Traian a fost ales de şase ori consul (la anii 91, 98, 100, 101, 104, 112); de 12 ori a primit titlul de imperator, de 20 de ori a ocupat puterea tribuniţiei; calificativul onorific de Germanicus i s-a dat încă din zilele lui Nerva; la anul 103 a fost numit Dacicus; la 110, Parthicus; iar ridul de Optimus princeps, cel mai bun dintre principi, pe care nimeni mai bine nu 1-a meritat şi pe care dânsul, mai întâi de toţi 1-a primit, i-a fost acordat de senat şi de popor la anul 104. Cu al V[-lea] şi [al] VI[-lea] consulat corespunde aştemerea podului de peste Dunăre .

în desenele care au servit lui Chacon, primul comentator al Columnei lui Traian, la stampa nr. 86, se vede în fund o parte din pod cu 7 din stâlpii lui, împreunaţi cu boite pline, care se par a fi din zid, iar deasupra se întinde podeala cu ambele ei balustrade omate în răscruce. în explicaţiune, autorul spaniol minunându-se de această gigantică operă a lui Traian, descrie podul astfel, precum îl aflase descris în fragmentele lui Dion Cassiu, păstrate de cronicarul bizantin Xifilin, unde se zice că "stâlpii lui de piatră erau 20 la număr, înalţi de câte 150 picioare, afară de temelii, largi de câte 70, şi că erau depărtaţi unul de altul de câte 170 picioare, fiind împreunaţi prin boite". Apoi, tot autorul grec se miră cu câtă cheltuială şi cu ce greutăţi s-au putut clădi aceşti stâlpi dintr-un râu aşa de mare, într-o apă aşa de tânără, de unde nici că se putea abate cursul apelor.

Spre a învedera şi mai mult greutăţile învinse prin lucrarea nodului, Dion Cassiu şi Chacon spun că era făcut tocmai unde matca râului e în partea locului mai îngustă, dar t
otodată şi mai adâncă, cu ape repezi. Oraşul Mehedinţi vede, la poalele oraşului, pe ţărmul nisipos al Dunării, acea surpătură de zid, cu masivele-i cărămizi înnegrite şi ciuruite de timp, roase şi măcinate de umezeală şi de muşchi, strajă seculară care, de XVIII sute de ani aproape, stă cu ochii ţintiţi la soţia ei de decindea râului. Acesta a fost podul mult lăudat de întreaga antichitate, pe care îl aşternuse peste Istru marele arhitect Apolodor din Damasc, ca să se împlinească cugetarea măreaţă şi voinţa neînfrânată a gloriosului împărat care, urcându-se pe tronul Romei, nu se mai jura altfel decât cu aceste cuvinte: "Să nu am parte de a vedea Dacia redusă în provincie romană şi de a trece pe poduri Dunărea şi Eufratele" .
Că în adevăr ruinele de lângă Turnu Severin sunt chiar ale podului clădit de Traian pe timpul războaielor sale cu dacii, faptul a fost mai întâi recunoscut şi dovedit de un bărbat emininte din secolul al XVII[-lea], căruia ştiinţa îi datoreşte o frumoasă lucrare asupra râului nostru moştenesc, asupra Dunării. Corniţele italian L. F. Marsigli, născut în Bolonia la 1658, a ajuns - prin activitatea şi prin capacitatea sa - la graduri înalte în armata austriacă. Pe la 1689, când Austria, purtând război cu turcii, izbutise a lua Nişul şi apoi Vidinul, Marsigli, însărcinat ca colonel de geniu să aşeze un pod de vase pe Dunăre, ca să poată trece oştirea în iernatică pe pământul ţării româneşti, studie cu atenţiune toate localităţile irnrejmuitoare şi îşi aţinti mai cu seamă luarea aminte asupra ruinelor de la Tumu Severin. El măsură, desenă şi descrise cu deamănuntul toate rămăşiţele însă existente ale podului, precum orice alte antichităţi ale Dunării şi întocmi din ele al II[-lea] volum al colosalei publicaţiuni tipărite de dânsul la 1726 în 7 mari volume in-folio sub titlul "Danubius Pannonico-mysicus, observa-nonibus, geographicis, astronomicis, hydrographicis, historicis, Phisicis, perlustratus". Tot în acest volum, printre alte multe monumente antice şi curiozităţi, se recunosc pe tabele 54 un Pilastru funerariu sau cippu, cippus, purtând aceste cuvinte pe ici colea trunchiate:


