Geto-dacii erau de statură potrivită, nu prea înalţi, bine legaţi şi voinici, părul şi pielea de culoare deschisă, ochii de culoare albaştrii. Bărbaţii purtau părul lung tăiat în chică, femeile purtau părul legat la spate şi cu cărare la mijloc. Portul geto-dacilor se aseamănă cu portul ţăranilor români din zonele de munte, fapt care poate fi considerat ca un argument al continuităţii. Bărbaţii purtau cămaşa lungă peste iţari, încinsă la mijloc cu o curea, un cojoc strâmt şi nu prea lung, sau o manta prinsă pe umeri cu o fiblă. Încălţămintea le era un fel de opinci, la care le puteau prinde nişte crampoane de fier, ce le permitea să meargă pe gheaţă sau pe zăpadă. Nobilii purtau pe cap căciulă de pâslă, iar poporul de rând era cu capul descoperit şi numai iarna şi pe timp ploios îl acopereau cu o glugă. Femeile purtau cămaşe cu mîineci scurte, fuste, iar pe cap o basma, probabil colorată ce le acoperea părul. Se presupune că limba geto-dacilor nu s-a păstrat din cauza romanizării. Izvoarele scrise în limba geto-dacilor sunt puţine la număr şi nedescifrate până în prezent.
Cercetările moderne, în special ale lui I.I. Russu, au demonstrat că limba geto-dacilor n-a dispărut fără urmă. Dar a lăsat urme în limbile vorbite de azi. I.I. Russu a determinat aproximativ 160 cuvinte, majoritatea făcând parte din fondul lexical a limbii noastre şi referindu-se la corpul şi la firea omenească, unelte, animale, plante şi altele. Cuvinte ca: balaur, barză, brusture,cârlig, copac, grumaz, lespede, a speria, strugure, vat
ră, zestre şi altele sunt moştenite din limba traco-dacilor, în care aveau un înţeles identic sau asemănător cu cel de astăzi, dar o pronunţare întrucâtva deosebită, ce nu se poate reconstitui. Tratatele de botanică medicinală a medicului grec Dioscoride, ce a trăit în sec. I î.e.n. şi Pseudo-Apuleius, cuprind cîteva nume dace de plante medicinale. La Dioscoride-27 de nume de plante şi la Pseudo-Apuleius- 15. Aceste cuvinte de o de origine geto-dacă care nu au analogii în nici o altă limbă, fapt care este un argument a suprapunerii fondului lingvistic latin pe sub stratul tracic.
Concluzie: s-ar putea ca limba geto-dacilor să facă parte din grupul estic ( Satem ) al marii familii de limbi indo-europene, ce includea şi sancrita, persana, scitica, ş.a..
Geto-dacii credeau în mai multe divinităţi, ceea ce ne demonstrează că erau un popor politeist. Politeismul geto-dacilor e demonstrat şi de descoperirile arheologice. Existenţa a două categorii de sanctuare patrulatere şi rotunde, ce pledează pentru caracterul politeist la religiei daco-getice. La Piatra Roşie s-a descoperit un bust de bronz cu braţul stâng ridicat. Acest bust a fost atribuit zeiţei Benis, întâlnită şi la tracii meridionali şi s-ar asemăna cu zeiţa Artemis sau Diana de la greci şi romani. Într-una din încăperile subterane de la Ocniţa, în 1973 s-a descoperit o mască de placă de bronz, o divinitate ce reprezenta un tânăr, probabil zeul războiului corespunzând zeului lui Marte al romanilor. La Peretru , judeţul Teleorman s-a descoperit un mormânt" priciar " cu car depus ritual. Printre obiectele de inventar depuse în mormânt se află şi o piesă, o figură umană, ce ar reprezenta o divinitate. Nu s-a exclus nici existenţa unei divinităţi a vetrei, a focului. Se ştie că în timpul săpăturilor arheologice din ultimii 25 ani au fost descoperite vetre frumoase, ornamentate, ce stau în directă legătură cu sanctuarele, având un caracter de cult. Herodot menţionează că divinitatea Zamoxis, pe care geţii îl mai numeau Gebeleizis, apare în adevărata sa lumină şi în adevăratul său rol fiind zeul pământului, al vegetaţiei rodnice. În credinţa geţilor zeul Zamoxis - împărţea omenirii cele trebuincioase traiului, respectiv lui i se datorau recoltele bogate.
