Omul şi condiţia existenţei sale au constituit o preocupare esenţială în toate timpurile. Omul nu este o fiinţă solitară, izolată ci în primul rând o fiinţă socială. Trăsăturile şi comportamentul său nu sunt dependente numai de el ci reprezintă moduri de interacţiune cu lumea, cu societatea. Prin urmare, structura şi comportamentul uman trebuie înţelese în contextul infrastructurii biologice pe care se bazează şi a suprastructurii sociale în care se integrează.
Societatea modernă se prezintă ca o reţea de organizaţii care apar, se dezvoltă sau dispar. Organizaţiile există deoarece oamenii au capacităţi fizice şi intelectuale variate dar şi capacitatea de a dezvolta organizaţia. Prin urmare, organizaţiile implică oameni şi, în final, depind de efortul acestora.
În aceste condiţii, oamenii reprezintă o resursă comună şi totodată o resursă cheie, vitală a tuturor organizaţiilor, resursă care asigură supravieţuirea, dezvoltarea şi succesul competiţional al acestora. Fără prezenţa efectivă a oamenilor care ştiu ce, când şi cum trebuie făcut, este imposibil ca organizaţiile să-şi atingă obiectivele.
Esenţa oricărei organizaţii este efortul uman, iar eficienţa şi eficacitatea acesteia sunt influenţate, în mare măsură, de comportamentul oamenilor în cadrul organizaţiei. Deci, organizaţiile există deoarece oamenii lucrează împreună pentru realizarea obiectivelor organizaţionale, în vederea îndeplinirii propriilor lor obiective. Prin urmare, resursele umane reprezintă îns
9;şi organizaţia.
Conceptul de resurse umane semnifică totalitatea aptitudinilor fizice şi intelectuale pe care oamenii le utilizează în procesul muncii.1 Noţiunea de resurse umane vizează atât elemente de ordin tehnico-economic cât şi de ordin social. În conţinutul acestei noţiuni este inclusă atât experienţa dobândită în timpul muncii cât şi aptitudinile native şi cele obţinute prin procesul de instruire şi perfecţionare profesională.
Fiind o componentă a creşterii economice, resursele umane au o dublă apartenenţă: pe de o parte ele aparţin sferei demografice, iar pe de altă parte, aparţin sferei economice. Adaptându-se şi evoluând după legităţile ambelor domenii, problematica resurselor umane este foarte complexă.
Resursele umane reprezintă una din cele mai importante investiţii ale unei organizaţii, investiţie care s-a dovedit a fi calea cea mai sigură de a garanta supravieţuirea unei organizaţii sau de a asigura competitivitatea şi viitorul acesteia, ceea ce i-a determinat pe specialiştii în domeniu să afirme că "în noua societate informaţională, capitalul uman a înlocuit capitalul financiar, ca resursă strategică." 2 Nu trebuie uitat faptul că oamenii fac competitivă o organizaţie şi nu doar valoarea capitalului pe care aceasta îl deţine.
Omul este într-o organizaţie mai mult decât o simplă componentă a factorilor de producţie. Într-un sistem economico-social, realizarea obiectivelor este esenţială dar ea nu trebuie efectuată în detrimentul demnităţii umane. Nu prin demolarea valorilor, ignorarea nevoilor individuale şi nivelarea personalităţilor se poate obţine succesul ci prin respectarea fiecărui om, deoarece fiecare om este unic. Omul este o fiinţă inimitabilă care trebuie tratată cu respect, indiferent de poziţia din cadrul organizaţiei şi în mod diferenţiat, luând în considerare aptitudinile, cunoştinţele şi aspiraţiile fiecăruia.
Atitudinea tradiţională faţă de forţa de muncă consta în tratarea oamenilor ca simple cheltuieli sau costuri care trebuie menţinute la un nivel cât mai scăzut şi recuperate cât mai rapid. În opoziţie cu această abordare, numeroşi specialişti în domeniul resurselor umane consideră o necesitate tratarea personalului ca fiind un capital de investiţii pentru dezvoltarea ulterioară a organizaţiei, o resursă strategică a cărei utilizare trebuie în permanenţă optimizată. De fapt, resursele umane sunt primele resurse strategice ale firmei, iar administrarea şi buna gestionare a lor este prioritară. În consecinţă, angajaţii unei organizaţii sunt consideraţi resurse care trebuie antrenate şi dezvoltate, dezvoltarea personalului devenind un factor de producţie, fiind considerată ca unul dintre domeniile strategice ale oricărei organizaţii.
