Hitler a ajuns la putere din dorinta clasei conducatoare, care a vazut in el un zid impotriva comunismului si groparul Republicii. In special industriasii, mult timp favorabili partidelor burgheze de dreapta- Populisti, National - Germani -; s-au raliat treptat lui Hitler, care isi dorea de mult timp sprijinul lor, pentru ca vedeau in nazism un obstacol sigur impotriva bolsevismului, o promisiune de relansare economica prin inarmare, siguranta de a avea mana libera in cadrul unui stat puternic. Dar nu este mai putin adevarat ca Hitler le-a promis maselor, proletarizate din cauza inflatiei, ca va distruge atotputernicia banului. A avut castig de cauza in fata poporului german pentru ca a stiut sa exploateze saracia si uniformizarea care, provocate de o serie de crize, au lovit ierarhia traditionala. z4l3lq
Hitler s-a adresat tineretului , acelui tineret ajuns la disperare din cauza somajului, a stiut sa elaboreze un program deopotriva antisocialist si anticapitalist, pentru o natiune disperata.
Dar ce poate face o mana de intelectuali opozanti intr-o tara imbatata de prosperitatea sa materiala, dupa atatia ani de suferinta si de mizerie, avand sentimentul unui viitor stralucitor¬¬¬¬¬? Din punct de vedere economic, nazismul a investit statul cu controlul total al economiei, instaurand un regim de dictatura economica exercitat de un numar mic de conducatori, in numele carora erau concentrate cele mai largi puteri : maresalul Göring, insarcinat din 1936 cu executarea “planurilor de termen de patru ani”, dobandindu-se un rol capital in viata economica a Reichului. Pe de alta parte, inspirandu-se din opiniile economistului suedez Rudolf Kjellen, nazismul a cautat sa sporeasca productia materiilor prime furnizate de solul german, sa fabrice prin sinteza produse inlocuitoare, pentru a asigura autarhia, adica independenta economica a Reichului.
Pe plan agricol, ministrul Darre a dorit sa lege familia taraneasca de pamantul pe care-l cultiva, pentru a crea astfel o noua “nobilime” germana. Dorind sa retrezeasca in taranime sensul demnitatii profesionale, pe cel a unei noi ierarhii bazate pe munca, el a infiintat o vasta organizatie corporativa, Reichsnahrstand, unitara si foarte disciplinata. Pe de alta parte, a creat domeniile ereditare (Erbhöfe) care nu puteu fi nici impartite , nici vandute care reveneau, in mod obligatoriu unui singur mostenitor. In fine, tot el a cautat sa dezvolte in randul taranilor preocuparea de a-si adapta productia nevoilor consumului national, de a trezi in ei nu setea de castig, ci sensul solidaritatii germane. Scopul comun tuturor acestor eforturi a fost asigurarea, in caz de razboi, a autonomiei Reichului in materie de alimentatie. Cu pretul unor reglementari drastice si al anumitor privatiuni, in 1938 rezultatul era partial atins.
Aceleasi preocupari dominau politica industriala a statului hitlerist, care trebuia sa puna pe picioare puterea ce-i va permite Germaniei sa-si echipeze armata si sa faca sa prevaleze politica sa externa. Inceputul s-a facut cu aservirea clasei muncitoare, transformata intr-o armata de muncitori : in locul vechilor sindicate -;greva era considerata “ofensa”adusa comunitatii -;Dr. Ley a ceat Frontul Muncii, destinat sa inlocuiasca la muncitori freamatul otravit al luptei de clasa cu respectul unei discipline militaresti. Frontul Muncii era format din grupari cooperatiste, avand fiecare Führerul sau. Scopul declarat al acestui Arbeitsfront era de a “reglementa raporturile dintre munca si capital conform interesului general”.
Dictatura hitlerista vrea mai de graba sa consolideze marile interese private, cu conditia ca acestea sa colaboreze cu regimul si sa recunoasca dreptul statului de a avea un rol director in viata economica. In schimbul supunerii, acestea vor profita din plin de refacerea Germaniei si de infrangerea miscarii muncitoresti.
Sub inalta autoritate a statului, nazismul a realizat o economie dirijata in care patronul pastra caracterul autoritar si asigura o disciplina incontestabila. Concomitent cu eliminarea oricarei rezistente, s-a inceput un vast program de echipare industriala. Au fost facute eforturi pentru valorificarea subsolului, pentru dezvoltarea productiei de benzina sintetica, de cauciuc artificial, de lana de lemn, de benzol pe baza de carbune, pentru recuperarea metalelor. Pe aceasta baza s-a dezvoltat o gigantica industrie de armanent fara ca populatia sa resimta o mobilizare economica generala, care ar fi putut ameninta stabilitatea regimului. Aceasta politica economica, in afara faptului ca ducea la o reducere masiva a numarului de someri -;care a scazut de la sase milioane la 700.000, din 1933 pana in 1937-, a dus la o prosperitate a afacerilor care I-a satisfacut pe marii patroni industriasi. Desi planificata, economia hitlerista nu era chiar o economie socialista: ea s-a dovedit foarte favorabila trusturilor, carora le-a adus beneficii enorme. Dar aceasta inflorire se datora, de fapt, numai comenzilor statului. De aceea Germania a ineput sa intampine dificultati financiare pe care Dr. Schacht, directorul Reichsbank si ministru al Economiei, le-a dezvoltat provizoriu prin punerea in circulatie a certificatelor bancare pe termen scurt, rascumparate de Banca Imperiului, si prin extinderea acordurilor bilaterale de schimb; dar cand a fost anuntat ca trebuie pus capat inflatiei, a trebuit sa-si paraseasca diferitele functii. Era evident ca determinismul economic ducea la razboi un stat care nu se gandea sa renunte la dorinta lui de putere.
Incet, incet, Germania se indreapta spre autarhie, incercand sa-si reduca importurile si sa-si creeze o economie independenta de celelalte tari. Pentru aceasta se dezvolta agricultura,luptandu-se impotriva exodului rural si a faramitarii pamanturilor, se incheie cu numeroase state acorduri in clearing (orice import trebuie sa fie compensat printr-un export cu aceeasi valoare) si datorita progresului din industria chimica, se dezvolta fabricarea produselor inlocuitoare sau ersatze pentru a se putea reduce importurile.
In concluzie, chiar daca nivelul de trai nu creste de loc, productia face un salt spectaculos. In 1939, Germania produce pentru nevoile proprii suficient grau, unt si zahar si devine a doua putere industriala a lumii. In acelasi timp, problema somajului este aproape rezolvata. Totusi, posibilitatile de absorbtie ale pietei interne fiind destul de mici, incepand din 1936, este necesar ca o parte a industriei sa se transforme in industrie de razboi. Avantul industrial al Reichului fiind bazat pe o politica de inarmare si pe cucerirea unui spatiu economic care sa-i furnizeze Germaniei materii prime si piete de desfacere, regimul hitlerist se angajeaza din 1938 intr-o politica de forta care duce direct la cel de al doilea conflict european.