. Edilii



Potrivit tradiţiei privitoare la începuturile Romei, edilii plebei (aediles plebis) au apărut după perioada în care au fost creaţi tribunii plebei (494/493 î.Hr.), dar înainte de 471 î.Hr., când sunt atestaţi deja doi edili plebeeni (Titus Livius, Ab Urbe condita, 2, 56, 2; Dionysios din Halicarnas, Romaike Archaiologia, 6, 90). Activităţile celor doi edili ai plebei erau legate de templul zeiţei Ceres de pe colina Aventinus. Odată cu adoptarea legii Licinia Sextia, în 367/366 î.Hr., patricienii au creat edilii curuli (aediles curules) care, spre deosebire de edilii plebei, erau magistraţi ai poporului roman (Titus Livius, 6, 42, 14, 14; 7, 1, l-2). Crearea acestor edili patricieni a fost destinată organizării jocurilor care sărbătoreau accesul plebei la consulat, în virtutea acordului patriciano-plebeian.

Termenul de aedilis evocă, prin sonoritatea sa, templul (aedes), ulterior încăperea unui templu, încredinţat edililor spre administrare. Atribuţiile edililor îmbrăcau o conotaţie religioasă, ei fiind organizatorii jocurilor (ludi), date în cinstea zeilor. Edilii curuli organizau cele mai importante jocuri, jocurile romane (ludi Romani), date în cinstea lui Iupiter, şi care se încheiau prin banchete publice (epulae); de asemenea, edilii organizau jocurile în onoarea marii zeiţe mamă a zeilor, Kybele (Ludi Megalenses), numită Magna Deum Mater, cu ocazia sărbătorii Megalensia. Cultul acestei zeiţe a fost instituit în plin război punic, în anul 204 î.Hr., la dispoziţia Senatului, după consultarea Cărţilor Sibylline. Tot edilii curuli organizau Ludi Florales, cu ocazia sărbătorii Floralia, menită celebrării zeiţei Flora, veche divin
itate a agriculturii italice.

Edilii plebeieni organizau focurilor plebeiene (Ludi plebei) instituite în cinstea lui Iupiter, în 306 î.Hr., şi Ludi Ceriales, în cinstea zeiţei Ceres, ocrotitoarea plebei şi al cărei templu aflat pe colina Aventinus, sanctuar plebeian prin excelenţă. Edilii plebeieni erau cei care îngrijeau sanctuarul zeiţei Ceres.

Organizarea jocurilor le aducea edililor mari dezavantaje: ei trebuiau să cheltuiască din banii proprii, deoarece, de multe ori, fondurile alocate erau ineficiente; dacă auspiciile erau nefavorabile sau un ritual nu fusese riguros respectat, un magistrat putea cere repetarea acestora. În schimb, edilii dobândeau, cu acest prilej, o popularitate care le era extrem de utilă în viitoarea carieră politică.

Edilii curuli aveau dreptul, spre deosebire de edilii plebei, la însemne specifice magistraţilor poporului roman. Ei purtau toga praetexta (tivită cu purpură) şi aveau dreptul la scaunul curul (selli curulis). Când ieşeau în oraş, ei erau precedaţi de însoţitori (viatores). Ei erau aleşi de către comiţiile tribute. Edilii curuli erau din acest motiv, mai importanţi decât cvestorii şi decât edilii plebei, ei având dreptul de a emite edicte şi de a aplica amenzi. Aveau, de asemenea, dreptul la auspicii minore (auspicia minora), atribute şi edililor plebeieni, din 202 î.Hr.

Însă, ca magistraţi inferior, edilii nu aveau imperium şi, în consecinţă, nu puteau comanda armata şi nici condamna un cetăţean roman la moarte.

Printre principalele atribuţii ale edililor plebeieni se număra şi administrarea templului zeilor Liber şi Libera, situat tot pe Aventinus. Ei funcţionau ca adjuncţi ai tribunilor plebei şi îngrijeau arhiva plebei. Aceasta era depusă în templul zeiţei Ceres, şi era alcătuită din copiile actelor emise de tribuni. Prin acest procedeu, plebeii imitau Senatul, care depunea propria arhivă şi actele magistraţilor poporului roman în templul lui Saturn. Edilii plebei erau aleşi de adunarea plebei (concilia plebis).

