A. PROIECTE POLITICE ÎN SECOLUL XVIII ŞI ÎN PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI XIX



. Proiecte politice în Principate, la sfârşitul secolului XVIII şi la începutul secolului XIX. Instaurate în 1711 în Moldova şi în 1716 în Ţara Românească, domniile fanariote au reprezentat o formă de manifestare a crizei Imperiului Otoman, interesat în accentuarea con­trolului său asupra teritoriilor dependente. În ambele Principate, regimul politic fanariot a durat până în anul 1821, având aceleaşi trăsături caracteristice: grecizarea domniei şi a altor insti­tuţii laice sau ecleziastice (în defavoarea boierimii autohtone), a culturii şi a învăţământului, accentuarea presiunilor otomane asupra Principatelor, fiscalitatea excesivă, sporirea obligaţiilor faţă de Imperiul Otoman.

Regimul fanariot a reprezentat un sistem social, economic, politic şi cultural impus de Poartă în secolul al XVIII-lea. Termenul "fanariot" provine de la denumirea cartierului Fanar al Constantinopolului de unde erau originari cei mai mulţi dintre domnitorii Ţărilor Române din secolul al XVIII-lea. Până la pacea de la Kuciuk-Kainargi - pe tron se vor succeda domnitori - descendenţii unor familii de origine română, albaneză, greacă: Racoviţă, Ghica, Mavrocordat, Callimachi. Spre sfârşitul regimului fanariot pe tronul Principatelor se constată preponderenţa grecilor: Ipsilanti, Caragea, Mavrogheni. În cadrul regimului fanariot, Principatele au fost integrate structurilor politice şi militare otomane. Regimul avea un caracter politic şi economic apăsător. Politic, domnitorii erau funcţionari în administraţia sultanului, aveau rang de paşă cu două tu
iuri şi erau numiţi sau revocaţi de sultan, în funcţie de interesele Porţii. Economic, tributul a crescut permanent, adăugându-i-se şi alte obligaţii: mucarerul, peşcheşurile şi obligaţia de a aproviziona Constantinopolul şi cetăţile de la Dunăre cu grâne. Prin urmare, din punct de vedere economic, politic şi militar - regimul fanariot a reprezentat un regres pentru Principate. Din punct de vedere cultural, însă, regimul a avut unele aspecte pozitive: s-au adoptat o serie de reforme administrative şi sociale (Alexandru Ipsilanti - Pravilniceasca condică; Scarlat Callimachi - Codul Callimachi; lon Gh. Caragea - Legiuirea Caragea). Dintre domnitorii fanarioţi s-au remarcat Constantin Mavrocordat (care a desfiinţat "rumânia" şi "vecinia" (1746 şi 1749), a reglementat regimul zilelor de clacă, a întreprins o reforma fiscală şi una administrativă) şi Alexandru Ipsilanti (care a organizat Academia Domnească de la Sfântul Sava, a organizat sistemul poştelor şi reorganizat justiţia).

Boierii români au reacţionat faţă de noul statut politico-juridic al Principatelor prin redactarea unor memorii adresate puterilor creştine, în care revendicau revenirea la domniile pământene, limitarea dominaţiei otomane etc. Memoriul din 1772, de exemplu, susţinea unirea Moldovei cu Ţara Românească, iar cel din 1791 revendica unirea şi independenţa Principatelor sub protecţia Rusiei şi a Austriei. În 1802, Dimitrie Sturdza elabora Planul de oblăduire aristo-democrăticească, ce propunea un proiect republican de nuanţă aristocratică. S-a conturat astfel aşa-numita "partidă naţională", ce avea să se manifeste şi în secolul XIX.

. Acţiuni de politică externă ale domnitorilor fanarioţi. Chiar dacă domnitorii erau numiţi direct de către sultan, Ţările Române au continuat să fie considerate ca având un statut internaţional distinct faţă de Imperiul Otoman. La Constantinopol continuau să activeze capuchehăi, iar otomanii au recunoscut statutul deosebit al Principatelor Române. De asemenea, în Ţara Românească şi în Moldova au fost deschise primele agenţii şi consulate ale Rusiei, Austriei, Prusiei, Franţei şi Marii Britanii, la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi la începutul secolului al XIX-lea.

