La inceputul secolului XIX incep revolte de mai mare amploare printre popoarele crestine din Balcani. Imboldul a venit in parte de la Revolutia Franceza, care trezise la mai toate popoarele setea de libertate si adusese notiunea de egalitate sociala. j3p21px
Primii care se rascoala sunt sarbii, minati pe rand de doi conducatori iesiti din taranimea chiabura de crescatori si negustori de porci —^ caci tara nu mai are nici aris¬tocratie feudala, pierita o data cu caderea statului me¬dieval (in afara de cei ce s-au turcit sau au fugit, dintre care multi la noi), deocamdata nici burghezie (care se va naste in mare parte printr-o imigrare aromana). Primul, Gheorghe Petrovici, poreclit Karagheorghe (Gheorghe cel Negru), se proclama principe al sarbilor in 1808, dar e invins si in cele din urma eliminat de un rival, Milos Obrenovici, mai diplomat si mai siret, care obtine in 1817 o cvasi-independenta, el devenind un fel de pasa, adica tara ramane sub suzeranitate otomana, fara mari schim¬bari, platind tribut, dar fara prezenta trupelor turce. Milos capata in fata marilor puteri titlul de principe, Serbia peste care domneste e insa departe de a-i cuprinde pe toti sarbii. Milos duce, aparent, o viata de chiabur imbogatit; in realitate, ca si pasalele carora le succeda, cam confunda vistieria statului cu caseta lui particulara si cumpara intinse mosii in Muntenia. Urmasii lui vor da mai multi principi, apoi regi — dinastia Obrenovici, cu regine alese din boierimea romana, Kescu, Catargi — alternand cu descendentii Karagheorghe viei, care in 1903 vor ramane singuri, macelarind tot neamul Obrenovici.
Mai importanta pentru urmarile de la noi din tara a fost revolta grecilor, care incepe in 1821 concomitent in Grecia propriu-zisa si la noi, in Principate.

De ce? Din cauza domnilor fanarioti si chiar a unor boieri romani care au crezut ca, aliindu-se cu grecii, vor ajunge sa aiba mai multa libertate in Tara Romaneasca si in Moldova. Asistam deci la o dubla actiune impotriva turcilor: in Grecia propriu-zisa (condusa de un descendent din dom¬nitori fanarioti, Alexandru Mavrocordat, care a devenit celebru prin apararea oraselului Missolonghi) si in tarile romane (unde vine din Rusia alt fiu de domnitor fanariot, Alexandru Ipsilanti).
Nu numai dintre boierii romani s-au inscris unii in aceasta „Eterie" greceasca, dar si din popor sau dintre mosneni, cum a fost cazul lui Tudor Vladimirescu. Tudor Vladimirescu este un personaj exceptional. Mai intai, ca tanar, s-a inrolat voluntar in armata rusa. in tim¬pul razboiului din 1806-l812, care se desfasoara pe terito¬riul tarilor noastre, Tudor Vladimirescu, impreuna cu alte mii de romani din toate clasele sociale, lupta alaturi de rusi si chiar capata rangul de parucic, adica locotenent, cum s-ar spune astazi, in armata rusa. El stie deci cum se lupta, cum se folosesc armele moderne, tunurile s.a.m.d.
Dupa pacea de la Bucuresti din 1812 — catastrofala pentru Principate, dupa cum spuneam —, incepe agi¬tatia si la noi si printre greci, si ne punem problema cum sa scapam de dominatia turca. Tudor Vladimirescu este printre cei care viseaza la o lupta impotriva otomanilor, iar, atunci cand izbucneste revolutia grecilor in 1821, se afla alaturi de ei cu vreo opt mii de panduri, mosneni din Oltenia care, ca si el, fie luptasera alaturi de rusi in razboi, fie se inrolasera la noi in tara. Pentru prima oara dupa mai multe generatii, oamenii se inrolau ca sa constituie o paza impotriva incursiunilor unui fioros aventurier bosni¬ac ajuns pasa de Vidin, Pasvantoglu, care devastase in mai multe randuri Oltenia si chiar trecuse o data Oltul, starnind panica la Bucuresti. (De pe vremea lui a ramas expresia populara: „Ca pe vremea lui Pasvante"!)
Tudor Vladimirescu porneste din Oltenia spre Bucu¬resti, la indemnul unor mari boieri favorabili Eteriei, ca Grigore Brancoveanu, Grigore Ghica, Barbu Vacarescu, care l-au insarcinat sa ridice „norodul".

