UNIVERSITATEA EUROPEANA IOSIF CONSTANTIN DRAGAN j1v5vq
FACULTATEA DE DREPT
„SISTEMUL EUROPEAN DE PROTECTIE AL DREPTURILOR OMULUI”
CUPRINS
CAPITOLUL I
CONSIDERATII GENERALE CU PRIVIRE LA SISTEMUL DE PROTECTIE AL DREPTURILOR OMULUI
1.1 Evolutia doctrinei si legislatiei drepturilor omului
1.1.1 ðDrepturile Omului in lumea Contemporana
-Liga Natiunilor privind drepturile omului
1.1.2 ðDrepturile Omului in perioada interbelica
1.2 Analiza principalelor documente internationale care garanteaza drepturile
omului
1.2.1 ðActul final al Conferintei pentru securitate si cooperare in
Europa 1975
1.2.2 ðDocumentul final al Reuniunii de la Viena a reprezentantior statelor
participante la Conferinta pentru securitate si cooperare in Europa
1.2.3 ðCarta de la Paris pentru o noua Europa
1.2.4 ðDeclaratia drepturilor omului si ale cetateanului din 1789
1.2.4.1 -Continutul Declaratiei.
1.2.4.2 -Recunoasterea drepturilor naturale in proclamarea Declaratiei
1.2.4.3 -Originalitatea declaratiei.
1.2.4.4 -Declaratia ca opera colectiva cu consonanta juridica
1.2.4.5 -Declaratia ca opera eterogena cu vocatie universala
1.2.4.6 -Declaratia si evolutia drepturilor omului
1.2.4.7 -Valoarea Juridica a Declaratiei drepturilor fundamentale
1.2.4.8 -Tendinte contemporane in materie de Declaratie a drepturilor
CAPITOLUL II
PROTECTIA DREPTURILOR OMULUI LA CONSILIUL EUROPEI
2.1 ðStatutul Consiliului Europei
2.2 ðConventia Europeana a Drepturilor Omului
2.3 ðCarta Sociala Europeana
2.4 ðMecanisme de protectie si garantare a drepturilor omului
2.4.1 -Mecanisme si organisme Jurisdictionale Europene
2.4.2 -Mecanisme quasi-jurisdictionale
2.4.3 -Mecanisme nejurisdictionale
2.4.3.1 -Actul Final de la Helsinki
2.4.3.2 -Lipsa obligativitatii juridice a angajamentelor OSCE.
2.4.3.3 -Drepturile OSCE
2.4.4 -Mecanismul prevazut de Conventia Europeana
2.4.4.1- Compunerea si functionarea Comisiei europene a drepturilor omului
2.4.4.2 -Componenta Comisiei europene
- Componenta ratione loci
- Componenta ratione personae
- Cererile interstatale
- Cererile individuale
- Competenta ratione materiae
- Competenta ratione temporis
2.4.4.3 -Sesizarea Comisie
2.4.4.4. -Examinarea admisibilitatii cererii
2.4.4.5. -Incercarea de reglementare amiabila
2.4.4.6. -Redactarea raportului in caz de nesolutionare amiabila
2.4.4.7. -Aprecieri critice asupra activitatii Comisiei
2.5 ðNoua Curte Europeana a Drepturilor Omului reglementata prin Protocolul
nr. 11
2.5.1. -Constituirea si statutul judecatorilor
2.5.2. -Organizarea Curtii
2.5.2.1 -Adunarea plenara a Curtii
2.5.2.2 -Comitetele
2.5.2.3 -;Camerele
2.5.2.4 -Marea Camera
2.5.3. -Competenta Curtii
2.5.3.1 -Cererile interstatale
2.5.3.2 -Cererile individuale
2.5.4. -Conditiile de admisibilitate a cererilor
2.5.5. -Procedura Curtii
2.5.5.1 -Rezolvarea pe cale amiabila
2.5.5.2 -Rezolvarea pe calea contradictorialitatii
2.5.6. -Acordarea unei reparatii echitabile
2.5.7. -Caracterul definitiv al hotararilor Curtii
2.5.7.1 -Hotararile camerelor
2.5.7.2 -Hotararile Marii Camere
2.5.8 -Motivarea hotararilor si deciziilor
2.5.9 -Forta obligatorie si executarea hotararilor
2.5.10 -Avizele consultative
2.5.11 -Concluzii
2.6 ðRomania si Organizatia pentru Securitate si Cooperare in
Europa.
2.7 ðRelatiile Romaniei cu Consiliul Europei.
2.8 ðConventii internationale elaborate in cadrul Consiliului Europei
CAPITOLUL III
PROTECTIA DREPTURILOR OMULUI IN UNIUNEA EUROPEANA
3.1 ðPrincipiul respectarii drepturilor omului in Carta O.N.U.
3.2 ðTratatul de la Amsterdam,
3.3 ðMecanisme nejurisdictionale de protectie si garantare a drepturilor
omului
3.3.1 -Sistemul O.N.U.
3.4 ðOrganisme Internationale pentru Protectia si Garantarea Drepturilor
Omului
3.4.1- Organisme constituite in sistemul Natiunilor Unite
3.4.1.1.-Comisia Drepturilor Omului
3.4.1.2 -Sub-comisia pentru Prevenirea Discriminarilor si Protectia Minoritatilor
3.4.1.3 -Comitetul Drepturilor Omului
3.4.1.4 -Comitetul pentru Drepturile Economice, Sociale si Culturale
3.4.1.5-Comitetul pentru Eliminarea Discriminarii Rasiale
3.4.1.6 -Comitetul pentru Eliminarea Discriminarii impotriva Femeii
3.4.1.7 -Comitetul impotriva torturii
3.4.1.8 -Comitetul privind Drepturile Copilului
3.5 ðLargirea Uniunii Europene spre Europa Centrala si de Est, aderarea
Romaniei la Uniunea Europeana.
3.5.1 -Largirea Uniunii Europene (U.E.)
3.5.2. -Scopul integrarii
3.5.3. -Adancirea integrarii existente
3.5.4. -Legitimitatea institutiilor europene
3.5.5 -Aspecte Geopolitice
3.5.6 -Cadrul Juridic
3.5.7 -Strategia de preaderare
3.5.8 -Criteriile de aderare
3.5.9 -Politica Externa si de securitate comuna
CAPITOLUL IV
APLICATII PRACTICE PRIVIND PROTECTIA DREPTURILOR OMULUI IN SISTEMUL EUROPEAN
Activitatea Curtii Europene a drepturilor omului in solutionarea cazurilor
-; Cazul Golder
CAPITOLUL IV
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
CAPITOLUL
CONSIDERATII GENERALE CU PRIVIRE LA SISTEMUL DE PROTECTIE AL DREPTURILOR OMULUI
mul beneficiaza de drepturi inerente fiintelor umane oriunde s-ar afla, indiferent
de statutul sau regiunea unde s-a nascut, locuieste, munceste sau traieste,
indiferent de nationalitate, rasa, sex, credinte religioase si filozofice, stare
materiala, fiindca acestea au un caracter universal, ceea ce constituie un fundament
al drepturilor lor egale si inalienabile, ca un corolar al libertatii, dreptatii,
securitatii si pacii in lume.
Institutia drepturilor omului, care a cunoscut, pe parcursul timpului, un laborios
dar si indelungat proces de cristalizare, se infatiseaza in prezent
ca o institutie deosebit de complexa, ce tine atat de ordinea juridica,
interna, cat si cea internationala. Reflectand un anumit standard
castigat de protectia internationala a drepturilor si libertatilot ce
apartin oricaror fiinte umane, ea defineste si insumeaza un ansamblu de
drepturi, libertati si obligatii ale oamenilor unii fata de altii, ale statelor
de a apara si de a promova aceste drepturi, ale intregii comunitati internationale
de a veghea la respectarea drepturilor si libertatilor respective in fiecare
tara, intervenind in acele situatii in care drepturile omului ar fi incalcate
intr-un anumit stat. Cuprinzand principii, mecanisme,proceduri ce tin
de ordinea juridical interna, dar si de cea internationala, institutia drepturilor
omului prezinta un caracter bivalent, fiind in acelasi timp o institutie de
drept intern, integrata normelor constitutionale, dar si o institutie de drept
international, configurand trasaturile unui principiu juridic aplicabil
in relatiile dintre state.
