m2y12yj
•Chemotactismul
Este proprietatea fundamentala a celulelor proinflamatorii de migra din vas in tesut, in mod directionat, catre centrul focarului inflamator, de-a lungul unui gradient de concentratie a unor mediatori solubili: factori chemotactici.
Factorii chemotactici au urmatoarele proprietati:
:Produc recrutarea acestor celuledin vas la nivelul peretelui dinn aria inflamatorie.
:Le stimuleaza metabolic.
:Le directioneaza migrarea catre centrul focarului inflamator, unde concentratia lor este maxima.
Factorii chemotactici sunt de linia I si II.
:Linia I: anaflatoxinele C (C3a, C5a), complexul trimolecular al complementului activat (C5bC6C7)
:Linia II:
Ointerleukine (IL1, IL2)
Oprodusi rezultati din activarea locala a coagularii (pentru ca sunt lezate si celulele endoteliale): fibrinopeptidul 3, kalikreina
Ounele leucotriene: LT B4
Oprodusi rezultati din metabolismul bacterian, de genul formil-metionil-leucin peptidelor
Ofactori de actvare plachetara
Olipopolizaharide bacteriene
Oproteine denaturate, atat proprii tesutului, cat si rezultate in urma degradarii bateriene sau virale
Deplasarea directionata a celulelor profesionale proinflamatorii catrecentrul focarului inflamator presupune doua modificari cuplate ale conformatiei celulare: emiterea de pseudopode si contractilitatea actina-miozina (a intreg citoscheletului).
•Emiterea de pseudopode
Procesul are la baza polimerizarea monomerilor de actina solubila sub forma unui gel de actina, la nivelul caruia concentratia proteica creste foarte mult, incat creste si presiunea coloid-osmotica. Acest fenomen atrage apa din celula, gelul isi mareste volumul si apare o forta propulsiva, care impinge membrana leucocitara, dand nastere la pseudopode.
Este un proces consumator de energie, controlat de anumiti activatori si inhibitori:
1.Profilina este o proteina bazica submembranara, cu masa moleculara 20 kD, care are proprietatea de a capta, transporta si ceda monomeri de actina (molecule solubile) la nivelul situsurilor de polimerizare, situate submembranar. Are activitate ciclica: este activata de PLC si pe calea PIP2 se activeaza in final MLCK. Daca celula nu este actvata (nu exista PLC), profilina nu va fi stimulata si nu v aproduce gelul de actina.
2.Gelsolina este o proteina bazica intracitoplasmatica, de 80 kD, cu efect opus profilinei. Este inhibitoare a procesului de gelificare a actinei, inhiband polimerizarea dar si depolimerizarea actinei care a apucat sa se formeze. Are activitate ciclica inversa: cand celula este activata de diversi mediatori solubili, se activeaza PLC si gelsolina este inhibata (permite formarea gelului). Cand celula este in repaus, scade activitatea PLC, se activeaza gelsolina, inhiband formarea gelului.
3.ABP (Actine Binding Protein) este o proteina submembranara, care joaca rolul de punte nodala pentru formarea unei retele tridimensionale a gelului de actina. Este stimulata cand celula este activata pe calea PLC.
Emiterea de pseudopode include urmatoarele fenomene:
:Repozitionarea receptorilor membranari pentru diferite substante chemoatractante: receptorii pentru factorii chemotactici incep sa alunece pe partile laterale ale membranei si sa se concentreze pe locul care vine in contact direct cu gradientul de concentratie al substantei chemoatractante. Capping: formarea unei calote membranare in care sunt concentrati receptorii pentru substanta chemoatractanta. Prin concentrarea punctiforma a receptorilor poate decela concentratii extrem de mici de factori chemotactici, determinand o activare celulara predominant in zona submembranara adiacenta acestei calote.
:Activarea locla a PLC, sub calota de receptori. Prin stimularea locala intracelulara, leucocitul va incepe sa formeze gelul in zona subiacenta calotei, deci pseudopodul va fi emis in directia din care vine factorul chemotactic (cetrul focarului inflamator). Leucocitul se orienteaza.