Însă funcţiile de bază ale tuturor edililor erau administrative şi jurisdicţionale. "Edilii" să aibă grijă de Oraş, de aprovizionarea cu alimente, de jocuri solemne (Cicero, De legibus, 3, 3, 7).

Edilii aveau atribuţii asemănătoare agoranomilor greci, fiind însărcinaţi cu aprovizionarea pieţelor Romei (cura annonae) şi cu supravegherea acestora. În perioada republicană, ei conduceau poliţia oraşului, îi condamnau la închisoare pe delicvenţii mărunţi, judecau infracţiunile de mică importanţă, iar pe celelalte le denunţau consulilor. Printre atribuţiile edililor se mai numărau poliţia moravurilor, supravegherea băilor publice, a fântânilor, a apeductelor, combaterea incendiilor, şi administraţia drumurilor (cura viarum). Edilii supravegheau înălţarea şi construirea edificiilor publice şi aduceau cazurile penale minore la cunoştinţa comiţiilor tribute. Ei dirijau distribuirea grâului, combăteau specule şi constituiau stocurile de alimente.

Edilii erau asistaţi de 4 funcţionari publici pentru întreţinerea drumurilor (quattuorviri viis purgandis), de funcţionari pentru îngrijirea apeductelor (aquarii) şi de sclavi ai statului (servi publici).

În acelaşi timp, edilii trebuiau să limiteze luxul excesiv al ceremoniilor funerare şi să se preocupe de respectarea pragului maxim al dobânzilor corespunzătoare sumelor împrumutate.

În epoca imperială, la Roma existau şase edili care supravegheau funcţionarea pieţelor. Sarcinile de poliţie şi aprovizionarea Romei le-au revenit funcţionarilor imperiali. Această magistratură a dispărut în secolul III d.Hr.



. Cvestorii



Cvestorii (quaestores) sunt menţionaţi de surse, pentru prima oară, în epoca Regalităţii. Aceştia erau însărcinaţi să ancheteze cazurile de paricid, motiv pentru care erau numiţi quaestores parricidii. Termenul de quaestor ar putea deriva, prin urmare din verbul quaerere ("a căuta", "a ancheta").

Ei au reapărut chiar în primii ani ai Republicii, crearea acestei funcţii fiind atribuită de istoricii antici lui Publicola, în 509 î.Hr. Cu toate acestea, cvestorii nu au devenit cu adevărat, magistraţi, decât în secolul III î.Hr. La început, cvestorii erau aleşi numai dintre patricieni, fiind în număr de doi. Din 447 î.Hr., ei au fost aleşi de comitia tributa. În 409 î.Hr., plebeii au căpătat accesul al quaestura. Numărul cvestorilor a crescut la 4 (doi pentru Roma şi doi pentru armată), în 421 î.Hr. Începând cu 267 sau 227 î.Hr., numărul cvestorilor a crescut la 8, iar în secolul II î.Hr., numărul lor a ajuns la . În 80 î.Hr., Sulla a sporit numărul cvestorilor la 20, iar Caesar la 40 (Dionysios din Halicarnas, Romaike Archaiologia, 43, 47).

Cvestorii nu aveau imperium, dar beneficiau de potestas. În prima perioadă a Republicii, ei supravegheau tezaurul public, aflat în templul lui Saturn (quaestores aerarii Saturnii). Ei purtau şi numele de cvestori urbani (quaestores urbani). În această calitate, ei asistau la şedinţele Senatului şi întocmeau procesele verbale care conţineau deciziile acestei adunări şi ale magistraţilor, pe care le depuneau, în dublu exemplar, în arhiva Senatului, aflată tot în templul lui Saturn. Ei erau ajutaţi de scribi (scribae).

În 421 î.Hr., au apărut alţi doi cvestori, adjuncţi ai magistraţilor superiori (ai consulilor) pentru administraţia financiară în afara Romei, de obicei în expediţiile militare sau în guvernarea provinciilor. Aceştia erau quaestores consulum, deoarece, erau, de obicei, "asistenţi" ai consulilor. Ei erau responsabili şi cu strângerea contribuţiilor băneşti locale, dar şi cu recrutarea trupelor locale. În perioada Imperiului, cvestorii vor fi principalii funcţionari însărcinaţi cu atribuţii financiare în provinciile publice (senatoriale), unde acţionau în calitate de subordonaţi ai proconsulilor. În fiecare provincie senatorială exista un cvestor cu excepţia Siciliei, unde se aflau doi.