Largul interes de care se bucura astazi problematica drepturilor omului constituie,
de altfel, o recunoastere de netagaduit a complexitatii si originalitatii acestei
institutii juridice, dar si a faptului ca fara aceste drepturi nu se poate infaptui
o societate democratica -; conditie fireasca a afirmarii demnitatii fiecarui
individ -; dar nici realiza cadrul juridic normal indispensabil colaborarii
natiunilor.
Nefiind numai o problema interna a statelor, problema drepturilor omului este
una dintre problemele majore ale contemporaneitatii, a carei respectare si aplicare
demonstreaza capacitatea de intelegere si cooperare a tuturor statelor
si popoarelor ca in prag de nou secol si mileniu, sa practice acele masuri
si actiuni care favorizeaza democratia, libertatea, intelegerea, cooperarea
multiforma, toleranta si prietenia intre toate natiunile si statele, grupurile
entice si religioase in scopul salvagardarii pacii si securitatii in
lume.
Societatea umana contemporana, comunitatea umana nu se poate dezvolta armonios
si in ritm ascendent daca aceasta dimensiune fundamentala a ei este ignorata
sau nesocotita, caci nesocotirea sau incalcarea acesteia este menita sa
duca la intarzieri, disfunctionalitati sau chiar convulsii in
cadrul societatii. De aceea, statele si organizatiile internationale create
de ele, precum si organizatiile non guvernamentale au instituit norme juridice,
tehnici si metode adecvate pentru respectarea drepturilor si garantarea aplicarii
efective a acestora. S-a instituit raspunderea internationala a statelor pentru
incalcarea drepturilor omului, pentru nesocotirea standardelor internationale
in aceasta privinta. Problema nerespectarii drepturilor omului nu este
numai o problema nationala, interna a statelor, ci una internationala, mondiala,
in a carei respectare este interesata intreaga comunitate internationala
si in primul rand Organizatia Natiunilor Unite.
Afirmarea, respectarea si garantarea materiala a drepturilor omului prin legislatia
interna a statelor si printr-un control international eficace al Natiunilor
Unite si al institutiilor specializate este de natura sa conduca la prevenirea
incalcarilor si la corecta aplicare a legislatiei internationale care
consacra dreptul omului la viata, demnitate, securitate, la pace, proprietate,
la protectia sa sociala si politica impotriva atingerilor aduse persoanei
sale, drepturilor sale sacre, impotriva tuturor discriminarilor si vexatiunilor.
Omul, drepturile sale imprescriptibile, reprezinta cea mai mare valoare a umanitatii.
De aceea, drepturile sale au fost afirmate, proclamate, consacrate prin mijloace
juridice, materiale si institutionale, astfel ca persoana sa fie protejata si
apara de efectele nocive ale razboaielor si ale altor acte de barbarie, de manifestarile
de intoleranta etnica, religioasa, filozofica si politica.
Dintotdeauna drepturile omului si libertatile fundamentale au reprezentat o
tema psihologica, greu de ocolit si imposibil de evitat in dezbaterea
publica. Explicatia consta in faptul ca nu exista om in aceasta
lume, caruia sa ii fie indiferent, constient sau inconstient, modul prin
care ii sunt ocrotite drepturile si libertatile. Faptul ca fiinta umana
s-a nascut pentru a-si dezvolta eul si tinde spre deplina lui dezvoltare, ceea
ce este util societatii si in acelasi timp si individului determina in
acelasi timp libertatea lui personala. Pierderea acestei libertati duce la degradarea
si uciderea relatiior de orice fel la care este supusa fiinta umana. Tema politica
o constituie importanta cu care este pusa in discutie, de catre cei care
acced la putere, nevoia drepturilor omului. Intr-o guvernare sanatoasa unde
este asigurata libertatea publica iar dragostea de patrie, cea de libertate
si virtutea politica, conduc, cetateanul trebuie sa participe la toate acestea
cu raspundere, interes si prseverenta. Deasemenea, drepturile omului si libertatile
personale deschid si o tema sociala, pentru ca defapt acest motiv a fost unul
principal pentru care aceste drepturi exista astazi. Trebuie subliniat ca indiferent
de gradul de capacitate pe care il are un stat, aceste drepturi nu pot fi neglijate
iar omul trebuie sa inteleaga ca dimensiunea acceptarii acestor drepturi
pentru fiecare dintre noi, nu conteaza , rasa, culoare, statutul social, este
esentiala pentru reusita unei convietuiri perfecte .
Respectarea efectiva a drepturilor omului, presupune tocmai eradicarea saraciei
si accesul tuturor oamenilor la un nivel de trai decent, pe care societatea
umana cu posibilitatile ei contemporane trebuie sa-l asigure tuturor mebrilor
sai pe baza cuceririi stiintei si tehnicii si a folosirii nationale a resurselor
materiale si financiare, astfel incat fiecare individ sa fie interesat
in progresul societatii si al sau personal. Aceasta implica un raport
armonios intre om, stat si societate, o solidaritate reciproca acceptata
in interes comun.
Respectarea plenara a drepturilor omului, presupune egalitatea intre barbati
si femei, o deplina egalitate intre sexe astfel incat societatea
sa beneficieze de aportul constructive al tuturor membrilor ei capabili de a-si
exprima o vointa politica si de a participa in mod constient la luarea
deciziilor adecvate in interesul comunitatii.
1.1 Evolutia doctrinei si legislatiei drepturilor omului
data cu consolidarea puterii politice a burgheziei drepturile omului au devenit
drepturi fundamentale ale cetateanului. Traditia declaratiilor insa n-a
disparut, pastrandu-se in activitatea unor ligi si asociatii create
in epoca moderna si contemporana.
Influenta doctrinelor si declaratiilor franceze privitoare la drepturilor omului
s-a resimtit puternic in gandirea politica si juridica a statelor
de pe toate continentele, in special pe continentul european, influentand
sistemul constitutional al multor state.
Ideea drepturilor omului se transforma in prima jumatate a secolului al
XIX-lea in principalele si cele mai vehiculate idei politice si juridice,
fiind rezultatul firesc al afirmarii si dezvoltarii societatii capitaliste.
Ca urmare, apar schimbari constitutionale in Suedia(1809), Spama (1812),
Norvegia (1814), Belgia (1830), Sardnia(1848)etc.
Ideea ca exista anumite drepturi generale, umane, indiferent de consacrarea
lor intr-o legislatie sau alta este justificata de dezvoltatea economica
si sociala pe care popoarele au parcurs-o dupa revolutia franceza din 1789,
scotand in evidenta aspectele comune ale vietii sociale si de stat
din diferitele tari, ca si independenta lor intr-o serie de nevoi importante.
Intreaga literatura politica si juridica demonstreaza ca miscarile progresiste
se situeaza tot mai pregnant pe pozitia apararii drepturilor omului.
Secole de-a randul problematica drepturilor omului a constituit o noutate
pentru dreptul international. Spre sfarsitul secolului al XIX-lea se inmultesc
cazurile, cand pentru recunoasterea unor drepturi ca fiind de interes
universal uman se coalizeaza mai multe state, folosind in acest scop puterea
dreptului constitutional. Formele juridice si de cuprindere a drepturilor omului
pe plan international, initial au constituit izvoarele clasice ale dreptului
intemational public.
In primele decenii ale secolului al XX-lea au fost stabilite o serie de
reglementari precise prin conventii si hotarari luate in comun acord
de un numar din ce in ce mai mare de state. In acest spirit se inscriu
Conventrile de la Geneva din 1906 si 1929 pentru imbunatatirea soartei
soldatilor raniti din armatele de campanie; Conventia de la Haga din 1907 privind
tratamentul prizonierilor de razboi. In primele doua decenii ale secolului
al XX-lea, in special in timpul primului razboi mondial, asistam
la o serie de miscari desfasurate de minoritatile nationale pentru drepturi
egale cu natiunea dominanta, impunand recunoasterea si ocrotirea minoritatilor
nationale prin o serie de tratate intemationale incheiate in perioada
1919-1920.
