Considerarea Imperiului habsburgic, pana la incheierea existentei sale, ca pe o entitate politica prin excelenta conservatoare si refractara progresului este un cliseu raspandit in istoriografia statelor supranumite

“succesorale„ , printre care, cu o parte a ei, se numara si Romania. o9k13kb
Nimeni nu se afla care sa ne faca sa admitem ca, dimpotriva, acest imperiu a fost, dupa 1848, un stat democratic si progresist. Cele doua teze opuse sunt la fel de inexacte, luate fiecare la modul absolut. Istoricul are datoria sa se elibereze de sugestiile politicului si de amintirile stereotipizate ale trecutului, pentru a aseza faptele si interpretarea lor pe o cale de mijloc, atribuind -; dupa cum se spune -; „fiecaruia ce i se cuvine”.
Dupa 1848, Imperiul Habsburgic a ramas, indiscutabil, un stat conservator. Dar in a doua jumatate a secolului al XIX-lea termenul nu mai are conotatia dura din era Metternich, ci se apropie, lent, de intelesul general pe care viata politica din Anglia a fost intaia in a i-l conferi: acela de atitudine precauta si temporizatoare in fata reformelor, fara insa a le exclude. Vrea doar sa le selecteze si sa le aplice pe rand, in functie de masura in care apreciaza ca beneficiarii lor sunt pregatiti sa le inteleaga si sa le accepte. Ultimul criteriu -; e adevarat -; a servit adesea ca pretext pentru o temporizare convenabila „clasei de sus”.
Acest reformism, actionand cu incetinitorul, este fenomenul care permite a se vorbi de modernizarea Imperiului habsburgic, dupa 1849. Nu trebuie sa se astepte de la el sa paseasca numai pe trepte ascendente. Uneori stagneaza, alteori anumite masuri de guvernare starnesc proteste, calificate fiind ca un regres. In majoritatea cazurilor, reformele din Imperiul habsburgic din a doua jumatate a secolului al XIX-lea sunt susceptibile a fi privite din puncte de vedere opuse, conducand, evident, la judecati de valoare diferentiate, dupa cum ele au ca sursa de inspiratie oficialitatea sau opozitia -; aceasta din urma reprezentata de istoriografia nationalitatilor si a mai multor state europene.
Un exemplu al acestei ambiguitati il constituie scurta perioada a neoabsolutismului, intre 1850-1860. Ea a fost precedata de o semnificativa incercare de conciliere pe cale constitutionala intre centralism si federalism. Dieta de la Kremsier (Kromerize) si proiectele sale de constitutie, intre care s-a optat pentru al germano- silezianului Kajetan Mayer, a mers pana la a preconiza responsabilitatea ministeriala in fata parlamentului si limitarea la un veto suspensiv a drepturilor imparatului in raport cu prerogativele legislativului. Trecand in extrema opusa, Viena a optat dupa martie 1849 pentru masuri severe de ordine interioara, cenzura, suspendarea constitutiei promise, deja elaborata. Toate acestea erau indicative categorice ale unui regim autoritar, de o rigiditate aparent inchisa oricarei tendinte de modernizare.
Acest neoabsolutism pare a se fi dorit o intoarcere la absolutismul luminat, terezian si iozefin, fiindca n- a fost un regim inert, ci unul dominat de suflu dinamic. In timpul lui, in 1853-1854, s-a efectuat reglementarea raporturilor urbariale. Cu toate insuficientele sale, a fost o prima „reforma agrara”, care a oferit taranului o mica proprietate independenta si a facut o bresa in monopolul nobiliar asupra pamantului. E un semn al unui spirit de modernizare, e drept ca al unuia „defensiv”, dictat de necesitatea unor concesii, spre a fi evitate noi zguduiri sociale de felul celor din 1848.
Aceeasi dubla semnificatie a avut-o reforma administrativ-teritoriala: s-au desfiintat provinciile si comitatele istorice si s-au arondat noi unitati; la un moment dat s-a acreditat -; desi nu s-a aplicat -; ideea eligibilitatii organelor de conducere comunala. Reforma era destinata sa loveasca in autonomia nobiliara locala. Desi a dus la intarirea centralismului administrativ-militar, masura a inlaturat o serie de anacronisme si a adaptat mai bine structurile teritorial-administrative la stadiul dezvoltarii economice si demografice.
Functionarimea numita in acesti ani a fost mai cu grija aleasa si instruita, fiind de o calitate si de o eficienta superioare celei de dinainte de 1848.