Spre deosebire de Zamoxis, Gebeleizis era un zeu ceresc. Herodot scrie:" Gebeleizis va fi tronat în închipuirea geto-dacilor ca stăpân al cerului întreg, nu numai la fulgerului aducător de moarte". Descoperirile arheologice din munţii Orăştiei şi într-o măsură mai redusă, din alte localităţi ale Daciei indică predominarea unui cult solar, sau urano-solar. Nu s-a găsit nici un templu subteran, e adevărat că peşterile au fost prea puţin cercetate, dar din cele care se cunosc nu cuprind nici un element de natură ce ar sugera prezenţa unor sanctuare în interiorul lui. Doar scara acoperită de vechime te urcă din vale de-a lungul laturii vestice, sanctuarul vechi de pe terasa XI-a de la Sarmizegetusa ducând o platformă de 1 $ ce ar putea fi pusă în legătură cu apariţia lui Zamoxis de sub pământ. S-a dovedit faptul că marile sanctuare dacice de la Sarmizegetusa şi Costeşti nu aveau alt acoperiş decât aurul. Această împrejurare se potriveşte foarte bine cu o religie de esenţă urano-solară, dar nu cu una chtoniană. Marele sanctuar rotund de la Sarmizegetusa cu aşezarea ritmică a stâlpilor săi presupune efectuarea unei observaţii cereşti mai naturali în cadrul cultelor solare decât în cel al adorării de divinităţi subpământene.
Strâns legat de religie şi deosebirea credinţelor privind soarta omului după moarte este şi ritul de înmormântare . La daci însă înainte de Burebista inciniraţia luase locul inhumaţiei, această transformare oglindea anumite schimbări greu de precizat în concepţiile despre nemurire. Se pare că nemurirea făgăduită de Zamoxis credincioşilor săi era completă adică cuprinzând şi corpul şi sufletul. Omul murea, însă dublul lui, poate mai puţin carnal dar real şi cu nevoi asemănătoare celor din timpul vieţii, continuă să trăiască în regatul zeului subpământean bucurându-se de toate bunurile. S-ar putea presupune, că treptat pe măsură cu cultul Gebeleizis se impunea minţilor geto-dacice ideea nemuririi trupului dispare.
Ritul incineraţiei predomină net în epoca târzie de dezvoltare a societăţii daco-getice, inhumaţia se întâlneşte rareori şi atunci mai ales la copii.
Protasia a grupat felul incinării în două categorii:
1. Mormintele în cazul cărora arderea se făcea pe loc.
2. Mormintele în cazul cărora arderea se făcea în altă parte, într-un loc amenajat special
Cele din prima categorie sunt în general tumulare, mai bine cunoscute fiind în perioada tumului de la Popeşti. Numărul mic îndemna să fie ruşi în legătură nu cu anumite credinţe deosebite, ci cu starea socială a difuncţiilor, după moartea ei reprezintă toate probabilităţile, morminte de şefi şi de aristocraţi.
Mormintele din a doua categorie se cunosc într-o mare varietate de tipuri. Cu excepţia tumurilor de la Zilnicea, mai vechi ce sunt întotdeauna plane. De cele mai multe ori resturile arderii erau depuse într-urnă, care mai apoi era îngropată în pământ. Alte ori rămăşiţele funerare erau îngropate direct fără urnă.