:Emiterea si fixarea pseudopodelor de diferite structuri tisulare. Fixarea se realizeaza prin integrinele de suprafata (VLA4), prin intermediul unor structuri tri sau tetrapeptidice din colagenul vascular (Arg-Gly-Asp/Ser). Simultan cu activarea celulei se produce si contractia intregului citoschelet: leucocitul se va desprinde din primele locuri, unde s-a fixat prin VLA4 si se fixeaza cu alte pseudopode de alte secvente tri sau tetrapeptidice: inainteaza.
•Fagocitoza
•Captarea particulelor
Celulele profesionale proinflamatorii capteaza pe suprafata lor fie celule straine (bacterii, virusuri), fie celule proprii organismului, integre structural, dar cu importante alterari functionale, sau celule proprii alterate structural.
Captarea este un mecanism mediat de receptori leucocitari membranari, care recunosc si se leaga de diferiti factori solubili (opsonine: C3b, IgG) depozitati pe celulele ce urmeaza a fi captate.
C3b este generat chiar si in conditii fiziologice prin functionarea limitata, dar permanenta, a caii alterne a complementului. In caz de inflamatie, activarea complementului este mult mai ampla, rezultand cantitati mari de C3b. Acesta are proprietatea de a se laga nespecific de diverse membrane celulare, deoarece prezinta o legatura tiol electronofila, externa, care poate face usor legatura cu grupari nucleofile, prezente din abundenta pe membrane celulare (amino in proteine, hidroxil in glucide). Bacteriile si virusurile nu au mecanisme care sa se opuna acestei atasari. Celulele proprii normale au aceste mecanisme, dar daca sunt alterate nu mai sunt capabile sa se opuna. Leucocitele pot capta aceste celule prin intermediul receptorilor CD3 si CD4, care se leaga de C3b.
IgG este cea mai importanta opsonina dinrte Ig, pentru ca are cea mai mare concentratie. Recunoaste si se leaga de stucturi antigenice membranare prin intermediul Fab. Celulele profesionale proinflamatorii capteaza celulele pe care s-a fixat IgG, pentru ca detin receptori care se leaga de Fc al IgG: Fc ? R1 si Fc ? R2. Acestia au in segementul extracelular domenii structurale sub forma unor bucle, care recunosc si se leaga de ultimul domeniu constant al lantului greu al IgG din fragmentul Fc.
Cei doi receptori difera mai mult prin segemtul lor intracitoplasmatic, mai lung la Fc ? R1 si mai scurt la Fc ? R2. Acest segement vine in contact cu diferite sisteme ezimatice, mai ales PLC. Cand leucocitul a captat IgG impreuna cu celula pe care s-a fixat, apar modificari conformationale in Fc, care se transmit pe calea segmentului intracelular la sistemul enzimatic, activand pe aceasta cale PLC.

•Endocitarea
Se realizeaza sub forma unor vacuole, care apar pin invaginari ale membranei leucocitare. Aceste vezicule se numesc fagozomi. Fagozomii fuzioneaza intre ei, rezutand endozomi, mai intai la periferie, iar apoi avanseaza spre centrul celulei, unde vor fuziona cu lizozomii, rezultand fagolizozomii.
Rolul endozomilor
:Transporta particulele endocitate dinspre periferie spre centrul celulei.
:Asigura o prelucrare slaba si nespecifica a materialului endocitat, datorita pH-ului acid (la periferia celulei au pH=6, iar catre centru pH=4.5..5). Aceasta reactie acida se datoreaza in principal activarii generale a leucocitului, cu cresterea sintezei de acid lactic pe calea glicolizei.
•Prelucrarea particulelor endocitate
Lizozomii neutrofilelor sunt cunoscuti ca granulatii azurofile (tip 1). Acestea contin:
:Proteaze
:Hidrolaze acide
:Microperoxidaze
:Lizozim
:Proteine cationice, asemanatoare unui detergent care altereaza structurile lipidice.
Degradarea particulelor este oxigen-independenta.