Încă din anul 1752, ambasadorii Franţei îi considerau pe domnitorii Principatelor Române ca suverani, cu titlul de Alteţă. Însă, spre deosebire de secolele anterioare, drepturile Principatelor au fost restrânse în relaţiile cu alte state, ele pierzând dreptul de a trimite reprezentanţi în alte capitale. Încălcarea autonomiei Principatelor de către otomani s-a manifestat şi prin cedarea de către aceştia a unor teritorii româneşti, prin tratatele de pace încheiate în urma războaielor ruso-austro-otomane: Banatul şi Oltenia, cedate Habsburgilor, prin pacea de la Passarowitz, în 1718 (Oltenia a revenit la Ţara Românească în 1739, prin pacea de la Belgrad), Bucovina, cedată Habsburgilor, în 1775, după pacea de la Kuciuk-Kainargi, Basarabia, cedată ruşilor, prin pacea de la Bucureşti, din . Domnitorul Grigore al III-lea Ghica a avut curajul să protesteze la Poartă faţă de aceste cedări teritoriale, fiind ucis de otomani pentru ati­tudinea sa. Fanarioţii au iniţiat legături, în secret, prin intermediul capuche­hăilor, cu reprezentanţii altor state la Constantinopol. Alţi domnitori au negociat cu marile puteri vecine: în Moldova, Alexandru Mavrocordat (1782-l785), a acordat un privilegiu comercial negustorilor din Imperiul Habsburgic, iar Alexandru Ipsilanti (1786-l788) a nego­ciat o convenţie comercială cu acelaşi imperiu, în anul 1787.

. De la 1821 la . Mişcarea condusă de Tudor Vladimirescu, desfăşurată în anul 1821 în Ţara Românească, a dat noi dimensiuni proiectului politic modern. În documentele Proclamaţia de la Padeş şi Cererile noro­dului românesc, se cereau reformarea administraţiei, justiţiei, învăţă­mântului, economiei, respectarea autonomiei Principatelor şi instituirea principiului suveranităţii poporului. Organizată cu largul concurs al boierilor pământeni, mişcarea de la 1821 a avut ca scop redarea vechilor privilegii Principatelor. Pornită din Oltenia (Padeş) mişcarea s-a desfăşurat în perioada ianuarie-mai . A avut un caracter moderat, desfăşurându-se în strânsă legătură cu Eteria. Programul politic cel mai cunoscut al mişcării a fost "Cererile norodului românesc", bazat pe principiul suveranităţii poporului, care cerea: numirea în funcţii după merit, libertatea comerţului, armată naţională, desfiinţarea vămilor interne. Neînţelegerile survenite între Eterie şi Tudor Vladimirescu au dus la conflictul dintre cele două mişcări, căruia îi va cădea victimă Tudor. 1821 a provocat sfârşitul regimului fanariot şi revenirea la domniile pământene, reinstaurate în vara anului 1822.

În 1822, mica boierime din Moldova îşi exprima punctul de vedere prin elaborarea Constituţiei cărvunarilor, redactată de Ionică Tăutu, înaintată domnitorului Ioniţă Sandu Sturdza. Proiectul cuprindea revendicări precum garantarea liber­tăţii persoanei, a egalităţii în faţa legilor sau formarea unei adunări repre­zentative - Sfatul Obştesc. În deceniul următor, Regulamentele Organice au contribuit la aplicarea în practică a unora dintre principiile politice moderne, domnitorul bucurându-se de prerogative largi.

. Criza orientală. Spaţiul românesc în contextul relaţiilor cu marile puteri, în prima jumătate a secolului XIX. Criza orientală declanşată spre sfârşitul secolului al XVII-lea (înfrângerea clară a turcilor cu ocazia asediului Vienei din 1683) a afectat Principatele Române prin consecinţele negative ale războaielor ruso-austro-otomane, inclusiv prin pierderile teritoriale din secolul al XVIII-lea (Banatul şi Bucovina, ocupate de Impe­riul Habsburgic), cărora li s-a adăugat Basarabia, ocupată de Imperiul Rus în . În primele decenii ale secolului al XIX-lea s-a adâncit criza orientală, fapt de care Ţara Românească şi Moldova au fost nevoite să ţină seama. După revenirea la domniile pământene în Principate, în anul 1822, Rusia s-a implicat din nou în problemele acestora. Imperiul Habsburgic, la rândul său, încerca să influenţeze politica Porţii în Princi­pate, mai ales că se opunea întăririi poziţiilor Rusiei în sud-estul Europei.