1.1.1 ðDrepturile Omului in lumea Contemporana
Liga Natiunilor privind drepturile omului
upa primul razboi mondial, alaturi de drepturile civile si politice, au fost
inscrise in unele constitutii adoptate drepturi noi, denumite sociale
(dreptul sindical, dreptul la greva, dreptul la securitatea muncii), consacrandu-le
ca fiind un drept sacru si inviolabil. In acasta perioada s-a infiinsat
o comisie speciala internationala pentru apararea dreptuirlor omului.
Liga Natiunilor, creata in 1919, reuseste sa realizeze o colaborare larga
in problemele legate de unele drepturi individuale si colective considerate
de interes general si uman. Un numar insemnat de tari europene pun bazele
unei noi organizari constitutionale, in care si reglamentarea drepturilor
fundamentale ale cetateanului reflecta progres fata de constitutiile anterioare.
Contributia principala a acestor constitutii, printre care si cea a Romaniei,
din anul 1923, o constituie sublinierea deosebita a unor drepturi fundamentale,
reglementarea constitutionala si administrativa a principiului egalitatii nationale.
Desi normele stabilite n-au fost intotdeauna consecvente, totusi ele au
reusit ca, pe langa accentuarea in principiu a egalitatii, sa elaboreze
institutii si forme juridice noi, originale, de concretizare a dispozitiilor
generale. De exemplu, in Cehoslovacia, in scopul dezvoltarii principiului
dreptului de limba, o lege speciala, votata la 29 februarie 1920, introduce
un sistem de folosire a mai mutor limbi, in functie de compozitia nationala
a diverselor unitati administrative.
Avand in vedere multiplele probleme refentoare la egalitate, limba
si cultura nationala generate de consecintele razboiului si evolutia societatii,
acest domeniu al drepturilor colective a fost mai mult imbratisat si dezvoltat
in tratatele de pace, fiind obiect de preocupare pentru Liga Natiunilor.
Astfel, s-a recunoscut ca o obligatie internationala, egalitatea minoritatilor
nationale cu cele ale natiunilor dominante, specificandu-se si aspectele
principale ale egalitatii (folosirea limbii materne, crearea de scoli in
limba minoritatilor etc.) Statele semnatare, care au avut minontati puse sub
ocrotirea tratatelor, s-au obligat sa inscrie dispozitii in acelasi
sens in constitutiile lor. Sarcina garantarii drepturilor minontatilor
nationale a fost incredintata Ligii Natiunilor.
Pana la cel de-al doilea razboi mondial, constitutiile majoritatii statelor
contineau prevederi ample refentoare la drepturile omului, insa, exceptand
protectia sclaviei si protectia minoritatilor, drepturile fundamentale ale omului
nu au dobandit o dimensiune Juridica internationala.
1.1.2 ðDrepturile Omului in perioada interbelica
-au intreprins ample cercetari de sistematizare a problemelor dreptunlor
omului. La 12 octombrie 1929 la New York a fost adoptata „Declaratia internationala
a drepturilor omului ” avand la baza proiectul elaborat de Institutul
de drept international. In primul articol al Declaratiei se arata ca „Orice
stat are datoria de a recunoaste fiecanu individ dreptul egal la viata, libertate
si prosperitate si de a asigura pe teritoriul sau tuturora fara deosebire de
nationalitate, sex, rasa, limba sau religie, deplina si completa ocrotire a
acestui drept” , „Orice stat are datoria de a recunoaste fiecarui
individ dreptul de a exercita liber, atat in public, cat si
privat, orice credinta sau religie a carei practicare nu va fi incompatibila
cu ordinea publica sau cu bunele moravuri"(art 2)
Tragedia milioanelor de victime din timpul celui de-al doilea razboi mondial
a dezvaluit adevarul ca razboiul nu ar fi avut loc daca toate tarile ar fi respectat
drepturile si libertatile fundamentale ale omului.
Inca din primii ani ai celui de-al doilea razboi mondial, cercurile conducatoare
din unele tari participante la coalitia antihitlerista s-au preocupat de ideea
consfintirii pe plan international a unor principii de drept privind drepturile
omului, "restaurarii libertatilor individuale clasice".
Declaratia Natiunilor Unite, din 1 ianuarie 1942, semnata de 26 de state, la
care au aderat ulterior 19 state, mentioneaza ca "victoria completa asupra
dusmanilor este necesara in vederea apararii vietii, libertatii, independentei
si libertatii religioase ca si pentru mentinerea drepturilor omului si justitiei,
atat in tarile proprii, cat si in alte tari".
Pe masura ce ororile dictaturilor fasciste au luat proportii mai mari, fortele
democratice convoaca, in 1944, o coferinta la Philadelphia, la care au
participat 41 de tari, adoptand o "Declaratie", proclamand,
printre altele, ca nu poate exista pace durabila fara dreptate sociala, fara
ca oamenii, indiferent de rasa, credinta si sex, sa poata duce mai departe progresul
lor material si dezvoltarea lor spirituala in libertate, demnitate, siguranta
economica si sanse egale.
Pe linia consacrarii politice si legale a drepturilor omului o importanta deosebita
are "Expunerea drepturilor esentiale ale omului", elaborata de un
Comitet de Consiliu si adoptata, in februarie 1944, in Statele Unite.
1.2 Analiza principalelor documente internationale care garanteaza drepturile
omului
1.2.1 ðActul final al Conferintei pentru securitate si cooperare in
Europa 1975
ezultat al unui amplu si laborios proces de negocieri care s-a desfasurat in
principal in trei faze, Actul Final dc la Helsinki reprezinta un document
de o mare complexitatce, care marcheaza o dezvoltare a problematicii drepturilor
omului la nivel european si mondial.
„Actul Final" se compune, de fapt, din mai multe documente subsumate
unei conceptii unitare, vizand principiile care guverneaza relatiile statelor
europene, edificarea increderii si anumite aspecte ale securitatii si
dezarmarii pe continent, cooperarea in domeniilc economiei, stiintei si
tehnicii si mediului inconjurator, cooperarea in domeniul umanitar
si in alte domenii.
Este de remarcat ca acest document marcheaza o recunoastere neechivoca a protectiei
drepturilor omului ca un principiu fundamenlal al dreplului international. Aslfel,
punclul VII din „decalogul” de la Helsinki consacra ca un principiu
de sine statator „respectarea drepturilor omului si libertatilor fundamentale,
inclusiv a libertatii de gandire, constiinta, religie sau de convingere
. Printre alte obligatii inscrise in sarcina statelor participante
sunt acelea de a respecta drcpturile omului, de a promova si incuraja
respectarea efectiva a acestor drepturi, inclusiv dreptul persoanelor apartinand
minoritatilor nationale la egalitate in fata legii si de a se bucura efectiv
de toate drepturile si libertatile fundamentale ale omului. Se precizeaza ca
in domeniul drepturilor omului si libertatilor fundamentale, statele participante
vor actiona in conformitate cu scopurile si principiile Cartei Natiunilor
Unite, cu Declaratia Universala a Drepturilor Omului, cu tratatele si conventiile
internationale incheiate in acest domeniu. Trebuie subliniat si
faptul ca principiul respectarii drepturilor omului este consacrat de „Declaratia
privind principiile care guverneaza relatiile reciproce dintre statele participante
impreuna cu alte principii dc o importanta majora ale relatiilor dintre
state, precum egalilatea suverana, respectarea drepturilor inerente suveranitatii,
nerecurgerea la forta sau la amenintarea cu forta, inviolabilitatea frontierelor,
integritatea teritoriala a statelor, reglementarea pasnica a diferendelor, neamestecul
in treburile interne s.a. Urmeaza, asa dar, a se intelege ca principiul
respectarii drepturilor omului reprezinta - in conceptia statelor participante
- o importanta norma de comportament international ce trebuie interpretata si
aplicata intr-un deplin consens cu toate celelalte principii fundamenlale.
