CULTURA ORGANIZATIONALA
9.1. Continutul culturii organizationale
Organizatiile au culturi “tot asa cum oamenii au personalitate”.
Cultura este miezul intregii retele organizationale. Ea influenteaza si
este influentata de strategie, structura, sistem, personal si deprinderi. Este
elementul de identificare a unei organizatii. z6s6sq
Toate organizatiile au propria lor cultura individualizata. Cultura unei companii
cuprinde colectia ei de convingeri si reactii organice aproape instinctive,
de eroi si personaje negative, de realizari, de interdictii si porunci. Unele
dintre acestea, ca si nevrozele oamenilor, sunt atat de profund inradacinate,
incat originea lor se pierde in negura evenimentelor trecute,
in timp ce altele au cauze vii, vizibile.
Aspectul important referitor la cultura unei organizatii este acela ca oamenii
pot sa se familiarizeze mai bine ci organizatia sau chiar sa-i anticipeze modul
de comportare daca reusesc sa inteleaga “chimia” alcatuirii
ei. Fiecare organizatie este “impregnata cu valori in spatele regulilor
tehnice, care produc o identitate distincta a fiecarei organizatii”. Cultura
organizationala este o incercare de a patrunde in trairea, sensul,
atmosfera, caracterul sau imaginea unei organizatii, arata S. Selznick.
Aplicand conceptul de cultura la organizatii, ne referim la ideile, credintele,
traditiile si valorile lor, care isi gasesc expresie, de exemplu, in
stilul managerial dominant, in felul in care sunt motivati membrii
acestora, in imaginea publica etc. Acestea difera in ceea ce priveste
atmosfera, felul in care se lucreaza, nivelul energiei, orizontul individual
-; toate acestea fiind influentate de istorie si traditii, de situatia
actuala, de tehnologie etc.
Sunt diverse moduri de abordare a culturii organizationale; s-au formulat numeroase
definitii termenului de cultura organizationala, fiecare dintre acestea evidentiind
anumite elemente componente ale acestuia. Astfel, prin cultura organizationala
se intelege: simbolurile, ceremoniile si miturile care exprima valorile
si credintele specifice membrilor organizatiei (Anch); “convingerile impartasite
de managerii unei organizatii referitoare la modul cum isi vor organiza
ei impreuna cu angajatii afacerile (Lorek); “traditiile si convingerile
unei organizatii prin care ea se distinge de alte organizatii si care inculca
siguranta si trainicie intr-o organizatie” (Mintzberg); “ceea
ce oamenii cred despre ceea ce merita sa fie facut si ceea ce nu” (K.
Putterson); “expresia trebuintelor intime ale oamenilor, o expresie a
inzestrarii experientei lor de viata cu semnificatii” (Joan Marin);
“modelul convingerilor si expectatiilor impartasite de membrii unei
organizatii ce produc o serie de norme ce descriu comportamentul membrilor organizatiei
si grupului” (Schwartz Davies).
Cultura organizatiei este vazuta ca expresie a normelor si valorilor, ea reprezentand
acel pattern al valorilor si normelor care disting o organizatie de cealalta,
depistand ceea ce este important pentru organizatia respectiva. Asa cum
arata M. Vlasceanu, cultura organizatiei desemneaza normele sau sistemul de
credinte si valori specifice membrilor organizatiei.
Modelele, patternurile sunt reflectate in sistemul cunoasterii, al ideologiei
valorilor, al regulilor (legilor) si al ritualului de zi cu zi in societate.
Don Hellriegel, John W. Slocum Jr. si Richard W. Woodman in lucrarea “Organization
Behavior”, aparuta in 1992 la Los Angeles, analizeaza caracteristicile
si dinamica culturii organizationale. Potrivit acestor autori, cultura organizationala
reprezinta un model complex de convingeri si aspiratii impartasite de
membrii sai. Mai exact, cultura organizationala este definita ca filosofie,
ideologie, valori, credinte, raspunderi, sperante, atitudini si norme (acceptate,
impartasite).
Cultura organizationala include, potrivit acestor autori, urmatoarele componente:
- actiuni comportamentale regulate care apar in interactiunea dintre oameni,
cum ar fi ritualuri si ceremonii organizationale si limbaje frecvent folosite;
- normele care sunt impartasite/acceptate de grupurile de lucru din toata
organizatia, cum ar fi “un salariu bun pentru o zi de munca buna”;
- valorile dominante impuse intr-o organizatie, cum ar fi “calitatea
produsului”;
- filosofia dupa care se ghideaza politica organizationala in privinta
angajatilor si clientilor;
- regulile pentru integrarea in organizatie pe care un nou venit trebuie
sa le invete pentru a deveni un membru acceptat;
- sentimentul sau climatul care transpare intr-o organizatie prin aspectul
fizic si prin felul in care membrii acesteia interactioneaza cu “clientii”
sau alte persoane din exterior.
Nici una din aceste componente, luate individual, nu reprezinta cultura organizatiei.
Luate impreuna, insa, ele reflecta si dau inteles conceptului
de cultura organizationala.
Cultura organizationala exista pe mai multe niveluri. Nivelul exterior al culturii
este constituit de simboluri. Simbolurile culturale sunt cuvintele (jargon si
dialect), gesturile, figurile si alte obiecte fizice care au un inteles
particular intr-o cultura.
La urmatorul nivel sunt eroii culturali, persoane (in viata sau decedate/reale
sau imaginare) care au caracteristici mult apreciate si astfel ele servesc drept
modele pentru cultura.
Ritualurile si ceremoniile organizationale sunt activitati si ritualuri planificate
si organizate care au un inteles cultural important.
In sfarsit, cel mai adanc nivel sau “inima” culturii
sunt valorile culturale. Aceste valori acceptate/impartasite reprezinta
credinte, raspunderi si sentimente colective in functie de care lucrurile
sunt bune, normale, rationale, valoroase si asa mai departe.
James M. Higgins, in lucrarea “The Management Challenge”,
aparuta la Toronto, considera ca elementele componente ale culturii organizationale
sunt:
- miturile si credintele;
- simbolurile, ceremoniile si ritualurile;
- sistemul de metafore si limbajul specific;
- sistemul de valori si norme infailibile care orienteaza comportamentul.
Miturile si credintele
Miturile si credintele cuprind istoricul faptelor care au determinat un comportament
sau altul, succese din trecut, oameni de baza ai organizatiei, acei vizionari
care au transformat compania, care i-au dat o alta directie. Aceste “istorioare”
ajuta noii angajati sa-si formeze o idee despre semnificatia normelor, valorilor,
atitudinilor, comportamentelor membrilor organizatiei pentru a si le putea insusi
in vederea adaptarii la organizatie.
Sistemul de metafore si limbajul specific
Acestea se refera la valorile de baza ale organizatiei. Multe companii pornesc
in competitie prin a se asigura ca au o deviza care sa le permita sa atraga
atentia asupra lor si sa monopolizeze piata. In acelasi timp, in
cadrul fiecarei organizatii se vehiculeaza un limbaj specializat, folosindu-se
anumite coduri de limbaj. De multe ori se foloseste laconic, sintetizat, inteles
numai de catre membrii organizatiei.
Simboluri, ceremonialuri si ritualuri
Acestea arata ce este important de respectat in organizatie. Steagurile,
sigla companiei s.a., releva importanta si locul pe care il ocupa anumite
idei sau evenimente.
