Tulburarile nevrotice sunt determinate de situatii psihotraumatizante ce nu pot fi rezolvate prin mobilizarea mijloacelor psihologice de compensare ale individului (la copil, bagatelizeaza situatia, se identifica cu un personaj care ar putea sa o rezolve, refuza sa se integreze in ea, etc.). Factorul psihotraumatizant poate avea intensitate mica sau medie, dar durata lunga de actiune in nevroze; poate avea intensitate mare, catastrofala, instalare brusca, determinand schimbarea stereotipului de viata (decesul cuiva apropiat, incendiu, cutremur, etc.) in reactii psihogene; sau poate fi un conflict cu specificitate individuala, pe care individul il poarta cu el, rusinandu-se, asteptand dureros remarcile negative ale celor din anturaj, in tulburarea prevalenta de personalitate. Pe langa factorul determinant (conflict), la producerea suferintei pot contribui o serie de factori favorizanti (educatie neadecvata, efort fizic si intelectual exagerat, subalimentatia, insomnia, suferinte somatice, sau perinatale sechelare ale sistemului nervos), sau predispozanti (dezechilibre neurovegetative, introversia, timiditatea, anxietatea constitutionala, alte predispozitii organice locale), (V. Ghiran, 1998). u7u14ui
Tulburarile nevrotice sunt suferinte psihice usoare, apropiate de starea de normalitate, complet reversibile sub tratament. Bolnavul este constient de tulburarea sa, exista o relatie comprehensibila intre viata anterioara a individului, conflict si manifestarile actuale; nu apar tulburari calitative in comportament (doar retragere), in personalitate sau constienta; nu exista tulburari de reflectivitate psihica (halucinatii, delire), nici suferinte organice determinante (tulburarile viscero-vegetative sunt expresia unei dereglari cortico-diencefalice). La copil, la varste mici, imaturitatea psihica nu-i permite trairea reala a psihotraumei, limbajul este mai putin dezvoltat, iar starea de suferinta devine mai putin exprimata; copilul nu se plange de boala, ci de atitudinea celor din jur la noua sa conditie de sanatate. (V. Ghiran, 1998). Simptomatologia tulburarilor nevrotice la varste mici este mai putin conturata, adesea se manifesta monosimptomatic, neputandu-se face o corelatie intre forma clinica si personalitatea premorbida, care este insuficient structurata. La cei mai mari se constata nesiguranta, sentiment de ineficienta, anxietate, comportament defensiv si evitant (manifestat prin dependenta, dominanta, lipsa de atasament); cea mai mare parte a energiei este orientata spre evitare, prea putin ramane disponibila pentru intretinerea relatiilor interpersonale. Indivizii nevrotici percep de multe ori lumea ca fiind ostila si amenintatoare, simtindu-se incapabili sa faca fata pericolelor, amenintarilor interioare si exterioare. Disfunctionalitatea proceselor cognitive duce la perceperea unor esecuri minore ca fiind catastrofale si orice situatie ca potential amenintatoare. In nevoia cautarii securitati personale bolnavii se pot lega de alte persoane intr-o maniera dependenta, submisiva, avand nevoie excesiva de afectiune, atentie, aprobare. Bolile si spitalizarea sporesc, de regula, dependenta. Tulburarile nevrotice sunt conditionate de o combinatie de factori interrelationali (psihologici, biologici, socioculturali si de sistem).
Tulburari nevrotice la copil sunt considerate, la varste mici, simplele dereglari ale regimului zilnic de viata (insomnie, anorexie simpla, neliniste, refuzul jocului), daca apar monosimptomatic, ca expresie a unei stari de conflictualitate din mediu si se remit odata cu aceasta. Deprinderile nevrotice, atat de frecvent intalnite la copii (dar si la adulti), sunt expresia tensiunii intrapsihice negative de care individul incearca in maniera inconstienta sa se elibereze prin declansare de durere (tricotilomania, bruxismul, muscarea buzelor, a limbii), sau prin declansare de placere (sugerea policelui, leganatul, ipsatia). Tulburarile nevrotice propriu-zise sunt variabile in functie de varsta la care se instaleaza. La prescolar predomina forme mai putin elaborate (spasmul hohotului de plans, crizele de furie, pavorul nocturn, automatismul ambulator nocturn, crizele functionale histeriforme). La scolarul mic predomina tulburarile de somatizare, boala ticurilor, balbismul, enurezisul, encoprezisul, manifestarile anxioase. La puber si adolescent tulburarile nevrotice se suprapun, in mare masura peste cele intalnite la adult. In clasificarea actuala (ICD 10), pornindu-se de la polimorfismul simptomatic al tulburarilor nevrotice la copil, sunt incluse, pentru varsta de dezvoltare “Tulburari emotionale si de conduita" (vezi capitolul “Tulburari afective"- depresia copilului si adolescentului).