În anul 1826, Rusia a impus Imperiului Otoman încheierea unei convenţii, la Akkerman (Cetatea Albă), act adiţional tratatului de pace de la Bucureşti, din anul 1812, pentru a îngrădi posibilitatea sultanului de a se amesteca în Principate. Imperiul Otoman nu a respectat Convenţia de la Akkerman şi Rusia a declanşat un nou război împotriva turcilor (1828-l829). Acesta s-a încheiat cu victoria Rusiei, iar Moldova şi Ţara Românească s-au aflat sub ocupaţia trupelor ţariste până în anul . La încheierea războiului, statutul internaţional al Principatelor s-a schimbat. Ele rămâneau sub suzeranitatea Porţii dar intrau oficial sub protectoratul Rusiei, care debutase de facto încă din 1774, prin pacea de la Kuciuk-Kainargi. Tratatul de pace de la Adrianopol conţinea şi un Act separat cu privire la Prinţipaturile Moldova şi Valahia.

. Revoluţia paşoptistă. Revoluţiile de la 1848 din Ţările Române se înscriu în valul de mişcări revoluţionare care a cuprins Europa în primăvara anului respectiv, de la Paris până în centrul şi răsăritul continentului. În Moldova şi Ţara Românească, revo­luţia de la 1848 a fost în primul rând opera intelectualilor "paşoptişti". Ei erau un grup deosebit de omogen, aparţineau în general mijlocului clasei boiereşti, beneficiaseră de posibilităţi similare de a studia în marea lor majoritate în străinătate şi se distingeau de înaintaşii lor prin cunoaşterea directă a Europei Occidentale, al cărei model politic şi cultural îl doreau aplicat şi Ţărilor Române. O altă caracteristică a intelectualităţii româneşti de la 1848 este adeziunea totală la ideea modernă de naţiune şi ataşamentul necondiţionat faţă de ţelurile naţionale (independenţă sau autonomie politică).

În Moldova, evenimentele revoluţionare au izbucnit în martie . Miş­carea de la laşi a fost una legalistă, utilizând practica înaintării sau publicării de memorii şi programe. Primul dintre acestea, Petiţia-proclamaţie, cerea dom­nului adoptarea unor măsuri în general moderate: stăvilirea corupţiei, siguranţa personală, responsabilitate ministerială, îmbunătăţirea soartei ţăranilor, desfiin­ţarea cenzurii, alegeri pentru adunare fără imixtiuni ale cârmuirii, înfiinţarea unei gărzi cetăţeneşti. Dispus iniţial să accepte mare parte din cererile petiţio­narilor, domnul răspunde ulterior dur presiunii revoluţionarilor, care îl somau să accepte integral documentul. Cei mai mulţi revoluţionari au fost arestaţi, surghiuniţi la moşii sau trimişi în exil, de unde au continuat calea legalistă a memoriilor şi programelor de reformă. Autorităţile i-au arestat pe manifestanţi; câţiva au reuşit să se refu­gieze în celelalte provincii româneşti, unde au participat la acţiunile revoluţionare. Revoluţionarii moldoveni, puternic impresionaţi de Adunarea de la Blaj, din mai 1848, au redactat un legământ, la Braşov, la 12 mai, intitulat Prinţipiile noastre pentru reformarea patriei. Tot în exil, dar la Cernăuţi, Mihail Kogălniceanu elaborează Dorinţele partidei naţionale în Moldova, în august . Acest program va fi dezvoltat ulterior într-un Proiect de constituţie. Între obiectivele înscrise reţin atenţia: independenţa şi unirea Principatelor ("unirea Moldovei şi Valahiei într-un stat neatârnat românesc" din programul de la Braşov şi unirea considerată "cheia bolţii iară de care s-ar prăbuşi tot edificiul naţional" din programul de la Cernăuţi). Apar deosebiri în soluţiile pentru rezolvarea problemei agrare: emanciparea şi împroprietărirea ţăranilor clăcaşi (fără despăgubire la Braşov şi cu despăgubire la Cernăuţi). Intervenţia armatei ţariste a pus capăt agitaţiilor din Moldova în iulie 1848.

În Ţara Românească a funcţionat o putere revoluţionară efectivă din iunie până în septembrie 1848, sub forma unui guvern revoluţionar, denumit locotenenţă domnească, pentru a nu exacerba suspiciunile Porţii. Documentul fundamental al revoluţiei muntene a fost Proclamaţia de la Islaz (iunie 1848), denumită de contemporani Constituţie, rol pe care de altminteri I-a şi îndeplinit. Proclamaţia de la Islaz conţine o serie de prevederi referitoare la drepturile omului şi cetăţeanului şi la organizarea mecanismului de stat, ale cărui organe centrale erau domnul şi o Adunare generală. Formulările privind raportul dintre puterile statului nu sunt suficient de clare. Este însă formulat clar principiul suveranităţii poporului; aceasta se exercita prin reprezentarea tuturor stărilor sociale în cadrul Adunării generale unicamerale, la care se raportau şi alegerea şi responsabilitatea domnului.