Reformele fiscale au imbratisat ideea impozitului unitar -; pe proprietatea agrara si pe venit.
Iar reforma scolara, inceputa de ministrul Leo Thun, completata peste vreo 20 de ani, a consolidat sistemul invatamantului in trei trepte, cu ramificatii practic-profesionale, paralele cu cea teoretica. Aceeasi reforma a fost si un pas spre laicizarea invatamantului, sub control de stat.

Dar, ca un semn al balansului politic, Leo Thun, pe care reforma sa scolara l-ar designa drept un liberal
„in nuce”, a fost si autorul Concordatului cu Roma, din 1855, in care adevaratii liberali austrieci au vazut o victorie a clericalismului.
In fine, dupa 1850 Imperiul habsburgic a inceput investitiile masive in constructii de cai ferate si in comunicatii. Pana la 1900, ritmul acestora a adus zonele apusene ale Imperiului, respective (dupa 1867) ale monarhiei dualiste, la un nivel relativ apropiat de al occidentului.
La capitolul economic mai sunt de mentionat investitiile in industrie, banci si comert international: portul Triest a devenit cel mai important terminus maritim al Europei Centrale, pentru liniile de navigatie atat mediteraneene cat si transoceanice.
Totusi, acest de netagaduit proces de modernizare economica nu a reusit sa elimine mai vechea inegalitate a nivelurilor de dezvoltare provinciale: vestul Imperiului -; Austria si Boemia -; ramane la distanta fata est, adica de Ungaria de la rasarit de Tisa, Transilvania, Galitia, unde agricultura este pe mai departe ramura economica de baza, alaturi de progrese moderate in alte sectoare.
In viata politica a Imperiului se evidentiaza cel mai mult caracterul „defensiv” al reformismului austriac de dupa 1849. Semnalul sau l-au dat diploma si patenta din octombrie 1860 si februarie 1861. Ele au fost consecinta infrangerilor suferite in razboiul cu Franta si cu Piemontul, in 1859, din care se contura esecul iminent al regimului neoabsolutist. Asadar, o solutie de salvare dintr-o criza.
Din nou, ea a avut limite si imperfectiuni, pentru care nici contemporanii, nici analizele istoriografice n- au lipsit de a o critica. Totusi, in momentul emiterii documentelor fundamentale susmentionate, continutul lor a fost primit cu sperante de popoarele monarhiei. El a fost insa respins „de plano” si boicotat de catre maghiari, care n-au acceptat sa renunte la programul lor, formulat, si in parte infaptuit, in revolutia din 1848.
Raportat la momentul respectiv, spiritul reformelor politice incercate in 1860-1861 a fost cel mai modern, intre al masurilor de aceeasi factura, de pana la 1900. El a deschis calea unei formule federaliste de guvernare si administrare, care presupunea asezarea pe plan de egalitate in drepturi a tuturor nationalitatilor. Daca Viena ar fi perseverat in consolidarea si dezvoltarea formulei din 1860-1861, evitand avantajarea unilaterala a unei nationalitati si marginalizarea celorlalte -; cum se va intampla la 1867 -; edificiul statal habsburgic ar fi fost mai putin vulnerabil, ar fi putut sta pe mai multi piloni de sprijin.
Legatura dintre spiritul din 1860-1861 si conceptul de modernizare este suficient de evidenta. S-a recurs atunci la principiile elective si reprezentative ale organelor politice provinciale si centrale, la divizarea atributiilor intre acestea, s-a acordat libertatea cuvantului, a intrunirilor si a constituirii de organizatii politice. Imperiul tintea spre structura unei monarhii constitutionale federaliste, desi cu inca multe neimpliniri, care aveau sa faca in viitor obiectul campaniilor diverselor orientari opozitioniste. Intreg sistemul inceta de a mai fi rigid: devenea, in principiu, permeabil pentru reformare. E superfluu sa revenim asupra atat de cunoscutelor perspective pe care le- a deschis romanilor din Transilvania, avand importante puncte de pornire in legile dietei de la Sibiu, din 1863-

1864.