Ipsatia apare la copilul neglijat cu varsta de 1-3 ani. Cel mai frecvent la adormire, dar si in conditii de plictiseala, apar manifestari critice neepileptice caracterizate prin incrucisarea membrelor, incordare generala, tulburari vegetative intense, pana la paroxism, agitatie, plans daca se deranjeaza copilul in momentele respective. Se impun totdeauna investigatii suplimentare pentru excluderea epilepsiei (ca si in spasmul hohotului de plans), sau al unui factor iritativ local (electroencefalograma, examen coproparazitologic, ginecologic, urocultura). Tratamentul vizeaza corectarea mediului in care traieste copilul, cu stimulare corespunzatoare, distragerea atentiei prin joc, eventual administrarea unor doze mici de Tioridazin sau Diazepam.
Spasmul hohotului de plans imbraca tot aspectul unor manifestari critice cu hipotonie, privire plafonata, cianoza, declansate numai atunci cand copilul plange.
Tulburari nevrotice monosimptomatice in copilarie. O parte din aceste tulburari au fost expuse in capitolul tulburarilor de somn: pavorul nocturn, enurezisul, encoprezisul, automatismul ambulator nocturn (vezi acolo).

BOALA TICURILOR
Boala ticurilor, afecteaza un procentaj de 5-7 la suta din populatia infantila, fiind de doua ori mai frecventa la baieti decat la fete. Varsta cea mai afectata este cea cuprinsa intre 4 -7 ani si intre 13 -15 ani, corespunzatoare solicitarilor maxime scolare, adaptative, suprapunandu-se peste perioadele de dezechilibru fiziologic. Cea mai frecventa localizare vizeaza extremitatea superioara a corpului.
Ticurile sunt descarcari motorii rapide, recurente, neadecvate situatiei, irezistibile (dar care pot fi controlate voluntar scurte perioade de timp), neritmice, implicand grupe musculare circumscrise, sau productiuni verbale, cu debut brusc si fara un scop aparent, care dispar in somn. Se accentueaza la emotii, atunci cand se atrage atentia asupra lor, sau cand copilul se concentreaza in directia unei activitati (televizor, joc de sah). Localizarea este variabila; clipitul este cel mai frecvent, momentul declansator fiind, de regula, o conjunctivita pentru ca, ulterior, aceasta miscare de aparare sa se transforme intr-o modalitate de descarcare a starii de tensiune negative. Ticuri motorii mai frecvent intalnite, in afara de clipit, sunt miscarile de afirmatie si negatie la nivelul extremitatii cefalice, ridicarea umerilor, miscari de pronatie-supinatie la nivelul mainilor, grimase faciale. Ticurile vocale au intensitate variabila, de la tuse, hartiala, tragerea nasului, oftat, dresul vocii, murmuratul, inspiratul sau expiratul fortat de aer pe nas, strigate, emisie de sunete, pana la repetarea unor cuvinte obscene (coprolalie), repetarea propriilor sunete sau cuvinte (paralalia), repetarea ultimului cuvant sau sunet rostit de o alta persoana (ecolalia). Alte ticuri includ ecokinezia, ecopraxia (imitarea miscarilor unor persoane din anturaj). Constituie o forma de nevroza monosimptomatica a scolarului mic. Factorul declansator il constituie o stare de conflictualitate actuala (scolara, familiala), dar apare, de regula la copii cu structuri de personalitate cu note anancaste (indoieli, nesiguranta, tendinta spre ruminatii, inclinat spre ideatie, nonactivare, introversie), in istoria carora exista, adesea, suferinte perinatale, prematuritate, icter neonatal prelungit cu afectarea nucleilor bazali si disfunctie in sistemul extrapiramidal. In unele situatii mecanismul de producere al ticurilor este recunoscut a fi cel de imitatie a unor gesturi sau miscari; tulburarile astfel fixate nu mai pot fi cu usurinta indepartate in ciuda pedepselor parintilor, ironiilor colegilor si dorintei copilului. In acest fel, la inceput simple deprinderi, ticurile s-au transformat in tulburare nevrotica la aparitia anxietatii si a trairii traumatizante a defectului. Alte consideratii etiologice vizeaza un determinism genetic al bolii (Child &Psychiatry & Human Development, 1997), fiind vorba de un mecanism poligenic care implica genele neurotransmitatorilor (dopamina, serotonina, s.a.), transmise de la ambii parinti. Studii de genetica efectuate de americani au observat dezechilibrul linkage-ului intre alelele locusului receptor al dopaminei D4 si sindromul Tourette, cu ajutorul testului transmisie-dezechilibrare (TDT). Se discuta in patogeneza ticurilor si stressul matern din timpul nasterii, traumatismul obstetrical, influente hormonale (Schweizerische Rundschau fur Meddizin Praxis, 1997). Whhitaken A. H., Feldman, J. (1997) au efectuat un studiu pe copii cu greutate mica la nastere, reevaluati clinic la varsta de 6 ani si au gasit o corelatie intre anomaliile neonatale detectate prin ecografie craniana si problemele psihiatrice ulterioare ale acestor copii. Cercetarile lui Ziemann (1997) sustin ipoteza ca originea bolii Tourette ar fi o afectare primara subcorticala, prin dezinhibarea semnalelor aferente scoartei, sau prin distrugerea directa a inhibitiei la nivelul cortexului motor (sau ambele posibilitati). Severitatea ticurilor a fost legata, de unii autori (British Journal of Psychiatry, 1995) de hipoperfuzia caudatului stang, a cortexului cingulat si a regiunii temporale mediale stangi. Alte corelatii etiologice se refera la faptul ca adolescentii si copiii cu boala ticurilor au titluri ale anticorpilor antineuronali (anti-putamen, metoda ELISA) semnificativ crescute fata de cei fara ticuri, dar relatia cu caracteristicile clinice si markerii infectiei streptococice ramane echivoca.
Exista o forma organica a bolii ticurilor (in care componenta organica este doar un factor adjuvant), o forma psihogena pura si o forma mixta, in care, pe langa componenta musculara (de contractie), se asociaza si o patologie de anxietate generalizata, frica de a se repeta (centrare obsesiva pe fenomen cu imposibilitatea de a controla), si fenomene de epuizare.

Ticurile simple sunt localizate la un singur grup muscular, iar cele complexe, cuprind mai multe grupuri musculare. Sistemul de clasificare ICD-10, recunoaste urmatoarele entitati: tulburarea tranzitorie a ticului (durata sub 12 luni, aparitie in jurul varstei de 5 ani), tulburarea cronica a ticului motor sau vocal (durata peste un an), tulburarea combinata a ticului de tip vocal si motor multiplu-sindromul Gilles de la Tourette (ticuri motorii multiple si unul sau mai multe ticuri vocale, pana la fraze obscene, ecopraxie gestuala si copropraxie, cu agravare in adolescenta si persistenta in viata adulta.
Diagnosticul diferential al ticurilor se impune cu spasmele musculare determinate de un proces iritativ la nivelul sistemului nervos periferic (nevrite, radiculite), care sunt localizate la un anumit grup muscular, cu respectarea unor legi anatomice, fiind strict legate de procesul inflamator; ele nu pot fi produse sau reprimate voluntar. Stereotipiile din schizofrenie se diferentiaza de ticuri prin caracterul lor metapsihic, absurd, lipsit de sens, fiind adesea mai complexe. Ticurile sunt diferite si fata de stereotipiile copiilor cu retard psihic, prin contextul clinic general si absenta, la acestia din urma, a elementului psihotraumatizant. Miscarile coreice presupun o atingere inflamatorie a sistemului nervos central; ele nu pot fi controlate voluntar, se mentin si in somn si apar in cadrul clinic general de coree (emotional, vascular); miscarile coreice apar pe un fond de hipotonie, au un caracter mai amplu si mai grotesc. Miscarile atetozice sunt lente, vermiculare, localizate distal, fara posibilitatea controlului voluntar. Activitatile obsesiv- compulsive se aseamana cu tipuri ale ticurilor, dar difera prin scopul lor precis, de exemplu atingerea unor obiecte. Miscarile distonice sunt miscari de torsiune mai lente, combinate cu stari prelungite de tensiune musculara. Miscarile mioclonice sunt contractii musculare simple care pot afecta portiuni musculare, dar nu sinergic. Miscarile hemibalistice sunt miscari unilaterale ale membrelor, intermitente, grosiere, de mare amplitudine. Spasmul hemifacial consta in contractii unilaterale, repetitive, neregulate ale muschilor faciali.