În Transilvania, aspectele sociale şi politice au fost amplificate de dorinţa românilor de a obţine emanciparea naţională. La mişcarea revoluţionară a participat elita burgheză, ecleziastică şi intelectuală, alături de ţărănime. În Petiţiunea Naţională, adoptată în mai 1848 la Blaj, se cerea: independenţa naţiunii române, reprezentare proporţională în toate instituţiile ţării, dreptul de a folosi limba română în legislaţie şi administraţie, independenţa Bisericii Ortodoxe Române, desfiinţarea iobăgiei fără răscumpărare şi împroprietărirea ţăranilor, asigurarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, elaborarea unei noi Constituţii a Transilvaniei şi respingerea ideii de "uniune" cu Ungaria.

Semnificaţia revoluţiei de la . Proiectul politic paşoptist a fost opera intelec­tualilor liberali care i-au definit obiectivele şi au condus revoluţia. Nicolae Bălcescu, unul dintre autorii proiectului politic revoluţionar paşoptist, a surprins constituirea şi maturizarea lui treptată. Obiectivele proiectului erau: autonomia şi independenţa (obiectiv naţional); unirea românilor într-un singur stat (obiectiv naţional); reforma agrară (obiectiv economico-social); drepturi şi libertăţi politice (obiectiv politic); modernizarea instituţiilor (obiectiv politic); o nouă organizare a puterilor în stat (obiectiv politic). S-au formulat trei soluţii în vederea ameliorării statutului juridic extern al Principatelor: autonomia (Proclamaţia de la Islaz), independenţa (Prinţipiile noastre pentru reformarea patriei), constituirea unui Regat al României sub garanţia europeană (propunere făcută de Ioan Maiorescu Parlamentului german de la Frankfurt pe Main). Unirea românilor într-un singur stat nu a fost formulată în programele de la Iaşi, Islaz, Bucureşti şi Blaj din motive strategice. A fost înscrisă în programul revoluţionarilor moldoveni de la Braşov (Prinţipiile noastre pentru reformarea patriei) şi în programul de la Cernăuţi (Dorinţele partidei naţionale în Moldova) redactat de Mihail Kogălniceanu. Deşi revoluţionarii munteni nu au înscris ideea unităţii naţionale în programe, C.A. Rosetti, în gazeta Pruncul român, publica în iunie 1848 articolul "Către fraţii noştri din Moldova", în care făcea un apel la unire. Aceeaşi idee este susţinuta şi de gazeta Poporul suveran. În Transilvania, idealul naţional este exprimat pe Câmpia Libertăţii de la Blaj în expresia "noi vrem să ne unim cu ţara". Pentru a nu irita imperiile vecine, această idee nu a fost inclusă în programele revoluţionare adop­tate la Iaşi, Islaz sau Blaj.

Problema agrară a constituit principala problemă socială a revoluţiei, parte componentă a problemei proprietăţii. Soluţiile propuse au fost diferite, de la o soluţie moderată în programul de la Iaşi (Petiţiunea proclamaţiune), până la soluţia radicală în programul emigraţiei moldovene de la Braşov. În Ţara Românească s-a constituit o Comisie a proprietăţii care avea în vedere reglemen­tarea raporturilor dintre proprietari şi ţărani. Programul politic paşoptist a fost pus în aplicare în timpul domniei lui Al.I. Cuza.



B. UNITATE ŞI INDEPENDENŢĂ ÎN SECOLUL XIX



. Transformarea problemei româneşti în problemă europeană. Ge­neraţia care a pregătit Revoluţia de la 1848 a urmărit înlăturarea regimului impus Principatelor de marile puteri, realizarea unirii şi obţinerea indepen­denţei, popularizând dorinţele românilor în Occident după evenimentele revoluţionare. Marile puteri conservatoare vecine, Imperiul Habsburgic, Imperiul Rus şi Imperiul Otoman, s-au implicat în înfrângerea revoluţiei din Ţările Române. În aprilie 1849, Rusia şi Imperiul Otoman au încheiat Convenţia de la Balta-Liman, prin care se restrângea autonomia Princi­patelor. În urma Războiului Crimeii, problema româ­nească a fost discutată la Congresul de pace de la Paris (1856), devenind chestiune europeană. Unirea Principatelor a deschis, ulterior, procesul constituirii şi consolidării statului român modern.