Prin urmare, principiile suveranitatii, neamestecului etc, nu pot fi invocate
ca un temei pentru nerespectarea drepturilor omului, tot asa dupa cum nerespectarea
drepturilor omului nu poate sa duca in final la contestarea suveranitatii
statelor si a celorlalte principii fundamentale. In legatura cu caracterul
„Actului Final” s-a pornit de la aspectul „formal” si
anume ca Actul Final nu a fost inregistrat ca un document al Organizatiei
Natiunilor Unite, s-a emis parerea ca el ar reprezenta numai un document cu
valoare politica morala, specifica comunicatelor si altor documente comune publicate
la terminarea unor conferinte internationale. Un asemenea punct de vedere nu
poate fi acceptat deoarece prin semnaturile depuse de sefii celor 35 de state
participante, „Actul Final” are valoarea unui angajament in
termenii categorici, a carui forta nu poate fi contestata. Dealtfel, in
insusi textul „Actului Final”, sefii statelor participante
declara ca au adoptat documentul „in mod solemn”, ceea ce
exclude orice dubii asupra valorii juridice a „Actului Final”. Reafirmarea
ulterioara a Actului Final prin numeroase documente subsecvente, ca si valoarea
universala a principiilor proclamate in 1975, demonstreaza paternitatea
ideilor inscrise in acest document, concordanta lor deplina cu marile
principii ale dreptului international contemporan.
1.2.2 ðDocumentul final al Reuniunii de la Viena a reprezentantior statelor
participante la Conferinta pentru securitate si cooperare in Europa
cest document a fost adoptat prin consens, la Viena, la 15 ianuarie 1989 constituind
rezultatul unei conferinte a statelor participante la procesul C.S.C.E., care
s-a desfasurat -; conform prevederilor Actului Final de la Helsinki -;
in perioada 4 noiembrie 1986-19 ianuarie 1989.
Reafirmand atasamentul fara de principiilc inscrise in Actul
Final, documentul introduce o serie de idei noi, ca de pilda, colaborarea stalelor
in lupla impotriva terorismului, stabilind totodata masuri concrete
de natura a garanta libertatea religioasa, dreptul indivizilor de a actiona
pentru traducerea in viata a libertatilor fundamentale.
O mentiune speciala trebuie facuta in legatura cu prevederile inscrisc
la pct. 13/5 din Capitolul „Principii", prin care statele se angajeaza
sa respecte „dreptul cetatenilor lor de a contribui activ, individual,
sau in asociere cu altii, la promovarea si protejarea drepturilor omului
si a libertatiilor fundamentale", text ce a constituit baza juridica a
recunoasterii drepturilor dizidentilor si asociatiilor pentru respectarea drepturilor
omului in tarile Europei de rasarit. O prevedere relevanta este si cea
inscrisa la pct. 21, care reconfirma ideea ca eventualele „restrictii"
de la garantarea drepturilor civile si politice au „un caracter de exceptie",
statele participante angajandu-se „sa nu abuzeze de aceste restrictii
si ca ele sa nu se aplice arbitrar, ci de o maniera care sa mentina exercitarea
efectiva a acestor drepturi".
Documentul adoptat la Viena mai cuprinde prevederi legate de cresterea increderii,
securitatii si dezarmarii pe continent, cooperarea in domeniul stiintei,
culturii, economiei, transporturilor, turismului, tehnologiei si mediului inconjurator,
in domeniul umanitar, inclusiv problemele emigratiei si reunificarii familiilor
s.a.
La 6 ianuarie 1990, Ministerul Afacerilor Externe al Romaniei a facut
cunoscut faptul ca tara noastra si-a retras „rezervele si declaratiilc
interpretative" ce fusesera formulate din ordinul vechiului regim la 15
ianuaric 1989, in lcgatura cu prevederile Documentului Final de la Viena,
confirmind acceptarea acestui document international in totalitatea
sa si exprimand vointa Romaniei de a actiona pentru traducerea lui
in viata integral si cu deplina buna credinta.
1.2.3 ðCarta de la Paris pentru o noua Europa
riginalul Cartei de la Paris pentru o noua Europa, redactat in germana,
engleza, spaniola, franceza, italiana si rusa a fost remis Guvernului Republicii
Franceze, care il va pastra in arhivele sale. Fiecare din statele
participante a primit de la Guvernul Republicii Franceze o copie ca forma a
Cartei de la Paris.
Textul Cartei de la Paris a fost publicat de fiecare stat participant, care
l-a difuzat si l-a face cunoscut cat mai larg posibil.
Guvernul Republican Francez transmite Secretarului gcneral al Natiunilor Unite
textul Cartei de la Paris pentru o noua Europa, care nu este supus inregistrarii
in temeiul articolului 102 din Carta Natunilor Unite, pentru difuzarea
sa catre toti membrii Organizatiei ca document oficial al O.N.U.
Guvernul Republicii Franceze transmite textul Cartei dc la Paris celorlalte
organizatii internationale mentionate in text.
Document de o considerabila importanta politica si juridica, Carta de la Paris
are meritul de a reconsidera dimensiunile colaborarii europene in contextul
schimbarii raporturilor de forte, prabusirii sistemelor totalitare in
Europa de rasarit si trecerii la economia de piata. El efectueaza, totodata,
o substantiala analiza a problemelor Europei, indicand cai si directii
in care trcbuie actionat pentru a face posibil triumful marilor valori
europene si in primul rind a principiului respectarii drepturilor
omului.
1. Este demn de semnalat faptul ca acest document enunta de la bun inceput
cadrul fundamental schimbat al desfasuarii actuale a raporturilor dintre statele
europene. In aceasta ordine de idei este semnificativa constatarea ca
„era de confruntare si divizare a Europei a luat sfarsit. Noi declaram
ca relatile noastre se vor intemeia de acum inainte pe respect si
cooperare”.
2. Carta de la paris pentru o noua Europa ierarhizata in mod nou problemele
colaborarii europene. Astfel, desi se reafirma valoarea tuturor celor zece principii
ale Actului final de la
Helsinki, problematica drepturilor omului — in trecut „cosul
trei" — trece acum pe primul plan. Marile probleme pe care Carta
de la Paris le enunta sunt: drepturile omului, democratia si statul de drept,
libertatea economica si responsabilitatea, relatiile de prietenie intre
statele participante, securitatea europeana, unitatea, legatura dintre procesul
european si procesele mondiale. In cadrul directiilor si reorientarilor
de viitor pe primul plan apare dimensiunea umana a relatiilor dintre state,
urmand apoi sccuritatea, cooperarea economica, problemele mediului inconjurator,
cultura, problemele muncitorilor imigranti, problemele Mediteranei, organizatiile
neguvernamentale etc.
3. Modul in care sunt redefinite problemele permite identificarea unor
nuante noi, semnificative pentru cunoasterea orientarii actuale a procesului
european. Asa, de pilda, problemele drepturilor omului apar, de aceasta data,
strans corelate de ideea democratiei pluraliste si de statul de drept.
Se afirma ca libertatea si pluralismul politic sunt elemente necesare in
realizarea obiectivului de dezvoltare a economiilor de piata pentru o crestere
economica sustinuta, prosperitate si justitie sociala.
4. In Carta dc la Paris apar preocupari noi pentru minoriatile nationale. Se
afirma ca „identitatea etnica, culturala, lingvistica si religioasa a
minoritatilor nationale va fi protejata iar persoanele apartinand acestor
minoritati au dreptul de a exprima liber, prezerva si dezvolta aceasta identitate,
fara nici o discriminare si in conditiile unei depline egalitati in
fata legii".