În perioada republicană mai existau 4 "cvestori ai flotei" (quaestores classici), care îşi aveau sediul în patru oraşe din Italia şi Sicilia: Ostia, Calenum, Ariminium şi Lilybaeum. Ei nu erau comandanţi ai flotei, ci se ocupau de problemele logistice şi financiare ale acestora, precum şi de administrarea financiară generală, de vămi şi de impozite.

În timpul Imperiului, doi cvestori (quaestores Augusti) îl asistau pe împărat în calitate de secretari şi de purtători de cuvânt în relaţia cu Senatul. O vreme, au mai existat cei patru cvestori ai consulilor şi cei patru cvestori din Italia (quaestores classici); ulterior, cu excepţia cvestorilor împăraţilor, aceştia nu mai activau decât în provinciile senatoriale.

Începând cu epoca lui Sulla, şi în epoca imperială, cvestura reprezenta prima magistratură în cariera senatorială (cursus honorum). După asumarea cvesturii, un tânăr membru al ordinului senatorial putea pătrunde în Senat.

În secolul IV d.Hr., cvestura a continuat să fie asumată doar de către fiii senatorilor. Cvestura putea fi asumată, în această perioadă, la vârsta de 16 ani.

Cvestorii intrau în funcţie la 5 decembrie, iar din 354 d.Hr., la 8 şi la 20 decembrie. Începând din 336 d.Hr. ei erau desemnaţi de împărat şi confirmaţi de Senat. Principala lor atribuţie consta, în această perioadă, în organizarea jocurilor publice, imediat după intrarea în funcţie.



. Tribunatul plebei



Tribunii plebei (tribuni plebis) au fost creaţi în 493 î.Hr., în cadrul luptelor dintre patricieni şi plebei. Aceştia urmau să apere interesele plebei în faţa magistraţilor şi a patricienilor. Pentru a pune capăt secesiunii plebeilor, care se retrăseseră pe Mons Sacrum (Muntele Sacru), patricienii i-ar recunoscut pe tribunii plebei ca reprezentanţi legali ai acesteia.

Tribunatul plebei avea un statut aparte, deoarece deţinătorii acestuia nu beneficiau de potestas, nici de auspicium, ci cu atât mai puţin de imperium. Izvorul forţei lor consta în faptul că erau sacrosanţi şi inviolabili. Dionysios din Halicarnas (Romaike Archaiologia, 6, 89, 2-3), crede că inviolabilitatea tribunilor plebei data din 493, fapt susţinut şi de Titus Livius (Ab Urbe condita, 2, 33, 3). Însă Titus Livius se contrazice, el afirmând în alt pasaj (Ab Urbe condita, 3, 55, 3-7) că inviolabilitatea tribunilor se datorează dispoziţiilor unei legi propuse comiţiilor centuriate în 448 î.Hr. de consulul Lucius Valerius şi Marcus Horatius. Potrivit acestei legi, cel care se atingea de tribuni era blestemat şi consacrat divinităţilor infernale, iar bunurile sale erau confiscate şi depuse în templul plebeian al zeiţei Ceres. Se pare însă, după cum afirma marele istoric german Theodor Mommsen, că dispoziţiile legale cu privire la statutul tribunilor plebei s-au cristalizat treptat, în cursul luptelor politice cu patricienii. Astfel, puterea tribunilor avea şi o conotaţie magico-religioasă, ei fiind plasaţi sub ocrotirea zeiţei plebeiene Ceres. Potrivit vulgatei istorice romane (primordia), în 493 î.Hr. existau doi tribuni, în 471 î.Hr. erau 4 sau 5, iar în 457 î.Hr., numărul lor ajunsese la 10 (Titus Livius, Ab Urbe condita, 2, 33, l-3, 58, 1, 3; 3, 30, 7). Numărul acesta nu a mai fost, ulterior, depăşit.