Sistemul initiat la 1860-1861 a fost expresia unui liberalism limitat, sui generis, al Vienei, facut in curand sa rataceasca in meandrele actului atat de controversat din 1867: dualismul austro-ungar.

Din nou un act defensiv, impus de forta boicotului corpului politic maghiar impotriva reformelor din
1860-1861, de infrangerea in razboiul cu Prusia (1866), de „lobbisme” cu efect la cele mai inalte personaje de la Curte. Dar mai ales de teama descompunerii monarhiei prin actiunea centrifuga a conglomeratului de natiuni din cuprinsul ei. In calea acestuia, Viena a ridicat brusc bariera aliantei politice austro-maghiare. Ea a blocat speranta realizarii egalitatii intre natiunile din Imperiu si a colaborarii lor pe aceasta baza. A dat satisfactie unei parti insemnate a clasei politice maghiare, dar n-a pus capat opozitiei fidele principiilor de la 1848, care va continua sa se considere adevarata purtatoare a idealurilor natiunii maghiare. Kossuth in exil va fi pe mai departe o personalitate cu o charisma superioara celei a autorilor compromisului din 1867, oricat de remarcabili au fost acestia -; un Deak, un Andrassy. Pe termen scurt, dualismul a salvat coeziunea monarhiei, dar pe termen lung a slabit-o.
In partea austriaca a monarhiei „era liberala” se considera a fi fost inaugurata oficial de legile sanctionate de imparat la 21 decembrie 1867. Ele aveau ca obiect: organizarea puterii judecatoresti, independente de celelalte puteri din stat, drepturile cetatenesti -; specificandu-se „expressis verbis” egalitatea lor in fata legii, libertatea constiintei, inviolabilitatea proprietatii si proclamarea principiului ca toate nationalitatile sunt egale si fiecare are dreptul imprescriptibil la pastrarea propriei limbi si a propriului specific national.
In continuarea acestora, legile din 1868 si 1869 au dus, in fapt, la denuntarea concordatului cu Roma, din 1855, reglementand in spirit liberal relatiile interconfesionale, casatoria civila, laicizarea invatamantului, cu singura rezerva ca studiul religiei era permis si chiar recomandat.
S-au format partide politice: liberal, conservator si national german, ce vor fi urmate catre 1890 de cel social-democrat si crestin-social.
S-a introdus votul direct, dar diferentiat censitar, pe patru clase socio-profesionale (curii), care avantaja reprezentarea unora in raport cu altele. Abia in 1897 s-a adaugat o a 5-a „curie” electorala, in cadrul careia puteau vota toti barbati de peste 25 de ani, care nu aveau calificare pentru una din celelalte curii. Acestia alegeau 72 de deputati, din totalul de 425. La 1907 s-a facut un nou pas, aproape final: votul universal pentru barbati, deci desfiintarea diferentierii alegatorilor si alegerea deputatilor proportional cu voturile obtinute de partidele politice concurente.
Monarhia ramanea insa grevata de un viciu fundamental: mentinerea pozitiei politice dominante a aristocratiei, prin conditie, avere, favoritism imperial etc., in timp ce se dezvoltau clasele de mijloc si muncitorimea. In fata acestei stari de fapt, politica guvernamentala nu putea fi decat oscilanta. Nici o grupare, nici un om politic nu se prezinta cu un program cuprinzator si de perspectiva, care sa traseze ferm o linie de dezvoltare pe intreg spectrul problemelor Imperiului. Insusi caracterul dual al acestuia era un obstacol, din cauza permanentelor acomodari si concesii intre Viena si Budapesta.
In problema nationala, pentru austrieci punctul sensibil era Cehia. In fata intetirii opozitiei „tinerilor cehi”, radicali, Viena apare lipsita de initiative constructive. Guvernantii vienezi se plang mereu de intransigenta cehilor, dar nu si-o examineaza temeinic pe a lor. Cehii pretindeau o autonomie mai larga decat cea acordata maghiarilor la 1867, fapt considerat de Viena ca o imposibilitate. Antisemitismul si nationalismul unui Karl Lueger spre sfarsitul secolului al XIX-lea, sunt inca un semn al sectionarii monarhiei prin curente adverse, pana atunci putin sau deloc iesite in arena.