Motourile
Sunt importante pentru membrii organizatiei. Criteriile de elaborare a unui
moto: sa transmita si sa promoveze filosofia organizatiei; sa aiba mai mult
un apel emotional decat unul rational; sa nu fie un indemn direct
la loialitate, productivitate, calitate si nici la alte obiective organizationale;
sa fie misterios pentru public, dar nu si pentru membrii organizatiei. Exemplu
de motto: ”Calitatea este nr.1”.
Valorile si normele
Sistemul de valori si normele de comportare sunt reflectate in strategii,
structura, sisteme politice, reguli, proceduri, aratand ce este permis
si ce nu este permis. Ele sunt trecute in comunicarea informala, de exemplu
modul de structurare a organizatiei arata daca indivizii pot participa sau nu
intr-o maniera critica la valorile sistemului. Chiar si marimea organizatiei
influenteaza semnificatia valorilor.
In concluzie, cultura organizationala trebuie inteleasa la doua
niveluri: a) partea mitica (de istorie), care include mituri, povestiri, eroi, simboluri,
sloganuri si ceremonii; b) “drumul pe care ne aflam (prezentul)”, care este indicat de strategii,
structura, sisteme, conducere, reguli, norme, indeletniciri etc. managerul
trebuie sa invete sa conduca si aceste valori (impartasite).
Cunoasterea culturii organizationale este necesara si utila, intrucat
constituie, probabil, unicul si cel mai folositor element anticipativ, pe termen
lung, al unei organizatii. Poate fi dificil pentru cineva atat din interior
cat si din afara sa patrunda in cultura organizatiei, aceasta fiind
deseori considerata drept un univers de convingeri, valori si conceptii oferite
odata pentru totdeauna si care este rareori declarat ori supus chestionarii,
mai ales de cei care au o experienta limitata in privinta altor organizatii
sau culturi. Cu toate acestea, o asemenea intelegere a comportarii colective
este esentiala, in situatiile in care este nevoie ca organizatia
sa se adapteze unor conditii schimbatoare, incluzand aspiratiile si asteptarile
membrilor ei.
9.2. O abordare analitica a culturii organizationale
Cercetarile asupra organizatiei au conturat mai multe modele care asigura un
cadru de analiza mai profunda a conceptului de cultura organizationala si un
mijloc de identificare a implicatiilor ei practice. Unul dintre aceste modele
este cel elaborat de profesorul Charles Handy, in cartea sa “Understanding
Organizations” (1985), model pe care il coreleaza cu cele patru
“ideologii” identificate de Roger Harrison: cultura de tip Putere,
cultura de tip Rol, cultura de “tip Persoana”.
Cultura de “tip Putere”
Aceasta este intalnita frecvent in organizatii mici, in
unele companii comerciale si financiare, precum si in unele sindicate,
organizatii politice si grupuri de presiune cu unica orientare.
Fig. nr.1
O astfel de structura este cel mai bine redata grafic sub forma unei retele
concentrice, asemanatoare unei panze de paianjen, cu o sursa de putere
centrala, cu linii de forta si influenta exercitate radial, spre exterior, de
la sursa centrala respectiva (vezi fig. nr.1).
Controlul este exercitat mai ales prin intermediul unor persoane cheie alese
special, conform unui numar restrans de reguli; deciziile sunt luate,
in mare masura, ca efect al echilibrului de influente mai curand,
decat pe temei procedural sau pur logic.
Organizatiile de acest tip de cultura pot raspunde rapid la evolutia evenimentelor,
depind puternic, in asigurarea unei reusite continue, de hotararile
celor de la centru.
Aceste culturi lasa controlul mai mult in seama unor persoane individuale,
si mai putin in a unor comitete. Performanta este apreciata dupa rezultate.
Atmosfera din aceste culturi poate parea dura si aspra, reusita fiind insotita
de un moral scazut si de o fluctuatie pronuntata a fortei de munca, din cauza
esecurilor individuale sau a parasirii acestui cadru competitional. Aceste culturi
pot fi tot atat de neplacute, pe cat de eficace. Nu este o cultura
pentru managerii carora le place viata linistita.
Cultura de “tip Rol”
Cultura de tip Rol este tipica organizatiei clasice, formale, cunoscuta probabil
mai mult prin conceptul de birocratie si care poate fi reprezentata grafic printr-un
templu (vezi fig. nr.2).
Acest tip de organizatie este caracterizat prin puternice sectoare functionale
sau specializate. Exista un grad inalt de formalizare si standardizare,
activitatea sectoarelor functionale si interactiunea dintreele fiind controlate
prin reguli si proceduri, prin definirea posturilor si a autoritatii conferite
acestora, a modalitatii de comunicare si prin reglementarea litigiilor dintre
sectoarele functionale.
Pozitia ierarhica este sursa de putere in aceasta cultura. Oamenii sunt
selectati in functie de indeplinirea satisfacatoare a rolului lor,
puterea personala nefiind acceptata, iar puterea profesionala a expertului fiind
tolerata numai pe locul lui propriu, regulile si procedurile reprezinta metode
majore de influentare.
Pentru individ, cultura de “tip Rol” ofera securitate si o ocazie
favorabila de a dobandi o specializare profesionale. Dar aceasta cultura
este nemultumitoare pentru persoane ambitioase, orientate spre putere, care
doresc sa-si exercite controlul asupra propriei munci sau care sunt interesate
mult de rezultate decat de metode.
O cultura de “tip Rol” pare sa satisfaca managerii carora le plac
securitatea si predictibilitatea, care vor sa aiba succes mai degraba prin indeplinirea
rolului decat prin realizarea de contributii personale uimitoare si care
sunt mai interesati sa devina din ce in ce mai experti in aplicarea
metodologiei acceptate, decat sa-si imbunatateasca rezultatele personale.
Cultura de “tip Sarcina”
Cultura de “tip Sarcina” este orientata catre sarcina profesionala.
Structura corespunzatoare poate fi reprezentata cel mai bine printr-o retea
rectangulara (vezi fig. nr.3), unele fire ale retelei fiind groase sau mai rezistente
decat celelalte, iar puterea si influenta fiind, in mare parte,
localizate in noduri.
Accentul in cadrul acestei culturi este pus pe executarea sarcinii, cautandu-se
asigurarea tuturor tuturor resurselor adecvate si a oamenilor potriviti pentru
fiecare nivel al organizatiei, care sunt apoi lasati sa se descurce cat
de bine. Cultura de “tip Sarcina” depinde de mobilizarea intregului
grup, in scopul imbunatatirii eficientei, precum si de identificarea
individului cu obiectivele organizatiei. Ca atare, aceasta este o cultura de
echipa in care rezultatele grupului se situeaza inaintea obiectivelor
individuale si a celor mai multe divergente dintre pozitii si stiluri. Influenta
se bazeaza mai mult pe puterea profesionala decat pe puterea pozitiei
sau cea personala fiind, de asemenea, mult mai larg dispersata decat in
alte culturi.
Aceasta cultura este cea mai adecvata tendintelor curente ale schimbarii si
adaptarii, libertatii individuale si diferentelor sociale scazute, dar nu poate
fi adecvata tuturor imprejurarilor.
Managerul dintr-o cultura de “tip Sarcina” sa fie flexibil si increzator
in capacitatea sa de a actiona intr-o atmosfera instabila si, probabil,
de scurta durata. El trebuie sa astepte sa fie judecat in functie de rezultate
si sa-i placa sa coordoneze munca unor colegi care pot fi mai experti decat
el insusi in realizarea diferitelor aspecte ale sarcinii. Fiecare
membru al echipei se asteapta la un oarecare control asupra propriei munci.
Se considera ca aceasta este cultura preferata de majoritatea managerilor de
nivel mediu.