. Constituirea statului modern român. Domnia lui Alexandru Ioan Cuza (1859-l866). Situaţia europeană creată în urma războiului ruso-otoman din 1853-l856 (Războiul Crimeii) a favorizat îndeplinirea idealului unirii Principatelor. Tratatul de pace de la Paris (1856) a consem­nat înfrângerea Rusiei. S-a pus în discuţie cu acest prilej şi problema unirii Principatelor, fără ca marile puteri participante să ajungă la un consens în această privinţă. De aceea, tratatul prevedea, în afara înlăturării protec­toratului Rusiei şi a înlocuirii acestuia cu garanţia colectivă a celor şapte mari puteri, a retroc edării de către Rusia, Moldovei, a trei judeţe din sudul Basarabiei, şi organizarea de alegeri pentru întrunirea, la Iaşi şi la Bucu­reşti, a unor Divanuri (Adunări) ad-hoc, care să exprime dorinţa de unire a românilor. Dezbaterile Adunărilor ad-hoc s-au finalizat cu adoptarea câte unei rezoluţii (cu conţinut asemănător în ambele Princi­pate), cuprinzând propunerile adresate marilor puteri: respectarea autonomiei, unirea Principatelor într-un singur stat cu numele România, prinţ străin ereditar, guvernarea reprezentativă şi responsabilă, neutralitate.

În 1858, la Paris, Conferinţa celor şapte puteri garante a instituit Con­venţia de la Paris. Deşi stabilea o unire incompletă, me­ritul Convenţiei a fost acela de a fi deschis calea către unitatea Principa­telor. Recurgând la tactica faptului împlinit, Adunările elective de la Iaşi şi Bucureşti au decis alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Mol­dovei (5/17 ianuarie 1859) şi al Ţării Româneşti (24 ianuarie / 5 februarie 1859), realizându-se unirea Principatelor. Marile puteri au recunoscut dubla alegere ca domnitor a lui Alexandru Ioan Cuza în cursul anului 1859, iar unirea deplină a Principatelor, în noiembrie . Pe plan intern, Cuza a acţionat pentru realizarea unificării administrative şi militare. Astfel, a creat Ministerul de Război unic (mai 1860) şi a trecut la unificarea serviciilor de vamă, de telegraf şi a cursului monetar (iulie 1860). Anii următori ai domniei lui Cuza s-au caracterizat prin adoptarea unui număr mare de legi (reforme), cele mai importante în perioada guvernului condus de Mihail Kogălniceanu (1863-l865).

În noiembrie 1861, reprezentanţii Marilor Puteri îl conving pe sultan să recunoască unirea deplină pe timpul domniei lui Cuza (firmanul emis în urma Conferinţei de la Constantinopol). Ca urmare, în 11 decembrie 1861, Cuza proclamă unirea şi naşterea naţiunii române şi trece la unificarea guvernelor şi adunărilor celor două principate. Astfel, la 22 ianuarie 1862 s-a constituit Guvernul unic condus de conservatorul Barbu Catargiu, iar la 24 ianuarie 1862 s-a constituit Adunarea Legislativă unică. În aceeaşi zi, aceasta a adoptat numele România pentru noul stat şi a proclamat Bucureştiul capitală. Marile reforme încep încă din timpul guvernului liberal moderat condus de Nicolae Kretzulescu (iunie 1862 - octombrie 1863), care înfiinţează Direcţia Generală a Arhivelor Statului (august 1862) şi ministerul de externe ( august 1862), unifică serviciile sanitare (august 1862) şi trece averile mănăstirilor închinate în proprietatea statului (noiembrie 1862). Guvernul liberal Mihail Kogălniceanu (octombrie 1863 - ianuarie 1865) a fost considerat cel mai important guvern din timpul domniei lui Cuza, pentru activitatea sa reformatoare:

· adoptarea legii secularizării averilor mânăstireşti (decembrie 1863), care a asigurat un fond funciar însemnat, folosit apoi pentru aplicarea Legii agrare din 14 august 1864;

· adoptarea legii privind înfiinţarea Consiliului de Stat, care era prezidat de domnitor şi elabora, la cererea guvernului, proiecte de legi;

· în 13 martie 1864 începe dezbaterea chestiunii rurale, care accentuează confruntarea dintre guvern, sprijinit de Cuza, şi Adunarea Legislativă, dominată de marii proprietari funciari; forţele conservatoare care dominau legislativul au dat vot de blam guvernului; Cuza a preferat să menţină cabinetul şi să dizolve forul legislativ, dând astfel lovitura de stat din 2 mai 1864; aceasta a fost însoţită de o proclamaţie către armată şi de una către popor;