Evolutiv, ticurile au adesea amploare scazuta, sunt pasagere si foarte mobile, disparand lungi perioade de timp, schimbandu-si topografia. Pot deveni insa intense, polimorfe, complexandu-se. Multi dintre adultii cu sindrom obsesiv-compulsiv au in antecedentele lor, in copilarie, boala ticurilor. Sindromul Tourette este o tulburare cronica, incapacitanta. In cazurile severe, ticurile pot interfera cu activitatile cotidiene ca scrisul si cititul.
Ticurile apar, adesea, ca forme izolate, dar se pot asocia cu fenomene obsesionale, hipocondriace, sau cu tulburari specifice de dezvoltare. Apare adesea disconfortul in situatii sociale, rusinea, jena, dispozitia depresiva. Exista o controversa in legatura cu faptul ca debutul este precipitat sau nu de expunerea la fenotiazine, traumatisme craniene, sau administrarea de stimulente ale sistemului nervos central. Se estimeaza faptul ca in o treime din cazurile de tulburare Gilles de la Tourette, severitatea ticurilor creste prin administrarea de stimulente ale sistemului nervos central, care poate fi un fenomen legat de doza. Activitatea sociala, scolara si profesionala poate fi deteriorata din cauza rejectarii de catre ceilalti, sau a anxietatii de a prezenta defectul in situatii sociale. La modul general vorbind, evolutia bolii ticurilor are debut in copilarie, exacerbare prepubertara, atenuare postpubertara, stabilizarea simptomelor la adult. Ticurile sunt model de patologie neuropsihiatrica, cu manifestari pe termen lung, uneori toata viata; simptomele si semnele se schimba in cursul maturizarii, incluzand obsesii, compulsii, dificultati atentionale, probleme psihologice, trasaturi clinice care reflecte interactiunea dintre factorii genetici si cei de mediu (Cohen D., 1997).
Tratamentul se face, in primul rand prin psihoterapie comportamentala si de relaxare, fizio, kinetoterapie, gimnastica. Nu se atrage niciodata copilului atentia asupra defectului. Nu sunt indicate alimentele excitante deoarece cresc anxietatea (Cola, ciocolata, cacao), nici activitatile care cer concentrare atentionala (televizor, sah, calculator). Se recomanda, in schimb, plimbari in aer liber, activitati sportive, mai ales sport de echipa. Tratamentul este individualizat, pornind de la gradul deficitului functional, asocierea ticurilor, comorbiditatii, capacitatile interne si externe de ajutor si de gradul de copiere a unor comportamente. El nu tinteste doar ticul ca simptom, ci si bolile asociate, fara a pierde din vedere istoria naturala a bolii, capacitatile adaptative ale copilului, relatii interpersonale, controlul impulsurilor, suportul social si familial.
Schema medicamentoasa cea mai utilizata este cu Haloperidol (unii autori nu o mai recomanda), doza unica, seara pentru a nu diminua acuitatea vizuala si a reduce efectele de sedare peste zi, facand posibila activitatea scolara. Se incepe cu doze mici, de 0,25 mg. cu cresterea dozei tot a patra zi, lent, cu cate 0, 25 mg., acordand mare atentie posibilei aparitii a efectelor secundare, cu atat mai mult cu cat, exista o vulnerabilitate crescuta in sistemul extrapiramidal. Daca apare uscarea mucoaselor (efect colinergic), se scade doza cu 0,25 mg., ramanand inca 5 zile la aceeasi doza (tratamentul este de cursa lunga). Daca apare tremur, hipochinezie, se scad 0,50 mg din doza si se administreaza o tableta de Romparkin si/sau doze mici de Diazepam. Simptomele extrapiramidale (akatisia, letargie, somnolenta, hipersalivatie, privire fixa, rigiditate musculara, sunt cele mai obisnuite efecte adverse care apar in terapia cu haloperidol; dischinezia tardiva (protruzia limbii, umflarea obrajilor, contractii ale buzelor, miscari de mestecare, pot apare in tratamentul prelungit, cu doze mari si poate fi ireversibil la unii pacienti. O atentie deosebita trebuie acordata faptului ca Haloperidolul scade pragul convulsivant, produce modificari ale tensiunii arteriale, leucopenie, scaderea functionalitatii optime hepatice, tulburari de acomodare vizuala, anorexie, retentie de urina, alopecie. Un studiu efectuat in 1998 concluzioneaza ca tratamentul cu neuroleptice scade activitatea sistemului dopaminergic, aducand imbunatatiri simptomelor clinice si reperfuziei regiunilor frontale si cortexului medial temporal stang, zone anterior deficitar perfuzate.