Cultura de “tip Persoana”
Acest tip de cultura este mai nou intalnit. Ea exista in putine
organizatii, desi multi adera la unele dintre valorile ei. In cadrul acestei
culturi, individul reprezinta un punct central. Ea are rostul de a-i servi si
de a-i ajuta pe membrii ei, promovandu-le interesele proprii, fara nici
un obiectiv global. Are o structura descrisa cel mai bine printr-un “roi”
de particule sau, dupa cum spunea Handy, o “galaxie de stele” (fig.nr.4)
In concluzie exista patru feluri de culturi organizationale, fiecare dintre
acestea avand o structura caracteristica:
- Cultura de “tip Putere”- retea con-centrica;
- Cultura de tip “Rol-templu”;
- Cultura de tip Sarcina -; retea rectan-gulara;
- Cultura de tip Persoana -; roi de particule.
Doua sau mai multe astfel de culturi pot coexista in aceeasi organizatie,
laolalta cu toate subculturile existente, contribuind impreuna la complexitatea
vietii organizatiei, care reprezinta o permanenta sursa de surprize, nelinisti
si frustrari, dar si de oportunitati pentru cei care o traiesc.
9.3 Mentinerea culturii organizationale
Modalitatile prin care o organizatie functioneaza si este condusa pot avea
atat efecte intentionate, cat si efecte neintentionate in
mentinerea sau schimbarea culturii organizationale. Organizatia incearca
sa angajeze persoane care se potrivesc cu cultura organizatiei. In plus,
culturile sunt mentinute prin eliminarea angajatilor care in mod frecvent
se indeparteaza de activitatea si comportamentul acceptat.
Metodele specifice de mentinere a culturii organizationale sunt insa mult
mai complicate decat angajarea sau concedierea anumitor persoane. Cele
mai adecvate metode de consolidare a culturii organizationale au in vedere:
? felul in care managerii (in mod special cei de sus) reactioneaza
la incidentele critice si la crizele organizationale;
? rolul modelarii, invatarea si antrenarea manageriala;
? criterii de alocare a recompenselor;
? criterii pentru angajare, selectie, promovare si eliminare din organizatie;
? ritualuri, ceremonii si povestiri organizationale.
9.4. Schimbarea culturii organizationale
Aceleasi metode folosite pentru a mentine o cultura organizationala pot servi
si la schimbarea ei. Cultura ar putea fi schimbata, de exemplu, prin;
? schimbarea obiectivelor conducerii;
? schimbarea modalitatilor de rezolvare a situatiilor critice;
? schimbarea criteriilor de recrutare de noi membri;
? schimbarea criteriilor de promovare in organizatie;
? schimbarea criteriilor de recompensare;
? schimbarea ritualurilor si ceremoniilor organizationale.
De exemplu, o cultura organizationala care se indreapta spre pedepsirea
asumarii riscurilor si inovatiilor si spre recompensarea evitarii riscului ar
putea fi in mod deliberat transformata prin schimbari in sistemul
de recompensare. Angajatii pot fi incurajati sa-si stabileasca obiective
mai riscante sau mai inovative in sedinte de instruire (antrenament) si
de stabilire a obiectivelor, in sedintele de apreciere a performantelor,
existand posibilitatea de a fi rasplatite pentru incercari mai riscante,
chiar daca ele uneori nu reusesc decat atingerea unor obiective sigure
care nu implica o comportare inovativa si altele.
In schimbarea culturii organizationale sunt doua aspecte care trebuie
studiate cu atentie. Primul, dupa cum afirma Peter Drucke, este ca schimbarea
comportamentului se poate realiza numai daca se bazeaza pe cultura existenta.
Al doilea aspect rezulta din dificultatea aprecierii precise a culturii organizationale.
Cultura organizationala se poate incadra in urmatoarele categorii:
- Tipul de cultura “intreprinzator/radicalist”: este format
din persoane care isi asuma riscuri mari si au rezultate rapide indiferent
daca actiunile lor sunt bune sau rele.
- Tipul de cultura “munca multa, satisfactie mare”. Regula in
aceasta cultura este actiunea in care angajatii isi asuma riscuri
mici cu rezultate rapide, cultura incurajandu-i sa reuseasca prin
mentinerea unui nivel ridicat de actiune cu risc redus.
- Tipul de cultura “pune tot ce ai in joc”. Este lumea deciziilor
de mare amploare unde timpul in care angajatii afla rezultatele deciziilor
este lung (de ordinul anilor).
- Tipul de “cultura de proces”. Este cultura cu raspuns redus sau
inexistent unde angajatii apreciaza foarte greu ce fac: in schimb se concentreaza
asupra modului de actiune. Falimentul apare cand procesul iese de sub
control.
In realitate, organizatiile complexe pot avea in mod intentionat
diferite unitati ale corporatiei, acestea fiind numite subculturi.
Schimbarea culturala reusita include:
- intelegerea culturii precedente: o noua cultura nu se poate dezvolta
fara ca atat conducatorii, cat si angajatii sa inteleaga de
unde pornesc;
- sprijinirea angajatilor care au idei despre o cultura mai buna si doresc sa
actioneze potrivit convingerilor lor;
- gasirea celei mai eficiente subculturi in organizatie si folosirea ei
ca un exemplu din care angajatii sa invete;
- gasirea metodei de a ajuta angajatii sa-si indeplineasca sarcinile mai
eficient; va rezulta o cultura mai buna;
- perspectiva unei culturi noi serveste ca un principiu de ghidare pentru schimbare;
el nu va face miracole;
- imbunatatirii semnificative la nivel cultural, in termeni de schimbari
culturale care dureaza 5 -; 10 ani.
- Actiunile in noua cultura; faptele vorbesc mai tare decat cuvintele.
10. COMUNICAREA ORGANIZATIONALA
10.1. Comunicarea organizata, informarea si comunicarea organizationala
Pentru a putea fi caracterizata drept organizata, comunicarea organizationala
trebuie sa prezinte urmatoarele caracteristici:
• sa fie orientata spre finalitate (scop), adica sa reflecte un plan de
ansamblu si obiectivele pe care si le asuma organizatia
• sa fie multidirectionala, adica sa se realizeze de sus in jos,
pe orizontala, pe verticala etc.
• sa fie instrumentala, adica sa se sprijine pe o varietate de suporturi
in functie de obiectiv
• sa fie adaptata, adica sa foloseasca sistemele de informare specifice
fiecarui sector de activitate si sa concorde cu cultura organizationala promovata
• sa fie flexibila, pentru a integra comunicarea informala si pentru a
crea structurile care o favorizeaza
Drept urmare, comunicarea organizationala nu este un proces spontan si natural.
Ea trebuie proiectata in asa fel incat sa permita: coordonarea: proces ce are in vedere atingerea unui obiectiv prestabilit,
necesar pentru realizarea scopului final al organizatiei armonizarea : activitate ce are drept scop definirea unui obiectiv comun
Dupa cum se poate observa, trasaturile proprii comunicarii organizate merg in
paralel cu cele ale organizatiei comunicante. Acest lucru este foarte firesc
pentru ca procesul de comunicare trebuie sa fie proiectat in asa fel incat
sa contribuie la indeplinirea obiectivelor organizatiei. Comunicarea trebuie
sa fie gestionata in conformitate cu un plan strategic de ansamblu al
activitatii specifice organizatiei. Daca acest plan nu exista, comunicarea se
desfasoara aleatoriu; in cazul in care apar efecte pozitive in
urma desfasurarii unui astfel de proces, atunci sunt cu totul si cu totul intamplatoare.