Herodot spune: că tracii după ce jelesc mortul, îl expun timp de trei zile, apoi jertfesc diferite animale şi fac un mare ospăţ funerar. Abia după aceasta îngroapă cadavrul, arzând în prealabil, şi-i ridică o movilă deasupra mormântului ceremonial. Se încheie cu întreceri dotate cu premii preţioase. Aceste obiceiuri erau practicate numai la cei bogaţi, sărăcimea nu aveau parte de rituri atât de complexe. Unele din aceste obiceiuri se întâlnesc şi la geto-daci. Tumulul de obicei lipseşte. O descoperire de la Murghiol pare să indice existenţa unor rituri speciale legate de cultul morţilor. În anul 1954, în necropola de aici, între două şiruri de monumente s-a găsit o groapă ce conţine o cupă grecească cu picior decorată în interior cu patru palmete, şapte amfore elenistice cu gâtul înalt şi cu torţile lipsite de ştampilă, o oală bombată decorată cu brâu veolat şi strachină mare adâncită, ultimele două vase sunt de factură locală. Descoperitul necropolei, arheologul bucureştean E. Bujor e de părere că datorită grupării acestor vase, toate întregi sau întregibile, precum şi absenţa resurselor de oase, atât împrejur cât şi în interiorul lor, groapa în general nu trebuie socotită mormânt ci groapă de ofrandă.
La Piatra Graivii, în apropierea imediată a sanctuarului descoperit pe o terasă a înălţimii stâncoase s-a găsit două gropi. Într-una din ele erau două vase cu grâu carbonizat erau cu grijă pe un fel de suport de lut ars, cea de-a doua avea pe fund oase de animal a 51;ezate într-o ordine ce nu se putea datora întâmplării numai de-a lungul pereţilor, în timp ce în mijloc nu s-a găsit nimic. În sec. I a Chr. s-a creat o civilizaţie avansată cu trăsături originale ce depăşea ca nivel civilizaţiile altor popoare din Europa aflate înafara lumii greco-romane.











3. Formaţiunile social-politice în sec. II-I a Chr.

3.1. formaţiunile social-politice în sec. II-I a Chr.

C. Daco formulându-şi teza cu privire la statul dac, l-a caracterizat drept un stat sclavagist," având o formă specifică datorată particularităţilor locale în care a luat naştere şi deosebindu-se evident în unele privinţe de tipul clasic la statului sclavagist grec şi roman" folosind chiar cuvintele autorului. Tocmai aceste deosebiri l-au determinat pe C. Daicovici să definească statul dac ca un "stat sclavagist începător" şi să vorbească de o orânduire sclavagistă începătoare pe timpul lui Burebista. Terminologia pe care o foloseşte autorul pentru a defini statul lui Burebista şi formaţiunea socială ce l-a generat,căreia îi aparţine, este diversă: " semisclavagist" în care sclavagismul nu este generalizat cu tendinţe spre sclavagism" monarhic" pronunţat cu caracter militar. Printre primii cercetători români, care au negat existenţa sclavagismului la daco-geţi înainte de epoca română a fost M Macrea. Macrea contestă nu numai existenţa sclavagismului, dar şi a statului, susţinând că pe vremea lui Burebista şi a lui Decebal daco-geţii se aflau încă în cadrele vechii formaţiuni sociale ale comunei primitive. În ultima vreme, caracterul sclavagist al statului dac a fost negat şi de D.M. Pripide şi pus în discuţie de M. Daicovici. D.M. Principe presupune existenţa unui sistem apăsător de arendare a pământului sau un sistem de clientelă, fără să întreprindă o analiză a fenomenului şi să precizeze despre ce fel de formaţiune socială este vorba. Acestea sunt punctele de vedere exprimate până în prezent. O dovadă elocventă a faptului că direcţia de dezvoltare spre care tindea societatea daco-getică nu era cea sclavagistă, poate fi dedusă din soarta ulterioară a daco-geţilor. După cum se ştie o parte din teritoriul Daciei, a intrat pentru o vreme în stăpânirea romanilor. Hotarele imperiului cezarilor au lăsat mari spaţii locuite de daco-geţi, atât în interior cât şi înafara lanţului carpatic. Sau nici în această lume a dacilor liberi n-a luat naştere o formaţiune socială sclavagistă, deşi nu poate fi pus la îndoială progresul culturii materiale şi spirituale a acestora gândindu-se în primul rând la carpi.