In capitolul privind orientarile viitoare ale procesului C.S.C.E. este
inscrisa si formularea ca „problemele referitoare la minoritatile
nationale pot fi solutionate in mod satisfacator numai intr-un cadru
politic democratic". Dupa parerea noastra, toate aceste precizari noi trebuie
raportate la consideratiile generale ale Cartei de la Paris, care reafirma ideea
ca „toate principiilc (procesului C.S.C.E. — n.n.) se aplica in
mod egal si fara rezerva, fiecare dintre ele fiind interpretat tinand
seama de celelalte". Este clar, prin urmare, ca noile formulari cu privire
la drepturile minoritatilor nu pot fi interpretate in nici un caz ca o
diminuare a cadrului juridic oferit dc principiile dreptului international,
inclusiv suveranitatea, neamestecul, respectul integritatii teritoriale, iar
respectul identitatii minoritatilor va trcbui realizat tocmai tinand seama
de aceste principii nu nesocotindu-le.
5. Carta de la Paris stabilcstc o serie de mecanisme noi de natura a asigura
institutionalitatea si continuitatea procesului C.S.C.E. Astfel, se stabilesc
urmatoarele noi organisme: a) Consiliul ministrilor afacerilor externe, care se va intalni
cel putin o data pe an si care va reprezenta forumul central al consultarilor
politice in cadrul C.S.C.E.; b) un Comitet al inaltilor functionari care va pregati reuniunile consiliului,
va executa deciziile sale, va analiza problemele curente si va putea lua decizii
corespunzatoare; c) un Secretariat al statelor participante, avand sediul la Praga, cu
scopul de a facilita consultarile intre statele ce iau parte la procesul
C.S.C.E.; d) Reuniunea statelor participante, ce va avea loc la fiecare doi ani, pentru
a permite statelor sa evalueze situatia si sa adopte masuri pentru continuarea
procesului C.S.C.E.; e) un Centru pentru prevenirea conflictelor, cu sediul la Viena, avand
sarcina sa ajute statele sa previna riscurile de conflict; f) un Birou pentru alegeri libere cu sediul la Varsovia, avand misiunea
de a facilita contactele si schimbul de informatii asupra alegerilor in
statele participante; g) Adunarea parlamentara C.S.C.E., reunind membrii ai parlamentelor din toate
tarile participante.
6. Document de incontestabila importanta pentru redefinirea sarcinilor actuale
ale procesului C.S.C.E., Carta de la Paris trateaza totusi in mod inegal
anumite probleme. Asa, de pilda, desi se reafirma ca „succesul tranzitiei
la economia de piata de catre tari care fac eforturi in aceasta directie
este important si in interesul tuturor", nu se intalnesc
precizari in legatura cu modul in care fostele state „socialiste
vor putea fi ajutate ca sa-si refaca economia. De altfcl, intregul capitol
al relatiilor economice este redactat intr-o forma generala. Documentul
vorbeste despre „continuarea sprijinului, acordat tarilor democratice
in tranzitia spre economia de piata", insa prevederile concrete
sunt foarte putine. Problema muncitorilor imigranti este numai enuntata, fara
a se preconiza nici un fel de masuri practice pentru rezolvarea ei. Problemei
minoritatilor nationale i se acorda o importanta considerabila, prevazandu-sc,
in detaliu, obiectivele reuniunii de experti pe aceasta tema ce a avut
loc intre 1-19 iulie 1991 la Geneva. Ne intrebam daca aceasta problema
avea intr-adevar o prioritate atat de mare fata de convulsiile sociale
din tarile Europei de rasarit si fata de cerintele de a se gasi rezolvari problemei
remedierii economiei acestor state, tinerii „in frau a somajului
si solutionarii unor probleme sociale grave, ce ar putea duce la urmari incontrolabile.
1.2.4 Declaratia drepturilor omului si ale cetateanului din 1789
storia Declaratiei din 1789 este importanta pentru a intelege atat
textul insusi, valoarea sa simbolica, si mai ales evolutia sa in
mod cronologic, Declaratia corespunde proclamarii drepturilor omului, intr-o
larga masura, nasterea lor simultana, in S.U.A. si Franta, explica importanta
si evolutia drepturilor omului in raport cu Declaratia, astazi, ea reprezentand,
o garantie a acestor drepturi.
1.2.4.1 Continutul Declaratiei.
Declaratia presupune de fapt, doua categorii de articole de natura diferita:
principiile organizarii politice si recunoasterea drepturilor naturale ale omului.
Din perspectiva principiilor organizarii politice, Declaratia include mai intai
o filozofie a asocierii politice care este exprimata in articolul doi
astfel: "scopul tuturor asociatiilor politice este conservarea drepturilor
naturale si imprescriptibile ale omului. Aceste drepturi sunt libertatea, proprietatea
si rezistenta la opresiune".
Finalitatea societatii, din aceasta perspectiva, vedem ca o constituie individul
si nu constrangerea sociala in sine. Declaratia prevede in
special dreptul cetatenilor de a participa in sfera afacerilor publice
pentru ca, dincolo de calitatea umana, individului i se recunoaste si calitatea
de cetatean. Aceste doua calitati sunt legate intre ele. Gratie calitatii
sale de cetatean, omul isi apara drepturile sale individuale. Acest fapt
de bazeaza pe doua traditii: mostenirea antica, pentru care libertatea este
legata de statutul de cetatean (a fi liber inseamna a fi cetateanul unei
cetati libere) si libertatea se caracterizeaza prin participarea la viata politica
si prin supunerea fata de lege (cel ce nu i se supune nu poate revendica nici
un drept vizavi de cetate).
Calitatea umana se bazeaza pe drepturile naturale, inalienabile si sacre. Cetateanul
le fixeaza si le reglementeaza prin intermediul legii "ca expresie a vointei
generale". Nasterea lor este legata de participarea la viata cetatii, iar
aceasta presupune egalitatea tuturor. Constatam ca indivizii trebuie sa contribuie,
in masura facultatilor lor, la apararea fortei publice si dependenta acesteia
fata de administratie.
Declaratia aduce cu ea o revolutie juridica. De aici inainte, suveranitatea
monarhica este inlocuita cu suveranitatea nationala. "Principiile
intregii suveranitati rezida in mod esential in existenta
natiunii. Nici o stare sociala, nici un individ nu poate sa-si exercite autoritatea
care nu emana de la natiune". Potrivit acestui principiu, in timp,
Franta a putut deveni o democratie reprezentativa, pentru ca afirmarea principiului
egalitatii implica, in mod logic, sufragiul universal, baza tuturor democratiilor.
Constitutia de la 1789 va utiliza principiul suveranitatii nationale, pentru
a pune in miscare cetatenii apti sa exprime vointa natiunii. Sufragiul
universal, proclamat in 1793, va deveni realitate pentru barbati in
Franta in 1848 si in 1944 pentru femei.
In constitutia franceza din 1958, notiunea de suveranitate nationala si
de suveranitate populara sunt confundate, pentru ca democratia franceza ramane
in mod esential reprezentativa fiind limitata la institutii democratice
semidirecte.
In 1787 americanii au retinut principiul separarii puterilor in
stat. Interpretarea lui se regaseste in constitutia lor, in modelul
regimului politic prezidential care presupune o separare rigida intre
puterea executiva si cea legislativa. Fiecare dispune de o larga competenta,
in propriul domeniu, dar exista putine mijloace de colaborare (presedintele
nu poate dizolva Congresul si Congresul nu poate forma Guvernul). Curtea Suprema
are o mare independenta fiind arbitru intre "Cei Doi ".
1.2.4.2 Recunoasterea drepturilor naturale in proclamarea Declaratiei
In preambulul Declaratiei se afirma ca "oamenii se nasc liberi
si egali in drepturi" (art. 1) si ca "tinta tuturor asociatiilor
politice este conservarea drepturilor naturale imprescriptibile ale omului.
Aceste drepturi sunt libertatea, proprietatea si rezistenta la opresiune"
(art. 2). De fapt, ultima constatare nu corespunde intr-adevar unui principiu
de drept, pentru ca aceasta stipulatie nu figureaza in mod explicit in
cadrul nici unui sistem juridic existent, dar nici impotriva lui.
