In secolul VI, dacă nu mai-nainte, Ţara Bârsei a fost locuită de slavi, veniţi în contact cu daco-romanii. Aceasta rezultă atât din mărturii istorice, cât şi din nomenclatura unor pâraie şi dealuri [sau] munţi. Numele râului Boreza e o corupţiune din Bodrog; Braşov e asemenea slavic (din Brasovia), ca şi slave sunt asemenea Suchdol, Bran (Torzburg) etc.
La sosirea lor, vechii slavi se aşezară ca coloni din dinstanţă-n distanţă (foarte rare), vecini cu românii, cari - în decursul firelielor ivite prin migraţiunile de popoare în munţi - îşi păstrară caracterul de daco-romanizaţi şi de coloni romani deveniţi români. Ca probă despre această veche locuire a românilor în Ţara Bârsei - anterioară secolului V şi venirea slavilor - e nomenclatura exclusiv română a munţilor din acea parte. Cu venirea şi colonizarea slavilor în secolul VI, încetă pentru români şi pentru Tramsilvania migraţiunea popoarelor, nu însă şi incursiunile barbarilor.
Intre acestea, românii cu timpul se scoborâră din munţi şi cotropiră elementul slav, absorbindu-1 către finele secolului X şi intr-al XI[-lea]. Probă că şi cetăţuia Braşov, împreună cu suburbia, trecu exclusiv în posesiunea şi sub influenţa română.

Tot românii posedau toate cetăţuiele de pe lângă marile căi comerciale, cu suburbiile lor dezvoltate, în care înflorea comerţul Şi industria, precum şi cele 2 păsuri de căpetenie ale Carpaţilor din această regiune, care din vechime sunt căi comerciale şi de călătorie a popoarelor.

Mai târziu, când veni ordinul cava
lerilor cu şi după ei coloniştii germani, li se acordă privilegiul de a se aşeza în cetăţuia Braşov, care trebuie să fi fost înfloritoare. Ei o numiră Kronştadh, traducând atinescul Corona (oraşul coroanei), însă restului i se păstră vechea numire slavo-română de Brasovia, Braşov prin numirea de astăzi.

In secolul XIII, vechia cetăţuie Braşov, fortificată jur împrejur cu ziduri, pierdu orice importanţă strategică. Ea dar fu părăsită, timpul o astupă şi mai târziu deveni un simplu val de cetăţuie ruinată .
In Notitia dignitatum se arată că Imperiul Roman, sub fiii lui Teodosiu, era împărţit în prefecturi ale pretorului. La răsărit, prefectura Orientului, a lliricului, a cetăţii Constantinopole; la apus a Italiei şi a cetăţii Roma. Fiecare prefectură cuprindea un mic număr de dioceze, împărţite şi acestea în provincii. Una din diocezele prefecturei lliricului este numită a Daciei şi conţinea 5 provincii: Dacia mediterrana. Dacia ripensis (sau râurină), Moesia prima, Dardania şi Prevalilana. Toate acestea îşi aveau cuprinsul lor pe malul drept al Dunării. Abia, printre dregătoriile militare, găsim puterea magistrilor de armate călări şi pedestre, şi a ducilor şi comandanţilor de oştiri întinsă asupra unor cetăţi de pe malul stâng, care pe atunci se afla ocupat de barbarii de seminţie gotică. Astfel bunăoară vedem pe ilustrul bărbat magistru al armatelor din Tracia "v/r illitstris magister militum per Thraciam", având sub dânsul, în legiunea XXI, ostaşi balistari (cum am zice astăzi artilerişti) din cetatea Dafhe, clădită de Constantin cel Mare pe ţărmul romanesc al Dunării; vedem iarăşi pe ducele Daciei ripense ţinând cantonate - în mai multe forturi de pe malul nostru, precum Drobeta sau Tumul Severinului, Zemes sau Cerneţi şi altele -pâlcuri de călăreţi, cunei equitum şi garnizoane de legionari din a V[-a] legiune Macedonică şi din a XHI[-a] gemină, care amândouă au lăsat aşa de multe urme despre lunga lor staţionare prin lumea oltenească a Dunării de jos .