Începând din 471 î.Hr., tribunii plebei erau aleşi de concilia plebis, mai înainte ei fiind desemnaţi de către predecesorii lor. Tribunii intrau în funcţie la 10 decembrie fiind aleşi pentru o perioadă de un, ca şi ceilalţi magistraţi.

Iniţial funcţia esenţială a tribunilor era latio auxilii, care consta în acordarea ajutorului (auxilium) oricărui plebeu ameninţat de un patrician. Concilia plebis le-au acordat tribunicia potestas, care le permiteau să susţină interesele plebeilor şi în faţa magistraţilor poporului. Tribunii nu puteau părăsi Roma, cu excepţia perioadei "sărbătorilor latine" (Feriae Latinae). Casa lor era loc de refugiu, fiind deschisă plebeilor zi şi noapte, în cazul în care aceştia erau urmăriţi de patricieni sau de magistraţi.

Tribunii aveau la îndemână mijloace care să le permită întreruperea unei acţiuni judiciare întreprinse împotriva unui plebeu şi să o spună arbitrajului poporului. Ei aveau dreptul de prohibitio împotriva tuturor magistraţilor poporului; pe baza dreptului de intercessio, tribunii puteau pronunţa un veto ("mă opun") oricărei măsuri pe care o considera că ar aduce prejudicii plebei. Dreptul de intercessio acţiona până la limitele teritoriului Romei (pomerium). El acţiona la toate nivelele puterii, în interiorul Romei, iar voinţa unui tribun al plebei nu putea fi limitată decât de voinţa altui tribun. Intercessio era folosită în general, împotriva consulilor. Cu toate acestea, tribunii evitau să facă uz de acest drept, pentru a nu bloca funcţionarea mecanismului constituţional roman. Din dreptul de intercesiune deriva şi dreptul tribunilor de a aresta orice cetăţean roman (ius prensionis). Ei puteau condamna la plata unor grele amenzi sau chiar la pedeapsa cu moartea.

Tribunii plebei convocau şi prezidau concilia plebis şi propuneau plebiscita. Deşi nu erau magistraţi ai poporului, tribunii puteau asista la şedinţele Senatului, aşezaţi alături de edilii plebei, pe o banchetă (subsellium). Cu timpul ei au căpătat dreptul de a convoca Senatul (ius agendi cum patribus) şi comiţiile tribute. Potrivit unei legi adoptate în a doua jumătate a secolului II î.Hr., foştii tribuni ai plebei puteau deveni senatori, chiar dacă anterior nu mai exercitaseră nici o magistratură curulă. În felul acesta, tribunii plebei au devenit magistraţi ai poporului roman. În cele din urmă, ei au căpătat dreptul de a interpreta semnele trimise de zei şi anula orice măsură ce părea potrivnică acestor semne.

În secolele III şi II î.Hr., tribunatul plebei a fost asumat, tot, mai frecvent, de tinerii proveniţi din nobilitas, pierzându-şi, astfel, caracterul revoluţionar şi radical. Mulţi tribuni erau de orientare conservatoare şi se opuneau proi ectelor de lege propuse de colegii lor adepţi ai "democratizării" (populares). Însă în perioada fraţilor Gracchi, tribunatul şi-a regăsit vigoarea, devenind o instituţie extrem de puternică. Tiberius Gracchus a proclamat principiul potrivit căruia un tribun al plebei nu se putea opune voinţei populare (Plutarh, Tiberius Gracchus, 10-l2, 14-l5). O lege emisă de fratele său mai tânăr, Caius Gracchus, a făcut posibilă realegerea tribunilor plebei pentru doi ani consecutivi, în perioada 125-l23 î.Hr. Tentaţia acestuia de a fi ales tribun pentru a treia oară consecutiv constituia un afront grav la adresa "Constituţiei romane". Din acest motiv, "revoluţia" lui Caius Gracchus a fost reprimată şi acesta ucis. În deceniile următoare, tribunii plebei au făcut mai multe încercări de a-şi impune voinţa politică.