· De asemenea, a fost adoptat un nou act constituţional, Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris şi o nouă lege electorală. Prin acesta sunt extinse atribuţiile domnitorului, instituindu-se domnia autoritară (puterile executivului sporesc în raport cu executivul); se trece la sistemul legislativ bicameral prin înfiinţarea Corpului Ponderator (Senatul); iniţiativa legilor, elaborate de Consiliul de Stat, revine domnitorului;

· Lovitura de stat a inaugurat o conducere autoritară a domnitorului, criticată vehement de opoziţie. Ea a fost justificată de imposibilitatea adoptării reformelor în condiţiile în care alegerile făcute în conformitate cu prevederile Convenţiei de la Paris creau o majoritate conservatoare în Cameră.

· La 14/26 august 1864 se aprobă legea rurală (agrară). Legea a întărit proprietatea ţărănească. Arti­colul 1 al legii oferea posibilitatea ţăranilor clăcaşi să devină proprie­tari deplini pe locurile supuse posesiunii lor. Suprafaţa de pământ pe care o primeau era stabilită în funcţie de numărul vitelor deţinute. Cei care nu au făcut clacă deveneau proprietari numai pe locurile de casă şi grădină, iar pământul nu putea fi înstrăinat sau ipotecat timp de 30 de ani. Ţăranii plăteau despăgubiri pentru clacă timp de 15 ani.

· În decembrie 1864 este adoptată legea instrucţiunii publice, prin care învăţământul devenea unitar, structurat pe trei cicluri: primar, care era gratuit şi obligatoriu, secundar şi superior. Ea organiza treptele de învăţământ public sau privat şi instituia laicizarea, egalitatea între sexe, pregătirea peda­gogică a cadrelor didactice. Tot în domeniul învăţământului este de remarcat înfiinţarea, în octombrie 1860, a Universităţii din Iaşi şi a Universităţii din Bucureşti (iulie 1864).

· În 1864­ - 1865 au fost adoptate şi alte reforme care au contribuit la constituirea unui cadru nou de organizare a societăţii: în administraţie (legea comunală, legea pentru înfiinţarea consiliilor judeţene); în justiţie (elaborarea Codului penal, adoptarea noului Cod civil care garanta libertatea proprietăţii şi egalitatea în faţa legii, dându-se o organizare juridică modernă); în domeniul organizării bisericeşti (legi care au diminuat rolul Bisericii în treburile civile şi au sporit dominaţia statului în structura administrativă a acesteia); în comerţ (elaborarea Codului comercial, înfiinţarea Camerei de Comerţ); adoptarea sistemului unic de măsuri şi unităţi ş.a.

· În ianuarie 1865, în urma unor neînţelegeri cu domnitorul, Mihail Kogălniceanu a demisionat. Cabinetele care i-au urmat au continuat politica reformatoare, într-un singur an fiind promulgate 32 de legi.

Deşi Cuza a reuşit să pună în aplicare ambiţiosul său program legislativ şi de organizare a unor instituţii moderne, poziţia i-a fost subminată de activitatea "monstruoasei coaliţii". Conservatorii l-au criticat pentru reformele agrară şi electorală, iar liberalii radicali i-au reproşat că era prea moderat. Liberalii radicali, conduşi de Ion C. Brătianu şi C.A. Rosetti, au organizat lovitura de stat de la 11 februarie . Cuza a semnat actele de abdicare şi a plecat în străinătate, unde a murit în mai . Locul domnitorului a fost luat de o locotenenţă domnească, compusă din Lascăr Catargiu, generalul Nicolae Golescu şi colonelul Nicolae Haralambie. La abdicarea lui Cuza (11 februarie 1866), România modernă era, în esenţă, edificată.

. Monarhia constituţională şi cucerirea independenţei României. După abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza (11 februarie 1866) s-au creat condiţiile instalării pe tronul României a unui principe străin, problemă care fusese adeseori invocată în viaţa politică românească. La 10/22 mai 1866, principele german Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a depus jurământul solemn, la Bucureşti, ca monarh al României (1866-l914). Prin Constituţia din 1866, se instituia monarhia constituţională ereditară.