Greseala cea mai frecventa care se face in acest context este asa numitul
mit tehnicist. Se considera ca suporturile comunicationale, mai ales daca este
vorba de tehnologii informationale de ultima ora, sunt suficiente pentru a asigura
un proces de comunicare permanent, fluent si eficient. Acest lucru nu se intampla
insa, decat foarte rar. Daca tehnologiile comunicationale nu sunt
puse in relatie cu un plan strategic de ansamblu, folosirea lor este irelevanta
pentru atingerea scopurilor asumate de organizatie. Mai mult decat atat,
prezenta lor nu garanteaza exploatarea in folosul organizatiei. Nu in
ultimul rand, trebuie sa se tina seama de contextul social si de cultura
proprie fiecarei organizatii.
In mod evident, co-existenta comunicarii organizate si a organizatiei
comunicante reprezinta un caz ideal de eficienta. Pentru ca el sa devina realitate
trebuie actionat in doua directii principale: favorizarea fluxurilor de
comunicare la toate nivelurile si ameliorarea functionarii organizatiei.
In acest context, se impune distinctia dintre informare si comunicare,
termeni adesea confundati. Astfel, informarea tine exclusiv de transferul de
continut (emisie si receptare), in timp ce comunicarea se refera la schimburile
de structuri cognitive ce vizeaza schimbarea comportamentului celuilalt. Adesea,
comunicarea este coborata de obicei la nivel de simpla informare, rezultatul
fiind absenta unui feedback adecvat din partea receptorilor. In lipsa
feedbackului, deciziile se iau exclusiv la nivelul managerial, fara consultarea
celor implicati direct in realizarea scopurilor organizatiei.
Altfel spus, termenul de informare se refera la situatiile in care rolul
activ ii revine exclusiv receptorului, in timp ce comunicarea vizeaza
un sistem de relatii interactive. Informarea consta deci, in relationarea
oamenilor cu faptele, iar comunicarea in relationarea interpersonala.
Informarea functioneaza intr-un singur sens, de la emitator catre receptor.
Dimpotriva, comunicare se realizeaza in mai multe directii, fiecare emitator
devenind la randul lui receptor si invers, in cadrul aceleiasi secvente
de comunicare.
In acest context, organizatia trebuie sa isi regleze atat
fluxurile informatiile, cat si pe cele comunicationale. In primul
caz, ea emite mesaje in interior sau in exterior si recepteaza si
analizeaza mesaje provenind din exterior si din interior. In al doilea
caz, organizatia este pe de o parte vectorul schimburilor interactive cu mediul
extern (mai ales cu clientii), iar pe de alta parte cea care regleaza schimbul
de informatii intre salariati, atat la nivel formal cat si
informal. Trebuie mentionat ca acesta este un alt punct sensibil al organizatiilor
aflate in plin proces de tranzitie. Daca importanta relatiei cu exteriorul
a fost mai mult sau mai putin constientizata, pentru ca in fond de ea
depinde supravietuirea organizatiei, legatura cu interiorul este constant neglijata.
Mesajele care provin din interior (mai ales daca ajung la factorii de decizie
prin intermediul canalelor informale) sunt aproape intotdeauna ignorate.
Abordarile clasice ale comunicarii se inscriu in general in
doua categorii: teoriile care plaseaza comunicarea in relatie cu tehnologiile
folosite drept suport (Shannon, Weaver) si cele care o trateaza din perspectiva
psihosociologica (Scoala de la Palo Alto).
Pentru o gestionare eficienta a comunicarii organizationale, trebuie sa avem
in vedere ambele aspecte pentru ca:
• in planul inovatiilor tehnologice care afecteaza comunicarea,
organizatia se situeaza la intersectia noutatilor aparute in informatica,
in telecomunicatii etc.
• in planul relatiilor interpersonale organizatia se confrunta zi
de zi cu problemele de comunicare ce apar intre diversele categorii de
personal care lucreaza in interiorul sau: intre salariati si persoanele
aflate in functii de conducere, intre directori si sindicate, intre
angajati etc.
• in planul politicilor si strategiilor manageriale organizatia
trebuie sa isi formuleze atat obiectivele de receptare, cat
si pe cele care privesc emisia de mesaje pentru a atinge maximum de eficienta
in domeniul respectiv
Aceasta a treia dimensiune este in general, cel mai adesea ignorata. Daca
in cazul adoptarii inovatiilor tehnologice care constituie suportul comunicarii,
majoritatea intreprinderilor in tranzitie se confrunta in
primul rand cu lipsa de fonduri necesare achizitionarii unor astfel de
tehnologii, formularea unei strategii comunicationale este o idee relativ noua
si in Occident. Incepand cu anii ’70, in Occident
a inceput sa se resimta din ce in ce mai mut necesitatea comunicarii
externe pentru a se promova in exterior o anumita imagine (pozitiva) a
organizatiei. Cu toate acestea, si in spatiul Europei Vestice comunicarea
interna este o preocupare destul de recenta. Cand acest tip de comunicare
exista, el are trei caracteristici de baza, care sunt de obicei alternative:
• se sprijina pe suporturi informative, canalele de comunicare fiind revistele,
ziarele, reuniunile, computerele, avizierele
• afiseaza o dimensiune strategica, afirmand necesitatea de a comunica
eficient, desi in cele mai multe cazuri nu exista nici un plan strategic
de comunicare
• considera informatiile provenind din exterior drept una resursele strategice
ale organizatiei
In organizatiile aflate in tranzitie, de cele mai multe ori lipsesc
toate cele trei dimensiuni ale comunicarii interne, enumerate mai sus. Comunicarea
computerizata este inca un lucru considerat scump, ca atare numai anumite
sectoare de activitate sunt dotate cu astfel de tehnologii. Singurele forme
de comunicare interne sunt reuniunile si avizierele, care mediaza exclusiv comunicarea
formala, sub forma indicatiilor si rapoartelor de activitate.
In plus, se confunda foarte des notiunile de sistem de informare si plan
de comunicare. Cel mai adesea, organizatia construieste sisteme de informare,
crezand ca astfel asigura o buna comunicare interna, cand de fapt
nu face altceva decat sa reglementeze rolurile de emitator, respectiv
receptor. Aceste sisteme de informare la randul lor sufera de anumite
patologii, cauzate de o proiectare defectuoasa. Ele pot fi grupate in
trei categorii, fiind de fapt problemele legate de:
• volumul informatiei
• calitatea informatiei
• propagarea informatiei
Volumul informatiei. Sistemele de informare proceseaza de obicei o cantitate
uriasa de informatie, ceea ce are ca efect imposibilitatea exploatarii tuturor
datelor pe care le emite / recepteaza organizatia. Se produc de asemenea, blocaje
de informatie sau intermitente in fluxurile comunicationale.
La fel de posibil este sa se produca si cazul invers: sistemele proceseaza o
cantitate insuficienta de informatii sau privilegiaza anumiti actori din spatiul
organizational. Cazul tipic este cel al directorului care ia decizii de unul
singur, pornind de la informatii partiale.
Calitatea foarte scazuta a informatiei. De foarte multe ori datele sunt imprecise
sau irelevante pentru obiectivele sau asteptarile organizatiei. Informatiile
sunt foarte greu accesibile, acest lucru nedatorandu-se neaparat precaritatii
tehnologice, ci lipsei de dinamism a rolurilor de emitator/receptor. O alta
problema foarte frecventa este lipsa de adecvare intre momentul in
care este nevoie de anumite date si momentul in care acestea sunt efectiv
furnizate/primite. De obicei, informatiile ajung prea tarziu la beneficiar,
ceea ce are un impact negativ asupra eficientei organizatiei.