În 80 î.Hr., Sulla le-a micşorat tribunilor dreptul de intercesiune, ei nemaiputând să îl exercite decât împotriva altor tribuni. De asemenea, tribunii nu mai puteau exercita altă magistratură, tribunatul fiind scos din rândul magistraturilor poporului (Appianus, Bella Civilia, I, 467). Plebiscitele trebuiau să fie supuse din nou, ratificării Senatului, căruia Sulla i-a redat vechile puteri. Vechile prerogative ale tribunilor plebei au fost reinstaurate, în 70 î.Hr. de către Pompei. Partida "populară" (populares) condusă de Caesar, a mizat pe sprijinul tribunilor plebei.

În timpul Imperiului, extraordinara putere a tribunilor (tribunicia potestas) a fost asumată în permanenţă de către principi. Fiind patricieni prin definiţie, împăraţii nu puteau fi tribuni ai plebei, dar beneficiau de prerogativele acestora.

Tribunatul plebei a devenit a doua treaptă din cursus honorum senatorial, la egalitate cu edilitatea curulă sau plebeiană. Cei zece tribuni plebis prezidau comiţiile tribute. Dreptul lor de intercesiune nu se putea exercita împotriva împăratului şi a magistraţilor Romei. Ei nu puteau cita pe locuitorii Italiei, cărora li se putea intenta o acţiune în justiţie (Tacitus, Annales, 13, 28, 2). Tribunatul plebei a devenit o umbră a ceea ce a era altădată, fiind doar o trambulină pentru tinerii senatori care doreau o carieră. În secolul IV d.Hr. ei au dispărut în Senatul de la Roma, dar vor exista în cadrul Senatului de la Constantinopol.



. Cariera senatorială



În primele două secole ale Republicii nu a existat o ordine în exercitarea magistraturilor şi nici precizări cu privire la menţinerea în funcţie (continuatio) sau la realegere (iteratio). Singura menţiune se referea la imposibilitatea cumulului de funcţii, pentru evitarea concentrării puterii în mâinile unei singure persoane. În 342 î.Hr. a fost emisă o lege care prevedea un interval minim de 10 ani înainte ca un magistrat să poată fi reales în aceeaşi funcţie. Această regulă nu a fost respectată în ultimul secol al republicii: spre exemplu, Caius Marius a fost consul de şase ori, între 107 şi 100 î.Hr.

În secolul III î.Hr., s-a ajuns, în practică, la o "ordine certă" a magistraturilor (certus ordo magistratum) şi la o ierarhizare strictă a acestora (gradus magistratuum), legiferată în 180 î.Hr., prin Lex Villia Annalis, luând astfel, fiinţă cariera magistraturilor senatoriale (cursus honorum). Acesta stabilea ordinea efectuării magistraturilor: quaestura, tribunatus sau aedilitas curulis/plebis, praetura, consulatus, censura. Legea fixa, totodată, şi o vârstă minimă pentru asumarea magistraturilor: 26 de ani pentru cvestori, 35 de ani pentru pretori, 38 de ani pentru consuli. De asemenea, între exercitarea a două magistraturi succesive trebuia să existe un interval minim de 2 ani.

Înaintea parcurgerii treptelor carierei senatoriale, un roman trebuia să îndeplinească sarcini preliminare. În timpul Republicii, el era obligat la efectuarea a zece ani de serviciu militar în infanterie sau a unui serviciu de şase ani în cavalerie. Tinerii experimentaţi puteau deveni comandanţi de legiune (tribuni militum). Însă efectuarea serviciului militar nu era întotdeauna indispensabilă, cel puţin într-o perioadă mai târzie, pentru deschiderea căii spre cursus honorum. Această ordine a "onorurilor" a fost reconfirmată prin legea din 123 î.Hr. Această legea fixa ierarhia magistraturilor în felul următor: dictator, consul, pretor, comandant al cavaleriei (magister equitum), censor, edil, tribun al plebei, cvestor, triumvir, capital, triumvir agrar, tribun militar al unei din primele patru legiuni. Varro, citat de Aulus Gellius (Noctes Atticae, 14, 7, 4-5) a propus şi el o ierarhie: dictator, consul, pretor, tribun al plebei, "interrege" (interrex), prefect al Romei, tribun militar cu puteri consulare, decemvir constitutiv şi, începând cu 43 î.Hr., triumvir constitutiv.