Reizbucnirea "chestiunii orientale" în Balcani, prin declanşarea răs­coalelor antiotomane din Bulgaria şi Bosnia-Herţegovina şi a războiului dintre Serbia şi Imperiul Otoman, a reprezentat cadrul extern favorabil cuceririi independenţei de stat a României, în condiţiile în care eforturile de a obţine acest statut pe cale diplomatică eşuaseră. În aprilie 1877, Rusia, care s-a implicat în favoarea popoarelor balcanice, a declarat război Imperiului Otoman, trupele ruse începând (pe baza unei Convenţii sem­nate cu noul guvern liberal, condus de Ion C. Brătianu, la 4 aprilie 1877) traversarea teri­toriului României către Peninsula Balcanică. La 9/21 mai 1877, în Par­lamentul de la Bucureşti a fost adoptată declaraţia de independenţă a României. În urma solicitărilor Rusiei, armata română, condusă de prin­cipele Carol I, a intervenit pe frontul de la sudul Dunării, luptând la Plevna, Griviţa, Rahova, Vidin, şi contribuind, cu preţul unor mari jertfe umane şi materiale, la înfrângerea Turciei. După încheierea războiului prin înfrângerea otomanilor, Rusia nu a respectat angajamentul cu privire la integritatea teritorială a României, asumat prin convenţia din aprilie . Astfel, prin tratatul de pace de la San Stefano (19 februarie/ 3 martie 1878), Rusia şi-a rezervat dreptul de prelua sudul Basarabiei de la România, în schimbul Dobrogei, Deltei Dunării şi Insulei Şerpilor, primite de la Imperiul Otoman. Tratatul de la Berlin (1/13 iulie 1878) reconfirma independenţa României, dar şi pierderea sudului Basarabiei şi revenirea în graniţele ţării a Dobrogei, Deltei Dunării şi Insulei Şerpilor. Afirmarea noului statut internaţional al României ca stat independent a permis procla­marea regatului, în 1881, ceea ce a reprezentat consacrarea progresului statului român în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.



C. CONSTITUIREA STATULUI NAŢIONAL UNITAR ROMÂN



. Primul război mondial. La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, Europa era dominată de două alianţe politico-militare: TRIPLA ALIANŢĂ (Germania, Austro-Ungaria şi Italia) şi ANTANTA (Franţa, Anglia şi Rusia). Rivalităţile dintre statele celor două alianţe au dus la declanşarea primei conflagraţii mondiale. Pretextul declanşării războiului a fost evenimentul din 15 iunie 1914 când, la Sarajevo, prinţul moştenitor al coroanei austro-ungare - Franz Ferdinand - a fost asasinat de un student sârb. La 15 iulie 1914, Austro-Ungaria declară război Serbiei, urmând apoi o declaraţie de război în lanţ între statele membre ale celor două alianţe. În Consiliul de Coroană de la Sinaia, din 21 iulie 1914, România a decis adoptarea unei poziţii de neutralitate armată. După moartea regele Carol I, Guvernul liberal condus de I.I.C. Brătianu a purtat tratative secrete cu Antanta (1914-l916), cerând statelor acesteia să recunoască şi să garanteze drepturile României asupra Transilvaniei şi asupra celorlalte teritorii locuite de români din Imperiul austro-ungar. La 4 august 1916, la Bucureşti s-a semnat convenţia cu Antanta. La 14 august 1916, după ce Consiliul de Coroană aprobă tratatele cu Tripla Înţelegere, România declară război Austro-Ungariei. Armatele române pătrunse în Transilvania au eliberat localităţile: Braşov, Sfântu Gheorghe, Miercurea Ciuc, Gheorgheni. În august 1916, pe frontul de sud, armatele române sunt înfrânte la Turtucaia de trupele germano-bulgare. Contraofensiva austro-germană din Transilvania obligă pe militarii români să se retragă. Au loc lupte puternice în trecătorile Carpaţilor Orientali, pe Valea Jiului şi a Oltului. O ultimă încercare de a salva capitala (Bucureşti) de invazia duşmană se produce în confruntarea de pe Neajlov - Argeş, dar fără succes. La 23 noiembrie 1916, după ce autorităţile şi armata se retrăseseră în Moldova, trupele germane şi austro-ungare ocupă Bucureştiul. Capitala României se stabileşte, temporar, la Iaşi, unde ia fiinţă (pe 11 decembrie 1916) un guvern de uniune naţională format din PNL şi reprezentanţii Partidului Conservator Democrat.