Pentru istoriografia romana interesul major se indreapta spre evolutia partii maghiare a monarhiei dualiste. Asupra ei si asupra metodelor sale de guvernare, cu privire exclusiva la tratarea problemei lor nationale, s-a scris pana la refuz, cu anateme.
Este evident ca si in cazul Ungariei intarzierea modernizarii structurii sociale, in sensul restrangerii marii proprietati funciare, a diminuarii influentei aristocratiei, a fost raspunzatoare in buna parte de cresterea tensiunilor interne in cuprinsul teritoriilor coroanei sfantului Stefan. Toate gruparile de idei din Ungaria de dinainte de 1918, situate de la centru pana la stanga, au ajuns la aceasta concluzie.
Nu putem trece insa cu vederea constatarea ca si pentru partea maghiara a monarhiei, perioada de dupa dualism a fost una de sustinut avant economic. Dezvoltarea urbana, in primul rand a Budapestei care, in cateva decenii, pe urma unui grandios program de constructii, a dobandit aspectul actual de metropola, a industriei, a retelei bancare si a capitalurilor acestor ramuri, a transporturilor feroviare -; sunt puncte de reper bine marcate ale cresterii economice.
Incercand sa depasim cliseele dezvoltate intr-un secol de istorie dominat de patimi nationale, trebuie avut totusi in vedere ca, in linii esentiale, Austro-Ungaria de dupa 1867 -; cu toate inechitatile in structura sa sociala si politico-nationala -; s-a apropiat, formal, de imaginea unui stat de drept. Administratia si justitia au fost in general corecte, drepturile politice respectate, exceptiile datorandu-se mai mult abuzurilor la niveluri inferioare.
Elementul de care vorbeste atata in ultimii ani -; statul de drept -; este o componenta „sine qua non” a modernitatii. Se poate spune ca aceasta n-a fost decat un alt semn dat principiilor proclamate si puse in practica de Marea Revolutie Franceza.
Observatiile noastre mai moderate, n-au voit sa acorde circumstante atenuante si elogii postume monarhiei austro-ungare. Faptul ca ea a sucombat in fata Europei statelor nationale inseamna ca istoria a pronuntat asupra ei o sentinta impotriva careia e greu de deschis „recurs in anulare”.
Istoricul este insa dator, in toate procesele pe care le judeca, sa caute a nu vedea lucrurile numai in alb- negru. Indiferent de caracteristicile existentei sale si de deznodamantul acesteia, monarhia habsburgica a fost o realitate istorica in Europa Centrala. Complexitatea evolutiei sale a comportat nuante gradat diferentiate, pe care istoricul trebuie, la randul sau, sa le clasifice nuantat, cu simt critic si cu raspundere in enuntarea judecatilor pozitive sau negative.
Am spune chiar ca istoria monarhiei habsburgice este un camp excelent de exersare a artei discernerii intre bine si rau, cunoscand ca in istorie numai foarte rar un fenomen se incadreaza in sfera unei singure valori dominante, mai ales in perspectiva „duratei lungi”. Se cuvine deci, sa incepem a trece cu mai multa detasare peste

ultimii 200 de ani si sa coboram in urma cu 2000 de ani, la acel etern dicton al lui Tacitus: „Fara ura si fara partinire”.