Libertatea este definita in art.4. Ea consta in puterea de a face
orice fara, insa ,a leza pe altul. Aici accentul se pune pe termenii "a
leza" si "pe altul". Doua consecinte particulare ale acestui
principiu sunt explicate cu referire la libertatea religioasa (art. 10) si la
problematica liberei comunicari a ideilor (art.l 1) sub controlul legislatorului.
Siguranta este in mod extrem legata de libertate, atunci cand libertatea
este rezultatul unei deliberari arbitrare (subiective).
Dreptul la proprietate este precizat in articolul 2 la nivelul drepturilor
naturale si imprescriptibile ale omului; in art. 17 el este consfintit
ca fiind "un drept inviolabil si sacru”.
Aceasta conceptie, raspunzand codului civil, este conforma unei utilizari
din secolul al XVIII-lea, unde dreptul de proprietate era inca similar
cu dreptul primului nascut. Constatam ca dreptul de proprietate este singurul
drept care are caracter privat in cazul necesitatii publice ”cu
conditia existentei unei demnitati prealabile recunoscute".
1.2.4.3 Originalitatea declaratiei.
Declaratia este scopul si programul Revolutiei, nereprezentand un termen
conflictual fata de vechiul regim, ci reprezinta un eveniment al evolutiei intregii
lumi. Astfel, nu putem sustine faptul ca Declaratia e rezultatul unei revelatii
divine si nici opera unui geniu. Ea e rezultatul unei munci colective, a unui
ansamblu politic compus din oameni foarte diferiti. Din aceasta perspectiva,
ea a fost supusa unor curente contrare si diverse. Cu toate acestea, a aparut
si apare ca o opera colectiva, avand o consonanta juridica, si datorita
eterogenitatii ei, a avut si are o deschidere universala; chiar si astazi, pentru
multe state, principiile ei reprezinta inca un deziderat.
1.2.4.4 Declaratia ca opera colectiva cu consonanta juridica
Adunarea generala franceza din 1789, dupa ghilotinarea lui Ludovic al XVI-lea,
a fost constituita din 1200 de membri reprezentanti ai clerului, nobilimii si
multi functionari de stat. Ultimii erau avocati cu o solida formatie juridica;
putini dintre ei aveau varsta de 45 de ani si cei mai multi intre
45-49.
Acestia reprezinta, apriori, oameni ponderati, care nu puteau fi banuiti
de o aversiune particulara fata de vechiul regim, si nici luati de curentul
noilor exagerari. Ei au putut sa dezbata si sa decida aceasta declaratie in
mod echilibrat si obiectiv.
Problema reala care se pune era cea a disciplinei de vot, care determina o majoritate,
in conditiile unei situatii fara precedent.
In mod traditional, majoritatea nu e foarte sensibila la forta de convingere
a unui foarte bun orator, oricare ar fi implicatiile discursului sau in
plan moral si juridic. Problema care a aparut a fost urmatoarea: vocabularul
Declaratiei reprezinta "vocabularul sau spiritul secolului"? Anumite
cuvinte revin foarte adesea sub o forma sau alta la libertate, natura, contract
social, ratiune, fericire, proprietate, egalitate si initiativa. Aceasta constatare
are o ratiune obiectiva, pentru ca nu se poate face o ruptura totala intre
drepturile naturale ale omului si termenii juridici in care a fost redactata
Declaratia.
1.2.4.5 Declaratia ca opera eterogena cu vocatie universala.
Declaratia din 1789 este o opera eterogena, cu toate ca unitatea vocabularului
si a stilului au disimulat sursele ei foarte diferite. Astfel, ea ne apare ca
fiind rezultatul gandirii unui grup restrans de oameni ca proiect
al unei minoritati, insa, ea judeca drept toate categoriile sociale existente
in Franta acelor timpuri (cele patru stari sociale). Vedem ca ea este
opera unei minoritati disciplinate, ce face un proiect social pe care il
impune unei majoritati, tinand seama de spiritul timpului. Acest spirit
al timpului a facut posibil consensul dintre minoritate si majoritate, si astfel
Declaratia a fost recunoscuta si de catre adversarii sai.
Declaratia devine astfel opera universala pentru ca ochii intregii lumi
erau atintiti asupra ei. Ea este in mod incontestabil o opera universala
ce a facut posibila si Declaratia americana. Aceasta calitate a puterii ei de
atractie se explica prin faptul ca Franta era atunci prima putere Politica occidentala.
Revolutia franceza a avut ecouri asupra intregii Europe, limba franceza era
inteleasa atunci de toate mediile cultivate. Constituanta franceza punea
accent pe cunoasterea tuturor categoriilor sociale, acest lucru instituind un
fapt latent, neavand radacini in crestinism, si pe un model politic
nemaiintalnit pana atunci ce parea sa rezolve toate problemele.
1.2.4.6 Declaratia si evolutia drepturilor omului
Pentru a urmari evolutia ce s-a produs dupa 1789, trebuie sa plecam de la drepturile
proclamate atunci. Denuntate ca drepturi egoiste chiar de catre democratiile
liberale, ele au fost completate cu noi drepturi. Daca adunarea nationala
constituanta le-a proclamat ca fiind naturale si universale, isi face
loc intrebarea daca ele au produs o anumita civilizatie intr-un
anumit context istoric.
Drepturile naturale isi au origine in Grecia antica si in
gandirea crestina; au fost recunoscute si declarate Fiintei Supreme, ca
drepturi ale omului si cetateanului. Prin ele, individul autonom si liber este
scopul suprem al organizarii sociale si a statului.
Produse de o anumita situatie, intr-un anumit context istoric (situatia
societatii franceze de la 1789), ele au fost fundamentate filozofic rational,
aratand prin ce se despart de "abuzurile vechiului regim", unde
privilegiile apartineau numai nobililor. Foarte repede s-a inceput sa
se urmareasca inserarea garantiilor acestor drepturi in Constitutie
si legi. Din ratiuni diverse Declaratia a fost revizuita in anii 1793,
1795, 1814, 1830, 1848, 1852, apoi a fost completata in Preambulurile
constitutiilor franceze din 1946 si 1958, unde sunt reafirmate si recunoscute
in mod solemn drepturile si libertatile omului si cetateanului. Astazi
Conventia Europeana a Drepturilor Omului, plecand de la Declaratia din
1789 a dezvoltat urmatoarele idei: a) S-a trecut de la drepturile absolute la cele relative, abandonandu-se
ideea omului izolat si abstract in favoarea ideii omului concret ce se
afla intr-o anumita situatie; b) Drepturile economice si in special dreptul proprietatii sunt analizate
din perspectiva unei anumite finalitati sociale. Astfel Constitutia germana
din 1949 in art. 14-2 spune: "Proprietatea obliga. Folosirea ei trebuie
sa contribuie in acelasi timp si la binele public". c) Dreptul de asociere a aparut dupa cel individual. Astazi statele recunosc
si garanteaza dreptul de asociere al indivizilor unde ei isj pot exercita
liber competentele individuale. d) Dreptul de a participa la viata publica fara nici un fel de discriminari.
Astazi aceste drepturi au devenit clasice.
Caracterul teoretic si abstract al Declaratiei din 1789 a fost adesea cel care
a facut ca ea sa fie considerata uneori ca avand doar o valoare filozofica
- metafizica, fara implicatii juridice, pentru ca nu continea garantiile juridice
necesare. Acest echilibru fragil a evoluat datorita evolutiei politice din anul
1973. Realitatea juridica a Declaratiei a inceput sa devina efectiva in
Constitutia din 1852 dar si atunci se gasea intr-o forma ambigua. Abia
dupa 100 de ani, in 1958, Republica a patra franceza a garantat juridic,
fara echivoc, suprematia Declaratiei.
1.2.4.7 Valoarea Juridica a Declaratiei drepturilor fundamentale
Este vorba de o controversa clasica intre juristi. Ea poate fi formulata
sub forma de intrebare: poate un individ sa solicite, sa beneficieze de
una din dispozitiile cuprinse in Declaratie sau, daca ea este cunoscuta
necorespunzator, sa obtina o reparatie in fata unui judecator? Daca da,
atunci Declaratia are forta juridica.