Prin Lex Cornelia de magistratibus, emisă de Sulla în 80 î.Hr., vârsta minimă pentru exercitarea magistraturilor a crescut: 30 sau 31 de ani pentru cvestori, 36 de ani pentru edili, 39 sau 39 de ani pentru pretori şi 42 de ani pentru consuli. În plus, legea permitea iterarea consulatului doar după un interval minim de 10 ani (Caesar, De Bello Gallico, 1, 32, 2). Cvestura trebuia să fie asumată obligatoriu înaintea preturii şi aceasta din urmă înaintea consultatului. În plus, celor care îndepliniseră un serviciu militar mai îndelungat sau repurtaseră un triumf, li se acordau dispense de vârstă, putând avansa mai rapid în cariera senatorială.

Cursus honorum a suferit o serie de transformări în epoca Principatului, ierarhia strictă a acestuia fiind stabilită abia în timpul dinastiei Flavia (69-96 d.Hr.).

Cariera demnităţilor senatoriale era precedată, de asemenea, de sarcini preliminare. Tinerii membri ai ordinului senatorial erau obligaţi să îndeplinească minimum un an de serviciu militar, cu gradul de tribunus militum. Deoarece ei purtau laticlava (tivul lat de purpură) erau numiţi tribuni laticlavii; aceşti tineri erau primi locţiitori al comandantului legiunii. Ulterior, tânărul vlăstar senatorial trebuia să comande un detaşament (ala, "aripă") de cavalerie, purtând titlul de praefectus alae. Însă, după domnia lui Augustus, tinerii membrii ai ordinului senatorial s-au rezumat a îndeplini doar tribunatul militar.

Iulius Caesar crease un colegiu de 26 de tineri (vigintisexviri), format din fii de senatori, care urmau să îi asiste pe magistraţi în îndeplinirea sarcinilor care le reveneau. Augustus a suprimat funcţiile celor "patru prefecţi pentru Capua şi Cumae" (quattuorviri praefecti Capuam Cumas) în 20 sau 18 î.Hr. şi a instituit colegiul celor 20 de bărbaţi (vigintiviri). Printre aceşti slujbaşi ai Oraşului se aflau "cei zece bărbaţi pentru judecarea pricinilor" (decemviri stlitibus iudicandis), care judecau procesele minore în care erau vizaţi peregrinii; "cei trei bărbaţi care vegheau la emiterea monedelor" (tresviri monetales); "cei trei bărbaţi pentru pedepsele capitale" (tresviri capitales) şi "cei patru bărbaţi însărcinaţi cu drumurile publice" (quattuorviri viarum curandarum). Augustus i-a mai eliminat din colegiul celor 26 de bărbaţi şi pe magistraţii însărcinaţi cu curăţenia drumurilor care duceau la Roma (decemviri viis ex Urbe purgandis), înlocuiţi ulterior cu curatos, recrutaţi dintre senatori.

În cursul dinastiei Iulia Claudia, ordinea premagistraturilor s-a inversat: mai întâi erau asumate funcţiile din cadrul vigintiviratului şi apoi tribunatul militar. Începând cu Augustus, vârsta minimă pentru asumarea cvesturii a coborât la 25 de ani. Apoi, tânărul intra în Senat, şi, ca, vir quaestorius, îndeplinea mici funcţii rezervate foştilor cvestori. După îndeplinirea tribunatului plebei sau a edilităţii (de care puteau fi însă scutiţi, printr-o dispoziţie imperială), senatorul respectiv putea fi numit pretor, la vârsta minimă de 29 sau 30 de ani. Foştii pretori (viri praetorii) puteau asuma comanda unei legiuni, ca legati legionum, după care erau numiţi ca guvernatori legati Augusti pro praetore, într-o provincie imperială în care staţiona cel mult o legiune sau într-o provincie senatorială, cu rangul de proconsul. Vârsta minimă pentru asumarea consulatului a variat, în timpul Principatului, între 33 şi 38 de ani. De obicei, primul consulat era sufect. Foştii consuli (consulares) deveneau guvernatori (legati Augusti pro praetore) în provinciile în care staţionau cel puţin două legiuni. Încununarea carierei unui senator o reprezentau guvernămintele cu titlul de proconsul, al celor două mari provincii senatoriale, Asia şi Africa, prefectura Romei (praefectus Urbis) sau al doilea consulat, de obicei, un consulat ordinar. Acest cursus mai putea conţine şi însărcinări religioase (pontifices, auguri, flamines, XV - quindecemviri - sacri faiundis) sau curatele în Italia.