In afara granulatiilor de tip 1 exista si granulatii de tip 2, care nu contin enzime (nu participa la prelucrare). Sunt depozite de receptori CD3 si CD4, care vor ajunge la suprafata, si contin si componentele citocromului P (B?). Lizozomii macrofagelor contin (fata de neutrofile) si sulfataze, fosfataze, nucleaze, glicozidaze, care imbunatatesc prelucrarea, pentru ca se adreseaza altor structuri.
Exista si o fagocitoza particulara: fagocitoza frustrata, care apare cand particulele ce urmeaza a fi fagocitate sunt prea mari ca volum, comparativ cu volumul fagocitului, si nu pot fi endocitate, sau cand particulele sunt imobilizabile (aderente pe anumite structuri). In acest caz, fagocitarea se face prin deversarea in afara a continutului lizozomal, cu toate enzimele. Apar insa si leziuni ale tesuturilor proprii, in general limitate, pentru ca exista si inhibitori ai enzimelor lizozomale: a1-antitripsina si a2-macroglobulina.
•Citotoxicitatea oxigen-dependenta
Asigura in mare asanarea focarului inflamator.
•Activarea NADPH2-oxidazei
Enzima este alcatuita din 5 subunitati (un complex enzimatic). Se gaseste la suprafata membranei leucocitului si endozomilor.
In functie de situarea NADPH2-oxidazei fata de membrana, exista:
:Componente membranare propriu-zise: subunitate a, subunitate ß
:Componente submembranare: GP67, care se ataseaza la subunitatea a, si GP47, care se ataseaza la subunitatea ß.
Cat timp leucocitul nu e activat metebolic, aceste subunitati nu se asambleaza intre ele. Cand leucocitul este activat, se produce asamblarea NADPH2-oxidazei. La inceput se asambleaza subunitatile membranare a si ß, mai ales in membrana endozomilor. In mod normal, se gasesc depozitate in granulatiile de tip 2. Atasarea lor pe membrana endozomului nu se face direct, ci prin intermediul unei proteine care le si transporta si le si activeaza: civescina, activata numai pe calea stimularii PLC. Ulterior, la subunitatile membranare a si ß se ataseaza si cele 3 subunitati submembranare, fiind activate pe calea PLC dupa o zi (?).
Atasarea celor 5 subunitati produce modificari conformationale pe ß, care isi exteriorizeaza situsurile combinative pentru FAD si NADPH2. O data cu stimularea metabolica generala a leucocitului, creste transferul de electroni la nivelul lantului respirator mitocondrial. Deoarece se activeaza multe leucocite, transferul de electroni este intens, electronii sunt preluati de NADPH2, apoi de FAD, subunitatea ß, apoi a si in final reduc oxigenul molecular, cu aparitia anionului superoxid O2 Acesta se combina foarte usor cu diferite substante chimice, modificandu-le.
De la acest superoxid iau nastere si alte specii reactive: H2O2, HO-, peroxizi.
Radicalii liberi de oxigen sunt specii reactive de oxigen, cu proprietati distructive pe orice fel de structura. Intervin in distrugerea particulelor endocitate.
•Activarea mielo-peroxidazei
Intra in actiune o data cu deversarea continutului endozomal in lizozom. Enzimele lizozomale degradeaza diferiti peroxizi rezultati in prezenta clorului, rezultand compusi si mai nocivi: acid hipoloros, cloramina.
•Generarea unor specii reactive de oigen ai azotului
Monoxidul de azot se genereaza in primul rand la nivelul celulelor endoteliale activate local. Sporirea cantitatii de NO la acest nivel se face prin NO-sintetaza, care este stimulata de diverse citokine deversate in focar (TNF, IL1, IFN?). Oxidul de azot este nociv cand se produce in cantitate mai mare, in schimb poate reactiona cu radicali superoxid, rezultand un radical mai nociv, radicalul peroxinitrit.
Si acesti radicali intervin in degradarea structurilor, dar in acest caz, degradarea se face mai ales extracelular. Sunt sintetizati de celulele endoteliale, incepand degradarea inainte de fagocitare.
Citotoxicitatea oxigen-dependenta poate fi nociva pentru tesuturile proprii, dar leziunea este foarte mica, pentru ca organismul dispune de foarte multe sisteme de aparare antioxidanta, care sunt tot enzimatice.