Marsigli ne spune că a descoperit această inscripţiune în curtea bisericii de la Cemeţi în iarna anului 1698, când markgraful Ludovic de Baden şi generalul Haeusler, puind temei pe îngăduinţa foarte îndoiasă a lui Constantin Vodă Brâncoveanu, venise să-şi aşeze cartierele de iama în judeţele de peste Olt. în muzeul din Bucureşti se găsesc pietre care atestă exactitatea transcrierii anticarului italian. Răposatul Mihalache Ghica' a transportat mai-nainte de 1843 acest monument în Bucureşti.

în ianuarie 1858 apele Dunării au scăzut în mod excepţional, în ziua de 15 ianuarie ele fiind cu 1,4 mai prejos de o la nivelul din Ruşava, lăsară să se vadă în albia râului 16 stâlpi de zidărie, cari - fiind cercetaţi - se găsiră construiţi, ca şi capetele podului de la maluri, cu pietrărie şi cu mocirlă de ciment roman, căptuşiţi cu cărămidă mare pătrată. Ei erau spaţiaţi într-astfel d-a latul râului, încât locul unde lipseau dintr-înşii patru - spre a se face 20 cu totul - era acoperit de o insulă, care pe semne podmolise pe aceia. Un inginer militar din Ruşova şi un conductor de clădiri al companiei vapoarelor din Tumu Severinului făcură măsurători şi exploraţiuni minuţioase. Ei dovediră, în interiorul zidăriei nu numai găuri regulat dispuse, în cari fuseseră aşezate bârne încrucişate, dar încă aflară şi câteva crâmpeie de lemn de stejar. Cărămizile, care acopereau stâlpii, purtau mărcile a 3 diferite cohorte auxiliare din a XIII[-a] legiune gemenă, care negreşit au fost întrebuinţate la lucrarea podului. Din acele cărămizi avem şi noi în muzeul nostru naţional. Pe temeiul constatărilor făcute la faţa locului, în iarna anului 1850, profesorele Aschbach a publicat la Viena o monografie foarte interesantă şi detaiată asupra podului de piatră al lui Traian de pe Dunăre3, în care a dezbătut toate cestiunile istorice, topografice şi tehnice, atingătoare de această însemnată construcţiune .

Fabretti constată că numai stâlpii erau de zidărie şi că, spre a-i construi, s-au întrebuinţat nişte mari cutii de tălpoaie, kiPcotiov, întărite pe dinăuntru cu bârne încrucişate, în care s-au turnat bolovani de piatră şi de a cel ciment nedestructibil pe care romanii ştiau aşa de bine a-1 plămădi. Astfel stâlpii s-au înălţat d-asupra apei mai presus de orice creştere a râului, înfruntând toată volbura lui impetuoasă, iar d-asupra lor, peste spaţiul ce-i despărţea, s-au dezvoltat bolţi construite cu grinzi, dispuse în întreite arcuri teşite. Dovada acestui fapt, Fabretti o găseşte nu numai în posibilitatea naţională a unei asemenea construcţiuni, nu numai în desenul foarte clar al basoreliefului de pe columnă, dar încă şi în tipul unei medalii a lui Traian.
Această mare medalie de bronz, pe care el o văzuse în eolecţiunea reginei Christina de Suedia şi în care recunoscuse podul de pe Dunăre, reprezintat - pentru înlesnirea gravorului - printr-o singură boltă de a lui, sprijinită pe doi pilaştri monumentali la ambele căpătâie, acea medalie muzeul nostru din Bucureşti o posedă într-o mare şi frumoasă colecţiune de 255 bucăţi de aur, argint şi bronz, toate relative la domnia lui Traian1. Multe din aceste preţioase documente monetare sunt adunate din Dacia. Medalia de bronz, despre care e vorba, poartă pe o faţă bustul lui Traian, încununat cu lauri şi împrejur cu legenda: /mp. Caes. Nervae Traiano Aug. Ger. Dac. P. M. Tr. P. Cos. V. P. P.; pe revers e figurat întreitul arc de lemn care reprezintă podul de pe Dunăre şi care de ambele părţi se rezeamă pe câte un stâlp cu turn şi poartă, având deasupra câte 3 statui. Sub pod este o luntre plutind pe valuri, în jurul acestora se citeşte: S. P. Q. R. Optimo Principi S. C? Aci găsim chiar data clădirii podului: e al V[-lea] consulat al lui Traian, adică anul 857 de la fundarea Romei, 104 de la Christos, în fine anul care desparte întâiul război dacic de al doilea. Traian utilizase intervalul de pace spre a construi acea minune.