În ianuarie-mai 1917, armata română se reorganizează cu sprijinul generalului francez H. Berthelot. În vara anului 1917 sunt obţinute strălucite victorii la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, unde s-au remarcat: generalul Alexandru Averescu, generalul Eremia Grigorescu, sublocotenentul erou Ecaterina Teodoroiu, căpitanul Grigore Ignat etc. După ce noua conducere bolşevică a Rusiei încheie pace cu Germania (18 februarie 1918, la Brest-Litowsk), România, rămasă singură pe frontul est-european, este obligată să încheie pacea de la Buftea-Bucureşti, la 24 aprilie . Toamna anului 1918 aduce înfrângerea Germaniei şi a aliaţilor săi, armistiţiul din 11 noiembrie 1918 punând capăt primei conflagraţii mondiale.

. Cadrul internaţional al Marii Uniri din . Recunoaşterea dreptului popoarelor la autodeterminare (afirmat de preşedintele american W Wilson în declaraţia Cele 14 puncte, la începutul anului 1918), prăbu­şirea Imperiului Rus în urma revoluţiilor din 1917 şi victoria Antantei au favorizat realizarea în 1918 a statului naţional unitar român. România a participat la Primul Război Mondial cu scopul desăvârşirii unităţii sale naţionale, proces îndeplinit în anul 1918 prin voinţa românilor din pro­vinciile aflate până atunci sub stăpânire străină.

. Unirea Basarabiei cu România. În anul 1917 s-au întemeiat, la Chişinău, Partidul Naţional Moldovenesc, Sfatul Ţării ca adunare reprezentativă în acest teritoriu, condus de Ion Inculeţ, şi Consiliul Directorilor, ca organ executiv. În decembrie 1917, Sfatul Ţării a proclamat autonomia Repu­blicii Democratice Moldoveneşti, declarată independentă faţă de Rusia la 24 ianuarie/6 februarie . La 27 martie/9 aprilie 1918, Sfatul Ţării a votat la Chişinău unirea Basarabiei cu România.

. Unirea Bucovinei cu România. Bucovina s-a desprins de Imperiul Austro-Ungar în condiţiile destrămării acestuia în toamna anului . Totodată, ea s-a confruntat cu pretenţii de anexare din partea Ucrainei, situaţie ce a necesitat intervenţia armatei române în provincie, la solicitarea autorităţilor de la Cernăuţi. În octombrie 1918 s-au format, la Cernăuţi, Adunarea Constituantă şi Consiliul Naţional Român, în frunte cu Iancu Flondor. La 15/28 noiembrie 1918, Congresul General al Bucovinei (alcă­tuit atât din români, cât şi din reprezentanţii altor naţionalităţi) a proclamat unirea necondiţionată a Bucovinei cu Regatul României.

. Unirea Transilvaniei cu România. La 29 septembrie/12 octombrie 1918, Partidul Naţional Român din Transilvania, care şi-a reluat activi­tatea în 1918, a adoptat Declaraţia de la Oradea, prin care se proclama dreptul românilor la autodeterminare. Încercând salvarea Imperiului Austro-Ungar, împăratul Carol I de Habsburg a lansat, la 3/16 octombrie 1918, manifestul Către popoarele mele credincioase, în care propunea reformarea statului pe baze federale, prin acordarea autonomiei provin­ciilor, printre care şi Transilvaniei. În octombrie 1918 s-a format, la Arad, Consiliul Naţional Român Central (cu 6 membri din partea Partidului Naţional Român şi 6 membri din partea Partidului Social-Democrat din Transilvania). Negocierile purtate de Consiliul Naţional Român Central cu guvernul maghiar (noiembrie 1918) au eşuat, Ungaria propunând doar un statut de autonomie pentru Transilvania. În aceste condiţii, s-a luat decizia convocării, la Alba Iulia, în data de 18 noiembrie/1 decembrie 1918, a unei Mari Adunări Naţionale, la care urma să se decidă viitorul provinciei. La eveniment au participat 1228 delegaţi aleşi prin vot universal şi peste 100 000 de alţi români veniţi din Transil­vania şi Banat. Adunarea a fost deschisă de Gh. Pop de Băseşti, unul dintre veteranii mişcării naţionale româneşti din Transilvania. Rezoluţia Unirii, adoptată de Adunare, a fost citită de Vasile Goldiş. Până la integrarea deplină în cadrul statului român, Transilvania a fost condusă de Marele Sfat Naţional, organ reprezentativ cu rol legislativ format din 250 membri, şi Consiliul Dirigent, organ executiv, format din 15 membri, condus de Iuliu Maniu. În plan internaţional, noul statut politico-teritorial al României a fost recunoscut prin tratatele încheiate în cadrul Conferinţei de pace de la Paris (1919-l920).