S-a incercat tratamentul ticurilor cu Rispolept (neuroleptic cu proprietati antiserotoninergice si antidopaminergice), cu efect terapeutic foarte bun, singurul efect secundar nedorit comunicat fiind cresterea in greutate.
Fenotiazinele de depozit (Moditen, Lyoghen) sunt mai putin eficiente. Se utilizeaza insa, cu succes, o formula combinata de Majeptil (dopaminergic incisiv, care se bucura de o toleranta mai scazuta) si Levomepromazin (cu actiune pe componenta psihica supraadaugata, avand efecte sedative si anxiolitice). In ticurile complexe se asociaza medicatiei neuroleptice, antidepresive (Amitriptilina, Zoloft), eventual decontracturante (Mydocalm, Clorzoxazon), sedative, anxiolitice (Tioridazin, Diazepam), roborante. Unele studii au comunicat rezultate optime cu Clonidina (agonist alfa -;2 adrenergic), altele cu Orap. Benzodiazepinele Diazepam, Xanax) pot genera efecte secundare de tipul somnolenta, oboseala, ataxie, dependenta fizica si psihologica, perturbari ale functiei hepatice, renale. In cazul utilizarii medicatiei antidepresive (Amitriptilina, Imipramina) se vor monitoriza posibilele efecte nedorite, cum ar fi uscarea mucoaselor, gust metalic, constipatie, incetosarea privirii, retentie de urina, tremur, modificari cardiovasculare, scaderea pragului convulsivant.
Clonidina, agonist alfa adrenergic, a dat rezultate satisfacatoare mai ales la bolnavii care asociau ticuri vocale; tratamentul impune insa supraveghere atenta, deoarece au fost comunicate cazuri cu intoxicatie cu acest medicament (bradicardie, alterarea starii de constienta).
Observatia clinica nr. 5 F. S. (Stefan), sex masculin, de 10 ani, s-a internat pentru descarcari motorii polimorfe cu caracter de ticuri, avand aspect de afirmatie-negatie la nivelul extremitatii cefalice, palpebrale, ritualuri legate de mers, manifestari de tip tuse, hiperpnee, strigat, coprolalie. Debutul bolii s-a situat in jurul varstei de 4 ani, si cu tot efortul terapeutic s-au complexat. Baiatul provine dintr-o familie de parinti tineri, sanatosi, avand inca 8 frati (mai mici si mai mari). Este al patrulea copil, din a patra sarcina, cu evolutie patologica (disgravidie precoce si tardiva, iminenta de avort), nascut la termen, cu greutate la nastere de 4200 de grame, scor Apgar 7, icter neonatal intens si prelungit necesitand fototerapie si tratament cu Fenobarbital. Din cauza problemelor de sanatate ale micutului, ingrijirea acestuia in sectia de nou-nascuti s-a prelungit trei saptamani. A fost alimentat natural 8 luni. Dezvoltarea neuropsihica a fost intarziata (a stat in sezut la 10 luni, a umblat la 2 luni, a vorbit dupa 2,6 ani). A suferit mai multe infectii streptococice, fractura la antebratul drept, hepatita virala acuta. Normele educative in familie au fost totdeauna rigide, parinti penticostali, cu efort de a impune copiilor norme de la care nu se pot abate. Stefan este descris de mama ca un copil fricos, extrem de atasat de ea, instabil, plangacios, intolerant la frustrari. La incercarea de incadrare in colectivitatea de prescolari a devenit evidenta anxietatea de separare a baiatului (nu suporta despartirea de familie, fugea de la gradinita acasa).A fost batut si obligat sa se integreze, moment in care au debutat ticurile., creand noi neajunsuri deoarece parintii se rusinau sa mearga cu el la adunare si ii atrag mereu atentia. Ticurile s-au complexat atingand intensitatea sindromului Gilles de la Tourette la intrarea in scoala. Atunci a fost pentru prima oara internat in