După edictele lui Gallienus, ordinul senatorial a fost exclus de la însărcinările militare şi politice de seamă, membrii acestuia devenind, treptat, înalţi funcţionari civili ai Imperiului.



. Promagistraturile



După încheierea celui de-al doilea război punic, necesitatea guvernării provinciilor şi extinderii duratei comenzilor militare a condus la sporirea numărului de magistraţi. Măsura s-a dovedit a fi insuficientă deoarece, în timp ce numărul pretorilor a crescut, cel al consulilor a rămas constant. Printr-un articol constituţional, durata magistraturilor a fost prelungită cu unul sau mai mulţi ani, procedeu numit prorogatio. Astfel, au fost creaţi noi "magistraţi", mai exact "în locul unui magistrat" (pro magistratus). Promagistraţii fără a fi magistraţi propriu-zişi, îndeplineau funcţiile acestora. Era posibil însă, ca un magistrat să îşi păstreze mandatul şi să devină în acelaşi timp, promagistrat (de exemplu: praetor pro consule).

De obicei, însă, la capătul unui an de mandat, funcţia unui pretor sau a unui consul era prelungită pentru încă un an. El devenea, astfel, propraetor, sau proconsul. De regulă, el îşi exercita competenţele în afara Romei. Din vechile competenţe ca magistrat, promagistratul nu mai păstra decât imperium militae, dar care putea fi exercitat doar în afara Romei. De obicei, atât propretorii, cât şi proconsulii deveneau guvernatori ai provinciilor pe care le obţineau prin tragere la sorţi, după votul popular de investitură. Aceştia plecau în provincie însoţiţi de un stat major personal, după ce primeau imperium printr-o lex curiata de imperio.

În virtutea acestei investiri, magistraţii puteau guverna o provincie şi comanda o armată. Însă, spre deosebire de consuli şi de pretori, imperium-ul deţinut de proconsuli şi de proprietari înceta odată cu revenirea la Roma. Prorogatio nu avea o durată, putând fi prelungită sau revocată de către Senat.

Promagistraţii erau inferiori în rang magistraţilor. Potrivit lui Aulus Gellius (Noctes Atticae, 2, 2, 12), proconsulul trebuia să descalece în faţa consulului. Totodată, promagistraţii nu aveau dreptul de a consulta personal auspiciile (Cicero, De divinatione, 2, 76; idem, De natura deorum, 2, 9), ei recurgând la serviciile unui haruspex (specialist în luarea şi interpretarea auspiciilor).

Prin Lex Vatinia, lui Iulius Caesar i-a fost încredinţată în 59 î.Hr., ca proconsul, guvernarea pe o perioadă de 5 ani a Illyriei şi a Galliei Cisalpine. Mandatul său a fost reînnoit în 55 î.Hr., pentru o perioadă de încă 5 ani, de consulii şi colegii săi de triumvirat, Marcus Licinus Crassus şi Pompeius Magnus; Lex Trebonia le-a acordat ambilor consuli comanda imediată a unor provincii. Crassus a plecat imediat în Syria, dar Pompeius a preferat să guverneze provincia prin trimişii (legati) săi (Plutarh, Pompeius, 53, 1; Appianus, Bella Civilia, 2, 18; Cassius Dio, Historiai Romaikai, 39, 39, l-4).

În cursul Imperiului, promagistraturile au devenit parte integrantă a carierei senatoriale. Provinciile senatoriale erau guvernate de foşti pretori sau consuli dar care purtau, cu toţii, titlul de proconsul. Provinciile imperiale erau guvernate de foşti consuli sau pretori care purtau, fără excepţie, titlul de legatus Augusti pro praetore.

Atât în epoca Republicii, cât şi a Principatului nu a existat o separaţie a puterilor militare şi civile; guvernatorii provinciilor erau şi comandanţii trupelor care staţionau în acestea.