Propagarea defectuoasa a informatiei. Viteza de difuzare a informatiilor este
in general prea lenta. Exista si cazuri in care este prea rapida
si atunci anumite date care pot avea o importanta considerabila sunt iremediabil
pierdute. Nu se realizeaza propagarea informatiilor pe orizontala, ci numai
pe verticala. In aceasta situatie, persoanele implicate direct in
indeplinirea scopurilor organizatiei sunt private de accesul la informatie,
ceea ce evident, afecteaza functionarea eficienta a intreprinderii. O
alta problema este decodarea incorecta de catre anumite persoane, care conduce
la greseli de interpretare.
Acest ultim punct este esential pentru desfasurarea normala atat a activitatii
organizatiei, cat si a procesului de comunicare. Comunicarea de orice
tip, nu numai cea organizationala, este in general afectata de dificultatile
cu care se confrunta receptorul in intelegerea mesajului transmis
de emitator. Aceste dificultati nu tin neaparat de terminologia utilizata, ci
de resorturile psihologice ale individului care influenteaza decisiv relatiile
internationale. In compensatie, fenomenul de feed-back transforma informarea
in comunicare. Problema care se pune automat este daca acest proces rezida
in simpla verificare a corectitudinii receptarii sau dimpotriva, daca
are ca efect influentarea reciproca, cu posibilitatea de a determina emitatorul
sa-si modifice punctul de vedere initial. Aceasta distinctie este foarte importanta
pentru activitatea manageriala. Intr-adevar, formele moderne de management
( in special managementul de tip participativ) pun accent pe promovarea
comunicarii nestanjenite intre directori si subordonati. Astfel
de politici de resurse umane privesc feed-back-ul si comunicarea in general
drept un proces de inter-influentare. In caz contrar, exista pericolul
de a crea numai aparenta comunicarii, cand de fapt este vorba de o activitate
de conducere dominatoare sau chiar de manipulare.
Toate aceste vicii comunicationale afecteaza logica de ansamblu a sistemului.
Ideea de comunicare organizata presupune evitarea unor astfel de situatii printr-o
analiza prealabila a necesitatilor si obiectivelor organizatiei, care vor fi
reflectate intr-un plan strategic de ansamblu.
10.2. Tipologia comunicarii organizationale
10.2.1. Comunicarea interna
Comunicarea interna se refera la schimbul de mesaje ce se realizeaza in
interiorul organizatiei, atat pe verticala cat si pe orizontala.
Comunicarea este formala atunci cand mesajele sunt transmise pe canale
prestabilite. Atunci cand informatiile circula prin canale ce nu inscriu
in sfera relatiilor de subordonare, este vorba de comunicare neformala.
a) Comunicarea formala
Canalele formale de comunicare sunt create in mod deliberat prin stabilirea
unui sistem formal de responsabilitati care respecta structura ierarhica a organizatiei.
Ele sunt proiectate si gestionate pentru a permite transferul de informatii
intre niveluri (pe verticala) si departamente (pe orizontala). Dupa cum
se poate observa, directiile formale de comunicare respecta cu fidelitate relatiile
stabilite in organizatie, comunicarea desfasurandu-se in general,
pe trei directii principale: de sus in jos, de jos in sus, pe orizontala.
Aceasta este situatia ideala de comunicare. De cele mai multe ori, in
cazul organizatiilor aflate in plin proces de schimbare, comunicarea orizontala
lipseste cu desavarsire sau este foarte lenta si ineficienta. De cele
mai multe ori, comunicarea pe orizontala respecta exclusiv canalele informale,
ceea ce duce in mod inevitabil la scaderea exactitatii informatiilor.
Aceasta situatie se datoreaza in mare parte faptului ca, pe de o parte,
nu se constientizeaza necesitatea circulatiei neintrerupte a informatiilor
intre departamente, ca fiind vitala pentru supravietuirea organizatiei
in conditii concurentiale, si pe de alta parte faptului ca in organigramele
acestui tip de companii nu exista posturi pentru specialisti in comunicare.
Comunicarea de sus in jos este initiata de manageri (care de cele mai
multe ori sunt de formatie tehnica si nu se preocupa de aspectele legate de
comunicare si de modul in care circula informatiile) si este indreptata
catre esaloanele subordonate. De obicei, este folosita pentru transmiterea de
dispozitii si directive, pentru explicarea regulamentelor si practicilor specifice
organizatiilor, ca si pentru delimitarea responsabilitatilor salariatilor. In
organizatiile eficiente comunicarea formala de sus in jos are ca scop
si motivarea angajatilor ca si punerea lor periodica la curent cu politica,
scopurile si strategia aleasa de organizatie. Ideea de periodicitate este de
maxima importanta pentru ca asigura o anume permanenta si fluiditate a comunicarii.
Din nefericire, in cadrul organizatiilor in tranzitie, chiar si
comunicarea de sus in jos sufera de sincope, ea indreptandu-se
preferential spre anumiti salariati (care au responsabilitati considerate prioritare
sau care dimpotriva au un anumit nivel de incompetenta). Mai mult decat
atat, ea nu are loc decat atunci cand managerul considera
ca are de transmis ordine si directive subordonatilor, fara a se preocupa de
informarea acestora cu privire la deciziile luate de esaloanele de conducere
cu privire la activitatile, politica si strategiile organizatiei.
In mod normal, mai ales daca avem de-a face cu o organizatie in
schimbare (lucru inevitabil tinand cont de contextul concurential), comunicarea
formala de sus in jos ar trebui folosita in principal pentru a influenta
opiniile, pentru a schimba atitudinile, in conformitate cu noua politica
a organizatiei, pentru a diminua teama si reticenta generate de dezinformare
sau de insuficienta informatiei, pentru a pregati salariatii pentru schimbarile
din organizatie.
Comunicarea de sus in jos trebuie folosita cu prudenta pentru ca prezinta
pericolul desprinderii managerilor de realitatile din organizatie, datorita
lipsei de feed-back. Din acest motiv, comunicarea de sus in jos trebuie
sa fie completata de comunicarea de jos in sus, care are ca emitatori
salariatii si ca destinatari pe manageri. Angajatii isi comunica in
acest mod parerile si masura in care au inteles comunicarea de sus
in jos, fapt ce are rolul de a dezamorsa tensiunile emotionale si de a
crea sentimentul de valoare personala. In acest sens, receptorul (managerul)
trebuie sa cantareasca foarte atent informatiile primite pe aceasta cale,
pentru ca tendinta fireasca a subordonatilor este de a filtra foarte puternic
continutul mesajului pentru a aparea intr-o lumina cat mai favorabila
in fata sefilor. In plus, in cazurile cele mai rele, poate
aparea fenomenul dezinformarii intentionate. Pentru a contracara toate aceste
posibile efecte managerii trebuie sa promoveze un flux comunicational constant
care sa favorizeze crearea unei culturi organizationale flexibile, centrata
pe sentimentul valorii personale a salariatilor si pe cel al apartenentei acestora
la valorile si normele organizatiei.
Un alt palier al comunicarii formale il constituie comunicarea pe orizontala,
ce se realizeaza fie intre managerii aflati pe pozitii similare in
interiorul organizatiei, fie intre alte persoane din cadrul diverselor
departamente. In general, acest tip de comunicare are rolul de a realiza
coordonarea activitatilor dintre departamente, mai ales daca acestea sunt interdependente.