sectia noastra. Sub terapie neuroleptica, antidepresiva, anxiolitica, la scoaterea din mediu, ticurile au cedat. Reintrarea in familie a adus dupa sine persiflarile fratilor, moment in care a inceput sa scuipe si sa injure (tic complex), din aceasta cauza intrand in conflict cu profesorii si cu parintii, de aici noi pedepse care intretin intr-un cerc vicios boala copilului. Examenul clinic general evidentiaza obezitate, infantilism genital; examenul neurologic - microsechele encefalopatice; examenul psihic, psihologic, observatia pe sectie - intelect liminar, personalitate cu note de instabilitate si anxietate constitutionala, ticuri cronice complexe de intensitate Gilles de la Tourette, depresie cu ideatie autolitica si de inutilitate. Evolutia cazului este nefavorabila din cauza vulnerabilitatii neurologice, organice, evolutiei cronice, depresiei, imposibilitatea aplicarii pedagogiei diferentiate (in ciuda indicatiilor de specialitate), dar mai ales, din cauza faptului ca este rejectat de familie.

BALBISMUL

Balbismul (balbaiala) este o tulburare functionala motorie care are la baza dissinergia musculaturii care participa la actul vorbirii si al respiratiei. Frecventa tulburarii in populatia infantila este de 0,5-5 la suta, fiind mai frecventa la baieti. Pe langa factorul psihotraumatizant, in etiopatogenia acestei tulburari sunt recunoscuti o serie de factori favorizanti (suferinta perinatala, incompatibilitate Rh, prematuritate, debilitate in sistemul extrapiramidal, epuizare, boli somatice) si predispozanti (debilitate motorie-fonatorie si trasaturi de personalitate pe model anxios, obsesiv, anancast).
Pacientul se opreste blocat in fata cuvantului (balbism tonic), repeta sacadat primele silabe (balbism clonic), depasind cu greu anumite cuvinte. Cea mai frecventa forma de balbism este cea tonico-clonica (mixta). Tulburarea de vorbire se accentueaza atunci cand copilul vorbeste in public, cand i se atrage atentia asupra defectului, cand lumina este puternica, cand vorbeste cu necunoscuti, la emotii. Este mai putin intensa cand copilul vorbeste cu persoane cunoscute, intr-o atmosfera familiala, linistita, in semiintuneric. Dispare cand canta sau recita o poezie pe care o stie foarte bine.
Pe langa tulburarea de vorbire apare si tulburarea de respiratie evidenta numai in timpul elocutiunii. Se adauga tulburarea de tonalitate, cu pronuntarea exploziva a cuvintelor. Apar miscari ample, gesturi largi, de compensare a deficitului din exprimare (sincinezii), incarcatura vegetativa intensa (transpiratii, eritem). Embolalia este adesea prezenta, embolul verbal fiind utilizat pentru anticiparea unor cuvinte mai greu de exprimat, de exemplu: “asa”, “pai da”, “deci”. In timp, se instaleaza logofobia, teama de a repeta, de a nu face fata exprimarii, evitarea raspunsului verbal, sau raspunsuri scurte, laconice, cu multe cuvinte parazite.
Copilul devine tot mai fragil emotional, se retrage, evita contactul interpersonal, devine iritabil. Scade randamentul general si se instaleaza un sindrom neurastenic (cefalee, insomnie, fatigabilitate). Evita colectivul, orientandu-se spre sah, lectura.
Tratamentul vizeaza corectarea modelului de viata, evitarea stresului, oboselii; corectarea mediului inconjurator (nu se apreciaza copilul balbic prin ascultare in fata clasei, ci numai in scris); psihoterapie de relaxare; decontracturante (Mydocalm), anxiolitice si sedative (Tioridazin, Levomepromazin, Napoton, Diazepam, Xanax), antidepresive (Imipramina).