Importanţa strategică a resurselor umane este evidenţiată şi de faptul că acestea reprezintă o "variabilă critică" în succesul sau insuccesul oricărei organizaţii, cu atât mai mult cu cât succesul şi insuccesul pe termen lung al unei organizaţii depind de existenţa unor oameni potriviţi la locul potrivit şi în momentul potrivit, în condiţiile în care pe piaţa muncii cererea şi oferta pot avea implicaţii deosebite şi pot crea dificultăţi.
Resursele umane sunt unice în ceea ce priveşte potenţialul lor de creştere şi dezvoltare, precum şi capacitatea lor de a-şi cunoaşte şi învinge propriile limite, pentru a face faţă provocărilor sau exigenţelor actuale şi de perspectivă.
Unii specialişti1 în domeniu au demonstrat că resursele umane îndeplinesc criteriile necesare pentru a fi considerate sursa principală de asigurarea a comp etitivităţii, deoarece aceste resurse sunt valoroase, rare, dificil de imitat şi relativ de neînlocuit.
Toate celelalte resurse ale organizaţiei sunt importante şi folositoare dar resursele umane reprezintă elementul de bază al organizaţiei, deoarece:
- sunt singurele capabile să producă şi să reproducă toate celelalte resurse aflate la dispoziţia organizaţiei, fiind nu numai creatorul ci şi stimulatorul permanent al mijloacelor de producţie;
- reprezintă singurul factor de producţie capabil să creeze direct sau indirect noi valori;
- îndeplinesc un rol hotărâtor în procesul de transformare permanentă a naturii în bunuri destinate satisfacerii nevoilor întregii societăţi;
- influenţează într-o măsură decisivă eficacitatea utilizării resurselor materiale, financiare şi informaţionale.
Resursele umane sunt, de asemenea, singurele resurse inepuizabile de creativitate, de soluţii şi de idei noi, originale şi valoroase.2
Oamenii deţin potenţialul uman necesar pentru a crea bunuri materiale şi spirituale de valoare superioară care să satisfacă cerinţe noi sau să răspundă mai bine unor cerinţe deja existente. Oamenii proiectează şi realizează bunuri şi servicii, controlează calitatea, alocă resurse, iau decizii şi stabilesc sau elaborează obiective şi strategii.
Prin urmare, succesul organizaţiilor, gradul de competitivitate, progresul acestora depind tot mai mult de calitatea resurselor umane, de nivelul de creativitate al acestora, oamenii constituind "bunul cel mai de preţ al unei organizaţii", deoarece "omul sfinţeşte locul". În aceste condiţii, un număr tot mai mare de organizaţii sunt preocupate de calitatea totală a activităţilor, deoarece nu numai calitatea bunurilor şi serviciilor contează ci şi calitatea oamenilor pe care îi are o organizaţie.
Având în vedere aceste consideraţii, putem afirma cu certitudine că resursele umane reprezintă elementul creator, activ şi coordonator al întregii activităţi ce se desfăşoară în cadrul organizaţiilor.
Accentuarea rolului resurselor umane în procesul de creştere a eficienţei economice a organizaţiilor nu trebuie să conducă la o subevaluare a importanţei celorlalte categorii de resurse: materiale, financiare şi informaţionale. Conceperea sistemică a firmelor şi a activităţilor care se desfăşoară în cadrul acestora implică abordarea resurselor umane în strânsă interdependenţă cu celelalte resurse, pornind de la obiectivele fundamentale, la a căror realizare participă împreună.
În concordanţă cu funcţia creatoare a resurselor umane, apare ca o necesitate stringentă crearea unui management al resurselor umane care să aibă ca scop creşterea potenţialului material al organizaţiei printr-o valorificare superioară a potenţialului său uman.
Importanţa strategică a resurselor umane a devenit, în decursul ultimilor ani, un laitmotiv: calitatea şi mobilizarea personalului tind să devină un atu al întreprinderilor, în aceeaşi măsură cu progresul tehnologic sau cu poziţia dominantă pe piaţă. În ultimii ani a fost luată în discuţie o altă problemă importantă: prin rolul tot mai mare acordat investiţiilor imateriale (brevete, licenţe etc.) şi prin integrarea progresivă a deciziilor privind personalul în sfera deciziilor importante ale întreprinderilor, se ajunge la managementul strategic al resurselor umane. Un indice al acestei integrări este participarea efectivă a managerilor din domeniul resurselor umane, în marile firme, la elaborarea strategiilor globale.
https://www.stiucum.com/management/index.php