In ceea ce priveste comunicarea pe orizontala ( in cazul fericit
in care aceasta exista si nu este numai simulata), este constant trecuta
cu vederea ideea transmiterii concluziilor la care s-a ajuns in urma discutiilor
purtate de sefii de departamente. In plus, de obicei comunicarea intre
departamente este mediata (pe cale formala), aproape in exclusivitate
de manageri. Acestea sunt greseli grave care provin din ignorarea faptului ca
salariatii sunt de fapt purtatorii valorilor organizatiei in exterior.
Insuficienta comunicarii formale nu are ca efect numai slaba coordonare a activitatilor
interne si lipsa de eficienta la nivel global, ci si crearea unei imagini negative
a organizatiei in exterior. Acest lucru se datoreaza faptului ca, fiind
gresit sau insuficient informati asupra scopurilor, politicii si valorilor pe
care organizatia doreste sa le promoveze in exterior, salariatii nu se
pot constitui in purtatori ai acestora.
b) Comunicarea informala
Comunicarea informala se poate defini drept schimbul de informatii care are
loc in afara canalelor de comunicare oficiale. Comunicarea informala se
desfasoara in general prin canale create spontan. Acestea apar si exista
in mod necontrolat, se modifica permanent si opereaza la toate nivelurile.
Se poate spune ca merg in paralel cu canalele de comunicare formale, mai
ales daca acestea din urma sunt ineficiente sau daca informatia care ajunge
pe aceasta cale este saraca. Este din nou important de subliniat faptul ca directiile
formale de comunicare trebuie sa functioneze fara gres pentru ca informatia
circula oricum. Daca ea insa este mediata de canalele neformale de comunicare,
exista pericolul ca ea sa se transforme in zvon sau in barfa,
ceea ce nu este de dorit nici pentru mediul intern de lucru, nici pentru functionarea
de ansamblu a organizatiei.
Ceea ce trebuie avut in mod special in vedere este ca aceste canale
nu pot fi nici interzise, nici desfiintate. Pentru buna functionare a organizatiei
ele trebuie pe de o parte contracarate de informatiile transmise prin intermediul
canalelor oficiale, iar pe de alta parte trebuie incurajate pentru ca
ofera un feed-back optim. Este evident ca si canalele de comunicare formala
de jos in sus sunt purtatoare de feed-back. Aceasta insa are o alta
natura, oferind date despre activitatea organizatiei, despre eficienta sau lipsa
de eficienta a acesteia, despre rezultatele obtinute in urma adoptarii
unei noi strategii etc. Salariatul ofera un feed-back “profesional”,
omul si satisfactiile sau frustrarile sale nefiind inclus in aceasta ecuatie.
Dimpotriva, canalele neformale au cel mai activ rol, mai ales in situatii
de reproiectare a organizatiei. Managerii trebuie sa le foloseasca pentru a
cunoaste si a putea contracara zvonurile nereale si daunatoare pentru activitatea
organizatiei.
Comunicarea informala ofera un dublu avantaj: pe de o parte ea are o valoare
utilitara pentru organizatie, contribuind la fluidizarea contactelor intre
salariati, iar pe de alta parte are un rol terapeutic. Detaliind putin, contactele
de tip informal sunt cele care asigura in modul cel mai eficient legatura
dintre salariatii aceluiasi departament sau intre departamente diferite.
Comunicarea informala in acest caz merge in paralel cu canalele
transversale de comunicare, indepartandu-se insa de circuitele
complexe si lente ale comunicarii formale. Salariatul va cauta informatia de
care are nevoie acolo unde stie ca o poate gasi, fara a apela la retelele formale
pentru a ajunge la interlocutorul potrivit, care nu este intotdeauna acelasi
cu cel stabilit de organigrama. Comunicarea neformala permite deci, in
acelasi timp, exploatarea ocaziilor de comunicare eficienta care se pot ivi
si evitarea unor anumite riscuri legate de incompatibilitatea dintre organigrama
si situatia de fapt din organizatie.
Acest tip de comunicare se asociaza cel mai bine cu o politica manageriala care
incurajeaza initiativa si autonomia, largind spatiul de joc al fiecarui
actor al organizatiei. Promovarea comunicarii informale reduce riscurile legate
de conflictele de munca, de greve, de fenomene de tipul contraputerii, generate
de obicei de excesul de formalism.
In concluzie, pentru a functiona eficient comunicarea organizationala
trebuie sa acopere atat registrul formal, cat si pe cel informal.
Daca informalul este incurajat, el poate deveni sursa de inovatie pentru
formal, lucru foarte profitabil mai ales in momente de restructurare a
organizatiei. Invers, promovarea exclusiva a comunicarii formale va avea ca
efect dezordinea, dezorganizarea, imposibilitatea formularii de obiective pe
termen lung. In aceste conditii, trebuie in primul rand create
cadre formale de comunicare, suficient de suple insa, pentru a putea permite
fluxurile informale purtatoare de feedback si de noutate.
10.2.2. Comunicarea externa
Greseala cea mai frecventa care se face este ca acest gen de comunicare este
redusa de obicei la comunicarea de tip managerial. Managerul este considerat
veriga de legatura intre organizatie si mediul sau extern in general
si publicul specific in particular. El nu este sigurul purtator de imagine
al organizatiei. Managerul este intr-adevar purtatorul principal de imagine
al organizatiei pe care o conduce. Cu toate acestea, legaturile sale cu mediul
extern sunt mai degraba oficiale, comportamentul si atitudinile sale sunt predictibile.
El nu face altceva decat sa se conformeze unor prescriptii de rol si cel
mult de status. Activitatea si legaturile sale externe sunt proiectate in
asa fel incat sa reitereze si sa intareasca imaginea creata
prin intermediul relatiilor publice si a publicitatii. Managerul are mai degraba
rolul de simbol al organizatiei, mai ales in contextul pe care il
avem in vedere (organizatii care trec de la sistemul centralizat de conducere
si de luare a deciziilor, la sistemul privat caracterizat de deplasarea importantei
managerilor catre Adunarea Generala a Actionarilor). Managerul are un rol deosebit
in contextul interferentelor cu organizatii similare, dar care se caracterizeaza
printr-o cultura organizationala diferita, el fiind obligat sa tina cont de
specificitatea acestei culturi pentru a putea comunica eficient si pentru a
nu intra in conflict cu organizatia partenera.
In realitate, comunicarea externa imbraca si alte forme, diferite
de comunicarea de tip managerial. Annie Bartoli mentioneaza existenta a trei
tipuri de comunicare externa:
• Comunicarea externa operationala, realizata intre membrii organizatiei
cu interlocutori din exteriorul organizatiei
• Comunicarea externa strategica, care consta in construirea sau
extinderea unei retele de comunicare
• Comunicarea externa de promovare (publicitate, relatii publice)
Comunicarea externa operationala se refera la faptul ca mare parte din salariati
intretin relatii profesionale cu persoane din mediul extern al organizatiei.
Fiecare din acesti angajati sunt deci, obligati sa comunice, in calitate
de reprezentanti ai organizatiei cu partenerii externi ai acesteia: clienti,
furnizori, contractanti, autoritati publice, eventuali concurenti. Astfel, fiecare
vehiculeaza o anumita imagine si anumite mesaje din partea organizatiei si primesc
in acelasi timp informatii pe care le retransmit in interiorul organizatiei.
Aceste schimburi sunt vitale pentru activitatea pe termen scurt a organizatiei.
