur caz stim de ce se intampla asa: in cazul in care in acest efect este continuta, intr-un fel oarecare, cauza; in cazul in care efectul sta pentru cauza, simbolizeaza cauza, reprezinta cauza. Cum? Eu vorbeam de lucrul acesta in anii precedenti si dadeam un exemplu pe care nu l-am uitat: vad un tablou. Intr-un anumit cadru de cunoastere, eu pot sa spun imediat: aceasta este un Rembrandt, un Murillo, un El Greco etc. Ce insemneaza? Tabloul, care nu este decat efectul personalitatii artistice a lui Rembrandt, Murillo sau El Greco, tabolul acesta reprezinta, propriu-zis, ceva din cauza. El sta si simbolizeaza cauza, nu este cauza insasi, este altceva decat cauza. Dar ceva din cauza intra in acest efect: efectul poarta pecetea cauzei, asa cum toate obiectele cari ies dintr-o fabrica poarta marca, sa zicem, „Borsalino". Efectul tradeaza cauza, aceasta este ceea ce numesc eu cauzalitate simbolica. Cu alte cuvinte, cauzalitatea simbolica are la baza conceptul de creatie si vedeti, prin urmare, ca, in ultima analiza, printr-un fel de extindere falsa, nejustificata, a vietii noastre, noi introducem in viata noastra de toate zilele conceptele a caror origine este o legatura a noastra mai veche si mai necunoscuta, este o legatura a noastra metafizica cu universul insusi, cu totalitatea universului. Necesitatea aceasta - pe care o simtim de a ne considera, de a trai, de a ne simti ca efecte simbolice ale altei cauze - incremeneste sau precizeaza conceptul de cauzalitate.
Vasazica, conceptul de cauzalitate nu este un concept stiintific. Propriu-zis, stiinta se dispenseaza de el.
Conceptul de cauzalitate este un concept de origine metafizica. Ceea ce am vorbit noi pana astazi despre cauzalitate este ceva care este introdus pe cai laturalnice in stiinta, nu-si are loc in stiinta. Stiinta cunoaste pur si simplu numai legi.

Dar vedeti - si poate ca asupra lucrului o sa revenim peste doua lectii -, atunci, care este structura cunostintei noastre stiintifice? Cunostinta stiintifica nu insemneaza intelegerea realitatii, acii insemneaza stabilirea exacta a proceselor din realitate, dar stabilire absolut exterioara, fara sa patrundem in fortele intime cari misca aceasta realitate. De aceea spuneam acai, pentru intelegerea realitatii, ne trebuie altceva decat cunoasterea stiintifica.