Din nefericire, pacea de la Kuciuk-Kainardji a avut si o urmare neprevazuta si dramatica: Austria, ca pret al interventiei sale diplomatice, a obtinut de la Poarta, in 1775, cesiunea unei portiuni a nordului Moldovei, chipurile pentru a-i usura trecerea catre sudul Poloniei, pe care-l capatase la o prima dezmembrare a Poloniei in 1771, portiune ce capata de acum numele de Bucovina (padure de fag, in limbile slave). Domnul Moldovei era atunci Grigore al III-lea Ghica. A protestat la Poarta impotriva acestei ciuntiri a tarii, contrara intelegerii traditionale intre puterea suzerana si tara „protejata". A fost in zadar. Nu chiar in zadar, caci marele vizir a trimis un capugiu care l-a sugrumat pe Grigore Voda in palatul lui (1777). x3n2ns
Provincia Bucovina a fost bine administrata — ca toate tinuturile guvernate de austrieci —, insa fiind prea putin populata, administratia a favorizat imigrarea rutenilor, deja prezenti, dar in numar mic, astfel incat cu vremea ponderea populatiei s-a schimbat in dauna romanilor, cu atat mai mult cu cat tot pe acolo se va scurge, dupa 1830, marea migratie evreiasca din Galitia si Rusia.
Intre 1787 si 1792 are loc un nou razboi austro-ruso-turc. Austriecii, care inaintasera adanc in tarile noastre, s-au retras subit din cauza problemelor ivite in Occident o data cu Revolutia Franceza (pacea de la Sistov, august 1791). Rusii incheie la randul lor pacea la Iasi (ianuarie 1792). Atunci atinge pentru prima oara Rusia tarista granita Nistrului. Vedeti deci ca nu suntem dintotdeauna vecini cu rusii. Am fost vecini cu rutenii si, mai la rasarit, dincolo de stepe multa vreme pustii, cu cazacii, dar rusii moscoviti abia dupa Petru cel Mare au inceput sa se apropie de Marea Neagra, si, in toate razboaiele pe care le-am pomenit, de fiecare data inainteaza, ocupand tinu¬turi odinioara dependente de tatarii din Crimeea sau chiar direct de turci (Ucraina apuseana).

Asa ajung pe rand la Nipru, la Bug, iar acum, in 1792, la Nistru. Ei ar fi vrut ca pasul urmator sa fie anexarea ambelor „Principate dunarene", cum ni se zice de-acum in cancelariile euro¬pene. Pana atunci, din cauza ambitiilor rivale ale Austriei, rusii nu se incumetau sa ravneasca si la Muntenia. Dar iata ca, o data cu razboaiele Revolutiei Franceze si ale lui Napoleon, Austria e tintuita la apus. Rusia profita de ocazie si dezlantuie un nou razboi cu turcii, ocupand ambele principate timp de sase ani (1806-l812). Ne¬gocierile de pace taraganeaza luni si luni de zile — in cele din urma au loc la Bucuresti in hanul lui Manuc, de curand construit de un negustor armean, figura de mare aventurier. Acum rusii se grabesc, caci se vadeste ca Napoleon se pregateste sa atace Rusia. Anglia, care e sufletul rezistentei antinapoleoniene, se straduieste din rasputeri sa-i aduca pe rusi si pe turci la masa negocieri¬lor. Si atunci asistam la o incredibila greseala a diplo¬matiei lui Napoleon: postul de ambasador al Frantei la Constantinopol e deocamdata vacant, iar noul ambasador desemnat calatoreste ca un crai si soseste cand pacea e semnata (16/28 mai 1812)! Rusii au renuntat la Muntenia, chiar si la jumatatea apuseana a Moldovei, dar capata Moldova dintre Prut si Nistru, pe care o vor boteza Basarabia (nume purtat in Evul Mediu doar de extremi¬tatea sudica a tinutului). Sase saptamani mai tarziu, „Marea Armata" a lui Napoleon intra in Rusia — dar diviziile rusesti, care faceau fata armatelor turcesti de la Dunare, sunt de-acum in drum spre Rusia si vor participa, pe raul Berezina, la dezastrul armatei napoleoniene in retragere.
De aproape 200 de ani, istoricii, diplomatii, oamenii politici isi pun intrebarea: cum au putut face turcii o pace atat de paguboasa cu numai cateva saptamani inainte de atacul lui Napoleon contra Rusiei? Bineinteles, chestiunea s-a pus indata si la Constantinopol.

Si s-a gasit pe loc un tap ispasitor in persoana marelui dragoman Dimitrie Moruzi, fiu de domn fanariot si candidat la domnie, vino¬vat chipurile de a fi sfatuit incheierea pacii. Lucrul e poate adevarat. Stim insa astazi, prin publicarea unor docu¬mente din arhivele otomane, ca guvernul turc a avut atunci in mana toate elementele pentru a cantari alterna¬tiva: insarcinatul cu afaceri al Frantei (loctiitorul amba¬sadorului) inmanase ministrului turc de externe o nota din partea guvernului napoleonian indemnand staruitor Poarta sa nu incheie pacea, atacul impotriva Rusiei fiind iminent. Nota a fost indelung discutata in Divan, cu sul¬tanul, marele vizir, toti „responsabilii", si dupa matura chibzuinta s-a luat hotararea de a semna indata pacea, o eventuala victorie a Iui Napoleon aparand acelor guver¬nanti turci, probabil pe drept cuvant, ca reprezentand o mai mare primejdie pentru imparatia turca decat vecina¬tatea Rusiei.
Asa a inceput drama Basarabiei, acum aproape 200 de ani. Sa-i invinuim doar pe fanarioti?
Sunt si astazi istorici care sustin ca grupul de familii fanariote care vreme de sute de ani au uneltit in culisele puterii otomane — platind adesea cu capul ambitia si indrazneala lor — au urzit un complot „cu bataie lunga", in care scopul era sa sape in ascuns puterea otomana pana ar fi fost in masura sa reconstituie, sub conducerea lor, o imparatie crestina cu toate popoarele ortodoxe din re¬giune. Fapt e ca grecii (toti grecii, nu numai fanariotii!), prea mandri de trecutul lor bizantin, au avut intotdeauna un complex de superioritate fata de popoarele vecine, inclusiv, bineinteles, romanii, si era deci firesc sa nu tina seama de interesele locale, regionale, deoarece numai ei (nu-i asa?) erau chemati sa conduca toate natiunile orto¬doxe. La perpetuarea acestei mentalitati a mai contribuit si faptul ca, la putin timp dupa cucerirea Constantinopo-lului in 1453, sultanul Mehmet chemase pe noul patriarh Ghenadie (care se opusese Uniunii de la Florenta) si-i incredintase pastorirea tuturor crestinilor din fostul Imperiu Bizantin si din Balcani, astfel incat, in mod para¬doxal, Biserica de la Constantinopol a avut mai multa influenta politica sub turci decat in perioada anterioara.