Goţii, veniţi din Scandia, cuprinseră - în secolul II după Christos - lumea Dunării şi de aci Dacia în care unul din ei Ulfia le aduse din Bizanţ legea creştinească şi Sfânta Scriptură scrisă în limba lor, cu nişte litere pe care ei le formaseră dintr-o combinare a nonelor germanice cu alfabetul elinesc. Acele litere se numiră de ei bokos, tot după tradiţiunea surcelelor de frasin din care constau rimele germanice. Mai târziu, tot aşa ziseră şi slavonii semnelor de scriere, astfel încât până mai deunăzi noi ne-am servit, pentru denumirea literelor cirilice, cu termenul de buchi, care nu mai avea nici o legătură cu frasinul (care în limb ile germanice se zice Buche), precum nu mai are nici vorba germană Buch, carte.

Wolfang Lazius, istoriograf al împăratului german Ferdinand I si bibliotecar al lui în Vietia, fu cel dintâi care cuprinse câteva inscripţiuni latine din Dacia în Comentariile sale istorice şi archeologice asupra provinciilor Imperiului Roman, şi în opera sa geografică asupra Panoniei, Daciei etc, publicată pe la 1572.
Medicul şi botanistul francez Carol Clusius, mort la 1609 în Francfurt, căpătă şi el în Viena [o] copie după inscripţiuni din Ardeal, care ajunseră în mâna şi în colecţiunea lui Gruber.
Dar mai special asupra epigrafiei romane în Dacia a scris transilvăneanul Ştefan Szamoskosi, în opera intitulată Analecta lapidum vetustorum et nonnullorum in Dacia antiquitatum, în care el transcrie inscripţiuni văzute şi studiate de dânsul chiar la faţa locului. El studiase la Universitatea din Padova la anul 1597 şi deveni mai târziu istoriograful principelui Botskai. Acesta a deschis, într-ai XVI[-leaJ secol, calea epigrafilor locali1.
Chacon, în una din scenele columnei lui Traian, unde se văd cai încărcaţi cu adânci panere pline cu vase măiestrite, pe care le aduc dinaintea lui Traian, a reprodus povestirea din fragmentul lui Dion Cassiu, care zice:

"Şi s-au găsit tezaurele lui Decebal, deşi fuseseră ascunse sub râul Sargeţia, care trecea pe la palatele acestuia; în adevăr, el abătuse râul prin nişte robi şi îi scobise fundul; apoi, depuind acolo mult argint, mult aur şi celelalte nestemate, care n-aveau a se teme de umezeală, aşezase d-asupra lor pietre şi grămădise pământ; apoi, după aceasta, dase drumul râului pe la locul lui; iar în peşteri depusese, tot prin acei oameni, vestmintele şi celelalte obiecte de acest fel. Isprăvind aceasta, îi ucisese [pe robi], ca nu cumva vreunul să destăinuiască. Dar Bicilis, un soţ [însoţitor] al lui, care cunoştea tot ce făcuse, fu prins şi le spuse toate".


Pe urmele acestor cuvinte, învăţaţii din secolul al XVI[-lea] visau mereu o comoară de ale lui Decebal. Unii, ca istoriograful austriac Wolfgang Lazius, cel mai vechi epigrafist al Daciei, neţinând seama de trădarea lui Bicilis, povesti că în timpul său nişte pescari români, plutind cu luntrea din Mureş în Istriga sau Streia -care este vechea Sargeţie - au izbit vasul lor sub apă de o buturugă şi, scormonind acolo, au descoperit o tainiţă din care au scos peste 40000 de bani de aur, toţi cu efigia lui Lisimach regele Traciei. Din aceştia, cardinalul Martinuzzi, vestit în istoria de pe atunci a Ardealului, a putut căpăta abia vreo mie, deoarece pescarii trecuseră în Moldova cu mai multe care încărcate de avuţii. Acestea se credeau a fi fost chiar comorile lui Decebal.

Imaginea: Sinuciderea lui Decebal. Imagine de pe Columna lui Traian