Comunicarea externa strategica imbraca doua forme de baza: dezvoltarea
de relatii de comunicare cu mediul extern si previzionarea evolutiei si schimbarilor
care se pot produce in exteriorul organizatiei si care pot afecta activitatea
acesteia. Organizatia incearca sa reziste in mediul extern, in
mod necesar concurential prin construirea de relatii profitabile cu actorii
cheie ai acestuia: autoritatile locale, directori ai altor organizatii, in
general cu persoanele care sunt considerate a fi influente. La momentul initierii
acestor retele de comunicare, acestea nu sunt cu adevarat indispensabile. Cu
toate acestea, ele sunt proiectate in ideea ca se pot dovedi utile in
cazul unei crize sau a altui eveniment neasteptat.
Observarea atenta a mediului extern si previzionarea evolutiei acestuia se realizeaza
prin intermediul unor anumiti membri ai organizatiei care capteaza toate informatiile
considerate strategice. O atentie deosebita este acordata activitatilor concurentei,
evolutiei suporturilor tehnice, noilor norme si reglementari legislative care
pot afecta organizatia si transforma mediul sau extern, evolutiei situatiei
locurilor de munca, eventualelor miscari sociale etc. Aceste informatii sunt
foarte utile in luarea de decizii, in alegerea strategiilor si in
optiunea pentru o anume politica.
Comunicarea cu rol de promovare reprezinta in realitate un caz aparte,
pentru ca, desi literatura de specialitate o considera fara exceptie ca facand
parte din comunicarea externa, ea se desfasoara unilateral, dinspre organizatie
catre mediul exterior al acesteia. In aceasta situatie, nu mai sunt membrii
organizatiei cei care intretin legatura cu exteriorul, ci organizatia
ca institutie. Ea da informatii despre produsele sau serviciile pe care le ofera,
incearca sa-si amelioreze imaginea de ansamblu sau pur si simplu vrea
sa se faca cunoscuta si sa-si promoveze valorile.
Formele principale prin care se concretizeaza acest tip particular de comunicare
sunt:
• publicitatea -; prin mass media sau prin propriile materiale publicitare
• promovarea vanzarilor
• sponsorizarilor -; finantarea activitatilor culturale sau sportive
• mecenatul -; ajutor financiar sau logistic acordat artistilor,
organizatiilor umanitare sau non-profit
• articole care prezinta organizatia in publicatii de specialitate
• organizarea de standuri la targuri si forumuri
• organizarea de zile ale portilor deschise
• actiuni de consiliere si ajutorare a altor institutii similare (dar
care in mod real nu sunt concurentiale) prin detasarea temporara de personal
In concluzie, exista o multitudine de forme de promovare a imaginii, valorilor,
produselor sau serviciilor specifice organizatiei. Cea mai eficienta si cea
mai ieftina forma de promovare este insa, cel mai adesea ignorata. Ea
se afla la indemana tuturor salariatilor si consta in reliefarea
permanenta a aspectelor pozitive ale organizatiei din care fac parte, cu ocazia
tuturor contactelor cu mediul extern, fie acestea personale sau profesionale.
Ideea este ca fiecare angajat isi poate asuma fara probleme rolul de comunicator
extern, mesajul sau fiind centrat pe seriozitatea, eficienta si calitatea de
care da dovada organizatia. Acest lucru presupune insa ca salariatul sa
stie (ceea ce tine de eficienta comunicarii interne), sa creada (este vorba
de coerenta dintre discursul pe care il afiseaza si actiunile sale concrete)
si sa vrea (adica sa simta nevoia sa vorbeasca despre organizatie, ceea ce trimite
la ideea de motivatie).
10.2.3. Comunicarea in contextul schimbarii organizationale
Schimbarea mediului in care functioneaza organizatia atrage dupa sine
reproiectarea activitatii interne, introducerea de noi strategii, impreuna
cu setul corespunzator de relatii de comunicare si cu construirea unei noi culturi
organizationale. In general, nevoia de restructurare a organizatiei este
perceputa de salariati ca un factor de stress si de frustrare. In aceste
conditii, pe canalele de comunicare neformale incep sa circule informatii
declansatoare de panica (de obicei sub forma zvonului), care afecteaza in
mod necesar functionarea de ansamblu a organizatiei. Este o iluzie ca acest
flux informational poate fi pe deplin controlat. El poate fi insa limitat
si contracarat intr-o oarecare masura de transmiterea de informatii pertinente
si exacte despre schimbarile ce au loc in organizatie. Mai mult decat
atat, acest tip de mesaj trebuie insotit permanent de ideea ca schimbarea
nu trebuie sa provoace nici un fel de reactii negative din partea salariatilor,
pentru ca ea este inevitabila intr-un context concurential. Restructurarea
nu este nicidecum sinonima cu penalizarea sau cu concedierea, ci un proces normal
de adaptare la mediu, necesar supravietuirii organizatiei. Atat comunicarea
formala, cat si cea neformala trebuie sa scoata in evidenta faptul
ca schimbarea este benefica nu numai pentru organizatie in ansamblul ei,
ci si pentru angajati. Daca acest mesaj este transmis si receptat in aceasta
forma, rezultatul va fi reducerea tensiunilor, fidelizarea membrilor fata de
strategiile alese de companie, adoptarea mai relaxata a noilor modificari de
climat si de cultura organizationala, si nu in ultimul rand, transmiterea
de mesaje favorabile catre exterior. Acest lucru este foarte important pentru
ca, venind pe o cale neoficiala, dar confirmand pozitia publica a organizatiei,
informatia despre schimbarile pozitive din interior devine mult mai credibila.
Revenind la precizarile anterioare, acum este mult mai clar de ce salariatii
trebuie sa stie si sa creada pentru a voi sa transmita informatii pozitive despre
organizatie in mediul acesteia.
Dupa Candea, misiunea comunicarii interne consta in:
• asigurarea ca angajatii sa inteleaga si sa sprijine schimbarile
ce au loc in organizatie
• formarea si influentarea culturii organizationale in procesul
de adaptare la schimbarile ce au loc in mediu
• influentarea atitudinii si comportamentului angajatilor privind calitatea
si clientul
O astfel de strategie de comunicare poate fi realizata numai prin intermediul
unui proces managerial de tip participativ. Un management autoritar, care nu
incurajeaza feedback-ul si participarea, care promoveaza relatii relativ
rigide intre palierele si departamentele organizatiei nu are suficiente
resurse pentru schimbarea mentalitatilor salariatilor, schimbari absolut esentiale
pentru construirea unei culturi organizationale calitative. In acest context,
comunicarea devine instrumentul de baza al reproiectarii. Pentru aceasta, ea
trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii:
• sa aiba loc fara incetare si folosind toate suporturile care exista
in organizatie. Cand se pune problema reproiectarii, nu poate fi
vorba de prea multa comunicare. Reproiectarea trebuie anuntata, explicata si
introdusa prin comunicare
• sa fie simpla si clara. Conceptele de baza si motivarea legate de reproiectare
trebuie exprimate pe intelesul tuturor
• sa actioneze mai degraba la nivel emotional decat la nivel rational
• sa fie dramatica
• sa sugereze importanta si urgenta procesului de reproiectare
In paralel, comunicarea externa trebuie sa transmita publicurilor tinta
aceeasi imagine pozitiva a schimbarii organizatiei, accentuand aspectul
pozitiv al schimbarii pentru beneficiari (clienti, furnizori, investitori) ca
si importanta ei pentru comunitate, mass media, publicul larg.