Cand se apropie insa de capitala, mai toti boierii fug in Transilvania, la Brasov, de teama unei rascoale taranesti. Dar Tudor Vladimirescu este foarte disciplinat, pastreaza o ordine chiar brutala in armata lui, asa incat pandurii sosesc la Bucuresti fara sa fi provocat dezordini. La Bucuresti se intalneste Tudor Vladimirescu cu comandantul armatei grecesti care venea din Rusia, Alexandru Ipsilanti. Din pacate, ei nu inteleg razboiul in acelasi fel; Ipsilanti voia o mare Grecie, care sa se intinda pana in tarile noastre, pe cand Tudor intelegea sa lupte numai pentru romani. Si aici se petrece alta drama: Ipsilanti, care fusese aghiotant al tarului, mintise intr-un fel pe romani afirmand ca vor intra in razboi din nou si rusii. Dar iata ca tarul il dezminte. De ce? Fiindca puterile care-l invinsesera pe Napoleon in 1815, precum si Franta regala, formasera ceea ce se numea Liga Sfanta, pentru a se apara impotriva revolutiilor. Tarul nu mai indrazneste sa sprijine o revolutie greceasca, chiar daca era indreptata contra turcilor — ar fi insemnat sa nu-si respecte cuvantul dat membrilor ligii suveranilor din Europa, care tocmai in acel moment sunt intruniti in Congres la Laibach (Ljubljana) pentru a hotari o inter¬ventie impotriva unei revolutii la Napoli! Tarul dezminte deci solemn ca ar avea de gand sa sprijine revolta grecilor. Vestea descumpaneste grav pe toti eteristii. Tudor Vladimirescu isi da seama ca revolutia este pierduta, si intra in negocieri secrete cu turcii. Cele doua armate inainteaza de la Bucuresti, spre vest, in paralel (cea a lui Ipsilanti trecand pe la poalele muntilor, cea a lui Vla¬dimirescu prin campie), nestiind cum si cand sa se uneasca in cazul unui atac al turcilor. Dar Ipsilanti intercepteaza corespondenta dintre comandantul turc de la Dunare si Tudor. Atunci grecii il prind pe acesta in conacul de la Golesti si, dupa un simulacru de proces, il ucid miseleste si ii arunca trupul intr-un put. Ne mira totusi faptul ca mica trupa de eteristi, care l-au luat pe Tudor de la Golesti, n-a intampinat nici o impotrivire din partea pan¬durilor. Excesiva lui severitate cu trupa — pana la cruzime — poate fi o explicatie, in momentul arestarii, atarnau spanzurati intr-un pom, din ajun, tanarul Urdareanu, fru¬mos, zice-se, ca un arhanghel, si un alt capitan, amandoi iubiti de trupa.

Am mai putea trage si alt invatamant din jalnicul sfarsit al lui Tudor Vladimirescu: Tudor, neam de mosnean din nord-vestul Olteniei, dintr-o regiune de plaiuri unde nu era nici un sat de clacasi, ci numai sate de tarani liberi, de mosneni, n-a avut alaturi de el in actiunea revolutionara, totodata nationala si sociala, nici un „inte¬lectual" pamantean. Nu se incropise inca in Principate o „burghezie" nationala. Exista deja o patura destul de larga de negustori si meseriasi (multi dintre ei insa stra¬ini) care-si trimiteau copiii la Scolile Domnesti, dar ei nu aveau inca simtamantul clar ca formeaza o clasa, cu drep¬tul la revendicari si, inca mai putin, la conducere. Politica era treaba boierilor. De altfel si Vladimirescu trebuie sa fi avut convingerea ca, daca ar fi ajuns la putere, tot cu boierii trebuia sa guverneze tara. Nu se ridicase oare si el la un mic rang de boierie? Nu-si zidise cula si nu se lasase zugravit in biserica satului in straie boieresti? Ca a sperat sa ajunga domn al Tarii Romanesti mi se pare neindoiel¬nic. Purta islic alb, culoare rezervata domnitorului, si lasa pe panduri sa-i zica „Domnul Tudor". Exemplele lui Karagheorghe si Milos Obrenovici in tara vecina l-au putut incuraja — dar, repet, n-a avut pamanteni printre locotenentii lui. Dintre tovarasii lui mai apropiati, nici unul nu-i nascut „pamantean"! Episcopul de Arges, Ilarion, e nascut in Bulgaria; fratii Macedonski sunt pro¬babil sarbi, in orice caz balcanici; Farmache si Iordache Olimpiotul sunt aromani, ca si comandantul arnautilor, serdarul Diamandi Giuvara.
Dupa moartea lui Tudor, pandurii, ramasi fara coman¬dant, se imprastie, unii continua razboiul alaturi de greci, altii se intorc la caminele lor. Turcii au intrat in tara, ii inving pe greci la Dragasani („batalionul sacru" al „Ma-vroforilor" lupta eroic, pana la ultimul, dar Ipsilanti fuge in Austria, unde va fi inchis si va muri in captivitate).
Iata Principatele din nou ocupate in mod crunt de catre turci pentru cel putin un an, cu razbunari, jafuri si crime.

Si daca au plecat dupa un an, este fiindca puterile occidentale i-au silit sa plece de la noi.
intre timp, razboiul continuase in Grecia continentala si in Peloponez, unde oraselul Missolonghi, aparat de Alexandru Mavrocordat, opusese o lunga rezistenta tur¬cilor. Acest razboi din Grecia, datorita prestigiului Greciei antice, s-a bucurat in tarile occidentale de un larg ecou si de multa simpatie, atragand luptatori voluntari din Franta, Anglia, Germania — cel mai ilustru dintre ei fiind celebrul poet englez Lord Byron, care a si murit de friguri la Missolonghi. Vazand ca nu razbesc singuri, turcii au chemat in ajutor pe noul bei al Egiptului, Mehemet-Ali, de origine albaneza, care l-a trimis pe fiul sau Ibrahim cu o flota si o intreaga armata. Atunci au intervenit, pentru prima oara impreuna (suntem in 1827), Rusia, Anglia si Franta — iar flotele lor reunite au distrus, la Navarino, flota turco-egipteana. Interventia marilor puteri a con-strans pe turci, in 1830, sa acorde independenta Greciei, care in 1832 a devenit regat, cu un rege din familia regala bavareza.
As vrea acum, in cateva cuvinte, sa evoc rolul pe care si aromanii l-au jucat in aceasta redesteptare a Greciei.