Raspunsurile doctrinare la aceasta intrebare sunt doua. Astfel, pentru
unii, Declaratia deoarece nu este inclusa in constitutie, nu formuleaza
reguli obligatorii, fiind doar o expunere cu caracter filozofic. Ea enunta principii
care trebuie sa inspire legiuitorul sau judecatorul, dar ea nu le impune aceastuia.
In aceste conditii ea are doar o valoare morala, fiind expresia dreptului
natural si nu a celui pozitiv. Mai mult, ea reprezinta scopuri care trebuiesc
atinse de guvernanti, dar nimic in plus.
Aceasta conceptie, care face distinctie intre declaratia drepturilor si
garantarea lor, a fost impartasita mai ales de majoritatea revolutionarilor
francezi. Pozitivistii, au aparat acest punct de vedere considerand ca
Declaratia nu face decat sa enunte drepturile constitutiei propriu-zise,
acesteia revenindu-i misiunea de a le garanta prin proceduri adecvate. Pentru
altii, dimpotriva (cum ar fi Dubuit si mai recent Rene Capitant), trebuie sa
se acorde Declaratiei cel putin forta juridica, a legii obisnuite, daca nu cea
a legii constitutionale. Daca ea nu are valoare juridica, atunci nu este decat
o solemnitate inutila.
Unii autori contemporani apara chiar, in cazuri precise, teza valorii
constitutionale a preambulului si invita judecatorul, mai ales in materie
de control a constitutionalitatii legilor, sa faca respectate principiile care
sunt incluse aici.
Fata de aceasta diversitate de opinii, ce releva practica statelor? Fiecarui
stat ii revine sa isi fixeze politica asupra acestei chestiuni.
Se pot distinge cel putin doua ipoteze:
1.S-a ajuns ca enuntarea drepturilor fundamentale sa fie inclusa in Constitutie,
iar anumite principii proclamate in preambul sa fie reluate in chiar
textul Constitutiei. Aceste principii devenite formal reguli constitutionale
sunt deci obligatorii si se impun judecatorului in masura in care
ele sunt susceptibile de a fi aplicate imediat.
2.Daca drepturile nu figureaza decat in preambul, pare normal, in
orice caz realist, a recunoaste foita juridica a celor care sunt exprimate in
maniera precisa si sunt susceptibile sa fie aplicabile imediat. Cele care nu
apar decat ca deziderate vagi scapa evident acestui tratament. Aici se
manifesta variatii la nivel de state.
1.2.4.8 Tendinte contemporane in materie de Declaratie a drepturilor
Daca se raporteaza la texte fara a uita separatia dintre teorie si practica,
care este adesea prea flagranta in domeniul protectiei drepturilor omului,
se pot releva trei tendinte:
Cresterea drepturilor si libertatilor proclamate este insotita de indatoriri
numeroase si, mai ales, de limite in exercitarea acestor drepturi formulate
in termeni vagi si deci susceptibile de interpretare extensiva (interes
general, morala publica, perenitatea statului). De altfel, libertatile colective
fac casa buna cu libertatile individuale, dar acest fapt provoaca adesea controverse.
Unii ar dori sa treaca drepturile poporului (cu continut cel putin incert) inaintea
drepturilor individului. Daca se are in vedere conceptia originara a drepturilor
omului (drepturile individului au fost dirijate in primul rand ca
bariera de protectie contra actiunii tentaculare a puterii), atunci se poate
constata la ce evolutie s-a ajuns, in ce priveste aceasta chestiune, in
decursul a doua secole de la aparitia Declaratiei. Se mai poate discuta si despre
semnificatia liberala a anumitor declaratii, unde accentuarea indatoririlor
si a exceptiilor se situeaza deasupra drepturilor.
Tendinta de a recunoaste o oarecare forta juridica a Declaratiei drepturilor,
prin prezenta catorva dintre acestea in continutul unor Constitutii
recente. Este vorba de o preocupare realista, care da judecatorului o putere
de apreciere importanta ce nu poate fi acceptata intotdeauna fara iritare
de catre puterea executiva, in ciuda Principiului separatiei puterilor.
Oricum, aceasta orientare instituie un progres incontestabil si contribuie la
armonizarea conceptului de drepturi fundamentale ale individului si cetateanului.
In fine, tehnica garantarii drepturilor pare ca se suprapune progresiv
peste cea a Declaratiilor, constitutionalizand lista drepturilor fundamentale,
adica incorporandu-le in articolele constitutiilor, conferindu-le,
astfel, o forta juridica, imediata. Aceasta presupune existenta unui control
juridic si o redactare fara ambiguitati; in aceasta privinta constituanta
isi ia adesea precautii suplimentare pentru asigurarea eficacitatii. Tehnica
nu este noua, ea a fost folosita in S.U.A. in 1791 in primele
zece amendamente (Bill of Rights) dar ea tinde sa se generalizeze.
Se poate aprecia ca in ansamblu, exista un incontestabil progres juridic,
ramane, insa, doar problema aplicarii efective a acestor garantii.
Trebuie sa se recunoasca ca daca lista drepturilor omului este astazi, in
lume, mai mult sau mai putin uniforma si stereotipa, punerea ei in aplicare,
adica respectarea acestor drepturi si libertati fundamentale, variaza mult,
depinzand de tipurile de civilizatie, de ideologii, de rivalitati de interese
etc.
Acest document de referinta in gandirea mondiala privind Drepturile
omului a valorificat toate contributiile anterioare in domeniu, aducand
totodata, contributii noi la elaborarea Conceptului privind Drepturile omului.
Nici una din lucrarile de referinta din acest domeniu n-au putut evita aceasta
Declaratie, care va ramane - si in viitor -una din principalele
surse de inspiratie pentru orice analiza serioasa asupra Drepturilor omului
si Libertatilor publice.
Declaratia abordeaza statutul fiintei umane din perspectiva drepturilor sale
naturale inalienabile - dreptul la viata, la existenta, la sanatate, la securitate,
si drepturilor cetatenesti, in sensul relatiei fiintei umane cu Cetatea.
Se stie ca „cetatean" provine de la latinescul „civitas",
locuitorul unui oras, unei Cetati, deci a unei comunitati care se conduce dupa
anumite reguli convenite de comun acord. Intr-o tara, fiecare om actioneaza
ca cetatean, in sensul ca „isi asuma acel statut convenit
de comunitate , avand drepturi si obligatii publice, care sunt corelate
cu drepturile si obligatiile publice ale celorlalti.
Un cetatean francez - ca, de altfel, fiecare cetatean, in general, - era
si este considerat si astazi a avea facultatea „de a-si subordona faptele
si actele proprii, legilor si randuielilor comune”. Aceasta facultate
a fiecaruia dintre noi presupune „supunerea constienta a individului ideii
si conceptului de patrie”, in sensul de comunitate nationala.
In anii Revolutiei Franceze s-a afirmat cu putere ideea ca „a muri
pentru Patrie este soarta cea mai frumoasa, cea mai vrednica de pizmuire”.
Raportul individului cu patria sa implica, deci, indatorirea „de
a o apara, de a-i garanta dezvoltarea si afirmarea.
Asadar, chiar din titlul Declaratiei se precizeaza ca fiecare dintre noi are
si calitatea de cetatean, fiind „apartinatori ai unei patrii anume",
locuind pe „un anumit teritoriu", supus acelorasi legi, ceea ce -
in optica parintilor Revolutiei - inseamna ca „fac parte din
aceeasi natiune”, Romain Rolland preciza ca „patria sunt eu, esti
tu, e tot ceea ce iubim, tot ceea ce visam, tot ceea ce va fi cand nu
vom mai fi noi".
Subliniind legatura individului cu patria, Jean-Jacques Rousseau arata ca „de
indata ce nu mai are patrie, omul inceteaza de a mai fi”,
el staruia asupra „legaturii omului cu patria sa, ca cetatean al
ei" - idee progresista, cu o semnificatie deosebita in procesul declansarii
Revolutiei si afirmarii natiunii moderne. François-Marie Arouet Voltaire
arata ca „este intristator ca adeseori, pentu a fi bun patriot,
unii isi inchipuie ca trebuie sa fie inamicii restului omenirii".