In timpul ocupaţiunii ruseşti dintre 1806 şi 1812, s-a descoperit pe malul Prutului, la satul Conteşti din ţinutul Dorohoi, o comoară despre care d-1 A. I. Odobescu a dat un rezumat la 1871. în malul parâului Podriga s-a aflat o boltă zidită în care era un schelet bărbătesc, purtând pe el arme şi podoabe aurite. Alături erau osemintele unui cal cu hamuri poleite şi mai multe vase de argint aurit, dintre care guvernatorul rusesc de pe atunci, admiralul Ciceagov, a transportat la St. Petersburg o tavă rotundă, o amforă sau urcior cu 2 toarte şi capac, şi o mică găleată câteşi trele de argint şi omate cu figuri în relief, reprezentând subiecte de mitologie elenă, precum luptele centaurilor cu lapiţii, ale amazoanelor cu elenii, vânător scitic de cerbi, în fine, scenele erotice şi fabuloase a Ledei cu lebăda, a lui Apolone cu Dame şi a junelui Hylas răpit de nimfele fântânelor. Aceste vase, păstrate azi în muzeul Ermitajului, sunt fără îndoială lucrări din epoca de decadenţă a artelor romane, poate de prin al ll[-lea] sau al III[-lea] secol după Christ[os]. După aceste unice rămăşiţe cunoscute ale mormântului din Conteşti, nu se putea crede de altă origine decât romană sau eleno-scitică. Vasele sunt negreşit romane ori grece[şti], însă ele, luate fiind ca pradă de război, au făcut parte, în bolta de la Conteşti, din podoabele unui mormânt mongolic sau tătărăsc dintr-al XIII[-lea] secol. Aceasta se probează: 1) prin o mică foiţă lungurită de hârtie de bumbac, vopsită negru şi scrisă pe 4 rânduri cu litere albe, păstrată din acel curios mormânt de răposatul vornic Alexandru] Sturza Miclăuşanu, scrisă cu caractere curat tibetane, aducând şi foarte mult cu litera davangari, scrisoarea clasică a literaturii sanscrite; căci tibetana a rămas mult timp ca limbă consacrată a cultului budist la mongoli; 2) proveninţa lui se probează prin mărturiile cronicelor din secolul de mijloc, când, pe la 1240 ordiele
tătăreşti, conduse de [...... ], căpetenia mongolilor din invadajseră Rusia, Polonia, Ungaria şi Ţările Române, pustiind 2 ani Europa. Ele spun că tătarii naintaseră până la ţinutul Oltului, că Banul Basarab, voind a li se opune cu ostile sale, fu învins; că, în fine, după ce supuseră popoarele ulag (valachi) petrecură vara pe malurile Tisei şi Dunării. Atunci fu înmormântat în malul de la Conteşti kaganul sau mârzacul tătar, căruia i s-au pus în bolta funerară calul cu hamul lui, armele şi podoabele-i cele preţioase, vasele adunate de dânsul în pradă, împreună cu sentinţe şi texturi liturgice scrise în limba religiunii cu litere albe pe făşii de hârtie neagră, cu cele găsite la 1721 în ţara kalmucilor.