Comunicarea organizata presupune deci, punerea de acord cu obiectivele organizatiei
prin realizarea unui dozaj optim intre formal si informal, intre
comunicarea interna si comunicarea externa. In acelasi timp, trebuie avut
in vedere faptul ca problemele de comunicare ce apar inevitabil intr-o
organizatie nu pot fi rezolvate printr-o reteta unica sau printr-un anumit tip
de reactie. Identificarea clara a obiectivelor si trebuintelor organizatiei
tine, oricat ar parea de ciudat, de domeniul comunicarii si nu de departamentele
de marketing. Tot comunicarea faciliteaza intelegerea aspectelor socio-psihologice
ale functionarii organizatiei, reconsiderarea tehnicilor utilizate, realizarea
concertarii si coerentei care sunt de fapt, asa cum aratam de la inceput,
obiectivele majore ale procesului de comunicare.
Comunicarea nu reprezinta un scop in sine. Existenta ei nu poate fi conceputa
in afara sprijinirii unei politici generale, orientata spre atingerea
scopurilor asumate de organizatie. In aceasta situatie, organizatia si
comunicarea trebuie privite ca instrumente complementare si nu ca tehnici independente.
Acesta este motivul pentru care organizatia trebuie sa fie comunicanta iar comunicarea
organizata.
10.2.4. Organizatia comunicanta
O organizatie care se doreste comunicanta trebuie sa prezinte anumite caracteristici:
• sa fie deschisa, pentru a putea comunica cu exteriorul, emiterea, respectiv
receptarea de mesaje constituindu-se intr-un proces interactiv
• sa fie evolutiva, adica sa nu valorizeze rutina, ci inovatia
• sa fie supla pentru a permite un dozaj oportun al comunicarii formale
si informale
• sa fie orientata explicit spre finalitate, pentru a crea cadrul cel
mai potrivit pentru desfasurarea comunicarii formale
• sa responsabilizeze, pentru a evita acumularile artificiale de putere
prin stocarea de informatii
• sa fie dinamica, pentru a putea crea prin intermediul informarii, specializarii
si comunicarii potentialitatii interne si mijloacele de a le transforma in
realitate
Organizatia comunicanta nu poate fi deci, una birocratica. Ea presupune o organizare
a muncii care favorizeaza implicarea, spiritul de echipa si un management de
tip participativ.
Ameliorarea functionarii organizatiei trebuie sa fie o preocupare constanta
a structurilor de conducere ale acesteia. Din nefericire, cel mai adesea aceasta
este confundata cu modificarea organigramei. In realitate, pentru a avea
ca rezultat eficientizarea organizatiei, schimbarea trebuie sa acopere doua
paliere complementare:
• fondul schimbarii, care poate afecta diverse niveluri si departamente
ale organizatiei, cum ar fi organigrama, organizarea muncii, procedurile si
mecanismele de coordonare ale activitatilor
• forma schimbarii, care se refera la elementele care tin de modalitatile
si metodele de introducere a acesteia (participarea actorilor, efectuarea de
analize prealabile reorganizarii structurilor, derularea de experimente la scara
redusa inainte de a generaliza schimbarea la nivelul intregii organizatii,
alegerea strategiilor care sa pregateasca, sa insoteasca si sa succeada
schimbarii).
Aceste doua procese sunt inseparabile pentru ca forma este lipsita de sens daca
nu este permanent raportata la fond, la obiectivele pe care acesta si le propune.
Invers, fondul nu are coerenta si sanse de realizare, decat daca forma
este pertinenta si adaptata la obiectivele de ansamblu si la mediul si cultura
organizationala.
Dupa Bartoli, exista trei categorii de factori de risc, ce insotesc foarte
frecvent procesele de restructurare organizationala:
• Riscul de precipitare. Orice schimbare ar trebui sa tina cont de asa
numita “cronobiologie” a organizatiei, adica de ritmul vietii organizatiei.
O greseala foarte frecventa este modificarea brusca a unor structuri considerate
in mod eronat statice (organigrama, procedurile, tehnologiile). Presupozitia
ca aceste elemente sunt lipsite de dinamism si ca atare pot fi oricand
modificate, are la baza foarte persistentul mit tehnicist, care exclude elementul
uman din ecuatia organizationala. In realitate, modificarea tuturor acestor
structuri trebuie sa se desfasoare procesual, in timp deci, adaptarea
fiind cuvantul cheie pentru obtinerea rezultatelor scontate. Organigrama
nu este doar un document care prevede distributia personalului. In posturile
respective lucreaza oameni, care au nevoie de timp pentru a se adapta noilor
cerinte ale organizatiei. La fel, procedurile si tehnologiile nu pot fi internalizate
si aplicate pe loc in urma unei simple decizii. Personalul trebuie sa
invete sa le foloseasca si sa le exploateze la capacitate maxima pentru
a putea intr-adevar eficientiza activitatea desfasurata de organizatie.
Daca impactul schimbarii asupra organizatiei nu este nici studiat sau macar
intuit, atunci exista toate sansele sa se produca disfunctionalitati sau chiar
blocaje.
• Riscul inadaptarii. Cea mai frecventa eroare este legata de ideea ca
orice criza prin care trece organizatia poate fi rezolvata prin restructurare
sau prin comunicare. Mai ales in situatia in care organizatia se
confrunta cu un vid strategic, reorganizarea nu este solutia cea mai indicata
pentru ca este cert ca nu va aborda lacunele de fond ale organizatiei, ci doar
cele de suprafata. In aceste conditii, este evident ca restructurarea
este departe de a fi un panaceu universal. Invers, daca este practicata in
exces, poate duce la sincope in activitatea organizatiei. La fel, o comunicare
exagerata poate avea ca efect aparitia de obiective imposibil de realizat.
• Riscul importarii modelelor. Solutiile si instrumentele adoptate cu
succes de structuri si organizatii similare, care au capatat deja nimbul universalitatii,
exercita intotdeauna o atractie irezistibila asupra factorilor de decizie.
Din nefericire, in cele mai multe cazuri nu se tine cont de specificitatea
fiecarei organizatii, ignorandu-se faptul ca, desi structurile organizationale
sunt asemanatoare sau uneori chiar identice, ele apartin unor culturi si medii
diferite. In aceasta situatie, este posibil ca schimbarile sa fie respinse
de la bun inceput sau sa fie acceptate cu conditia sa nu modifice structurile
de adancime ale organizatiei.
Asa cum aratam anterior, reorganizarea nu trebuie privita ca un fenomen generator
de panica si de disfunctionalitati, ci ca un proces normal de adaptare a organizatiei
la un mediu puternic concurential. Acest lucru este posibil numai daca modificarile
de structuri sunt corelate cu o comunicare eficienta care sa puna accent pe
inevitabilitatea, pe explicarea si pe beneficiile schimbarii. De fapt, restructurarea
nu trebuie privita numai ca schimbare, pentru ca acesta este numai unul dintre
elementele procesului, care cuprinde si alte aspecte cum ar fi, istoricul organizatiei
si al culturii sale, posibilitatile sale de crestere, eficientizarea activitatilor
desfasurate.
In esenta, trebuie avute in vedere urmatoarele elemente fundamentale
ale restructurarii organizationale:
• Restructurarea este o activitate organizata, care trebuie sa includa
diagnosticarea problemelor organizatiei, formularea unui plan strategic si mobilizarea
resurselor care sa puna acest plan in aplicare
• Restructurarea trebuie sa aiba loc la nivelul intregii organizatii
• Obiectivele restructurarii trebuie promovate de factorii de decizie.
Tot acestia trebuie sa gestioneze efectele.
• Programele de restructurare trebuie sa vizeze insanatosirea si
eficientizarea organizatiei
• Modificarile organizationale trebuie sa fie rezultatul unor interventii
manageriale deliberate. Procedurile pot acoperi o gama foarte larga, incepand
de la modificari de ordin tehnic, pana la programe de recalificare sau
specializare a unor membri ai organizatiei.