Societatea daco-getică din timpul lui Burebista depăşeşte cadrul formaţiunii sociale a orânduirii gentilice, ea era deja o societate împărţită în clase, în cadrul unui stat, fără a fi sclavagistă, de aici poate fi o singură concluzie şi anume acea a existenţei cu necesitate a unei alte formaţiuni sociale alta decât cea sclavagistă,care era în stare să asigure dezvoltarea de mai departe a forţelor de producţie, relaţiilor sociale de tip nou intervenite în Dacia. O asemenea formaţiune socială a fost acea pe care clasicii o numesc" mod de producţie asiatic".
Se ştie că formaţiunea socială"asiatică nu se limitează la Asia, ci cuprinde un spaţiu cu mult mai vast în care se include şi Europa. De aceea au fost propuşi mai mulţi termeni printre care şi cel de mod de producţie tributar, formaţiunea socială tributară.
Formaţiunea socială " asiatică" se caracterizează prin proprietatea privată, regim de stat despotic şi prin caracterul sporadic al sclavajului.
Formaţiunea socială asiatică se deosebeşte atât de comuna primitivă, cât şi de formaţiunea sclavagistă ori de cea feudală. Legăturile dintre membrii obştii nu se mai întemeiază pe legături de rudenie, de sânge ca în comuna primitivă, dar nemijlocit pe cerinţele economice de vecinătate alte caracteristici ce o diferenţiază pe prima dintre formaţiunile sociale caracteristice fiind relaţiile proprietăţii, existenţa exploatării şi în sfârşit a statului în formaţiunea socială "asiatică" sclavii nu poartă principala sarcină a producţiei, iar pământul nu este în proprietatea primitivă.
Formaţiunea socială este o formaţiune de sine stătătoare ce se caracterizează prin existenţa claselor sociale, a contradicţiilor şi a antagonismelor între ele.
Pentru caracterizarea unei formaţiuni sociale, criteriul principal îl constituie forma de proprietate asupra mijloacelor de producţie. Dat fiind faptul că geto-dacii din vremea lui Burebista erau în primul rând şi în covârşitoarea lor, majoritatea agricultorilor, problema proprietăţii se pune în legătură cu pământul, deci a formelor de proprietate în agricultură. Pentru epoca lui Burebista este caracteristic ca formă de proprietate majoritară, proprietatea colectivă manifestată în cadrul obştilor săteşti. Această formă de organizare nu exclude proprietatea privată asupra pământului, fiind vorba doar de terenul restrâns în jurul casei.
Este atât de verosimil că pe anumite părţi din teritoriul daco-getic unit de Burebista şi inclus în hotarele stăpânirii lui să se fi menţionat şi obştea familiară, clasică, caracteristică formaţiunii sociale a comunei primitive alături de obştea sătească.
Societatea geto-dacă în fruntea căreia s-a aflat aproximativ patru decenii Burebista cunoştea mai multe forme de proprietate asupra pământului, dominantă fiind cea colectivă a obştilor săteşti. Regimul de stat are trei funcţii:
- în domeniul finanţelor,
- războaiele
- muncile obşteşti.
Pe toate acestea le întâlnim în societatea daco-getică din vremea lui Burebista. Războaiele de cucerire a căror scop. Războaiele de cucerire aveau scop obligatoriu jefuirea populaţiei învinse. Este suficient să menţionăm relaţia lui Dion Chrisostomos care deplânge soarta tristă a Olbiei, devastată de oştile lui Burebista. Numai folosirea muncii obşteşti obligatorie, este în măsură să explice posibilitatea construirii într-un timp relativ scurt, acestui sistem din Munţii Orăştiei.
Despre domnirea lui Burebista se spune că a fost o monarhie cu un pronunţat caracter militar, având model pe cele eleniste. O formă ce se aseamănă într-o măsură oarecare cu despotismul oriental. Formaţiunea socială a daco-geţilor lui Burebista nu era sclavagistă şi nu aparţinea orânduirii comunei primitive, ci celei cunoscute sub numele de " asiatică" ori tributală, fiind caracterizată prin existenţa statului cu cele trei funcţii ale sale, prin caracterul sporadic al sclavajului.