Voltaire suprinde in aceasta judecata „raportul individului cu patria
sa si cu restul lumii", atragand atentia asupra faptului ca „in
calitatea sa de cetatean al unei tari, omul nu se opune celorlalti oameni".
Legatura sa cu patria careia ii apartine nu exclude raporturile cu cetatenii
altor tari, ci, dimpotriva, le implica, iar - in epoca moderna - aceste
raporturi se dezvolta, se diversifica, se amplifica continuu.
„Nesocotirea drepturilor omului sunt singurele pricini ale relelor publice".
Reprezentantii poporului francez - constituiti in Adunarea Nationala -
au inscris in Preambulul „Declaratiei drepturilor omului si
ale cetateanului" ca „nestiinta, uitarea sau nesocotirea drepturilor
omului sunt singurele pricini ale relelor publice si ale coruptiei guvernelor".
Adunarea Nationala a Frantei stipula in Declaratie ca tocmai datorita
gravelor consecinte ale „nesocotirii drepturilor omului" a hotarat
„sa expna intr-o Declaratie solemna drepturile naturale, neinstrainabile
si sfinte ale omului".
Reprezentantii poporului francez au hotarat ca Declaratia sa fie „necontenit
prezentata tuturor membrilor Corpului social", amintindu-le permanent acestora
„drepturile si datoriile lor". In acest fel, actele puterii
legiuitoare si a celei executive, „putand oricand sa fie comparate
cu tinta oricarui asezamant politic" , sa fie mai respectate. Conceptia
autorilor Declaratiei drepturilor omului si ale cetatea-nului includea
„posibilitatile de control popular asupra actelor Guvernamantului".
Un asemenea control, ca expresie a exercitarii libertatilor publice, implica:
cunoasterea de catre fiecare cetatean a drepturilor si obligatiilor proprii,
precum si a acelor drepturi si obligatii ce revin autoritatilor publice; evaluarea
activitatii autoritatilor in respectarea, promovarea si aplicarea masurilor
care sa asigure infaptuirea drepturilor fiecarui membru al Comunitatii.
Numai pe o asemenea baza se poate compara activitatea puterilor statului cu
scopurile lor programatice.
Reprezentantii poporului francez urmareau - pe aceasta cale - sa ofere garantia
ca „reclamatiile cetatenilor, intemeiate pe niste principii simple
si netagaduite, sa tinda pururea la mentinerea Constitutiei si legilor obstesti".
„Oamenii se nasc si raman liberi si egali in drepturi"
Chiar din primul sau articol, Declaratia drepturilor omului si ale cetateanului,
adoptata de Adunarea Nationala a Frantei la 2 octombrie 1789, a consacrat acea
formula celebra care avea sa fie preluata si comentata in toate documentele
ulterioare referitoare la drepturile omului. Consacrand ca „oame-nii
se nasc si raman liberi si egali in drepturi", Revolutia Franceza
avea sa recunoasca tuturor fiintelor umane unul din cele mai importante drepturi,
acela de a se naste si a trai „in libertate si egalitate".
Dante Aligheri (1265 -1321) - unul din cei mai cunoscuti ganditori, filozofi
si literati ai vremii sale - in cunoscutul sau Tratat de Biologie afirma
ca „libertatea este facultatea ce o are individul de a se purta potrivit
firii sale, sub inraurirea imprejurarilor din care purced
din structura creierului sau §i din asezarea actuala a reziduurilor
formate mai inainte, potrivit firii sale, sub inraurirea con-ditiilor
exterioare... Exista, deci, o legatura organica intre libertatea interioara
si libertatea exterioara a individului. Critica celor care sustineau ca „Declaratia
Revolutiei Franceze exagera cand proclama ca omul este liber de
la nastere" nu rezista unei analize atente, deoarece parintii Revolutiei
nu vizau nemijlocit func-tiile organismului uman la nastere, capacitatea fatului,
a noului nascut de a rationa, de a fi constient de faptele §i actele sale.
Autorii Declaratiei proclamau un Principiu, cel al libertatii, inscris
- alaturi de Egalitate si Fraternitate pe frontiscipiciul marii Revolutii
a francezilor.
In acelasi articol - cu care debuteaza Declaratia - se stipuleaza ca „deosebirile
sociale nu se pot intemeia decat pe folosinta obsteasca". Atat
in timpul procesului revolutionar, cat si dupa aceea, „folosinta
obsteasca" a primit conotatii diferite, toate, insa, au incercat
„sa explice deosebirile sociale", care -dupa consolidarea Revolutiei
in planul structurilor Puterii - departe de a se diminua, s-au accentuat
continuu, pana la discre-pantele incredibile din zilele noastre. Asupra
supoitului obstesc al deosebirilor aveau sa se exprime numeroase puncte de vedere.
Unii analisti observau ca autorii Declaratiei „fusesera obligati sa
recunoasca existenta deosebirilor sociale, care au existat si pana la
Revolutie si dupa Revolutie". Toti au considerat ca „folosinta obsteasca
era o explicatie mult prea generala a acestor deosebiri".
In celelalte articole ale Declaratiei sunt stipulate acele cai si modalitati
practice pentru conservarea si realizarea „drepturilor naturale si imprescriptibile
ale omului". Aceste drepturi sunt: libertatea, proprietatea, siguranta
si opunerea la asuprire.
In Declaratie se stipuleaza ca „libertatea consta in putinta
de a face tot ceea ce nu vatama altuia", precizandu-se I in
acest fel - ca „practica drepturilor naturale ale omului nu are alte margini
decat cele care asigura celorlalti membri ai societatii realizarea acelorasi
drepturi". Georg Willhelm Friedrich Hegel arata ca atunci cand se
sustine ca „libertatea in genere este sa poti actiona asa cum vrei,
o atare reprezentare poate fi luata numai ca totala lipsa a culturii gandirii,
in care nu se gaseste inca nici o urma a ceea ce este vointa libera
in si pentru sine, dreptul si moralitatea. Avand in vedere
importanta precizarii acestor limite, in Declaratie se consacra obligatia
de a se determina numai prin lege „marginile libertatii", la con-fluenta
libertatii unei persoane, cu libertatea altei persoane. Charles Louis de Secondat
Montesquieu preciza ca „libertatea este dreptul de a face tot ceea ce
ingaduie legile; si daca un cetatean ar putea sa faca ceea ce ele interzic,
el nu ar mai avea libertate, pentru ca si ceilalti ar putea sa faca la fel.
Declaratia stipuleaza ca „legea nu are dreptul decat de a opri actiunile
vatamatoare societatii", in felul acesta se consacra „limita
in care poate actiona legea", respingandu-se „practica
abuzurilor si faradelegilor condamnate de poporul rasculat al Frantei in
1789", precizand ca „tot ceea ce nu este oprit de lege nu se
poate impiedica, si nimeni nu poate fi silit sa faca ceea ce legea nu
porunceste". Principiu progresist pentru acele vremuri revolutionare, in
care „faradelegea si arbitrariul luasera proportii revoltatoare".
La o analiza ulte-rioara, mai atenta, s-a atras atentia asupra capcanelor pe
care il implica. Astfel, s-a observat ca „aprecierea caracterului
vatamator al actiunilor - fiind, de regula, o operatiune subiectiva, in
puterea unor indivizi care dispun vremelnic de parghiiile de comanda ale
unei natiuni - poate fi abuziva". Ceea.ce pentru „un grup de interese
este considerat vatamator", pentru un alt grup de interese „poate
fi necesar, util etc.". De aceea, cei mai reputati analisti in domeniu
au considerat ca „legile care poruncesc in acest domeniu trebuie
emise pe criterii obiective, restrangandu-se si, pe cat posibil,
eliminandu-se determinarile subiective".
Valoarea programatica a Declaratiei drepturilor omului si ale cetateanului,
elaborata de parintii Revolutiei Franceze consta si in faptul ca stipuleaza
„rolul obsti in actul